----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 86 vizitatori și nici un membru online

Ce se întâmplă astăzi în lume (II)

Cum a devenit intimitatea un bun pentru cei bogaţi şi puternici

de Amanda Hess, 9 mai 2017

 

Nu-mi voi lua niciodată telefonul cu mine când plec cu avionul într-o călătorie internaţională

Intimitatea personală şi digitală au fuzionat devenind o amintire vagă pentru mase, dar a devenit un bun de preţ privilegiat pentru cei bogaţi care pot plăti pentru a le păstra. Acesta este războiul cultural digital care ia amploare între cei care au şi cei care nu au.

Recent am dat parolele de la contul meu de mail unui serviciu care promitea să-mi transforme căsuţa plină până la refuz cu spamuri într-un model strălucitor de eficienţă doar din câteva clicuri de mouse. Metoda serviciului unroll.me de a dezabona instantaneu de la buletine de ştiri şi mailuri nedorite, în general de reclamă, a fost ,,crezută de milioane de utilizatori fericiţi”, spunea site-ul, printre ei numărându-se actorul Joshua Malina, din ,,Scandal”, care scria pe Twitter în 2014: ,,Căsuţa ta va cânta !” În plus, era gratis.

Când a apărut brusc o fereastră cu politica de intimitate, am respins şi am dat ,,continuă”.

Luna trecută, s-a dezvăluit adevăratul preţ al serviciului unroll.me: serviciul aparţine firmei de cercetare a pieţei Slice Intelligence, şi potrivit unei relatări din The Times, în timp ce unroll.me curăţă căsuţele utilizatorilor, răscoleşte prin gunoiul căsuţei. Când Slice a găsit chitanţe digitale de călătorie de la Lyft în conturile unor utilizatori, a vândut date anonimizate rivalului lui Lyft, Uber.Brusc, unii dintre utilizatorii încrezători ai serviciului unroll.me nu au mai fost atât de fericiţi. Un utilizator a deschis un proces în numele mai multor utilizatori.

Într-o postare pe blog, directorul executiv al serviciului unroll.me, Jojo Hedaya, scria că a fost ,,sfâşietor să vezi cum unii dintre utilizatorii noştri au fost supăraţi să afle despre cum finanţăm serviciul nostru gratis”. El a subliniat ,,importanţa intimităţii voastre” şi a promis ,,să procedeze mai bine”.

Dar unul din fondatorii serviciului unroll.me, Perri Chase, care nu mai lucrează cu compania, a abordat diferit lucrurile în postarea sa referitoare la controversa iscată. ,,Vă pasă cu adevărat ?” a scris ea. ,,Prin ce anume este şocant acest lucru ?”

Această rutină cu ,,poliţistul bun, poliţistul rău” din Silicon Valley este familiară, şi noi ne-am irosit timpul navigând între aceste două moduri de gândire. Chase are dreptate: am ajuns să înţelegem că intimitatea este moneda vieţilor noastre online, plătind pentru înlesniri neînsemnate cu biţi de informaţie personală.

Dar suntem perfect ignoranţi în ce priveşte semnificaţia acestui lucru. Nu ştim ce informaţii sunt cumpărate şi vândute deoarece, ei bine, acest lucru este privat. Dovada care licăreşte în faţa propriilor noştri ochi arată suficient de inofensivă: căutăm pe Google o pereche nouă de pantofi şi, pentru o vreme, încălţămintea sport ne urmăreşte pretutindeni pe internet, tentându-ne de pe fiecare laterală a paginii. Dar informaţia noastră poate fi folosită de asemenea pentru chestiuni de mare însemnătate publică, în moduri pe care cu greu am putea să ni le imaginăm.

Când am semnat pentru serviciul unroll.me, nu am putut prevedea că mailurile mele ar putea fi documente strategice pentru o companie înfometată de putere în căutarea sa pentru dominaţia totală a drumului. Adeseori astfel de costuri ale intimităţii devin limpezi doar după ce ele au fost plătite deja. Uneori, un cetăţean particular este prins într-un moment, iar întâmplarea se răspândeşte foarte tare pe internet. Atunci acea persoană află că există o mare cantitate de informaţie despre el/ea pe internet, aşteptând doar să fie împroşcată la ştiri – precum tipul în pulover roşu care, după ce a pus o întrebare într-o dezbatere prezidenţială, a văzut dezvăluindu-i-se comentariile sale pornografice de pe Reddit.

