----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 87 vizitatori și nici un membru online

Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic,

menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă (IV)

 

Ştiind că lumea heterodoxă nu va renunţa niciodată la ereziile şi învăţăturile sale greşite,
la începutul secolului XX, conducătorii ortodocşi au pornit o campanie vehementă de reformare
a Bisericii Ortodoxe, pentru a putea săvârşi mult-dorita unitate a creştinilor – ideal de sorginte masonică.
Ei aveau nevoie ca un Sinod Ecumenic să valideze toate modificările dogmatice şi canonice necesare
protestantizării Ortodoxiei. Astfel, strădaniile lor pentru convocarea acestui Sinod s-au succedat neobosite,
zădărnicite însă de circumstanţe politice, sociale, de orgolii ierarhice, ciocniri între ‘puternicii’ Ortodoxiei
oficiale, dar susţinute de heterodocşii care îşi urmăreau propriile interese. Va reuşi oare mult-trâmbiţatul
Sinod din zilele noastre să le împlinească visul, care echivalează cu prăbuşirea Ortodoxiei oficiale ?

 

Partea a III-a

Reluăm acest articol, care a rulat pe site în anul 2016, având în vedere că aducem la zi în permanenţă informaţia legată de acest subiect. Se dezvăluie înaintea ochilor noştri noi şi inedite pagini de istorie, care completează imaginea de ansamblu şi aduc lumină asupra unor evenimente bisericeşti contemporane

 

Patriarhia Moscovei intenţionează să convoace un Sinod Ecumenic

(Informaţii detaliate privind această pagină de istorie pot fi găsite în serialul Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic)

După cel de-al doilea război mondial, Biserica Ortodoxă Rusă, cu sprijinul nemijlocit al puterii sovietice, va aduce din nou în discuţie ideea convocării unui Sinod Ecumenic. În această perioadă, guvernul sovietic era preocupat de intensificarea utilizării Bisericii Ortodoxe Ruse pentru scopurile politicii sale externe. Pe 15 martie 1945, Gheorghe Karpov, preşedintele Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, l-a abordat pe Stalin cu o propunere de convocare a unui congres creştin internaţional la Moscova. Pe 14 februarie 1947, acelaşi Karpov raporta Comitetului Central al Partidului Comunist Sovietic că autoritatea internaţională a Patriarhiei Moscovei atinsese un punct care-i permitea să preia conducerea Ortodoxiei mondiale. Acesta era sfârşitul fazei iniţiale a proiectului lui Stalin de a crea un Vatican ortodox.

Karpov avea în vedere nu numai o reuniune a Bisericilor Ortodoxe, ci şi a altor denominaţiuni creştine, precum Biserica Anglicană, vechii catolici, diverse biserici protestante şi metodiste din Europa şi SUA, şi Biserica Coptă. Scopurile unei astfel de întruniri ar fi fost următoarele: să condamne învăţătura catolică despre pontiful roman ca vicar al lui Hristos pe pământ ca fiind lipsită de temei; să declare dogma infailibilităţii papei ca fiind contradictorie cu Sfintele Scripturi, istoria şi logica; să demaşte implicarea Vaticanului în activităţi fasciste şi anti-democratice, îndeosebi sprijinul său pentru nazişti în timpul războiului; şi aşa mai departe. Potrivit lui Karpov, Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse avea capacitatea de a organiza forumul în 5-6 luni.

Anii 1945-1947 vor fi marcaţi de eforturile considerabile ale puterii sovietice de a atrage susţinători şi participanţi la acest forum. Ideea iniţială de congres mondial anti-catolic al Bisericilor se va metamorfoza treptat, pe măsură ce autorităţile sovietice vor lua în calcul din ce în ce mai mulţi factori. Când planul pentru un congres creştin mondial va eşua, Karpov îl va înlocui cu unul nou, care prevedea convocarea unui Sinod panortodox sub egida patriarhului Alexie. De această dată, Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse a încredinţat Patriarhiei Moscovei aspectele ecleziastice şi canonice ale acestei întreprinderi.072. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE IV 1

Rolul central în noul plan al Consiliului a fost atribuit Mitropolitului Nicolai [Iaruşevici] de Krutiţk şi Kolomna, preşedintele Departamentului pentru Relaţii Bisericeşti Externe al Bisericii Ruse, proaspăt înfiinţat în 1946. Acesta a întocmit un plan special pentru a asigura un transfer canonic al statutului ecumenic al patriarhului Constantinopolului către cel al Moscovei. Pentru acest scop, mitropolitul Nicolai recomanda convocarea aşa-numitului Sinod Ecumenic al VIII-lea.

