----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Despre sărbătorile de peste an (III)

 

Partea a II-a

Duminica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos

[Το Πάσχα. Pascha]

După ce Mântuitorul şi-a făcut intrarea biruitoare în Ierusalim, trecând câteva zile, El a fost judecat de cei fără de lege, apoi răstignit, a murit pe cruce şi a fost pus în mormânt. Trei zile a şezut în mormânt; iar după aceea, într-una a Sâmbetelor, adică duminică dis-de-dimineaţă, la o săptămână după ce intrase pentru ultima oară în cetate, El Însuşi a înviat din mormânt cu puterea dumnezeirii Sale, ca să se plinească Scriptura[1], şi cele plănuite în iconomia dumnezeiască pentru mântuirea oamenilor. Mântuitorul cu învierea Sa a săvârşit cununa minunilor Lui, cu Însăşi Persoana Sa.

Cea mai veche şi mai strălucită sărbătoare în creştinism este aceea în care se preaslăveşte Duminica Învierii Domnului nostru Iisus Hristos, numită şi sărbătoarea Paştilor. Această din urmă numire a fost preluată de la sărbătoarea Paştilor din Vechiul Testament instituită de Sfântul Prooroc Moisi în văile Nilului înainte de ieşirea evreilor din Egipt, cu scopul de a-i trece de la moarte la viaţă, cu ajutorul îngerului morţii[2]. De la această trecere, sărbătoarea s-a numit în iudaism pasha. Evreii073. Despre sarbatorile de peste an III ţineau în vechime această sărbătoare întru aducerea aminte de eliberarea lor din robia Egiptului şi de cruţarea ce s-a făcut atunci celor întâi născuţi ai lor.

Sărbătoarea ţinea la ei întotdeauna 7 zile în luna Nisan, şi începea în ziua a 14-a a acestei luni, care coincide cu luna martie, şi cade odată cu luna plină ce urmează după echinocţiul de primăvară. Fiecare părinte de familie era obligat la Paşti să înjunghie un miel de un an, să-l frigă la foc şi să-l mănânce într-o casă, iar mai târziu la templu. La mâncarea mielului pascal evreii foloseau numai azime şi verdeţuri amare, stând încinşi, încălţaţi şi cu toiegele în mână, adică aşa cum s-a aşezat sărbătoarea de către Moisi[3]. În cele 7 zile cât ţinea Paştele, evreilor nu le era îngăduit să mănânce pâine dospită, ci numai azime; de aceea sărbătoarea aceasta se mai chema la ei ,,sărbătoarea azimelor” (η εορτη των αζυμων) sau mai scurt ,,azimele” (τα αζυμα).

 

a) Această sărbătoare a evreilor a ales-o şi dumnezeiescul Mântuitor spre a săvârşi în timpul ei minunile îndurării Sale către neamul omenesc, murind pe cruce şi înviind a treia zi din mormânt. Ea este zugrăvită în culorile cele mai luminoase de Sfinţii Evanghelişti Matei (28, 1-10), Marcu (16, 1-16), Luca (24, 1-8) şi Ioan (20, 1-9). S-a păstrat şi în creştinism pentru această sărbătoare numirea ,,Pasha” (πάσχα), căci Însuşi Mântuitorul S-a folosit de acest cuvânt, zicând ucenicilor Săi: Ştiţi că după două zile Paştile vor fi (Matei 26, 2); iar ucenicii au întrebuinţat şi ei acelaşi cuvânt întrebând pe Mântuitorul: Unde voieşti să gătim ţie să mănânci Paştile (Matei 26, 17).

Dar creştinii cei vechi, sub numirea de Paşti aminteau patimile Domnului şi învierea Lui; iar pentru însemnarea ambelor părţi ale serbării, ei întrebuinţau două numiri: ,,πάσχα σταυρωσιμον” adică ,,Paştile crucii” şi ,,πάσχα αναστάσιμον” sau ,,Paştile învierii”[4]. Prăznuirea aceasta împărţită astfel în două se săvârşea în două chipuri deosebite: prima parte se făcea cu post şi întristare, iar a doua cu mare bucurie. Fiindcă Paştele creştinilor se serba odată cu al iudeilor, ereticii ebioniţi îl serbau întocmai ca iudeii, adăugând numai amintirea patimilor şi învierii lui Hristos. Alţii serbau Paştele tot odată cu iudeii, dar după obiceiul creştinesc şi anume: în 13 Nisan făceau o cină în amintirea cinei Domnului; apoi în 14 Nisan urma πάσχα σταυρωσιμον, adică a patimilor; iar în a treia zi (16 Nisan) πάσχα αναστάσιμον, adică a învierii, în orice zi ar fi căzut 16 Nisan. Aşa serbau Paştele creştinii din Asia proconsulară, adică cei din Siria, Cilicia şi Mesopotamia[5].

