----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Prigonirea monahilor din Muntele Athos

de către Patriarhia Constantinopolului (XIV)

de părintele Patric Ranson

 

Episodul anterior

 

Capitolul III

Justificarea imposibilă a persecuţiei

C) Chestiunea ecumenismului (continuare)

Punând în discuţie importanţa dogmelor şi a canoanelor bisericeşti, zdruncinând caracterul lor absolut, Patriarhia Constantinopolului şi cei care au urmat-o pe acelaşi drum al reformismului, au atins hotarele puse de Sfinţii Părinţi, adică au distrus criteriile care, pentru ortodocşi, sunt în acelaşi timp necesare pentru viaţa Bisericii şi pentru viaţa duhovnicească. Or, niciodată în istoria Bisericii Ortodoxe, nimeni nu a fost considerat ortodox şi membru al Bisericii dacă el nu a mărturisit şi aplicat aceste criterii. S-a văzut acest lucru încă în secolul al XIX-lea, când Patriarhia Constantinopolului, în acord cu celelalte scaune ale Răsăritului, a publicat Enciclicele sale din 1848 şi 1895. Ele declară în mod special:

,,Deci, iubiţi fraţi şi fii întru Domnul, curăţind sufletele noastre cu ascultarea adevărului, urmându-l pe apostol (I Petru 1, 22), pentru aceea se cade nouă mai mult să ascultăm cele ce s-au auzit, ca nu cândva să cădem (Evrei 2, 1). Credinţa şi mărturisirea pe care am primit-o nu este una de care să ne ruşinăm, fiind învăţată în Evanghelie din gura Domnului nostru, mărturisită de sfinţii apostoli, de cele şapte Sinoade Ecumenice, propovăduită peste tot în lume, mărturisită şi de vrăjmaşii ei, care, înainte de a cădea din Ortodoxie în erezii, ţineau ei înşişi această credinţă, sau cel puţin părinţii lor şi părinţii părinţilor lor au ţinut-o. Succesiunea sfinţilor şi dumnezeieştilor noştri Părinţi şi înaintaşi, începând de la apostoli, şi cei pe care apostolii i-au rânduit urmaşi ai lor, până în ziua de astăzi, alcătuind un singur lanţ neîntrerupt, şi prinzându-se mână în mână, ţin strâns sfântul ţarc a cărui uşă este Hristos, în care toată turma ortodoxă este hrănită pe păşunile roditoare ale raiului mistic”[1].

,,Să stăm neclintiţi în mărturisirea pe care am primit-o neschimbată de la astfel de bărbaţi, lepădând orice noutate ca pe o sugestie din partea vrăjmaşului. Cel care primeşte o noutate impută neajunsuri credinţei ortodoxe propovăduite. Însă această credinţă a fost cu multă vreme în urmă pecetluită ca desăvârşită, neîngăduind micşorare sau adăugire, nici vreun alt fel de schimbare; iar cel care îndrăzneşte a face, a îndemna la sau a cugeta un aşa lucru a tăgăduit deja credinţa lui Hristos, a căzut de bunăvoie sub anatema veşnică pentru că a hulit împotriva Sfântului Duh, susţinând că El nu ar fi vorbit desăvârşit în Scripturi şi prin Sinoadele Ecumenice”[2]. ,,În plus, este clar că Biserica Universală a lui Dumnezeu, care păstrează cu tărie la sânul ei această credinţă binecuvântată unică, neschimbată şi întreagă, ca pe o vistierie dumnezeiască – întocmai precum a fost transmisă şi dezvăluită în vechime de Părinţii purtători de Dumnezeu mişcaţi de Duhul, şi formulată de ei în cursul primelor nouă secole – este una şi aceeaşi dintotdeauna, nu este multiplă şi nu se schimbă cu trecerea timpului: fiindcă adevărurile Evangheliei nu pot fi supuse nicicând modificării sau îmbunătăţirii în decursul vremii, asemenea diferitelor sisteme filozofice; fiindcă Iisus Hristos ieri şi astăzi acelaşi, şi în veci (Evrei 13, 8)”[3].

Fără o mărturisire a credinţei ortodoxe, în mod evident nu există dreaptă credinţă, dar nu mai există nici Biserică, bineînţeles nici canonicitate. Sfintele taine se prefac în magie.