 

Patriarhul Alexie I al Moscovei şi Mitropolitul Nicolai de Krutiţk şi Kolomna, sub tabloul lui Stalin

 

În opinia mitropolitului Nicolai, pentru a fi canonic, la un astfel de forum trebuiau să participe conducătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe. Altfel, deciziile sale nu ar avea nici o putere obligatorie pentru Ortodoxie ca întreg. Dacă un conducător bisericesc nu putea lua parte la sinod personal (de exemplu, din cauza unei boli), el trebuia să împuternicească pe altcineva pentru a reprezenta Biserica sa la forum. Potrivit scrisorii patriarhului Alexie către Karpov, la forum trebuiau să participe conducătorii celor 12 Biserici autocefale existente atunci. Această sensibilitate a liderilor bisericeşti moscoviţi faţă de aspectele canonice ale forumului au deosebit abordarea lor de cea pe care Karpov a dezvoltat-o în planul său pentru un congres mondial anti-catolic.

Prin urmare, Patriarhia Moscovei continua eforturile începute în 1930 în cadrul conferinţei panortodoxe de la Mânăstirea Vatopedu, la care nu participase din cauza represiunii bolşevice. Patriarhul Alexie a hotărât să ceară copii ale proceselor verbale de la Vatopedu de la Biserica Sârbă şi patriarhiile ortodoxe din Orientul Mijlociu ai căror reprezentanţi fuseseră prezenţi.

Potrivit mitropolitului Nicolai, un Sinod Ecumenic ar fi permis Patriarhiei Moscovei:

 

1. să stabilească relaţii mai apropiate cu toate Bisericile Ortodoxe;

2. să sporească şi să întărească autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse asupra celorlalte Biserici Ortodoxe;

3. să treacă la stilul nou;

4. să condamne activitatea schismatică a mitropolitului Anastasie Gribanovski (1873-1965, întâistătător al Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora între anii 1936-1964), şi a mitropolitului Teofil Paşkovskidin America;

5. să declare catolicismul o erezie şi să condamne politica pro-fascistă a Vaticanului.

 

În plus, pentru a garanta succesul viitorului Sinod panortodox, mitropolitul Nicolai a propus ca convocarea sa să fie precedată de o conferinţă pre-sinodală cu participarea reprezentanţilor celorlalte Biserici Ortodoxe. Această conferinţă avea să prezinte Patriarhia Moscovei ca cea mai mare autoritate în lumea ortodoxă.

Mitropolitul a exprimat şi unele îngrijorări privind proiectul. În opinia sa, un Sinod Ecumenic nu era locul adecvat pentru a trata schismele din sânul unei Biserici Ortodoxe particulare, deoarece prerogativele sale se întind doar asupra ereziilor care ameninţă Ortodoxia ca un întreg. Prin urmare, el a recomandat ca discuţia privind comportamentul schismatic al exilaţilor ruşi să fie încredinţată unei delegaţii bisericeşti separate. De asemenea, el se aştepta ca Bisericile din Constantinopol, Alexandria şi Grecia să se opună ridicării Moscovei la rangul de patriarhie ecumenică. Aceleaşi Biserici ar fi putut de asemenea să se abată de la condamnarea poziţiei pro-fasciste a Vaticanului din timpul războiului.

Guvernul sovietic a luat în considerare sugestiile mitropolitului Nicolai şi, pe 29 mai 1946, Consiliul de Miniştri a emis decretul nr. 1132-465/cc care permitea convocarea unei conferinţe pre-sinodale a conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe la Moscova. Agenda sa includea subiecte precum organizarea unei platforme comune pentru lupta împotriva Vaticanului şi a mişcării ecumeniste şi convocarea unui Sinod Ecumenic. Conferinţa pre-sinodală a fost programată pentru octombrie 1947.