Creştinii apuseni însă, din Italia, Galia, Britania, Ispania, ş.a., precum şi cei răsăriteni din Alexandria, Palestina, Fenicia, Grecia etc, serbau Învierea Domnului întotdeauna într-o duminică după 14 Nisan; iar serbarea patimilor o făceau în vinerea premergătoare, ţinând însă seamă ca 14 Nisan să fie în luna plină după echinocţiul de primăvară. Cu alte cuvinte, Învierea se prăznuia în prima duminică ce urma după luna plină a echinocţiului; iar sărbătoarea răstignirii în vinerea înaintemergătoare.

S-a luat ca punct de plecare luna plină de după echinocţiu pentru că aşa calculau şi iudeii sărbătoarea paştelor lor.

 

b) În anul 155, Sfântul Policarp, episcopul Smirnei († 168), a mers la Sfântul Anichit, episcopul Romei († 168), ca să se înţeleagă amândoi asupra potrivirii timpului pascal[6]. Aceşti doi episcopi discutând diferenţa sărbătoririi, Sfântul Policarp a susţinut că practica din Asia proconsulară este moştenită de la Sfinţii Apostoli Ioan, care a suferit mucenicia în Efes, şi Filip, care a suferit mucenicia în Ierapole din Frigia[7]. Sfântul Anichit arătă şi el că practica romană a rămas de la Sfinţii Apostoli Petru şi Pavel muceniciţi în Roma. Neînţelegându-se între dânşii asupra uniformizării serbării Paştilor, Sfinţii Policarp şi Anichit s-au despărţit ,,cu pace”.

Mai iute a fost cearta asupra acestei sărbători la finele secolului al II-lea, între Victor, episcopul Romei († 202), şi Policrat, episcopul Efesului. Fiecare dintre ei convocând câte un Sinod local pentru sprijinirea praxei moştenite, au terminat Victor excomunicând pe Policrat şi asiaticii lui; iar acesta pe Victor cu toţi părtaşii săi, răspândindu-se şi epistole sinodale cu aceste hotărâri[8]. Sfântul Irineu, episcopul Lionului din Galia († 202), bărbat liniştit şi înţelept, auzind de unele ca acestea, mustră pe Victor, omul vanităţii şi începătorul certei, neaprobat nici măcar de episcopii săi sufragani.

Quartodecimanii (τεσσαρεσκαιδεκατιται), adică cei ce serbau Paştele la 14 Nisan[9], au fost consideraţi schismatici imediat după Sinodul I Ecumenic de la Niceea, şi anume cei ce nu s-au supus orânduirilor sinodale; de aceea unii cred că aceştia nu sunt decât cei ce se ţineau de obiceiul ebioniţilor şi al novaţienilor. Dar quartodecimanii au mai fost numiţi după acest sinod şi ,,protopashiţi” (πρωτοπασχιται), adică cei ce serbau Paştile întâi, sau de timpuriu, cum erau maniheii, catafrigii, arienii, macedonienii, eunomienii şi novaţienii[10].

Sinodul I Ecumenic, care a avut loc în anul 325, a hotărât cu privire la sărbătoarea Paştilor ca să se urmeze praxa romană cu aceste rânduieli:

 

a) Paştile să se serbeze întotdeauna într-o duminică;

b) această duminică să fie imediat după 14 Nisan;

c) 14 Nisan să se aşeze după echinocţiul de primăvară;

d) întâmplându-se 14 Nisan sau luna plină într-o duminică, să se serbeze Paştile în duminica următoare[11];

e) să nu coincidă Paştile creştinilor cu acela al iudeilor, adică cu cel al Vechiului Testament[12].

 

După hotărârea aceasta a Sinodului I, timpul în care este cu putinţă a se sărbători Paştile cade între 22 martie şi 25 aprilie. Calculul astronomic al aflării Paştilor fiind greu, s-a lăsat atunci în grija episcopului Alexandriei, unde era focarul ştiinţei, ca să facă el cunoscut în fiecare an tuturor Bisericilor timpul când trebuie a se serba Paştile.

