----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine (IV)

- Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei

pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine -

a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit

 

Episodul anterior

 

Nu pot exista nici un fel de semi-Biserici. Cred că episcopul Succis a exprimat adevărul desăvârşit când a spus la Sinodul de la Cartagina din 256: ,,Hæreticis aut nihil aut totum licet” – ereticilor ar trebui să li se îngăduie fie totul, fie nimic[1]. Dacă preoţii latini sunt ca noi, dacă (ceea ce se primeşte prin) punerea mâinilor lor este identic cu ceea ce primim noi prin harul lui Dumnezeu, dacă ei dau turmei lor aceleaşi daruri pline de har ca noi, atunci de ce este catolicismul o Biserică diferită de cea Ortodoxă a noastră ? Ce motiv pot avea avea, eu, ca preot în Biserica lui Hristos, să evit comuniunea ecleziastică cu episcopii latini ? De ce nu mă alătur lor în slujirea dumnezeieştii liturghii, de ce nu mă împărtăşesc cu ei din unul Trup al lui Hristos ? Dacă recunoaşterea binefacerii ierarhiei latine şi a riturilor ei religioase nu contrazice adevărul unităţii Bisericii, atunci eu, silit de conştiinţa mea, trebuie să intru de îndată în unitate cu latinii, chemându-i pe fraţii mei să facă acelaşi lucru şi criticându-i în caz de opoziţie din partea lor. Mai mult eu trebuie să propovăduiesc mirenilor că ei pot primi euharistia şi într-o biserică poloneză sau franceză.

Nu, adevărul unităţii ecleziastice nu recunoaşte harul sfintelor taine săvârşite în cadrul comunităţilor din afara Bisericii. Este cu neputinţă a reconcilia unitatea Bisericii cu validitatea sfintelor taine din afara Bisericii. Nici măcar geniul lui Augustin nu a putut soluţiona această problemă în mod satisfăcător. Învăţătura lui Augustin despre necesitatea de a recunoaşte sfintele taine săvârşite în afara Bisericii am discutat-o în amănunt într-o carte dedicată istoriei dogmelor referitoare la Biserică[2]. În opinia lui Augustin, recunoaşterea independenţei depline a sfintelor taine de persoana celui care le săvârşeşte (în Biserică) atrage după sine în mod inevitabil o recunoaştere a validităţii sfintelor taine în afara Bisericii. Această idee străbate întregul tratat al lui Augustin De baptismo.

Admiţând însă ideea paradoxală cu privire la identitatea deplină a unui preot păcătos (şi cine este sfânt ?) al Bisericii cu un ierarh al unei societăţi din afara Bisericii, Augustin însuşi se găseşte într-un fel de impas, deoarece pentru el singura cale către mântuire se află prin Biserica Sobornicească. A recunoaşte că sfintele taine săvârşite în afara Bisericii sunt valide înseamnă a recunoaşte lucrarea harului în afara Bisericii, a recunoaşte posibilitatea mântuirii separat de Biserică şi în vrăjmăşie faţă de ea; într-un cuvânt, aceasta înseamnă a recunoaşte că Biserica nu este obligatorie şi a izgoni credinţa într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică.

Dar Augustin a dorit de asemenea să menţină adevărul că nu există mântuire în afara Bisericii[3]. Cu acest ţel în minte, Augustin a început să facă diferenţa între conceptele ,,a avea sfinte taine” şi ,,a avea sfinte taine cu folos”. ,,Una – spune el – este a fi imposibil a avea, alta este vătămător (pernitiose) a avea, şi încă alta este mântuitor (salubriter)”[4]. Potrivit învăţăturii lui Augustin, schismaticii au sfinte taine, totuşi fără a avea nici un folos pentru mântuire, ci numai în detrimentul ei. Augustin expune aici în formă rudimentară distincţia scolastică ulterioară dintre validitatea şi eficienţa sfintelor taine. Sfintele taine pot fi valide şi totuşi fără efect.