Din acest motiv, călugării zeloţi din Muntele Athos au cu atât mai mult dreptul de a nu pomeni şi a nu recunoaşte autoritatea Patriarhiei Constantinopolului. Această Biserică se consideră astăzi criteriul dreptei credinţe, dar nu mai învaţă ceea ce învaţă tradiţia ortodoxă. Or, criteriul este în credinţă, nu în scaun. Mai mult, aceşti monahi zeloţi sunt la ei acasă în Muntele Athos, deoarece sunt ortodocşi, în timp ce cei care îi prigonesc nu mai mărturisesc plinătatea credinţei ortodoxe.Nimic din tradiţia Bisericii Ortodoxe nu îi sileşte pe monahii atoniţi să-l pomenească pe patriarhul Constantinopolului dacă el nu este fidel şi supus el însuşi dogmelor şi canoanelor Bisericii. Toată această tradiţie îi obligă, dimpotrivă, să rupă comuniunea cu patriarhul Bartolomeu care duce mai departe opera începută de cei care l-au precedat, de la Meletie Metaxakis încoace.

Cu atât mai mult, nimic din tradiţia Bisericii Ortodoxe nu autorizează Patriarhia Constantinopolului să folosească forţa pentru a-i constrânge pe monahi fie să-l pomenească, fie să părăsească Sfântul Munte.

Căci aceşti episcopi stau pe scaunul lui Moisi, dar nu au nici faptele, nici credinţa lui Moisi: Pre scaunul lui Moisi au şezut cărturarii şi fariseii ... ei zic şi nu fac (Matei 23, 2-3). Căutaţi şi vă păziţi de aluatul fariseilor şi al saducheilor, adică de învăţătura lor (Matei 16, 6 şi 12). Aceşti episcopi stau pe scaunul Părinţilor, dar strică lucrarea Părinţilor ...

De aproape un veac de când teoria ramurilor sau ecumenismul a pătruns la periferia Bisericilor Ortodoxe tradiţionale, apoi a fost adoptată oficial începând din 1920 de către Patriarhia Constantinopolului, foarte mulţi scriitori bisericeşti ortodocşi au denunţat caracterul ei străin de însăşi natura Bisericii Ortodoxe. În secolul al XIX-lea au fost A.S. Homiakov într-o scrisoare faimoasă adresată Uniunii Creştine, apoi [Vladimir] Guettee, în disputele sale cu Doellinger, ca şi monahii ruşi care criticau dialogul cu vechii catolici în coloanei publicaţiei Revista Internaţională de Teologie (Revue Internationale de Theologie). La începutul secolului (XX) au fost mitropolitul Antonie Hrapoviţki în Răspunsul către Sinodul Bisericii Episcopaliene[4] şi arhiepiscopul Ilarion Troiţki, în a sa Scrisoare despre unitatea Bisericii, scrisă ca răspuns protestantului H. Gardiner[5]. A fost, tot în Biserica Rusă, dar în emigraţie, Sinodul din 1937 de la Karloviţ care s-a îngrijorat privind confuzia dogmatică pe care avea să o atragă după sine ecumenismul. În Biserica Greacă au fost o mulţime de scrieri ale teologilor şi preoţilor, precum părintele Filotei Zervakos, iconograful Fotie Kontoglou, teologul laic Alexandru Kalomiros, părintele Teodorit de la Athos şi mulţi alţii. În Biserica Sârbă, părintele Iustin Popovici, care este considerat de mulţi un Părinte al Bisericii contemporane, a dedicat şi el o carte ecumenismului, pe care îl defineşte ca pe un fel de consecinţă a nihilismului apusean şi ca pe o negare a Bisericii[6]. Să menţionăm şi Epistolele îndurerate ale Mitropolitului Filaret de New York, condamnarea sa solemnă a ecumenismului în 1983. În Franţa, să amintim de asemenea lucrarea părintelui Ambrozie Fontrier, un isihast autentic, care a refuzat orice compromis cu o învăţătură care spărgea hotarele dintre Biserică şi lume, dintre Evanghelie şi filozofiile subiective[7].