Kremlinul a luat, de asemenea, măsuri pentru a populariza, în afara Uniunii Sovietice, ideea unui nou Sinod Ecumenic. Pe 15 iunie 1946, cotidianul Uniunii Preoţilor Democraţi, o asociaţie pro-comunistă bulgară, publica un articol intitulat ,,Un al VIII-lea Sinod Ecumenic”. Pe lângă diverse consideraţii şi argumente, articolul avansa întrebarea: ,,Cine va lua iniţiativa pentru un nou Sinod Ecumenic ?” Potrivit autorului, iniţiatorul ,,celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic nu numai că va primi slava ci şi recunoştinţa, devotamentul şi sprijinul tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe”. Articole similare apăreau în Jurnalul Patriarhiei Moscovei avansând ideea unei a Treia Rome.

 

Lumea ortodoxă dejoacă planurile sovietice de convocare a unui Sinod Ecumenic

Cu 'binecuvântarea' lui Stalin, Patriarhia Moscovei a programat conferinţa pre-sinodală pentru toamna anului 1947 şi cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic pentru 1948. În acest fel, transferul titlului ecumenic de la scaunul patriarhal din Constantinopol la cel al Moscovei avea să coincidă cu aniversarea a 500 de ani de autocefalie a Bisericii Ruse. Potrivit Kremlinului, sarcina cheie a viitorului Sinod Ecumenic era de a distruge influenţa internaţională a Vaticanului, care era considerat inamicul major al Uniunii Sovietice în072. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE IV 2 plan religios. O altă problemă care se ivea la orizont cu repeziciune era mişcarea ecumenistă, care ameninţa ambiţiile Patriarhiei Moscovei de conducere a lumii creştine.

Puterea sovietică, în colaborare cu Biserica Ortodoxă Rusă, a încercat să submineze mişcarea ecumenistă şi influenţa ei în lumea ortodoxă, dar după o serie de ciocniri grave cu diverşi conducători ai Bisericilor Ortodoxe din blocul comunist, regândindu-şi strategia, a renunţat la orice opoziţie.

 

Mitropolitul Nicolai de Krutiţk şi Kolomna, aflat în vizită la Londra, în iulie 1945, sosind la un dineu care a urmat slujbei de Înălţarea Domnului la care au luat parte şi Arhiepiscopul de Canterbury, Geoffrey Fisher (stânga), şi parohul Bisericii Sfântul Pavel

 

Paştele a fost folosit de patriarhul moscovit ca ocazie pentru a anunţa conferinţa pre-sinodală. Pe 8 aprilie 1947, el a trimis invitaţiile oficiale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe împreună cu urările sale de Paşti. Patriarhul Alexie a scris că iniţiativa sa era cauzată de necesitatea discutării chestiunilor care s-au acumulat în creştinismul ortodox de la ultimul Sinod Ecumenic încoace şi care necesitau soluţii urgente. Prin urmare, el invita conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe la Moscova în toamna anului 1947. El trimitea de asemenea programul conferinţei şi cerea colegilor săi să propună alte chestiuni spre dezbatere şi să trimită liste cu numele reprezentanţilor care vor asista la această întrunire.

Patriarhul Antiohiei, Alexandru al III-lea, a fost primul conducător bisericesc care a confirmat participarea la conferinţa pre-sinodală. El şi-a exprimat bucuria de a fi martorul unei renaşteri a străvechii tradiţii a discutării problemelor ecleziastice de către un Sinod bisericesc şi a declarat ,,deplinul său asentiment cu şi aprobarea” planului viitoarei reuniuni. Bisericile statelor balcanice, cu excepţia celei greceşti, au confirmat de asemenea participarea la conferinţa pre-sinodală. Însă, Bisericile aşa-numite greceşti au refuzat să ia parte la ea. Grupul lor includea Patriarhiile de Constantinopol, Alexandria şi Ierusalim şi Biserica Ortodoxă din Grecia şi Cipru.

Totodată, invitaţia la conferinţa pre-sinodală a provocat un val de proteste anti-ruseşti în comunităţile greceşti din Orientul Mijlociu. Pe 1 iulie 1947, ziarul ortodox Fis din Cairo publica un articol intitulat ,,Un sinod necanonic: Un sinod al neascultării”. Potrivit acestui articol, adevăratele Biserici Ortodoxe nu vor lua parte la ,,conferinţa bisericească sovietică” deoarece ea era o întreprindere politică. Moscova era acuzată că a neglijat statutul ecumenic şi drepturile patriarhului Constantinopolului şi că a încercat să aducă toate Bisericile Ortodoxe sub dominaţia tronului patriarhal rus. Articolul preciza că, fără participarea patriarhului Constantinopolului, acest forum avea să se transforme într-o parodie. În consecinţă, el nu merita numele de 'panortodox', ci trebuia să fie socotit un soi de conferinţă bisericească slavă, ale cărei ţeluri nu aveau nimic în comun cu religia.