Această idee este dificil de asimilat dacă cineva are o temelie în experienţa religioasă în loc să se angajeze în jocuri de cuvinte scolastice. Ce fel de har este acesta dacă aduce doar pagubă ? În opinia lui Augustin, deşi au sfinte taine, schismaticii sunt lipsiţi de efectul lor împărtăşitor de har şi mântuitor din cauza separării lor de Biserică. Această separare arată că ei nu au dragoste. Fără dragoste, omul nu poate fi virtuos; Sfântul Duh nu poate rămâne în el. Astfel schismaticii, care sunt în afara Bisericii, nu au Sfântul Duh[5]. În minte apare în mod inevitabil această obiecţie: dacă schismaticii nu au Sfântul Duh, cum se săvârşeşte botezul lor ? Augustin face presupunerea stranie că probabil în momentul botezului, şi numai în acel moment, Sfântul Duh lucrează şi în afara Bisericii.

Păcatele persoanei care este botezată – aşa continuă argumentaţia lui Augustin – sunt iertate, dar revin asupra lui de îndată. Cel care este botezat în afara Bisericii trece, ca să spunem aşa, printr-o zonă îngustă de lumină şi intră din nou în întuneric. În timp ce el trece prin zona de lumină, el este curăţit de păcatele sale, dar deoarece imediat după botez el revine la întunericul dezacordului, păcatele sale revin de îndată asupra lui. Domnul a grăit într-o pildă despre slujitorul al cărui stăpân i-a iertat o datorie de o mie de talanţi. Când slujitorul nu a arătat nici un fel de milă faţă de datornicul său, stăpânul a cerut plata întregii datorii. Acelaşi lucru se întâmplă cu un schismatic care a primit botezul în afara Bisericii. După ce a primit iertare pentru datoria sa înaintea lui Dumnezeu, el se face din nou vinovat de acea datorie deoarece arată vrăjmăşie faţă de fraţii săi care sunt în Biserică. Pentru ca un schismatic să primească roadele harului după botezul său, el trebuie să-şi arate dragostea faţă de fraţii săi, adică trebuie să vină cu dragoste în unire cu Biserica. Când are loc o asemenea unire, el nu mai are nevoie să fie botezat[6].

Este greu să consideri că o asemenea soluţie la problema reconcilierii unităţii Bisericii cu validitatea sfintelor taine în afara Bisericii este satisfăcătoare. Vedeţi, botezul schismatic este săvârşit în afara Bisericii. Atunci de ce este întâlnit botezul Bisericii şi la schismatici, deşi numai în momentul săvârşirii sale ? Deoarece schismaticul nu se converteşte la Biserică, ci la schismă (pe vremea lui Augustin la donatism): el este convertit probabil după ce face o alegere conştientă şi după ce condamnă în mod conştient Biserica. El este chiar în momentul botezului în conflict cu Biserica. În timp ce cere iertarea datoriei sale, el declară în acelaşi timp că nu are dragoste faţă de Biserică.

La Augustin sunt perceptibile începuturile doctrinei catolice de opus operatum. Sfintele taine sunt înţelese ca nefiind dependente de Biserică, ci doar ca rostirea unei anumite formule. Duhul lui Dumnezeu dă viaţă numai trupului Bisericii, şi în afara acestui trup El nu poate fi, orice cuvinte ar fi rostite acolo. Nu este important cine rosteşte aceste cuvinte – un creştin fals, un eretic, un schismatic, un păgân, sau un evreu – un singur lucru este important: că aceste cuvinte sunt rostite în afara Bisericii. Deoarece cu siguranţă esenţa creştinismului nu stă în faptul că în el este dată o colecţie de incantaţii prin intermediul cărora omul poate sili dumnezeirea să-i dea ajutorul mai presus de fire de care are nevoie. În vremea sa, Firmilian a protestat împotriva unei asemenea înţelegeri a formulei baptismale, spunând că rostirea numelor nu este suficientă pentru iertarea păcatelor şi sfinţirea botezului[7].