 

Concluzie

Principiul însuşi al ecumenismului este desfiinţarea hotarelor dintre Biserică şi lume, contrar învăţăturii Bisericii cuprinsă în rugăciunea lui Hristos: Nu pentru lume mă rog, ci pentru aceştia care ai dat mie (Ioan 17, 9). Biserica Ortodoxă, credincioasă în acest punct, ca în celelalte, tradiţiei scripturistice şi patristice, nu ţine cont de predestinare. Toţi oamenii sunt chemaţi să intre în Biserică, şi este suficient pentru ei să vrea aceasta, adică să împreună-lucreze cu harul dumnezeiesc care îi cheamă pe toţi (în Biserică). Dar, să repetăm, trebuie ca oamenii să vrea aceasta; şi Dumnezeul ortodocşilor nu îi sileşte pe oameni, nu le impune mântuirea şi adevărul.

A intra în Biserică prin botez, acest botez prin care suntem cufundaţi în moarte pentru omul cel vechi şi pentru lume şi din care înviem ca o fiinţă nouă, împreună cu Hristos, întru Sfântul Duh, nu înseamnă a face parte dintr-o organizaţie cum sunt atâtea în societăţile noastre. Înseamnă a participa la o realitate nouă, dumnezeiesco-umană, care nu se reduce la nici o ,,structură” din această lume. Între Biserică şi lume, există tot atâta diferenţă ca între Revelaţie şi numeroasele filozofii sau doctrine care se găsesc în epoci diferite ale istoriei omenirii. Ceea ce este revelat de Dumnezeu nu poate fi cunoscut prin propria noastră raţiune, ci doar dacă Dumnezeu vrea să o dezvăluie. Noi putem foarte bine să ne imaginăm că există un Dumnezeu, dar că acest Dumnezeu este Sfânta Treime, că Cuvântul S-a întrupat – aceasta, fără Sfântul Duh, fără voinţa dumnezeiască însăşi, noi nu o putem cunoaşte. Încă mai puţin am putea să ne imaginăm că Dumnezeu Se descoperă prin trăire, şi creaţia se poate uni cu Ziditorul ei când Acesta o face să se împărtăşească de harul Lui necreat şi dumnezeiesc.

Biserica este locul acestei plinătăţi, unde Dumnezeu Se face cunoscut şi Se descoperă prin trăire de cei care Îl urmează, adică care Îl iubesc şi fac poruncile Lui. Ea este în istorie, dar ţelul ei nu este istoric. Biserica are drept ţel pregătirea credincioşilor ei pentru vederea slavei dumnezeieşti pe care toţi oamenii o vor vedea, pentru mântuirea sau condamnarea lor, în Ziua Judecăţii când chipul acestei lumi va fi trecut.

Acest ţel eshatologic pe care ea îl urmăreşte neîncetat face ca Biserica să nu acorde o importanţă prea mare părerilor veacului. Fără îndoială, creştinul trăieşte în mijlocul acestor opinii, care poate nu sunt toate egale, dar pentru care el nu trebuie să se înflăcăreze deoarece dacă este cu adevărat creştin, va fi mereu o piatră de poticnire pentru opiniile rele. Din acest motiv, Hitler şi Stalin au în comun faptul că i-au prigonit pe ortodocşi.

Vrând să apropie Biserica şi lumea, cum au făcut-o de multă vreme papalitatea şi reforma protestantă, patriarhii Constantinopolului, de la Meletie Metaxakis la Athenagora, şi de la Athenagora la Bartolomeu, au redus Biserica la o organizaţie ca celelalte. O organizaţie care îşi dă cu părerea despre toate ,,problemele” lumii moderne, care ridică în slăvi o morală universală pornind de la principii generale şi abstracte care ar fi un fel de rezumat al creştinismului.

Acest lucru s-a întâmplat la sinodul din luna martie 1992. Textul final menţionează chestiunile ridicate. ,,Progresul rapid al tehnologiei şi ştiinţelor, care furnizează instrumentele pentru îmbunătăţirea calităţii vieţii şi alinarea suferinţei, nenorocriii şi bolii, nu este însoţit mereu, vai ! de temelii spirituale şi etice similare ... Coexistenţa acestui progres cu dreptatea, dragostea şi pacea este singura cale sigură şi fără pericol pentru ca în cursul mileniului care vine acest progres să nu se transforme din binecuvântare în blestem”. Apoi sunt evocate pe acelaşi ton: progresul geneticii, pericolele pentru supravieţuirea mediului natural, drumul Europei către unitate ... Încă în declaraţia recentă a patriarhului Bartolomeu din La Croix[8] se regăsesc aceleaşi lucruri: lumea trebuie să meargă către unificare etc ... Altfel spus, lumea trebuie să meargă către o singură religie, concepută ca un rezultat al umanismului. Toate acestea sunt foarte frumoase, şi noi nu avem nimic împotriva principiilor generale care îi protejează pe oameni de războaie şi violenţe.