Patriarhul Alexandriei, Hristofor, a refuzat de asemenea invitaţia la Moscova. În general, el era de acord cu necesitatea unui Sinod Ecumenic şi menţiona că această idee fusese crezul său încă de la hirotonia sa. Dar el găsea iniţiativa Moscovei nepotrivită şi recomanda amânarea sa. Patriarhul Alexandriei a amintit că situaţia internaţională nu a permis în trecut înfăptuirea unui asemenea forum. El a făcut de asemenea referire la discuţiile sale cu mitropolitul rus Grigorie din 1946, când ei au discutat acest subiect. La acea vreme, patriarhul Hristofor a sugerat chiar Sfântul Munte Athos şi Ierusalimul ca locuri unde un astfel de Sinod ar putea avea loc înainte de sfârşitul anului 1947, dar el nu a fost nicicând de acord cu convocarea sa la Moscova. El s-a opus şi programului propus de Biserica Rusă. În opinia sa, cele mai multe din subiectele propuse spre dezbatere erau probleme interne ale Bisericii Ortodoxe Ruse care trebuiau rezolvate de un Sinod bisericesc local.

Colegul său, Patriarhul Timotei de Ierusalim a fost mai laconic. Pe 3 iulie, el a răspuns cu o telegramă în care el declara că nu era dornic să participe la o ,,conferinţă ipotetică”.

Cu toate acestea, ultimul cuvânt privind această iniţiativă îi aparţinea din punct de vedere canonic Patriarhiei Ecumenice. În februarie 1947, Karpov a propus guvernului sovietic să aloce 50.000 de dolari pentru Patriarhul Maxim al Constantinopolului. Această sumă trebuia să garanteze participarea sa la conferinţa bisericească de la Moscova. Însă, acest plan a fost ruinat de demisia lui Maxim. Din punct de vedere oficial, acest act a fost justificat prin boala sa, dar adevăratul său scop era de a preîntâmpina influenţa Moscovei asupra Patriarhiei Constantinopolului[1]. Pe 30 iunie 1947, conducătorul său temporar, locum tenens mitropolitul Dorotei, a anunţat refuzul Bisericii sale de a lua parte la conferinţa pre-sinodală, argumentând că iniţiativa era o încălcare a dreptului canonic.

Copii ale acestui document au fost trimise conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale. În ciuda acordului de principiu cu necesitatea unui Sinod Ecumenic, Dorotei a negat în mod categoric dreptul patriarhului moscovit de a convoca un astfel de forum. El a subliniat că problemele privind Biserica Ortodoxă ca întreg trebuie să fie înaintate patriarhului ecumenic al Constantinopolului, şi doar după aprobarea sa ar putea fi trimisă orice iniţiativă pentru un Sinod Ecumenic celorlalte Biserici. Aceeaşi regulă era de asemenea validă pentru problemele care depăşeau jurisdicţia unei singure Biserici Ortodoxe autocefale. În această privinţă, Dorotei amintea paşii întreprinşi în această direcţie de Patriarhia Constantinopolului în anii ‘1930. Totodată, având în minte frământările interne ale Bisericii Ruse şi lunga sa izolare de celelalte Biserici Ortodoxe, locum tenens al scaunului patriarhal ecumenic înclina către a scuza întreprinderea sa anticanonică. La sfârşitul epistolei sale, Dorotei exprima speranţa că în viitor Biserica Rusă va respecta canoanele. El făgăduia de asemenea ca problemele ridicate de conducerea Bisericii din Moscova să fie incluse pe ordinea de zi a următorului Sinod Ecumenic, a cărui convocare era dreptul unic al patriarhului ecumenic. Această scrisoare a pus capăt nu numai conferinţei pre-sinodale programată pentru toamna anului 1947, ci şi întregului plan al Moscovei pentru un al VIII-lea Sinod Ecumenic.

