----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (IV)

de ieromonah Serafim Rose

 

1. Liberalismul

Liberalismul pe care îl vom descrie în paginile următoare – haideţi să stabilim de la început – nu este un nihilism făţiş; este mai degrabă un nihilism pasiv sau, încă mai bine spus, baza neutră de dezvoltare a fazelor mai avansate de nihilism. Cei care au urmărit discuţia noastră anterioară privind imposibilitatea ,,neutralităţii” intelectuale sau duhovniceşti în această lume vor înţelege numaidecât de ce am clasificat ca nihilist un punct de vedere care, cu toate că nu este direct responsabil pentru nici unul din fenomenele nihiliste remarcabile, a constituit o premisă indispensabilă pentru apariţia lor. Apărarea nepotrivită de către liberalism a unei moşteniri în care el nu a crezut niciodată pe deplin a fost unul dintre cele mai convingătoare motive ale nihilismului făţiş.

Civilizaţia umanistă liberală care, în Europa de Vest, a fost ultima formă a Vechii Ordini care a fost nimicită în mod efectiv în acel mare război şi în revoluţiile din cel de-al doilea deceniu al acestui secol şi care continuă să existe – deşi într-o formă ,,democratică” încă mai atenuată – în lumea liberă de astăzi, poate fi caracterizată în primul rând prin atitudinea ei faţă de adevăr. Aceasta nu este o atitudine de ostilitate deschisă, nici măcar de nepăsare deliberată, deoarece apologeţii ei sinceri au în mod incontestabil o opinie autentică despre ceea ce ei consideră că este adevărul; mai curând, este o atitudine în care adevărul, în ciuda anumitor aparenţe, nu a mai ocupat centrul atenţiei.

Adevărul în care declară că crede (separat, bineînţeles, de faptul ştiinţific) nu este pentru liberalism o monedă spirituală sau intelectuală de circulaţie curentă, ci un capital inutil şi neroditor rămas în aer dintr-o epocă anterioară. Liberalul vorbeşte încă, cel puţin la ocazii protocolare, de „adevăruri eterne”, „credinţă”, „demnitate umană”, de „înalta chemare” a omului sau ,,duhul de nestins” al omului, chiar de „civilizaţia creştină”, dar este cât se poate de limpede că aceste cuvinte nu mai înseamnă ce însemnau odinioară. Nici un liberal nu le tratează cu toată seriozitatea; ele sunt în realitate metafore, podoabe ale limbii care sunt menite a provoca un răspuns emoţional, nu intelectual – un răspuns în mare măsură condiţionat de lunga întrebuinţare, cu amintirea prezentă a unui timp când astfel de cuvinte aveau cu adevărat o semnificaţie pozitivă şi serioasă.

Nimeni dintre cei ce se mândresc astăzi cu „rafinamentul” lor – cu alte cuvinte, cei foarte puţini din instituţiile academice, din guvern, din ştiinţă, din cercurile intelectuale umaniste, nimeni dintre cei ce vor sau declară că sunt în pas cu „vremurile” – nu cred sau nu pot crede deplin în adevărul absolut, sau mai ales în Adevărul creştin. Însă numele de adevăr a fost păstrat, ca şi numele acelor adevăruri pe care oamenii le considerau cândva absolute, şi câţiva din unele poziţii de putere sau influenţă vor ezita să le folosească, chiar atunci când sunt conştienţi că semnificaţiile lor s-au schimbat. Adevărul, într-un cuvânt, a fost „reinterpretat”; vechile forme au fost golite şi li s-a dat un nou conţinut, cvasi-nihilist. Acest fapt poate fi văzut cu uşurinţă printr-o examinare succintă a câtorva din principalele domenii în care adevărul a fost ,,reinterpretat”.