Dar dosarele noastre digitale se extind mult dincolo de bucăţi individuale de informaţie despre care ştim că se află online pe undeva; ele includ acum material despre noi care poate fi ghicit doar studiind modelele noastre de comportament. Psihologul şi omul de ştiinţă în domeniul informaţiei Michal Kosinski a descoperit că activitatea aparent obişnuită – precum mărcile şi ’like’-urile date de persoanele celebre pe Facebook – poate fi cântărită pentru a face preziceri demne de încredere, printre altele, în ce priveşte inteligenţa, trăsăturile personalităţii şi simpatiile politice. După cele mai recente alegeri prezidenţiale americane, compania Cambridge Analytica s-a lăudat că metodele sale au fost ,,esenţiale pentru identificarea susţinătorilor, convingerea alegătorilor nehotărâţi şi conducerea mulţimii la alegeri” în folosul lui Donald Trump.

Toate aceste mici acţiuni despre care credem că sunt problemele noastre ,,personale” sunt în realitate părticele de informaţie care pot fi adunate şi folosite pentru a manipula lumea noastră. Cu ani în urmă, în 2009, profesorul de drept Paul Ohm a avertizat că dominaţia crescândă a Big Data (joc de cuvinte, în loc de ‘Big Brother’, Big Data – informaţia care conduce lumea) ar putea crea o ,,bază de date a prăbuşirii” care, într-o bună zi, ar putea conecta toţi oamenii la informaţia compromiţătoare despre vieţile lor. ,,În absenţa intervenţiei”, scria el ulterior (în 2012), ,,în curând companiile vor cunoaşte despre noi lucruri pe care nici măcar noi nu le ştim despre noi înşine”. Sau precum a spus într-o discuţie recentă sociologul Zeynep Tufekci, care scrie articole pentru Times: ,,Oamenii nu pot gândi astfel: nu am dezvăluit acest lucru, dar poate fi conchis despre mine”.

Când un om care se uită pe gaura cheii priveşte printre orbi, este limpede ce a fost dezvăluit. Dar când o companie care se ocupă de date ne deschide căsuţele de mail, putem să nu aflăm niciodată ce a descoperit. Intimitatea nu a fost privită întotdeauna ca un bun. De pildă, grecii antici făceau distincţie între domeniul public (,,koinon”) şi domeniul privat (,,idion”). Spre deosebire de acei cetăţeni publici implicaţi în viaţa politică, cetăţenii particulari umili erau cunoscuţi ca ,,idiotai”, un cuvânt care ulterior a evoluat în ,,idioţi”.

Un lucru similar este adevărat pentru cuvântul englez ,,intimitate” (,,privacy”). Precum scria Hannah Arendt în Condiţia umană, odinioară intimitatea era strâns asociată cu ,,o stare de a fi privat de ceva, şi chiar de cea mai înaltă şi umană dintre capacităţile omului”. În secolul al XVII-lea, cuvântul ,,intim” (,,private”) a apărut ca o înlocuire mai corectă politic pentru ,,comun”, care primise conotaţii condescendente.

Şi totuşi undeva, de-a lungul vremii, intimitatea a fost transformată într-o necesitate de a cultiva viaţa minţii. În romanul 1984 al lui George Orwell, prolii [prescurtare de la proletari] sunt scutiţi de o viaţă de supraveghere constantă, în timp ce membrii de rang mai înalt ai societăţii sunt expuşi ochiului vigilent al lui Big Brother. Protagonistul romanului, Winston, începe să bănuiască faptul că adevărata libertate se află în acele mahalale neurmărite: ,,Dacă există nădejde – scrie el în jurnalul său secret – se află în proli”.

În cartea influentă din 1967, Intimitate şi libertate, Alan Westin descria intimitatea ca având 4 funcţii: autonomie personală, eliberare emoţională, auto-evaluare şi comunicare intimă. Această înţelegere modernă a intimităţii ca un bun intim s-a dezvoltat chiar alături de tehnologia care a ameninţat să o încalce. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, cel de-al 4-lea Amendament la Constituţia Statelor Unite ale Americii îi proteja pe americani de percheziţiile fizice ale trupurilor şi caselor lor.

O sută de ani mai târziu, progresele tehnologice i-au făcut pe specialiştii în drept să se gândească şi la un fel de intimitate mintală. Într-un articol din 1890 intitulat ,,Dreptul la intimitate”, Samuel Warren şi Louis Brandeis au citat ,,invenţii recente şi metode de afaceri” – incluzând fotografia pe loc şi bârfa tabloidelor – despre care ei au afirmat că au ,,invadat hotarele sacre ale vieţii private şi domestice”. Ei au pledat pentru ceea ce au numit dreptul ,,de a nu fi deranjat”, dar şi ceea ce au numit ,,dreptul la personalitatea proprie”.