 

c) Această sărbătoare a sărbătorilor a fost ţinută cu strălucire din timpul apostolilor şi până în zilele noastre. Ziua Învierii Domnului este cea mai slăvită, îmbucurătoare şi solemnă dintre toate zilele anului. Ea ne aduce aminte de trecerea noastră de la întunericul păcatului la lumina mântuirii prin moartea şi învierea Domnului. Creştinii petreceau toată noaptea învierii, ca şi în timpurile noastre, în biserică la slujba Învierii. Lumina strălucitoare din casa lui Dumnezeu şi mulţimea lumânărilor de ceară aprinse şi ţinute în mâini de credincioşi şi mai ales de neofiţii botezaţi în noaptea Învierii contribuiau cu îndestulare la măreţia sărbătorii. Cu aceeaşi bucurie ţinem şi noi astăzi în mâini lumini aprinse în noaptea Paştilor şi în zilele acestei sărbători.

În timpul împăratului Constantin, se luminau în noaptea Învierii casele credincioşilor, căile publice şi dealurile, tot pentru a se face mai strălucită această zi. Fiecare creştin se îmbrăca în veşminte noi şi în culori luminoase[13]. Iar în biserică, ca pretutindeni, creştinii în simţirile lor sfinte se salutau între dânşii până la ziua Înălţării Domnului cu creştineasca şi vechea datină ,,Hristos a înviat” (Χριστος ανέστη), păstrată până astăzi între ortodocşi, ca să nu uite nimeni de învierea Domnului. Apoi în ziua Înălţării, creştinii se salutau cu cuvintele ,,Hristos S-a înălţat”, cum facem şi noi care iubim podoaba celor sfinte. La aceste salutări se răspundea cu ,,Adevărat a înviat” ori cu ,,Adevărat S-a înălţat”.

 

d) La Paşti, împăraţii eliberau mulţi vinovaţi din temniţă, nu însă şi pe tâlhari, ucigaşi, nelegiuiţi etc[14]; stăpânii eliberau pe sclavi[15]; apoi toţi creştinii împărţeau milostenie[16], şi slăveau pe Domnul. În biserică se sfinţeau, ca şi azi, bucate ca acestea: ouă, pască, adică pâine dulce, hrean, sare şi mielul pascal. Unele din aceste prinoase sunt împrumutate din Vechiul Testament, căci şi atunci se aduceau la templu în ziua de Paşti un snop de grâu şi un miel (potrivit Leviticul 23, 10-12).

Ouăle roşii la Paşti le găsim în creştinism din primele secole şi până astăzi. În mormintele vechi ale creştinilor s-au găsit coji de ouă; iar la agapele din acele timpuri nu lipseau ouăle. Oul avea o simbolistică aparte şi la popoarele păgâne. La sărbătoarea echinocţiului primăverii, egiptenii aduceau ouă ca jertfe la temple. Romanii aduceau şi ei ouă la temple când serbau echinocţiul primăverii. Evreii de azi ca şi cei vechi mănâncă ouă cu înţelesuri simbolice la sărbătoarea aceluiaşi echinocţiu. Fenicienii închipuiau pe zeul lor creator sub forma oului. Indienii tot aşa zugrăveau câteodată pe Brahma. Perşii de azi ca şi cei vechi la anul nou (nuruz) îşi dăruiesc ouă colorate.

Odată cu simbolizarea învierii neamului omenesc prin Iisus Hristos, au intrat ouăle şi în creştinism; iar culoarea roşie a lor semnifică sângele Domnului curs pe cruce pentru mântuirea noastră. Fericitul Augustin crede că oul este icoana speranţei în învierea morţilor. Iată ce zice el: ,,Rămâne speranţa care, după cum mi se pare, se aseamănă oului; căci după cum oul nu are sfârşit, aşa şi speranţa (în înviere) nu se sfârşeşte niciodată”[17].