În disciplina teologică, primul adevăr este, bineînţeles, Dumnezeu. Creatorul a toate, atotputernic şi atotprezent, revelat credinţei şi în trăirea credinciosului (şi necontestat de motivul celor care nu neagă credinţa), Dumnezeu este sfârşitul suprem al întregii creaţii şi El Însuşi, spre deosebire de creaţia Sa, Îşi găseşte finalitatea în El Însuşi; orice este creat se află în relaţie cu şi în dependenţă de El, care singur nu depinde de nimic din afara Sa. El a creat lumea ca ea să poată trăi desfătându-se de El, şi orice din lume este îndreptat către această finalitate, pe care însă oamenii o pot pierde printr-o întrebuinţare greşită a libertăţii lor.

Mentalitatea modernă nu poate tolera un astfel de Dumnezeu. El este atât prea profund – prea „personal”, chiar prea „uman” –, cât şi prea absolut, prea intransigent în cerinţele Lui faţă de noi; şi El Se face cunoscut doar credinţei smerite – un fapt silit să îndepărteze raţiunea modernă mândră. Un ,,nou dumnezeu” este cerut în mod clar de omul modern, un dumnezeu modelat mai îndeaproape după tiparul unor astfel de preocupări moderne centrale precum ştiinţa şi afacerile; în realitate, unul din conceptele însemnate ale gândirii moderne a fost acela de a furniza un asemenea dumnezeu. Acest concept este limpede deja la Descartes, este adus la împlinire în deismul Iluminismului, dezvoltat până la final în idealismul german: noul dumnezeu nu este o Fiinţă, ci o idee, nerevelată credinţei şi smereniei, ci construită de mintea mândră care simte încă nevoia de ,,explicaţii” când ea şi-a pierdut dorinţa de mântuire. Acesta este dumnezeul mort al filozofilor care au nevoie doar de o ,,primă cauză” pentru a-şi completa sistemele, ca şi al „gânditorilor pozitivişti” şi al altor sofişti religioşi care inventează un dumnezeu fiindcă au ,,nevoie” de el, şi apoi se gândesc să-l ,,utilizeze” după placul inimii. Fie că sunt „deişti”, „idealişti”, „panteişti” sau „imanentişti”, toţi dumnezeii moderni constituie aceeaşi construcţie mintală, fabricată de suflete moarte din cauza pierderii credinţei în adevăratul Dumnezeu.

Argumentele ateiste împotriva unui astfel de dumnezeu sunt pe cât de incontestabile, pe atât de irelevante; deoarece un astfel de dumnezeu este, în realitate, acelaşi lucru cu a nu fi nici un dumnezeu. Neinteresat de om, lipsit de puterea de a acţiona în lume (exceptând a inspira un „optimism” lumesc), el este un dumnezeu considerabil mai slab decât oamenii care l-au inventat. Pe o asemenea fundaţie, nu mai este nevoie să spunem, nu se poate clădi nimic trainic; şi, pe bună dreptate, liberalii, în timp ce mărturisesc de obicei credinţa în acest zeu, îşi clădesc de fapt perspectiva asupra lumii pe fundaţia mai evidentă, deşi puţin probabil mai stabilă, a omului. Ateismul nihilist este formularea explicită a ceea ce era deja, nu numai implicit, ci realmente prezent într-o formă confuză, în liberalism.

Implicaţiile etice ale credinţei într-un astfel de dumnezeu sunt exact aceleaşi cu cele ale ateismului; în orice caz, acest acord lăuntric este încă o dată ascuns în exterior în spatele unui nor al metaforei. În rânduiala creştină, întreaga activitate din această viaţă este văzută şi judecată în lumina vieţii lumii viitoare, a vieţii de după moarte care nu va avea sfârşit. Necredinciosul nu poate avea o idee despre ce înseamnă această viaţă pentru creştinul credincios; pentru cei mai mulţi oameni de astăzi, viaţa viitoare a devenit, asemenea lui Dumnezeu, o simplă idee, şi în consecinţă se cere puţină osteneală şi efort atât pentru a o nega, cât şi pentru a o afirma. Pentru creştinul credincios, viaţa viitoare este bucurie de negrăit, bucurie care depăşeşte bucuria pe care o cunoaşte în această viaţă prin comuniunea cu Dumnezeu în rugăciune, în liturghie, în taine; deoarece atunci Dumnezeu va fi totul în toate şi nu va exista nici o despărţire de această bucurie, care va fi cu adevărat sporită veşnic. Adevăratul credincios are mângâierea unei pregustări a vieţii veşnice.