Acum că intimitatea noastră valorează ceva, fiecare latură a ei se transformă în monedă. Putem fie să o schimbăm pentru servicii ieftine, fie să plătim pentru a o proteja. Ea este văzută tot mai mult nu ca un drept, ci ca un bun de lux. Când Congresul (american) a votat recent pentru a permite furnizorilor de servicii de internet să vândă datele utilizatorilor fără consimţământul explicit al acestora, s-au apărut discuţii despre produse premium pe care oamenii le-ar putea cumpăra pentru a-şi proteja obiceiurile de navigare pe internet de pericolul de a fi comercializate. Şi dacă ei nu şi-ar putea permite … ?

Precum a spus un membru al Congresului unui alegător îngrijorat: ,,Nimeni nu ar trebui să folosească internetul”. Dar practic toată lumea ajunge să-l folosească.

Companiile tehnice au emis pretenţii pentru domeniul public. Brusc, folosim Facebook pentru a susţine candidaţi, a organiza proteste şi a pune întrebări în dezbateri. În fond, noi plătim o taxă pe date pentru a participa la democraţie.

Telefonul inteligent (smartphone) este un dispozitiv privat; ne holbăm fascinaţi în lumina sa strălucitoare şi mângâiem sticla sa netedă pentru a obţine informaţie şi a ne conecta cu alţii. Pare proiectat să ne ajute să dobândim funcţiile de intimitate exprimate de Westin, de a ne da posibilitatea de a ne elibera emoţional şi a avea momente de reflectare pasivă. Îl legănăm în pat, la masă, la toaletă. Politicile sale de intimitate care apar pe ecran pentru un moment sunt ciocniri rapide supărătoare în timp ce sunt invocate de altfel instantaneu dorinţele. Pare o experienţă intimă, când în realitate este orice altceva decât aceasta …

Cât de des ai protejat conţinutul ecranului tău de un străin în metrou sau de partenerul de lângă tine din pat, numai pentru a-ţi oferi secretele firmei de date care urmăreşte tot ce faci ?

Structura supravegherii are influenţă asupra unei asemenea asimetrii a informaţiei: companiile care exploatează informaţiile cunosc totul despre noi, dar noi cunoaştem foarte puţine despre ce ştiu ele. Şi exact aşa cum ,,intimitatea” a devenit un cuvânt tehnic neliniştitor, cei puternici l-au cooptat pentru a menţine controlul asupra altora şi a scăpa de responsabilitate.

În timp ce noi renunţăm la cantitatea de intimitate pe care o aşteaptă o persoană obişnuită, am văzut de asemenea cum personalităţile din afaceri şi guvern devin tot mai indignate când vine vorba de propria lor nevoie de a nu fi deranjate. Companiile împuternicesc acorduri de nedezvăluire şi cer arbitraj în afara tribunalului pentru a-şi tăinui mai bine practicile de afaceri.

În 2013, Facebook a revocat capacitatea utilizatorilor de a rămâne anonimi pe site; între timp, directorul său executiv, Mark Zuckerberg cumpăra 4 case în jurul casei sale din Palo Alto pentru a-şi păstra propria intimitate.

Sean Spicer, secretarul de presă al Casei Albe, a apărat întrunirile secrete ale preşedintelui Trump de la cluburile sale personale de golf, spunând că el ,,are dreptul la puţină intimitate” şi administraţia a tăiat accesul public la jurnalele de vizitatori ai Casei Albe, citând riscuri de securitate şi ,,preocupări privind intimitatea”. Când The New York Times a relatat că preşedintele se sfătuieşte cu realizatorul de emisiuni de la Fox News, Sean Hannity, Hannity a scris indignat pe Twitter că conversaţiile sale erau ,,private”.

Noi am ajuns într-o situaţie în care instituţiile şi persoanele publice pot fi preţioase în ce priveşte intimitatea lor în moduri în care noi hotărâm încontinuu că persoanele individuale nu pot fi. A păşi înăuntrul Casei Albe este considerat acum un lucru mai privat decât urticaria bizară pe care ai căutat-o pe google.

Este o răsturnare cinică a vechii asocieri dintre viaţa particulară şi clasa inferioară. În aceste zile, numai cei puternici pot cere intimitate …

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei