----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Arhiepiscopul Ilarion Troiţki – un titan al Ortodoxiei (II)

 

Episodul anterior

 

După evenimentele din februarie 1917, academia a suferit unele schimbări. Noul ober-procuror al guvernului provizoriu, V.N. Lvov l-a înlăturat din funcţia de rector pe episcopul Teodor, iar în fruntea academiei a fost numit temporar arhimandritul Ilarion. În următorul an şcolar, 1917/1918, profesorul Alexie Orlov a fost ales rectorul academiei, iar arhimandritul Ilarion, în urma unei conferinţe strălucite ţinută în apărarea instituţiei patriarhiei, a fost numit în unanimitate inspector. El a rămas în această funcţie până în momentul închiderii Academiei Teologice de către noua putere sovietică.

În memoriile lui S.A. Volkov găsim următorul portret al arhimandritului Ilarion: ,,Pentru mine, Ilarion poate fi aşezat în acelaşi rând cu personalităţile de vază ale vremii, cum au fost patriarhul Nicon, mitropolitul Arsenie (Mateevici)[1] ... Ilarion ar fi trebuit să aibă un spaţiu larg, un alt context istoric pentru a putea activa, pentru a se extinde în voie”[2].

Pe 15 august 1917, printr-o slujbă solemnă în Catedrala Adormirii Maicii Domnului din Kremlin, au început lucrările Sinodului Local al Bisericii Ortodoxe Ruse, alcătuit din viitorii mucenici şi mărturisitori care au apărat credinţa cu preţul vieţii, din cei care L-au mărturisit pe Dumnezeu până la sânge.

Sarcina principală care trebuia soluţionată de Sinod era reînfiinţarea patriarhiei, iar opiniile membrilor Sinodului erau diferite. Printre apărătorii patriarhiei s-a evidenţiat în mod deosebit arhimandritul Ilarion, care a ţinut un discurs ce a atins inimile celor prezenţi: ,,Moscova este numită inima Rusiei. Dar, vă întreb, în care loc anume din Moscova bate inima Rusiei ? La birjă ? În pieţe ? Sau poate pe podul Kuzneţk ? Nu ! Ea bate în Kremlin. Dar unde anume în Kremlin ? La tribunal sau în cazarme ? Nicidecum ! Ea bate în Catedrala Adormirii Maicii Domnului. Acolo, la primul stâlp din dreapta. Urmând exemplul apusenilor, vulturul lui Petru a sfâşiat inima Rusiei ortodoxe, mâna necredinciosului Petru l-a înlăturat pe întâistătătorul Bisericii Ruse de pe scaunul din această catedrală. Sinodul local al Bisericii Ortodoxe Ruse, prin puterea care i-a fost dată de Dumnezeu, va reînfiinţa Patriarhia Moscovei pe locul ei de drept”[3].

Tânărul arhimandrit era încă necunoscut majorităţii membrilor Sinodului. Între timp însă, el căpătase renume în cercurile academice, iar numeroşi reprezentanţi ai intelectualităţii ruse împărtăşeau multe din ideile lui. Fiind un ecleziolog trăitor, el a demonstrat cu convingere că din punct de vedere bisericesc patriarhia este caracteristică vieţii Bisericii, că acolo unde se destramă principiul ierarhiei şi, prin urmare, al întâistătătorului Bisericii, se destramă viaţa bisericească.

Încă de atunci ierarhul a înfăţişat în mod profetic chipul nou al patriarhului Rusiei: ,,Au venit timpuri – spunea el la cursurile ţinute la Academia Teologică din Moscova în apărarea reînfiinţării patriarhiei – când cununa patriarhului nu va fi ‘împărătească’, ci mai degrabă mucenicească şi mărturisitoare, care va trebui să conducă cu abnegaţie deplină corabia Bisericii pe marea neliniştită a vieţii”[4].

Pe 28 octombrie, după ce membrii Sinodului au luat hotărârea de reînfiinţare a patriarhiei şi s-au pregătit pentru alegerea unui patriarh, printre candidaţi s-a numărat şi tânărul arhimandrit Ilarion, în vârstă de 32 ani. Reînfiinţarea patriarhiei a constituit împlinirea celei mai arzătoare dorinţe a tânărului teolog. Potrivit mărturiei unui contemporan, după alegerea patriarhului Tihon, părintele Ilarion nu putea să-şi stăpânească lacrimile de bucurie în timpul procesiunii la care a participat şi noul patriarh ales[5].