Cel credincios în dumnezeul modern, neavând nici o astfel de pregustare şi de aceea nici o noţiune a bucuriei creştine, nu poate crede în viaţa viitoare în acelaşi fel; într-adevăr, dacă ar fi onest cu el însuşi, ar trebui să admită că nu poate crede deloc în ea.

Există două forme principale ale unei astfel de necredinţe care trece drept credinţă liberală: protestantismul şi umanismul. Perspectiva protestantă liberală despre viaţa viitoare – împărtăşită, în mod regretabil, de un număr crescând de oameni care se declară catolici sau chiar ortodocşi – este, asemenea opiniilor sale despre orice altceva care ţine de lumea spirituală, o mărturisire minimă a credinţei care ascunde o credinţă reală în nimic. Viaţa viitoare a devenit o lume subterană întunecoasă în concepţia populară a ei, un loc în care cineva primeşte ,,odihna meritată” după o viaţă de trudă. Nimeni nu are o idee foarte clară despre acest tărâm, fiindcă nu corespunde unei realităţi; este mai degrabă o proiecţie emoţională, o mângâiere pentru cei care nu ar face faţă întrucâtva implicaţiilor necredinţei lor reale.

Un asemenea „rai” este rodul unei uniri a terminologiei creştine cu deşertăciunea lumească cotidiană, şi nu convinge pe nimeni din cei care realizează că nu este cu putinţă compromisul în astfel de chestiuni fundamentale; nici adevăratul creştin ortodox, nici nihilistul consecvent nu este înşelat de el. Dar compromisul umanismului este, dacă nu mai rău, chiar mai puţin convingător. Aici abia dacă există chiar pretenţia că ideea corespunde realităţii; totul devine metaforă şi retorică. Umanistul nu mai vorbeşte deloc de rai, cel puţin nu în mod serios; dar el îşi permite să vorbească de ,,veşnic”, preferabil sub forma unei figuri de stil răsunătoare: „adevăruri veşnice”, „spiritul etern al omenirii”. Cineva se poate întreba în mod just dacă cuvântul are vreo semnificaţie cât de cât în astfel de fraze. În stoicismul umanist, „eternul” a fost redus la un conţinut atât de subţire şi fragil, încât nu se poate distinge efectiv de nihilismul materialist şi determinist care încearcă, cu oarecare îndreptăţire neîndoios, să-l distrugă.

În ambele cazuri – cel al ,,creştinului” liberal sau chiar mai mult cel al umanistului liberal –, incapacitatea de a crede în viaţa veşnică este înrădăcinată în acelaşi fapt: ei cred doar în această lume, ei nu au nici experienţa, nici cunoaşterea, nici credinţa în cealaltă lume, şi cel mai mult, ei cred într-un „dumnezeu” care nu este suficient de puternic ca să-i ridice pe oameni din moarte.

În spatele retoricii lor, protestantul sofisticat şi umanistul sunt cât se poate de conştienţi că nu există loc pentru rai, nici pentru veşnicie, în universul lor; sensibilitatea lor profund liberală, încă o dată, nu se bizuie pe o sursă transcendentă, ci pe una imanentă pentru doctrina sa etică, şi inteligenţa lor agilă este chiar capabilă de a transforma acest faute de mieux [absenţa unui bine mai mare] într-o apologie pozitivă. În această viziune, atât ,,realismul”, cât şi ,,curajul” trăiesc fără nădejdea bucuriei veşnice, fără teama suferinţei veşnice; pentru o persoană dotată cu viziunea liberală a lucrurilor, nu este nevoie să crezi în rai sau iad pentru a duce o „viaţă bună” în această lume. Aceasta este orbirea totală a mentalităţii liberale faţă de semnificaţia morţii.

