----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 86 vizitatori și nici un membru online

 Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic (III)

 

O pagină de istorie extrem de puţin cunoscută din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, care
conturează cu şi mai multă limpezime relaţia existentă între Patriarhia Moscovei şi regimul sovietic,
ca şi năzuinţele ambelor părţi de a pune stăpânire de Ortodoxia mondială şi chiar pe întreg creştinismul.
Ce s-a schimbat în Rusia zilelor noastre ? N-am greşi dacă am spune că … mai nimic !

 

Partea a II-a

O etapă nouă în colaborarea dintre regimul sovietic şi Patriarhia Moscovei: ierarhii preiau cârma afacerilor ecleziastice

În februarie 1945, cu ocazia alegerii unui nou patriarh şi a înscăunării lui[1], Biserica Ortodoxă Rusă a avut prilejul de a investiga opiniile oaspeţilor săi străini cu privire la o viitoare conferinţă a conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale. Acelaşi subiect a fost abordat de delegaţiile Bisericii Ruse în timpul vizitelor lor în Orientul Mijlociu şi Balcani. Răspunsurile primite erau raportate lui Karpov şi noul plan al Consiliului lua în considerare informaţia strânsă. În acest fel, colaborarea dintre Consiliu şi Patriarhia Moscovei a intrat în funcţiune înainte de elaborarea propriu-zisă a planului pentru un sinod pan-ortodox.

Deşi conducătorul acestui sinod avea să fie patriarhul Alexie I, de detaliile tehnice se ocupa mitropolitul Nicolai (Iaruşevici). Mitropolitul (foto) întocmise o schemă prin care să aibă loc transferul canonic al statutului ecumenic al patriarhului Constantinopolului către cel al Moscovei. Pentru atingerea acestui scop, el considera că este necesară convocarea unui060. Catre un al VIII-lea Sinod Ecumenic III 1 Sinod Ecumenic, al VIII-lea[2].

Pentru ca un asemenea sinod să fie considerat canonic, la el trebuiau să participe conducătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe locale; altfel, deciziile sale nu ar fi avut obligativitate pentru Ortodoxie ca întreg. Dacă un conducător bisericesc nu putea lua parte la sinod personal (de exemplu, din cauza unei boli), el trebuia să împuternicească pe altcineva pentru a reprezenta Biserica sa la această adunare ecleziastică. Potrivit scrisorii patriarhului Alexie I către Gheorghe Karpov, la întrunire trebuiau să participe conducătorii celor 12 Biserici Ortodoxe autocefale existente atunci[3]. Această atenţie a liderilor bisericeşti moscoviţi faţă de aspectele canonice ale sinodului au deosebit abordarea lor de cea pe care Karpov o dezvoltase în planul său pentru un congres mondial anti-catolic.

Patriarhia Moscovei nu era un pionier în încercarea sa de a convoca un Sinod Ecumenic. Primele încercări din secolul XX aparţineau Patriarhiei Constantinopolului, care propusese încă din anii ‘1920 întrunirea unui astfel de sinod. În 1930, ea organizase sesiunile pre-sinod speciale la Mânăstirea Vatopedi din Muntele Athos, al căror scop era de a pregăti primul Sinod pan-ortodox din timpurile bizantine încoace. Din cauza represiunilor bolşevice, însă, Patriarhia Moscovei nu a putut participa. Absenţa sa, ca şi o sumă de discuţii ivite între ortodocşi a sortit eşecului întregul proiect.

Pentru a evita o asemenea evoluţie, mitropolitul Nicolai a recomandat studierea în prealabil a proceselor verbale întocmite la sesiunile pre-sinod de la Mânăstirea Vatopedi. Având în vedere că la aceste sesiuni nu luaseră parte reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, mitropolitul Nicolai a cerut copii ale acestor procese verbale de la Biserica Sârbă şi patriarhiile ortodoxe din Orientul Mijlociu ai căror reprezentanţi asistaseră la sesiunile din 1930.

În opinia sa, un Sinod Ecumenic ar permite Patriarhiei Moscovei:

 

1. să stabilească relaţii mai apropiate cu toate Bisericile Ortodoxe locale;

2. să sporească şi să întărească autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse asupra celorlalte Biserici Ortodoxe;

3. să treacă la noul calendar;

4. să condamne activitatea schismatică a mitropolitului Anastasie, preşedintele Sinodului Karlovci[4], şi a mitropolitului Teofil[5] din America;

5. să declare catolicismul o erezie şi să condamne politica pro-fascistă a Vaticanului.