Dar faptul extrem de stânjenitor pentru aceşti episcopi care adoptă astfel o poziţie asupra acestor probleme extra-bisericeşti este că, pentru a ajunge la o asemenea lume, nici Hristos, Dumnezeu adevărat şi om adevărat, nici Biserica ce este Trupul Lui, nici Revelaţia în fine nu ar fi necesare. Dovada este că filozofiile au ajuns la această concluzie singure, şi că majoritatea acestor doctrine nu sunt astăzi creştine, chiar dacă ar fi favorabile unei asemenea lumi unificate, fără război şi chiar ,,filantropice”. Nu contează ce cetăţean onest ar putea să spună şi să scrie, cu cele mai bune sentimente din lume, ceea ce Patriarhia Constantinopolului declară în mesajul său din luna martie, după un sinod de mai multe zile. De asemenea, nu contează ce om onest înţelege că dacă această unificare se introduce prin folosirea frecventă sau constantă a forţei şi violenţei, dacă ea începe prin expulzarea manu militari a câtorva monahi inofensivi din Muntele Athos, pentru a ne da (prilejul) a judeca metodele sale, ea nu este o armonie, ci o tiranie.

Dar glasul Bisericii, învăţătura Bisericii, a Revelaţiei, a Vechiului şi Noului Testament, a Sfinţilor Părinţi şi a Sinoadelor Ecumenice – acest mesaj este unic. Nici un filozof, nici un cetăţean pur şi simplu sincer şi onest nu poate să-l inventeze, deoarece el este dezvăluit inimii curăţite sau care se curăţeşte. Din acest motiv, Părinţii au învăţat caracterul exclusiv al Revelaţiei şi al Bisericii, a cărei împărăţie nu este din lumea aceasta.

Părinţii din Muntele Athos care sunt izgoniţi acum mărturisesc exclusivitatea, unicitatea Revelaţiei şi Bisericii. Iată de ce patriarhia, care crede în sincretismul dintre religii, îi vânează. Aceşti călugări nu au nici o mâhnire pentru faptul că sunt vânaţi şi expulzaţi, fiindcă ei mărturisesc că, oricare ar fi greşelile personale ale unora şi altora sau virtutea unora şi altora, ceea ce îi deosebeşte de lume şi îi învredniceşte de primirea harului atotputernic al lui Hristos este mărturisirea şi puritatea credinţei, fidelitatea neştirbită faţă de învăţătura Scripturii, Sinoadelor şi Părinţilor. Fără această mărturisire, ce (mai) înseamnă asceza, rugăciunea neîncetată, slujbele foarte lungi, posturile, lacrimile şi pocăinţa care ne sunt poruncite de Evanghelie ? Este sensul vieţii lor, este conştiinţa lor pe care Patriarhia Constantinopolului vrea să le violenteze, obligându-i să-l pomenească.

În acelaşi fel, în Rusia, cei care nu vor să pomenească Patriarhia Moscovei, compromisă de Declaraţia din 1927 a patriarhului Serghie, care a făcut din bucuriile şi durerile puterii atee propriile sale bucurii şi propriile sale dureri, apoi de participarea activă a principalilor săi episcopi conducători la poliţia politică ca membri şi agenţi ai KGB, prin urmare, cei care refuză aceasta sunt pe deplin în drept, potrivit canoanelor, să nu pomenească această ierarhie care a batjocorit majoritatea canoanelor şi rânduielilor credinţei ortodoxe. De altfel, pe aceleaşi canoane ale Apostolilor şi Părinţilor s-au întemeiat Sfinţii Noi Mucenici şi episcopii Bisericii din Catacombe, începând din 1927, pentru a refuza toată comuniunea cu serghianismul[9].