 

Conferinţa panortodoxă de la Moscova, 8-17 iulie 1948

Cu toate că rezistenţa ,,Bisericilor greceşti” a distrus conferinţa pre-sinodală, Moscova nu s-a dat bătută. Pe 1 august 1947, patriarhul Alexie i-a informat pe conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe că forumul a fost amânat. Pe 5 august, patriarhul Alexandriei a răspuns că el a înţeles necesitatea unui Sinod panortodox, dar nu a acceptat abordarea rusă. În opinia sa, doar patriarhul ecumenic avea dreptul de a convoca un Sinod panortodox.

Prin urmare, Hristofor îl sfătuia pe Alexie ca mai întâi să apeleze la Biserica Constantinopolului cu o cerere de a convoca un Sinod panortodox şi nu să-l programeze în avans. Sfatul său nu a fost auzit. În schimb, Biserica Moscovei şi autorităţile de stat au pregătit un nou scenariu. Au renunţat la ideea mitropolitului Nicolai pentru un al VIII-lea Sinod Ecumenic şi au închipuit doar o întrunire a conducătorilor tuturor Bisericilor autocefale programată pentru iulie 1948.

Între timp, relaţiile dintre Patriarhia Moscovei şi lumea ortodoxă greacă vor deveni din ce în ce mai ostile. Ele se vor răsfrânge asupra situaţiei monahilor ruşi din Muntele Athos şi situaţia va fi extrem de tensionată multă vreme pe acest tărâm. În acest context, Kremlinul va specula diferitele conflicte pe care bulgarii, sârbii, românii şi albanezii ortodocşi le-au avut cu Patriarhia Constantinopolului de-a lungul secolelor. Ulterior, ruşii vor ataca şi în plan canonic, acuzând Patriarhia Ecumenică de amestec în jurisdicţiile altor Biserici Ortodoxe locale, ca şi de o politică interbelică defavorabilă populaţiei ortodoxe din Europa de Est.

În cele din urmă, Patriarhia Moscovei va reuşi să organizeze în capitala sovietică o conferinţă panortodoxă. Până în ultimul moment, a părut că Patriarhia Ecumenică şi Biserica Greciei vor boicota conferinţa, însă, în momentul începerii sale, locum tenens al scaunului patriarhal al Constantinopolului a decis să-l împuternicească pe Mitropolitul Ghermano de Thyateira. Arhiepiscopul Greciei a trimis de asemenea o mică delegaţie. Kremlinul nu-i aştepta.

Cu toate că oaspeţii greci au stat la Moscova până pe 18 iulie, ei au luat parte doar la evenimentele dedicate aniversării a 500 ani de autocefalie rusă şi nu au asistat la sesiunile forumului panortodox. În acest fel, doar Bisericile Ierusalimului şi Ciprului nu au avut propriii reprezentanţi la forum. Patriarhul Ierusalimului a înştiinţat Sinodul rus că nu putea trimite o delegaţie din cauza izbucnirii războiului arabo-israelian şi a asediului oraşului său. În acelaşi timp, conducerea Bisericii cipriote a rămas fermă în boicotul forumului moscovit şi nu a trimis nici o delegaţie, nici o telegramă de scuze.

Sub supravegherea Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse, conferinţa panortodoxă a urmat strict programul său. Principala sarcină a conferinţei era adoptarea a 4 rezoluţii, care tratau Vaticanul, mişcarea ecumenistă, hirotoniile anglicane şi chestiunea calendarului. Textele lor fuseseră aprobate în prealabil de Kremlin, dar votarea lor de către conferinţă avea să le legitimeze în ochii observatorilor din afară.

Cele 4 rezoluţii şi un ,,Apel către toţi creştinii” au fost aprobate în unanimitate de delegaţi. Ele au fost de asemenea semnate de toţi conducătorii Bisericilor Ortodoxe care participaseră la sesiune. La întoarcerea lor acasă, se aştepta ca ei să impună deciziile conferinţei clerului şi turmei lor.

 

Ioachim Arnăutu

 


[1] Alte surse susţin că patriarhul Maxim al V-lea (1897-1972; 1946-1948) a fost silit să demisioneze de către puterile apusene, care nu aprobau relaţiile sale cu patriarhul Moscovei, controlat de regimul sovietic. El a murit în Elveţia în 1972.