 

În analiza sa, mitropolitul a acordat de asemenea atenţie unor puncte nevralgice existente în acel moment în sânul Patriarhiei Moscovei. El era îngrijorat în mai multe privinţe. În primul rând, în lipsa teologilor a căror prezenţă era absolut necesară pentru o asemenea iniţiativă, mitropolitul Nicolai propunea să fie invitaţi astfel de specialişti din URSS şi străinătate. În plus, mitropolitul Anastasie Gribanovski lua deja în discuţie, la nivel teologic, natura ‘ecumenică’ a sinodului plănuit. Pentru a contracara această subminare a întreprinderilor lor, care venea dinspre ierarhii ruşi aflaţi în afara zonei de influenţă sovietică, mitropolitul propunea o amnistie pentru episcopii ortodocşi care fuseseră reprimaţi înainte de 1941 şi reaşezarea lor în scaunele eparhiale. În al doilea rând, el recomanda un studiu mai atent al atitudinii Bisericilor Ortodoxe din afara Uniunii Sovietice faţă de iniţiativa Moscovei. Socotea chiar necesară, pentru succesul viitorului Sinod pan-ortodox, convocarea unei conferinţe pre-sinodale cu participarea reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, în cadrul căreia Patriarhia Moscovei să fie înfăţişată drept cea mai mare autoritate din lumea ortodoxă.

În al treilea şi ultimul rând, mitropolitul era preocupat de agenda propriu-zisă a Sinodului. În opinia sa, un Sinod Ecumenic nu era locul adecvat pentru a trata schismele din sânul unei Biserici Ortodoxe particulare, deoarece prerogativele sale se întind doar asupra ereziilor care ameninţă Ortodoxia ca un întreg. Prin urmare, el sugera ca discuţia privind comportamentul schismatic al ruşilor din diaspora să fie încredinţată unei delegaţii bisericeşti separate. De asemenea, el se aştepta ca Bisericile Constantinopolului, Alexandriei şi Greciei să se opună ridicării Moscovei la rangul de patriarhie ecumenică. Aceleaşi Biserici ar fi putut de asemenea să refuze să condamne poziţia pro-fascistă a Vaticanului din timpul celui de-al doilea război mondial. În sfârşit, ierarhul rus s-a arătat neliniştit de faptul că reprezentanţii Patriarhiei Moscovei ar putea fi puşi într-o situaţie neplăcută dacă participanţii la Sinodul Ecumenic ar fi luat în discuţie lupta împotriva ateismului.

Guvernul sovietic a luat în considerare sugestiile mitropolitului Nicolai. Pe 29 mai 1946, Consiliul de Miniştri a emis decretul nr. 1132-465/cc, care permitea Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (CABOR) să aprobe Patriarhiei ţinerea unei conferinţe pre-sinodale a conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale la Moscova. Agenda sa includea subiecte precum organizarea unei platforme comune pentru lupta împotriva Vaticanului şi a mişcării ecumeniste şi convocarea unui Sinod Ecumenic. Conferinţa pre-sinodală a fost programată pentru octombrie 1947[6].

De asemenea, Kremlinul pare să fi luat o sumă de măsuri pentru a populariza, în afara Uniunii Sovietice, ideea convocării unui Sinod Ecumenic. Pe 15 iunie 1946, cotidianul Uniunii Preoţilor Democraţi, o asociaţie pro-comunistă bulgară, publica un articol intitulat ,,Un al VIII-lea Sinod Ecumenic”[7]. În el se sublinia că, după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (787), Biserica Catolică începuse să-şi ţină propriile sinoade. Deşi aceasta aducea cu sine o abatere de la adevăratul creştinism, aceste sinoade au devenit un instrument care permitea Bisericii Catolice să se adapteze la schimbările din societate.

Eforturi de a răspunde la necesităţile de astăzi, prin iniţierea unei mişcări ecumeniste, erau făcute şi de Biserica Anglicană. Doar Biserica Ortodoxă nu făcea nimic. Existau întruniri ocazionale ale ierarhilor ortodocşi, dar nu sinoade.