În concluzie, am vrea să cităm câteva rânduri scrise de Noul Mucenic Ilarion Troiţki care, chiar înainte de Revoluţia din octombrie, răspundea la aceste întrebări şi respingea ideea că s-ar putea separa Biserica de creştinism[10]:

,,Hristos nu a scris niciodată un curs de religie dogmatică. Formularea precisă a dogmelor principale ale creştinismului a avut loc la secole după viaţa pământească a Mântuitorului. Atunci, ce a determinat apartenenţa la Biserică în acele vremuri foarte timpurii ale existenţei istorice a creştinismului ? Acest lucru este adeverit în cartea Faptele Apostolilor: Iar Domnul adăuga pre cei ce se mântuiau în toate zilele la biserică (Faptele Apostolilor 2, 47; 6, 13-14). Apartenenţa la Biserică este stabilită de unitatea cu Biserica. Nu poate fi altfel, cel puţin din motivul că Biserica nu este o şcoală de filozofie. Ea este o omenire nouă, un organism nou al iubirii plin de har. Ea este trupul lui Hristos. ... În Biserica străveche, raţionamentul era următorul: ‘Cei care nu au dorit să fie în acord deplin în Biserica lui Dumnezeu, nu pot fi cu Dumnezeu’. ‘El însuşi mărturiseşte în mod fals că este creştin, aşa cum diavolul adeseori se declară pe sine a fi Hristos’, spune Sfântul Chiprian”.

În curând, tot mai limpede, alegerea de a aparţine Bisericii Ortodoxe a lui Hristos sau de a fi uniţi cu jurisdicţia Patriarhiei Constantinopolului, care a încetat să înveţe ceea ce proorocii au văzut, ceea ce apostolii au propovăduit, ceea ce Părinţii au dogmatisit, adică pe Hristos, această alegere crucială va apărea tot mai evidentă pentru numeroşi ortodocşi. Fie ca Dumnezeu să le dea tăria Părinţilor care au mărturisit credinţa şi care nu au ţinut cont nici de locuri, nici de modalităţi istorice, pentru a se uni cu Hristos.

Pentru rugăciunile Sfinţilor Părinţilor noştri, Doamne Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, miluieşte-ne pe noi !

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] Enciclica din 1848, § 21. A se vedea Enciclicele Patriarhilor ortodocşi din 1848 şi 1895, Frăţia Ortodoxă Sfântul Grigorie Palama, Paris, 1988, p. 45-46. N.tr.: a se vedea Enciclica Patriarhilor Răsăriteni din 1848. Un răspuns la epistola Papei Pius al IX-lea, ,,Către Răsăriteni” şi Enciclica Patriarhală din 1895. Un răspuns la Enciclica Papei Leon al XIII-lea, despre Unire.

[2] Ibid., § 20, op. cit., p. 43-44.

[3] Enciclica din 1895, § 24, op. cit., p. 70.

[4] Răspuns la cea de-a treia scrisoare a secretarului Conferinţei mondiale a Bisericii episcopaliene a Americii, text datat 16 iulie 1916. Publicat în rusă. Tradus în franceză şi engleză.

[5] Traducere franceză, Frăţia Sfântul Grigorie Palama, Paris, 1988.

[6] Biserica Ortodoxă şi ecumenismul, Thessaloniki, 1974.

[7] A se vedea, printre altele, Lumina Taborului, nr. 5, Paris, 1985, editorial.

[8] ,,Lumea actuală merge în întregime către colaborare, reunificare ... să privim eforturile dintre Mihail Gorbaciov şi George Bush; ei ne-au arătat calea de urmat” (La Croix din 28 martie 1992).

[9] A se vedea I. Andreev, Sfinţii din Catacombele Rusiei, Vieţile Noilor Mucenici, Editura Sfântul Ghermano de Alaska, Platina, California, 1982. Această chestiune merită să fie tratată separat. Noi o vom face, dacă va voi Dumnezeu, în introducerea la cel de-al doilea volum al Noilor Mucenici, serie publicată de Frăţia Sfântul Grigorie Palama. Să notăm că monahii de la Schitul Sfântul Ilie sunt membri ai Bisericii Ortodoxe Ruse din Diaspora care nu este în comuniune cu Patriarhia Moscovei.

[10] Scrisoare despre unitatea Bisericii, Frăţia Sfântul Grigorie Palama, Paris, 1988, p. 18-19. N.tr.: A se vedea traducerea în limba română de pe site-ul nostru, Unitatea Bisericii şi Conferinţa Mondială a Comunităţilor Creştine - Scrisoare către dl. Robert Gardiner, secretar al Comisiei pentru organizarea unei Conferinţe Mondiale a Comunităţilor Creştine -, a Arhiepiscopului Ilarion Troiţki († 1929), scrisă în 1916, pe când era arhimandrit.

Episodul urmator