Ideea lui Augustin a primit o dezvoltare suplimentară în lucrările teologilor latini. Noi putem doar să-I mulţumim lui Dumnezeu că dogma Bisericii Răsăritene a fost formulată în afara sferei augustinismului, şi putem şi trebuie să socotim această sferă străină de noi înşine. La marii teologi răsăriteni, nu găsim nici măcar o urmă de argumente asemănătoare cu cele citate de augustinieni. Acesta este motivul pentru care este indispensabil a ne întoarce către învăţătura şi practica Bisericii străvechi.

Problemele teologiei şi vieţii Bisericii sunt uimitor de veşnice. În secolul al XX-lea trebuie să scriu din Rusia în America despre ceea ce a fost scris din Asia Mică spre Cartagina şi din Alexandria către Roma cu foarte mult timp în urmă, în secolul al III-lea. Noi avem o cantitate suficientă de material istoric: însă, nicăieri nu există argumentele augustiniene. Vedeţi, hotărârile bisericeşti originale au poruncit să se săvârşească botezul pentru toţi cei convertiţi de la erezie la Biserică. Pe la anul 220, un sinod al episcopilor africani şi numidieni, sub conducerea lui Agripin, a stabilit ca ereticii să fie botezaţi, ,,şi din acea vreme – mărturiseşte Sfântul Chiprian – până astăzi, atât de multe mii de eretici din regiunile noastre, care s-au convertit la Biserică, nu numai că nu au dispreţuit sau au şovăit să primească harul izvorului dătător de viaţă şi mântuitorului botez, ci încă mai mult au stăruit cerându-l în mod înţelept şi de bunăvoie”[8].

,,Am aflat – scrie Sfântul Dionisie al Alexandriei – că o asemenea opinie a existat din vremurile străvechi printre episcopii dinainte, în Bisericile cele mai numeroase şi la sinoadele fraţilor din Iconia, Synade şi din multe alte ţări”[9]. La jumătatea deceniului 5 al secolului al III-lea, Firmilian, episcop de Cezareea Capadochiei, aminteşte într-o scrisoare adresată Sfântului Chiprian: ,,Deja de multă vreme, de când am venit din Galia, Cilicia şi celelalte regiuni mai apropiate, la Sinodul din Iconia, care este în Frighia, noi am hotărât să ţinem cu fermitate o asemenea poziţie faţă de eretici şi să o apărăm când este descoperită orice îndoială referitoare la acest subiect. Aici printre anumiţi oameni s-au născut îndoieli cu privire la botezul celor care, deşi recunosc prooroci noi, cunosc în mod evident pe acelaşi Tată şi Fiu ca noi. Dar noi, cercetând acest subiect cu toată amănunţimea, am hotărât la Sinodul de la Iconia să respingem deplin orice botez săvârşit în afara Bisericii”[10].

Nu este necesar să expunem în detaliu o relatare a controverselor care au izbucnit, la jumătatea secolului al III-lea, în jurul chestiunii primirii în Biserică a novaţienilor care se converteau, în care episcopul roman, dorind să vadă practica romană pretutindeni, a întâmpinat opoziţie din diferite părţi. Vă voi îndrepta atenţia doar către anumite amănunte ale acestor dispute. În primul rând, poziţia dogmatică a episcopului roman Ştefan, care negase necesitatea botezului, se prezintă ea însăşi ca vagă şi mai degrabă periculoasă. Ne aducem aminte în mod automat de opinia Sfântului Chiprian, că în scrisorile lui Ştefan sunt multe [afirmaţii] care fie nu au nici o legătură cu chestiunea în discuţie, fie se contrazic pe sine şi sunt în general scrise stângaci şi nechibzuit.