În această privinţă, articolul puncta vizitele pe care reprezentanţii celor 4 patriarhii străvechi le făcuseră la Moscova după cucerirea Constantinopolului de către otomani, în 1453. De asemenea accentua sprijinul material pe care aceşti ierarhi ortodocşi îl primiseră din Rusia. Pe aceste temeiuri, articolul avansa întrebarea: cine va lua iniţiativa pentru un nou Sinod Ecumenic ? Potrivit autorului, iniţiatorul ,,celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic nu numai că va primi slava ci şi recunoştinţa, devotamentul şi sprijinul tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe”.

Articole similare apăreau în Jurnalul Patriarhiei Moscovei (JPM) avansând ideea unei a Treia Rome[8]. Şi în cercurile bisericeşti din România se discuta despre rolul de conducător al Ortodoxiei mondiale pe care avea să-l joace patriarhul Alexie, ca şi despre dorinţa sa de a convoca un Sinod Ecumenic şi a crea un front al Ortodoxiei împotriva Vaticanului. Dudu Velicu, odinioară secretar personal al patriarhului Miron Cristea, dar şi al şefului SSI Eugen Cristescu şi al prim-ministrului Armand Călinescu, notează în însemnările sale[9] că, în ianuarie 1946, patriarhul Nicodim a primit vizita nunţiului papal în România, Andrea Cassulo. ,,Vizita aceasta nu este un simplu act de curtoazie, ci ea face parte din acţiunea pe care o duce papa, de veacuri, în Răsărit, unde în anumite epoci ea s-a arătat mai accentuată. Ştiind că Patriarhia din Moscova (Alexei) şi-a extins sfera ei de acţiune, în cadrul unităţii între Bisericile Ortodoxe, Roma trimite pe nunţiul său la şeful Bisericii Ortodoxe Române, pentru a discuta formarea unui front comun împotriva patriarhului Alexei (Moscova). Căci reluarea legăturilor tradiţionale între Biserica Rusă şi Română, etc. constituie pentru Vatican o tendinţă a patriarhului Alexei de a deveni patriarh ecumenic”.

În mai 1947, înaintea vizitei patriarhului Alexie în România, încă se vorbea despre aceasta, clerul văzând în această vizită în sine ,,un pas spre atragerea Bisericii Române spre recunoaşterea patriarhului Alexie ca patriarh ecumenic”. Pe 30 mai 1947, Dudu Velicu consemnează sosirea patriarhului Alexie la Bucureşti: ,,Patriarhul a făcut o impresie foarte bună, ca vigoare, supleţă în mişcări, privire ageră şi tinerească, iar mai presus de toate, un eminent diplomat. Mai puţin un ierarh care să miroasă a ‘mirodenii’ şi chilie ‘călugărească’, mai mult laicizat, într-un cuvânt, ‘omul nou clerical sovietic’”. Apoi, el susţine că, în cuvântul rostit de ierarhul rus duminică, 1 iunie 1947, după slujirea sfintei liturghii în catedrala patriarhală, el ,,şi-a exprimat bucuria de a fi vizitat România, etc., sfârşind cu invitaţia ca în toamna acestui an patriarhul Nicodim să meargă la Moscova, pentru ca într-un Sinod (Ecumenic), alături de şefii celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale, să rezolve problemele bisericeşti generale”. De asemenea, în timpul dejunului de la palatul patriarhal, ,,patriarhul Alexie a arătat că Moscova trebuie să devină centrul Ortodoxiei”.

 

060. Catre un al VIII-lea Sinod Ecumenic III 2

Vizita Patriarhului Alexie I al Moscovei şi întregii Rusia în România (28 mai - 11 iunie 1947)

 

Şi alte informaţii de acelaşi gen au traversat epoca, atât în mediul clerical catolic, cât şi în cel ortodox, ambele preocupate de ascensiunea politico-religioasă a Moscovei. Însă, în toamna anului 1947, se remarca schimbarea încadrării de la ‘Sinod Ecumenic’ la ‘consfătuire pan-ortodoxă’, care este amânată pentru vara anului 1948. Dudu Velicu oferă o informaţie cu totul inedită, notată 28 octombrie 1947: ,,În cercurile clericale şi la Ministerul Cultelor se afirmă că patriarhul este într-adevăr bolnav, totuşi printr-un act de voinţă s-ar fi putut deplasa la Bucureşti pentru alegerile apropiate de ierarhi, ceea ce nu face, fiindcă ‘bătrânul este tare şiret’, zic unii, ‘diplomat’, spun alţii şi iată de ce: 1. spre a nu da pastorala pentru ajutorarea poporului grec; 2. spre a nu participa la alegerile de ierarhi; 3. spre a nu da o pastorală în legătură cu o eventuală recunoaştere a patriarhului Alexei ca patriarh ecumenic”.