După înscăunarea patriarhului Tihon, arhimandritul Ilarion devine mâna lui dreaptă. Pe 12/25 mai 1920, în ziua pomenirii ierarhului Ermoghen, patriarh al Moscovei şi al întregii Rusii, arhimandritul Ilarion a fost hirotonit episcop al Vereii, vicar al eparhiei Moscovei. Avea 34 ani. Astfel, acest ales al lui Dumnezeu a început urcuşul greu pe Muntele Golgota împreună cu patriarhul, Biserica şi întreaga Rusie.

În 1919, tânărul arhiepiscop a fost arestat şi închis în Temniţa Butârsk, unde a stat aproximativ 2 luni. După eliberarea sa, părintele Ilarion a locuit un timp la Mânăstirea Sretenski la prietenul său, părintele Vladimir Strahov. Până la viitoarea arestare, el va lucra neîncetat în aria Domnului, în Mânăstirea Donskoi, locul de reşedinţă al patriarhului; o dată la două zile săvârşea sfânta liturghie, predica şi slujea împreună cu patriarhul.

În 1921 a fost arestat din nou şi exilat în Arhanghelsk (potrivit unor surse în Holmogorî, unde a stat într-un lagăr de concentrare în condiţii dintre cele mai cumplite). Acolo a rămas până în 1923.

Despre viaţa ierarhului din această perioadă s-au păstrat mărturii care ne descriu chipul lui duhovnicesc. Astfel N.P. Okunev, în cartea sa Jurnalul unui moscovit (Dnevnik moscvicea), scrie: ,,În Săptămâna Patimilor, ardeam de dorinţa de a ajunge la biserică. De câteva ori am fost la Mânăstirea Sretenski. Mă atrăgea îndeosebi arhiepiscopul Ilarion, nu neapărat prin slujbele sale, ci mai ales prin participarea sa la ele ca simplu monah. Odată, în timpul slujbei de priveghere ţinută în seara de miercuri spre joi, el a apărut în biserică îmbrăcat doar în dulamă, fără panaghie, iar pe cap purta o camilafcă. A trecut liniştit în strana stângă, unde împreună cu încă 4 sau 5 monahi a început să cânte tot ce se cuvenea după rânduială. După aceea, la fel de simplu, a ieşit în mijlocul bisericii, a citit cu mare evlavie canonul, iar la sfârşit a cântat ,,Cămara Ta, Mântuitorule, o văd împodobită ...”. Vă mărturisesc că această cântare m-a mişcat mult. Avea o voce plăcută, curată, tânără (avea 35 ani). Era tenor. Cânta simplu, nu după note muzicale, dar atât de mişcător, încât atingea coardele cele mai sensibile ale sufletului. Nu mai auzisem până atunci o interpretare atât de frumoasă a acestei cântări”[6]. Potrivit mărturiilor studentului său, S.A. Volkov, ,,el punea tot sufletul în timpul slujbelor bisericeşti, socotind că acesta este cel mai important moment din viaţa lui”[7]. Ierarhul cunoştea, înţelegea şi iubea din tot sufletul slujbele bisericeşti. Pentru el, ,,slujbele noastre sunt expresia vie a teologiei Sfinţilor Părinţi”[8].

Perioada în care arhiepiscopul Ilarion s-a întors la Moscova după eliberarea sa va fi marcată de noi nenorociri pentru Biserica Rusă şi pentru poporul rus: foametea, revoltele provocate de ea şi suprimate cu cruzime de noul regim, confiscarea samavolnică a averilor bisericeşti, profanarea moaştelor. Însuşi patriarhul Tihon a fost arestat, iar în întreaga ţară au început ,,procesele intentate împotriva clericilor”.

De această situaţie au profitat membrii unor mişcări care au apărut în sânul Bisericii Ruse şi care au ajuns la conducerea Bisericii pe căi meschine. Susţinuţi de autorităţile atee, aceşti renovaţionişti[9] au început activitatea de distrugere a Bisericii. În mai 1923, renovaţioniştii au convocat un sinod tâlhăresc, la care patriarhul Tihon a fost destituit din funcţie şi exclus din cinul monahal. Cu toate acestea, s-a creat o situaţie care i-a determinat pe conducătorii noului regim să adopte o nouă politică.