Sfântul Chiprian ne împărtăşeşte cuvintele originale ale lui Ştefan: ,,Dacă cineva se întoarce la voi de la orice erezie, atunci în acest caz nu introduce nimic nou, altceva decât ceea ce v-a fost transmis, atunci asupra unei asemenea persoane trebuie săvârşită doar punerea mâinilor ca un semn de pocăinţă”[11]. Astfel, toate ereziile au harul botezului, şi nu trebuie botezaţi nici unul din cei care se convertesc la Biserică. Sfântul Chiprian mărturiseşte că Ştefan nu-i boteza nici măcar pe marcioniţi[12]. Da, Ştefan doreşte să stea numai pe solul tradiţiei Bisericii Romane; principalul lucru pentru el este să păstreze quod traditum est. Dar solul este în mod special instabil sub Ştefan când el cere aceeaşi punere a mâinilor asupra celor convertiţi şi asupra schismaticilor, aşa cum erau novaţienii.

Observaţi că prin punerea mâinilor despre care vorbeşte Ştefan, până şi învăţaţii latini înţeleg mirungerea, transmiterea mistică a darurilor Sfântului Duh, pe care în mod evident schismaticii nu-L au, până şi după părerea lui Ştefan. Cum se săvârşea botezul la ei fără Sfântul Duh ? Este suficient să citeşti epistolele lui Chiprian către Jubaian, Pompei şi Magnus şi scrisoarea lui Firmilian către Chiprian pentru a te convinge că poziţia dogmatică a adversarilor lui Ştefan este cu mult mai sănătoasă, care afirmă invaliditatea oricărui botez făcut în afara Bisericii. Sfântul Chiprian atrage atenţia tocmai asupra acestei netemeinicii a învăţăturii dogmatice a oponentului său.

,,Noi îi vom opri pe cei care, deşi în alte chestiuni sunt încăpăţânaţi şi înceţi la minte, recunosc că toţi ereticii şi schismaticii nu au Sfântul Duh şi prin urmare, deşi pot boteza, nu pot da Sfântul Duh. Noi îi vom opri asupra acestui punct, pentru a spune că aceia care nu au Sfântul Duh în mod categoric nu pot nici măcar boteza. Doar acela care are Sfântul Duh poate boteza şi da iertarea păcatelor. Să ne răspundă cei care îi încurajează pe eretici şi schismatici: au ei pe Sfântul Duh, sau nu ? Dacă au, atunci de ce noi punem mâinile pe cei botezaţi de ei, când se convertesc, pentru a pogorî asupra lor Sfântul Duh ? Sfântul Duh ar fi fost primit, bineînţeles, acolo unde a fost dat, dacă El ar fi fost acolo. Dacă cei botezaţi în afara Bisericii, eretici şi schismatici, nu au Sfântul Duh, atunci este evident de asemenea că iertarea păcatelor nu poate fi dată de cei despre care se ştie că nu au Sfântul Duh”[13].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Sent. 16, CSEL 3, p. 443.

[2] Eseuri despre istoria dogmei Bisericii, Serghiev Posad, 1912, p. 527.

[3] De baptismo IV, 17, 24. Patrologia Latina, vol. 43, col. 170. Cf. col. 695.

[4] Contra epist. Parmeniani II, 13, 28. Patrologia Latina, vol. 43, col. 71.

[5] De baptismo IV, 1, 1. V, 23, 33. Patrologia Latina, vol. 43, col. 155, 193. Serum. 268, 2. Patrologia Latina, vol. 38, col. 1232. In ep. Ioan. tr. 6, 11. Patrologia Latina, vol. 35, col. 2026.

[6] De baptismo 1, 12, 19-21; VI, 34, 65; VII, 3, 5. Patrologia Latina, vol. 43, col. 119-121, 219, 227.

[7] Epist. 75, cap. 9.

[8] Epist. 73-60 ad Jubajanum, cap. 3. Epist. 71-58 ad Quintum, cap. 4 (autorul enumeră cele două ediţii ale epistolelor Sfântului Chiprian a căror numerotare diferă).

[9] Eusebiu, Hist. eccl. V, 7, 5.

[10] Epist. Firmiliani, cap. 7, 19. CSEL 3, p. 815, 828.

[11] Epist. 74-61 ad Pompejum, cap. 1.

[12] Epist. 73-60, cap. 4-5.

[13] Epist. 69-72 ad Magnum, cap. 10-11. CSEL 3, p. 759 sq.

 

Episodul urmator