Pe 3 iulie 1948, cu ocazia unui Te Deum oficiat în legătură cu plecarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la consfătuirea pan-ortodoxă de la Moscova, patriarhul Justinian ,,relevă importanţa conferinţei inter-ortodoxe de la Moscova pentru ortodoxie: front comun, unic, pentru a arăta tuturor forţa de care dispune Ortodoxia. S-a exprimat că poate se va ţine mai târziu şi un Sinod Ecumenic la Moscova”.

La 1 februarie 1948, Foaia Diecezană, oficiosul eparhiei ortodoxe a Caransebeşului titra: ,,Se creează un front al Ortodoxiei”, titlu sub care tipărea declaraţiile P.S. Iosif al Argeşului. După o scurtă trecere în revistă a relaţiilor amiabile dintre conducerea statelor comuniste şi Bisericile Ortodoxe – fiind enumeraţi mareşalul Tito, Gheorghi Dimitrov, dr. Petru Groza –, episcopul român vorbeşte despre ,,coordonarea tuturor acţiunilor individuale în acel ‘front al Ortodoxiei’, preconizat de P.F. Patriarh Alexei când ne-a vizitat vara trecută precum şi de prim-ministrul dr. Petru Groza, la conferinţa de la Patriarhie ce a avut loc cu acest prilej”. ,,Rezolvarea unor probleme de interes general pentru întreaga Biserică Ortodoxă, precum şi a unor probleme speciale fiecăror dintre Biserici destul de importante pentru a interesa şi pe celelalte; cunoaşterea popoarelor ortodoxe şi sub acest aspect profund caracteristic lor, cel al Ortodoxiei; netezirea asperităţilor dintre popoarele ortodoxe, în vederea creării acelui ‘FRONT UNIC AL ORTODOXIEI’, iată doar câteva aspecte ale problemelor care vor forma obiectul consfătuirii de la Moscova, suficiente, cred, pentru a evidenţia însemnătatea covârşitoare a ei”.

Presa bisericească din România duduia: ,,drum de loială colaborare cu conducerea de stat”, ,,înlăturarea asperităţilor dintre popoare”, ,,mărturiile autentice ale marilor bărbaţi de stat”, ,,strânsa colaborare dintre Biserică şi conducerea de stat pe care Biserica o ajută la împlinirea tuturor reformelor sociale interne …”, ,,acolo unde este frăţie este pace şi progres, muncă, viaţă şi umanitate şi multă, multă omenie ...”.

Campania propagandistică era în toi.

 

Partenie Filipescu

 


[1] Pe 15 mai 1944, odată cu moartea lui Serghie Stragorodski (1867-1944, mitropolit şi locum tenens între anii 1926-1943 şi patriarh între anii 1943-1944), primul patriarh de sorginte sovietică, scaunul Moscovei a rămas vacant. În ianuarie 1945 i-a urmat Alexie Simanski (1877-1970, patriarh între anii 1945-1970), sub numele de Alexie I.

Iată cum consemna presa bisericească românească alegerea unui nou patriarh la Moscova:

,,Încă în 4 septembrie 1943, mareşalul Stalin primea la Kremlin pe mitropoliţii Serghie al Moscovei, locţiitor de patriarh, Alexei al Leningradului şi Nicolae al Kievului, punând la cale în deplină înţelegere convocarea unui sobor episcopesc pentru completarea vacanţei patriarhale şi organizarea Sfântului Sinod. Patru zile mai târziu, ambele deziderate ale Bisericii deveneau fapt împlinit. Calea colaborării dintre Biserică şi puterea sovietică odată netezită, instituţia sfântă a început să simtă din ce în ce mai mult solicitudinea conducerii de stat. La 19 mai 1944, anunţând preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS săvârşirea din viaţă a patriarhului Serghie, locţiitorul de patriarh I.P.S. Alexei sublinia preţioasa atenţiune acordată de generalissimul Stalin nevoilor bisericeşti. În aceeaşi scrisoare, citim care a fost linia de conduită a răposatului patriarh Serghie, linie pe care se simte îndatorat în conştiinţă s-o urmeze fără şovăire şi urmaşul său de scaun, împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă Rusească: ‘Păzirea pe de o parte a tuturor canoanelor şi poruncilor bisericeşti, iar pe de altă parte neclintita credinţă faţă de patrie şi al ei guvern, în frunte cu Iosif Visarionovici Stalin’” (Revista Teologică, noiembrie-decembrie 1947, p. 397-398).