Sărbătoarea Învierii Domnului se prelungea ca şi acum timp de 7 zile, adică până la Duminica Tomei, cu cântări, predici etc. Ea era cea mai potrivită pentru botezul catehumenilor[18]. Teatrele, circurile, desfrânările, lucrul mâinilor, judecăţile au fost oprite de împăraţii creştini[19]. Cultul era îmbrăcat în toată strălucirea. Evanghelia liturghiei pascale La început era Cuvântul (Ioan 1, 1-18) citită în mai multe limbi, ca să fie înţeleasă de popoare, înalţă sufletele noastre la suişurile cereşti. Iar cântările pline de veselie sfântă ca ,,Hristos a înviat”[20], ,,Ziua Învierii”, ,,Îngerul a strigat” şi Cuvântul de învăţătură al Sfântului Ioan Gură de Aur: ,,De este cineva bun creştin şi iubitor de Dumnezeu, să se îndulcească în această sărbătoare”[21], sunt pline de mângâiere, îmbărbătare şi dulceaţă sufletească. Melodia cântărilor este solemnă, impunătoare, şi deosebită de a celorlalte cântări din cursul anului. Imnele în mare parte sunt alcătuite de Sfântul Ioan Damaschin, pe temeiul învăţăturilor scrise de Sfinţii Grigorie de Nazianz, Grigorie de Nyssa etc. Uşile împărăteşti stau deschise, căci calea noastră cea cerească s-a deschis prin Iisus Hristos.

 


[1] Psalmi 15, 10; 107, 2; Osie 6, 2.

[2] Ieşirea 12, 13.

[3] Şi astăzi iudeii mănâncă numai azime, numite de ei ,,maţăs”, la sărbătoarea paştelor lor.

[4] Bingham, Origin s. antiq. eccles., op. cit., vol IX, p. 87.

[5] Sfântul Atanasie al Alexandriei, Epist. ad. Africanos: Οι κατα Συρίαν, και Κιλικίαν, και Μεσοποταμίαν.

[6] Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, cartea a V-a, cap. 24, Epistola lui Irineu către Victor al Romei.

[7] Sozomen, Istoria Bisericească, cartea a VII-a, cap. XIX.

[8] Eusebiu de Cezareea, Istoria Bisericească, cartea a V-a, cap. 24, unde este prezentată cearta dintre Victor şi Policrat.

[9] Sozomen, Istoria Bisericească, cartea a VII-a, cap. 18; Bingham, op. cit., vol. IX, p. 89-99; Pidalionul, p. 9.

[10] Bingham, Origin. s. antiq. eccles., op. cit., vol. IX, p. 97-99.

[11] S-a luat ca punct de referinţă pentru serbarea Paştilor în creştinism ziua a 14-a a lunii ebraice Nisan, căci în seara acelei zile începeau iudeii paştele cum îl încep şi azi. Prin urmare Învierea să fie sărbătorită în duminica următoare lui 14 Nisan, pentru că atunci a înviat Domnul. De aceea, Sfinţii Părinţi au rânduit ca Paştele creştinilor ,,să nu cadă odată cu cel mozaic, dar nici înaintea acestuia”.

[12] Chiar şi canonul 7 al sfinţilor apostoli cateriseşte pe episcopul, preotul ori diaconul care sărbătoreşte Paştile mai înainte de echinocţiul primăverii, cu iudeii. Iar Constituţiile apostolice, cartea a V-a, cap. 17, ne învaţă ,,să sărbătorim zilele Paştilor cu dragoste după echinocţiu”.

[13] Acest frumos şi creştinesc obicei de a se înnoi cu veşminte fiecare creştin în ziua de Paşti se păstrează şi azi de poporul român.

[14] Codex Theodosius, cartea a IX-a, tit. 38, de indulgentiis criminum leg. III: ,,Paschae celebritas postulat ... poenaeque formido sollicitat, absolvamus”. Acest fapt îl adevereşte şi Sfântul Ioan Gură de Aur în omilia a VI-a, către poporul antiohian.

[15] Potrivit Bingham, op. cit., vol. IX, p. 114.

[16] Eusebiu de Cezareea, Viaţa lui Constantin cel Mare, cartea a IV-a, c. 22.

[17] Augustin, Cuvântul 8, Opere, tomul V, p. 379.

[18] Constituţiile apostolice, cartea a V-a, cap. 19: ,,În Sâmbăta cea mare urmaţi cu postirea până la cântatul cocoşului ... şi botezaţi catehumenii”.

[19] Codex Theodosius, cartea a XV-a, tit. V. De spectaculis. Conf. Codex Justinianus, cartea a III-a, tit. XII. De feriis, cartea a VIII-a.

[20] În ziua de Paşti şi în toată Săptămâna Luminată foarte des se repetă în slujba dumnezeiască troparul praznicului ,,Hristos a înviat”.

[21] Molitfelnicul, Bucureşti, 1832, p. 333.