----------------

 

Carti in site

 

--------------------

NIHILISMUL

Rădăcina revoluţiei epocii moderne (X)

de ieromonah Serafim Rose

 

Episodul anterior

 

3. Vitalismul [continuare]

Logica necredinţei conduce în mod inexorabil către abis; cel care nu se va întoarce la adevăr trebuie să urmeze eroarea până la capătul ei. Aşa face şi umanismul care, după ce a contractat infecţia realistă, moare din cauza germenului vitalist. Despre aceasta, nu există un indiciu mai bun decât standardele „dinamice” care au ajuns să ocupe un loc tot mai semnificativ în critica formală a artei şi literaturii, şi chiar în discuţiile despre religie, filozofie şi ştiinţă. Nu există calităţi mai preţuite astăzi în nici unul din aceste domenii ca acelea de a fi „original”, „experimental” sau „captivant”; problema adevărului, dacă este ridicată vreodată, este tot mai împinsă într-un colţ îndepărtat şi înlocuită cu criterii subiective: „integritate”, „autenticitate”, „individualitate”.

O astfel de abordare este o invitaţie directă la obscurantism, fără a mai pomeni de şarlatanie; şi dacă cea din urmă poate fi alungată ca o tentaţie pentru vitalist care nu a devenit regula, nu este în nici un caz cu putinţă a ignora obscurantismul tot mai gălăgios pe care temperamentul vitalist îl tolerează şi chiar îl încurajează. În climatul intelectual contemporan devine încă mai dificil să te angajezi într-o discuţie raţională cu apologeţii vitalişti. De exemplu, dacă cineva cercetează semnificaţia unei lucrări de artă contemporană, i se va spune că ea nu are nici o „semnificaţie”, că este „artă pură” şi că nu poate fi decât „simţită”, iar dacă criticul nu o „simte” cum trebuie, nu are nici un drept să o comenteze.

Încercarea de a introduce orice standard de critică, chiar de cel mai elementar şi tehnic gen, este contracarată de pretenţia că standardele vechi nu pot fi aplicate noii arte, că ele sunt „statice”, „dogmatice” sau pur şi simplu „perimate”, şi că astăzi arta poate fi judecată doar în termenii succesului său în împlinirea propriilor intenţii unice. Dacă criticul vede o intenţie morbidă sau inumană în spatele unei lucrări de artă, apologia este că aceasta este o reflecţie corectă a „spiritului veacului”, şi sugerează că un om este naiv dacă el crede că arta ar trebui să fie mai mult de atât. Argumentul din urmă este, desigur, favoritul oricărei avangărzi de astăzi, fie ea literară, filozofică sau „religioasă”. Pentru oamenii plictisiţi de adevăr este suficient că un lucru „există” şi că este ”nou” şi „captivant”.

Acestea sunt probabil reacţii de înţeles faţă de abordarea prea literară şi utilitaristă a liberalismului şi realismului în domenii precum arta şi religia care folosesc un limbaj cu totul diferit de limbajul prozaic al ştiinţei şi afacerilor; pentru a le critica eficient, cu siguranţă, cineva trebuie să înţeleagă limbajul lor şi să cunoască ce încearcă să spună. Dar tot atât de limpede este că ele încearcă să spună ceva: tot ceea ce face omul are o semnificaţie, şi orice artist şi gânditor serios încearcă să comunice ceva prin opera sa. Dacă se proclamă că nu există nici o semnificaţie, sau că este doar dorinţa de a exprima „spiritul veacului”, sau că nu există nici o dorinţă de a comunica – serios, acestea de asemenea sunt semnificaţii, şi foarte rău prevestitoare, pe care criticul competent le va remarca cu siguranţă.

Din nefericire, dar în mod foarte semnificativ, sarcina criticii astăzi a fost identificată virtual cu cea a apologiei; rolul criticului este văzut în general a fi doar acela de a explica, pentru mulţimile neinstruite, „inspiraţia” ultimă a „geniului creator”[1]. Astfel „receptivitatea” pasivă ia locul inteligenţei active, şi „succesul” ia locul succesul „geniului” în exprimarea intenţiei sale, indiferent de natura acestei intenţii, ia locul perfecţiunii. Prin noile standarde, Hitler de asemenea a fost un om „de succes”, până când „spiritul veacului” l-a dovedit ,,greşit”; iar avangarda şi „simpatizanţii” ei umanişti nu au astăzi nici un fel de argument împotriva bolşevismului, cu excepţia aceluia că, spre deosebire de naţional-socialism, care era „expresionist” şi „captivant”, acesta este complet prozaic şi realist.