Pe 14/27 iunie 1923, în urma cererii înaintate de patriarhul Tihon la Judecătoria Supremă a Republicii Sovietice Federative Socialiste Ruse, el a fost eliberat, iar în ziua următoare s-a adresat poporului cu un apel, la presiunea noului regim. Acest apel a fost precedat de tratative, ale căror rezultate patriarhul le va comunica apropiaţilor săi, dar mai ales arhiepiscopului Ilarion, care din acel moment devine sfetnicul său cel mai de încredere. Astfel, arhiepiscopul împărtăşeşte toate necazurile şi chinurile sufleteşti ale întâistătătorului şi devine părtaş la crucea patriarhului.

Arhiepiscopul Ilarion era un administrator şi un diplomat abil, gata să accepte unele compromisuri, dacă acestea nu erau spre dauna credinţei ortodoxe, în ceea ce-i priveşte pe cei care reprezentau pericolul cel mai mare pentru Biserică. Una era prigonirea Bisericii de către unele persoane din afară, care dura de câţiva ani, şi cu totul altceva era prigonirea Bisericii din interiorul ei, când regimul ateu căuta să distrugă viaţa Bisericii, să înlocuiască Biserica, Trupul lui Hristos, cu o adunare eretică care să se autoproclame Biserică.

Arhiepiscopul Ilarion îl îndemna pe patriarhul Tihon să nu se tulbure de compromisurile politice, dacă acestea ar fi utile în lupta împotriva renovaţioniştilor. Scrisoarea întocmită de arhiepiscopul Ilarion în numele patriarhului Tihon din 18 iunie/1 iulie 1923, pe care autorităţile noului regim o cereau insistent, conţinea câteva concesii în probleme politice, îmbinate cu intransigenţa faţă de renovaţionişti. Înainte de a întocmi această scrisoare, arhiepiscopul Ilarion a dus tratative cu unul din colaboratorii Universităţii Pedagogice de Stat, E. Tucikov. În urma acestor tratative s-a convenit ca o parte din cerinţele impuse de regim să nu fie incluse în scrisoare. Între timp, s-a hotărât ca în schimbul acestei scrisori să se anuleze lucrările Comisiei Populare din 11 iunie 1923, care cerea înregistrarea tuturor locaşurilor de cult în timp de 3 luni, în caz contrar ele riscând să fie închise. Acest lucru era important mai ales pentru că regimul înregistra numai acele parohii în care activau clericii renovaţionişti.

Aşadar, din tratativele îndelungate dintre arhiepiscopul Ilarion şi E. Tucikov se va naşte această scrisoare care va fi întocmită de arhiepiscopul Ilarion, dar redactată şi semnată de patriarhul Tihon: ,,Biserica noastră trece prin momente dificile. Apar tot mai multe grupări care promovează noi idei de înnoire a Bisericii ... Aceşti renovaţionişti, în mod conştient, dar şi inconştient, împing Biserica noastră Ortodoxă către a îmbrăca haina sectară, ei introduc noi reforme, încălcând prin aceasta canoanele Bisericii Ortodoxe”[10].

În mod firesc, această scrisoare a provocat multe nedumeriri în rândul contemporanilor, mai cu seamă cu privire la problemele politice. Puţini ştiau însă că în spatele acestor compromisuri stăteau presiuni din partea autorităţilor, tulburătoare pentru patriarh, ca şi tratative istovitoare prin care se încerca încetinirea prigonirii Bisericii.

Arhiepiscopul Ilarion considera că în plan politic compromisurile sunt posibile numai dacă acestea oferă posibilitatea de a păstra credinţa ortodoxă curată şi dacă permit a-i lovi direct pe cei care încercau să înnoiască Biserica. Ierarhul a prevăzut că dacă nu contemporanii săi necredincioşi, care s-au îndepărtat de Biserică, atunci în mod sigur copiii şi nepoţii lor vor ridica probleme legate de existenţa lui Dumnezeu şi se vor întreba care este calea care îi poate aduce la El. Iar dacă peste mulţi ani Biserica va înceta să existe în Rusia, nimeni nu va putea da un răspuns concret la aceste întrebări. Arhiepiscopul Ilarion va putea spune atunci, împreună cu patriarhul Tihon: ,,Chiar dacă numele meu va pieri în istorie, aceasta să se facă spre folosul Bisericii”.

Pentru a adopta această poziţie a fost nevoie de răbdare, compătimire, înţelepciune creştinească şi dragoste. Timpul a demonstrat că ierarhul a avut perfectă dreptate.