Dacă nu există nemurire – crede liberalul –, încă se poate duce o viaţă civilizată; „dacă nu există nemurire – este logica cu mult mai profundă a lui Ivan Karamazov din romanul lui Dostoievski – totul este permis”. Stoicismul umanist este cu putinţă pentru anumiţi indivizi pentru un anumit timp: cu alte cuvinte, până când implicaţiile totale ale negării nemuririi lovesc în plin. Liberalul trăieşte într-un rai al nebunilor care trebuie să se prăbuşească în faţa adevărului lucrurilor.Dacă moartea înseamnă, aşa cum cred deopotrivă liberalul şi nihilistul, dispariţia individului, atunci această lume şi tot ce se află în ea – iubire, bunătate, sfinţenie, tot – sunt nimic, aşa cum nimic din ce poate face omul nu are vreo consecinţă finală şi oroarea deplină a vieţii este tăinuită de om doar prin puterea voinţei lui de a se amăgi; şi „totul este permis”, nici o nădejde sau teamă nepământească nu-i reţine pe oameni de la experimente monstruoase sau visuri sinucigaşe. Cuvintele lui Nietzsche sunt adevărul – şi profeţia – noii lumi care rezultă din această perspectivă: „Din toate cele care erau socotite odinioară a fi adevărate, nici măcar un cuvânt nu trebuie crezut. Tot ceea ce înainte era respins ca nelegiuit, interzis, vrednic de dispreţ şi fatal – toate aceste flori înfloresc acum pe cele mai încântătoare căi ale adevărului”[1].

Orbirea liberalului este un antecedent direct al moralităţii nihiliste, şi mai specific a celei bolşevice; fiindcă cea din urmă este doar o aplicare consecventă şi sistematică a necredinţei liberale. Suprema ironie a perspectivei liberale este că tocmai atunci când intenţia sa cea mai profundă se va fi împlinit în lume, şi toţi oamenii vor fi fost ,,eliberaţi” de jugul standardelor transcendente, când chiar pretenţia credinţei în cealaltă lume va fi dispărut – exact atunci acea viaţă pe care liberalul o cunoaşte sau o doreşte va deveni imposibilă; deoarece ,,omul nou” pe care-l zămisleşte acea necredinţă poate vedea în liberalismul însuşi doar ultima dintre ,,iluziile” pe care liberalismul vroia să le risipească.

În concepţia creştină, politica a fost întemeiată de asemenea pe adevărul absolut. Noi am văzut deja, în capitolul anterior, că forma providenţială principală de guvernare prinsă în uniune cu Adevărul creştin era imperiul creştin ortodox, în care suveranitatea revenea unui monarh, şi autoritatea purcedea de la el în jos pe o structură socială ierarhică. Noi vom vedea în capitolul următor, pe de altă parte, cum o politică care respinge Adevărul creştin trebuie să recunoască „poporul” ca suveran şi să înţeleagă autoritatea ca purcezând de jos în sus, într-o societate „egalitară” din punct de vedere formal. Este limpede că una este inversarea perfectă a celeilalte; fiindcă ele sunt opuse în conceptele lor atât ca sursă, cât şi ca scop al guvernării. Monarhia creştină ortodoxă este o formă de guvernare statornicită dumnezeieşte, şi îndreptată esenţialmente către cealaltă lume, guvernare cu propovăduirea Adevărului creştin şi mântuirea sufletelor ca cel mai profund scop al său; domnia nihilistă – pentru care cel mai potrivit nume este, aşa cum vom vedea, anarhia – este o guvernare statornicită de oameni, şi îndreptată exclusiv către această lume, guvernare care nu are scop mai înalt ca fericirea pământească.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Dorinţa de putere, p. 377.