Dar probabil cea mai revelatoare contaminare a umanismului cu vitalism este strania axiomă, romantică şi sceptică în acelaşi timp, că „iubirea de adevăr” este fără sfârşit, deoarece nu poate fi niciodată împlinită, că toată viaţa este o continuă căutare a ceva pentru care nu există speranţă că poate fi găsit, o continuă mişcare care niciodată nu poate – şi nu trebuie – să cunoască oprire. Umanistul sofisticat poate fi foarte elocvent în descrierea acestui nou principiu fundamental al cercetării savante şi ştiinţifice, ca o recunoaştere a naturii ,,provizorii” a întregii cunoaşteri, ca o reflectare a minţii omeneşti veşnic curioase, nicicând satisfăcute, sau ca parte a procesului misterios al ,,evoluţiei” sau „progresului”; dar semnificaţia atitudinii este clară.

Este cea din urmă încercare a necredinciosului de a ascunde faptul că a abandonat adevărul în spatele unui nor de retorică nobilă şi, mai categoric, este totodată exaltarea unei curiozităţi meschine în locul ocupat odinioară de dragostea autentică de adevăr. Acum este cât se poate de adevărat a spune că această curiozitate, întocmai ca analoaga sa, pofta, nu se sfârşeşte niciodată şi nu este niciodată satisfăcută; dar omul a fost creat pentru mai mult de atât. El a fost creat pentru a se înălţa, deasupra curiozităţii şi poftei, la dragoste, şi prin dragoste la dobândirea adevărului. Acesta este un adevăr elementar al naturii omeneşti şi necesită probabil o anumită simplitate pentru a-l înţelege. Superficialitatea intelectuală a umanismului contemporan este la fel de departe de o asemenea simplitate pe cât este de adevăr.

Atracţia exercitată de vitalism este, aşa cum am sugerat deja, cât se poate de explicabilă din punct de vedere psihologic. Doar cei mai nesimţitori şi foarte puţin receptivi oameni pot rămâne satisfăcuţi multă vreme cu credinţa moartă a liberalismului şi realismului. Mai întâi elementele extreme – artiştii, revoluţionarii, mulţimile dezrădăcinate – şi apoi, unul câte unul, păzitorii umanişti ai „civilizaţiei” şi în cele din urmă chiar elementele cele mai respectabile şi conservatoare ale societăţii devin stăpâniţi de o nelinişte lăuntrică care îi duce în căutarea a ceva „nou” şi „captivant”, nimeni nu ştie exact a ce anume. Profeţii nihilişti, la început în general batjocoriţi, ajung la modă pe măsură ce oamenii le împărtăşesc neliniştea şi prevestirile sumbre; ei sunt integraţi treptat în panteonul umanist şi sunt căutaţi pentru intuiţiile şi revelaţiile care îi vor scoate pe oameni din deşertul sterp în care i-a dus realismul.

Dincolo de senzaţionalismul şi eclectismul trivial ce caracterizează tendinţa contemporană către „misticism” şi „valori spirituale”, există o foame profundă de ceva mai substanţial decât au oferit sau pot oferi liberalismul şi realismul, o foame pe care varietăţile de vitalism pot doar să o irite, dar niciodată să o satisfacă. Oamenii L-au respins pe Fiul lui Dumnezeu care, până acum, doreşte să Se sălăşluiască în oameni şi să le aducă mântuirea; şi găsind de nesuportat vidul pe care l-a lăsat această respingere în inimile lor, ei aleargă la nebuni şi magicieni, la prooroci falşi şi sofişti religioşi, pentru un cuvânt al vieţii. Dar acest cuvânt, dat cu atâta uşurinţă, se transformă în praf în gurile lor când încearcă să-l repete.

Realismul, în furia sa pentru adevăr, distruge adevărul; în acelaşi fel vitalismul, în însăşi căutarea vieţii, miroase a moarte. Vitalismul ultimului veac a fost un simptom inconfundabil al silei de viaţă, şi profeţii lui – chiar  mai limpede decât oricare dintre filozofii liberalismului şi realismului moarte pe care le-au atacat – au fost o manifestare a sfârşitului Europei creştine. Vitalismul este produsul, nu al „prospeţimii” şi „vieţii” şi „imediatului” pe care adepţii lui le caută cu atâta disperare (tocmai pentru că le lipsesc), ci al corupţiei şi necredinţei care nu sunt decât ultima fază a civilizaţiei muribunde pe care ei o urăsc. Nu este nevoie să fii partizanul liberalismului şi realismului faţă de care a reacţionat vitalismul pentru a vedea că el a „supra-reacţionat”, că antidotul său la o boală incontestabilă este el însuşi o injectare mai puternică a aceluiaşi germen nihilist care a provocat boala. După vitalism nu mai poate urma decât un stadiu definitiv, în care poate trece nihilismul: nihilismul distrugerii.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 

[1] Câteva remarci concludente pe această temă şi teme asociate, cu referire la literatura modernă, pot fi găsite la Graham Hough, Reflecţii asupra unei revoluţii literare, Washington, The Catholic University of America Press, 1960, p. 66 şi urm.

 

Episodul urmator