La scurt timp după ce patriarhul Tihon a fost eliberat, arhiepiscopul Ilarion a recurs la unele acţiuni hotărâtoare, care îi vizau în mod direct pe clericii renovaţionişti. ,,La puţin timp după eliberarea sa, scrie A.E. Levitin-Krasnov, arhiepiscopul Ilarion va cere să fie recunoscut de patriarh, în sensul adevărat al cuvântului, drept colaborator al întâistătătorului ... Deci cel mai bun susţinător al patriarhului devine arhiepiscopul Ilarion. Un om extraordinar, propovăduitor înflăcărat, care ştia să vorbească simplu şi cu putere, slujitor râvnitor al altarului, arhiepiscopul Ilarion era foarte apreciat de clericii din Moscova şi iubit de popor. Însăşi înfăţişarea lui – constituţia fizică herculeană, barba blondă, trăsăturile feţei care semănau cu cele ale unui sfânt – se impunea prin măreţia sa şi prin eleganţa austeră. Cuvintele: ‘Acesta este un adevărat ierarh rus !’ se năşteau involuntar pe buzele tuturor celor care-l vedeau.

În acele zile, el a discutat cu sute de preoţi, mireni, monahi şi monahii; s-a înţeles cu parohiile asupra necesităţii ascultării lor faţă de patriarh, a elaborat o rânduială de pocăinţă, a reprimit zeci de renovaţionişti care s-au căit înaintea patriarhului de rătăcirea lor. Datorită energiei nesecate a acestui om, în Moscova a fost refăcută unitatea bisericească în decurs de numai 2 zile”[11]. Această mărturie este cu atât mai însemnată cu cât autorul ei a fost unul din membrii mişcării de înnoire.

La începutul lunii iulie 1923, arhiepiscopul Ilarion începe reprimirea în Biserică a clericilor renovaţionişti, eveniment ce a avut loc în catedrala din Mânăstirea Sretenski. Arhiepiscopul Ilarion a insistat ca preoţii renovaţionişti să fie reprimiţi numai după ce se vor pocăi public de rătăcirea lor, iar acei renovaţionişti care au fost ridicaţi la treapta preoţiei de către episcopii renovaţionişti să nu fie recunoscuţi ca făcând parte din cler. Bisericile renovaţioniştilor au fost sfinţite din nou, potrivit canoanelor care prevăd sfinţirea bisericilor eretice.

Pe 15/28 iulie 1923, la Mânăstirea Donskoi, mitropolitul Serghie Stragorodski s-a căit public în faţa patriarhului Tihon. Patriarhul i-a înmânat crucea şi panaghia, iar arhiepiscopul Ilarion i-a pus pe cap potcapul alb.

Datorită activităţii arhiepiscopului Ilarion a început procesul de întoarcere masivă a clericilor şi mirenilor în sânul Bisericii tihonite. Treptat, bisericile renovaţioniştilor au început să se golească.

 

 

[1] Despre astfel de personalităţi ale vieţii bisericeşti ruse, a se vedea Cugetarea rusă, de Sfântul Ierarh Serafim Sobolev.

[2] S. Volkov, Poslednie u Troiţî, p. 115.

[3] Apud A.K. Svetozarski, ,,Arhiepiscop Ilarion (Troiţki) i ego vremea”, în Arhiepiscop Ilarion Troiţki. Ocerki iz istorii dogmata o Ţerkvi, Moscova, 1997, p. 3.

[4] S. Volkov, Poslednie u Troiţî, p. 120.

[5] Ibidem, p. 119.

[6] N.P. Okunev, Jurnalul unui moscovit (Dnevnik moscvicea), Paris, 1995, p. 446-447.

[7] S. Volkov, op. cit., p. 116.

[8] Arhimandrit Ilarion, Scrisori despre Apus (Pisma o Zapade), Serghiev Posad, 1915, p. 37.

[9] A se vedea rubrica CE SE ÎNTÂMPLA ÎN BISERICĂ ÎN URMĂ CU UN VEAC, Renovaţionism versus Biserica Ortodoxă Rusă în anii ‘1920 şi O scurtă privire asupra raporturilor dintre Biserica Ortodoxă Rusă şi ,,Biserica Vie” sub jugul bolşevicilor.

[10] Actî Sviateişego Tihona, Patriarha Moscovskogo i vseia Rossii, Moscova, 1994, p. 286.

[11] A. Levitin-Krasnov, V. Şavrov, Ocerki po istorii russkoi ţerkovnoi smuti, Moscova, 1996, p. 314.

 

Episodul urmator