Acelaşi periodic bisericesc prezenta, cu 2 ani mai înainte (în numărul din mai 1945), o schiţă biografică a patriarhului Serghie şi o schiţă biografică a noului patriarh Alexie I, utilizând limbajul de lemn comunist: ,,apărarea patriei sovietice”, ,,prea fericitul Serghie a fost omul providenţial al Ortodoxiei ruse”, ,,câştigarea încrederii statului printr-o atitudine sinceră de loialitate, dovedită nu numai verbal ci şi faptic”, ,,patriotismul ei luminat” etc. Articolele abundă de laude la adresa ierarhilor ruşi şi a statului sovietic ateu.

[2] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 2, d. 65, p. 28-30. Consideraţii privind un Sinod Ecumenic de mitropolitul Nicolai, 13 martie 1946.

[3] Ibid., p. 1-4. Scrisoarea patriarhului Alexie I către Gheorghe Karpov, 13 ianuarie 1947. Publicată în rusă. Alexie a enumerat conducătorii bisericeşti care trebuiau să fie invitaţi la sinod într-o ordine care diferă de dipticele tradiţionale ale Bisericii Ortodoxe. El a început cu patriarhul Alexandriei, urmat de cei ai Antiohiei, Constantinopolului, Ierusalimului, Serbiei şi României, exarhul Bulgariei, catholicosul Georgiei, mitropolitul Albaniei şi conducătorii Bisericilor din Cipru şi Atena.

[4] La acea vreme, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora era condusă de Anastasie Gribanovski (1873-1965, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1936-1964). A se vedea o scurtă biografie a sa în Mai 2007. De Înălţarea Domnului, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora s-a reunit cu Biserica Ortodoxă Rusă, condusă de Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii (I).

[5] Teofil Paşkovski (1874-1950; mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din America de Nord între anii 1934-1950). La începutul arhipăstoririi sale, relaţiile cu alte elemente ale Bisericii Ruse, inclusiv Patriarhia Moscovei, erau încă nestatornice. În 1935, el a semnat ,,Reglementările temporare privind Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora”, care a adus Mitropolia Americii de Nord sub autoritatea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (Russian Orthodox Church outside of Russia, ROCOR), dar păstrând o autonomie considerabilă.

Dar unitatea cu ROCOR a fost fragilă. În timpul celui de-al doilea război mondial, pe măsură ce s-au schimbat relaţiile dintre Patriarhia Moscovei şi statul sovietic ateu, a fost iniţiată o apropiere între Biserica din patria mamă şi Mitropolia Rusă a Americii de Nord. Începând din această perioadă, se va da o bătălie strânsă între ROCOR şi Patriarhia Moscovei pentru jurisdicţia asupra Mitropoliei Americii de Nord, bătălie câştigată de Patriarhia Moscovei, prin străduinţele Mitropolitului Nicodim al Leningradului (1929-1978), la începutul anilor ‘1970. Pentru deznodământul acestei bătălii, a se vedea O scrisoare a mitropolitului Filaret către Mânăstirea Sfântul Tihon.

[6] O. Vasilieva, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ v Politike Sovetskogo Gosudarstva v 1943-1948, Moscova, 1999, p. 164-165.

[7] P. Iconomov, ,,Al VIII-lea Sinod Ecumenic”, Naroden Pastir, 15 iunie 1946, paginile 1 şi 3.

[8] M. Şkarovski, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ pri Staline i Khrushcheve: Gosudarstvenno-tserkovnye otnosheniya v SSSR v 1939–1964 godakh, Moscova, 1999, p. 301. A se vedea de asemenea Jurnalul Patriarhiei Moscovei (JPM), 1946, 9, p. 56.

[9] Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice, partea I. 1945-1947 (Bucureşti, 2004), partea a II-a. 1948-1959 (Bucureşti, 2005), de Dudu Velicu, Arhivele Naţionale ale României.