Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Cine e online?

Avem 35 vizitatori și nici un membru online

CONTROLUL MINŢII

Mărturii ale unor oameni cărora li s-au implantat cipuri fără voia lor

 

Incredibil sau nu, astfel de lucruri se întâmplă în lume de aproape jumătate de secol.
Implantaţi fără voia lor în cadrul unor operaţii oarecare suferite în spitale, sau în cursul
altor proceduri medicale care necesită anesteziere, unii oameni s-au aflat în situaţii inimaginabile
fiind privaţi de drepturi fundamentale, ca mai apoi să li se spună că sunt bolnavi mintal şi necesită
tratament psihiatric. O parte a lumii ştiinţifice neagă cu desăvârşire că se pot petrece astfel de lucruri.
Unii oameni de ştiinţă, care au încercat să stabilească dacă sunt reale sau nu afirmaţiile celor care
susţin că sunt victime ale controlului minţii, au fost ridiculizaţi şi chiar împiedicaţi să-şi continue
investigaţiile. Însă, istoria omenirii din ultimul secol este plină de exemple de grupuri mai
mari sau mai mici de persoane care au fost utilizate întocmai asemenea unor cobai
în diferite experimente ştiinţifice obscure, departe de ochii lumii

 

Cei care caută să înfiinţeze sisteme de guvernare bazate pe
înregimentarea tuturor fiinţelor umane de către o mână de
conducători individuali … numesc aceasta o nouă ordine.
Nu este nouă şi nu este ordine
Franklin D. Roosevelt

 

PARTEA I

Un suedez relatează cum i s-au implantat mai mulţi radio-transmiţători în creier

Unul dintre cazurile cele mai impresionante este cel al suedezului Robert Naeslund, a cărui istorie începe în 1967 în Spitalul Soder din Stockholm. El s-a internat pentru o operaţie oarecare, ca în timpul acesteia să-i fie introdus în creier un aşa-numit transmiţător cerebral. În martie 1972, el va fi adormit fără consimţământul său şi i se va insera prin nara stângă încă un radio-transmiţător. Va ‘dobândi’ alte dispozitive pe când se va afla în custodia poliţiei în 1973, 1975 şi 1978. În fine, în 1987, el va fi constrâns pentru a i se introduce un nou tip de transmiţător.

Robert Naeslund a încercat să vorbească în repetate rânduri cu diferiţi medici suedezi despre implanturile pe care le avea şi despre efectele acestora asupra sănătăţii sale, însă s-a trezit în faţa unui zid de tăcere şi negare totală a situaţiei sale medicale. În plus, el va fi ameninţat că va fi închis într-un spital de nebuni dacă va continua să susţină că are transmiţători în creier. Va călători în străinătate, unde va contacta diverşi specialişti, va face mai multe radiografii care dovedesc prezenţa unor corpuri străine în creierul său, şi chiar va suferi câteva operaţii în urma cărora îi vor fi îndepărtaţi aceşti transmiţători. În ciuda acestor dovezi palpabile ale existenţei unor corpuri străine în creierul său, care i-au fost implantate în timpul unor operaţii suferite în Suedia, sau pe când se afla în custodia poliţiei suedeze, medicii din ţara sa vor continua să nege această realitate cruntă.

Dar să-l lăsăm pe Robert Naeslund să relateze ce-a pătimit în toţi aceşti ani în care a fost siluit practic ca om, urmărit zi şi noapte prin intermediul radio-transmiţătorilor, terorizat neîncetat atât fizic, cât şi psihic.

 

Dreptul celui puternic: sursa lipsei de omenie şi a tiraniei statului

Aceasta este o relatare despre Securitatea Suedeză (SAPO) şi utilizarea oamenilor pentru cercetări medicale, însă ar putea fi vorba la fel de bine de Germania nazistă, unde abuzul statului făcea parte în mod firesc din sistem. Există multe asemănări între metodele şi procedurile brutale ale Gestapo şi cele ale SAPO. Actualmente, SAPO experimentează o nouă tehnologie care i-ar putea permite să controleze gândurile şi comportamentul uman.

În 1967, pe când mă aflam în Spitalul Soder din Stockholm, unde aşteptam să mi se facă o operaţie, SAPO l-a silit pe medicul care urma să mă opereze să participe la planul lor. După ce mi-au fost administrate în mod violent sedative, mi s-a făcut o incizie de 5 cm lungime în osul frontal în care a fost plasat obiectul: un dispozitiv care transmitea continuu un fascicul electromagnetic de înaltă frecvenţă prin creierul meu.

Această operaţiune de conectare a creierelor oamenilor la computere se realiza de multă vreme şi SAPO nu era singura instituţie implicată. Transmiţătorii sunt implantaţi în capetele oamenilor în timpul intervenţiilor chirurgicale obişnuite de spital. Cel mai adesea, aceştia sunt inseraţi prin nări, de unde funcţionează folosind comunicaţie radio în ambele sensuri. După ce pătrunde în creier, unda radio este prelucrată într-un sistem care conectează funcţiile neurologice la un computer. După aceea, activitatea mintală, procesele biologice, funcţia senzorială, în realitate întreaga viaţă a individului este dezvăluită inspecţiei şi controlului statului.

În raportul său referitor la problemele mele medicale, eminentul profesor Peter Lindstrom de la Universitatea din California numeşte această tehnică ,,control intracerebral radio-hipnotic”. Aceasta spune multe despre o ştiinţă care este cunoscută sub numele de telemetrie biomedicală, controlul minţii sau interacţia creier-computer. El notează că există un risc de meningită şi infecţii cronice în cazul unor asemenea implanturi. De la începutul anilor ‘1970, am avut în mod constant infecţii la sinusuri, lucru care este legat după toate probabilităţile de obiectele implantate în creierul meu.

La sfârşitul anilor ‘1960, potenţialul şi domeniile de aplicare ale telemetriei fuseseră deja discutate de Jose M.R. Delgado în cartea sa, Controlul fizic al minţii: către o societate psiho-civilizată: ,,Progresăm rapid în recunoaşterea tiparului electronic complementar comportamentului uman şi în metoda de comunicare radio bidirecţională dintre creier şi computer”.

Cercetările legate de crearea unor conexiuni între creier şi computer au loc de mai multă vreme decât îşi poate imagina majoritatea oamenilor. De fapt, una dintre primele aplicaţii ale computerului a fost aceea de a conecta sistemul biologic uman la un computer. În 1968, dr. Stuart Mackay publica lucrarea sa Telemetria biomedicală, în care sublinia potenţialul acestei ştiinţe: ,,Printre numeroasele instrumente ale telemetriei care sunt utilizate astăzi sunt radio-transmiţătorii miniaturali care pot fi înghiţiţi sau implantaţi pe cale chirurgicală la om sau animale. (...) Scopul observaţiei este atât de larg, încât că nu putem decât să sugerăm câteva exemple. (...) Ei permit studiul simultan al comportamentului şi funcţiei fiziologice. (...) În cazuri precum monitorizarea stării unui scafandru în ocean sau a unui astronaut pe orbită, este esenţial un flux continuu de informaţie fiziologică”.

Un articol publicat în 1975 de o echipă internaţională de 6 cercetători făcând parte dintr-un proiect comun între Universitatea Yale şi Universitatea Medicală din Madrid, intitulat ,,Comunicarea bidirecţională cu creierul”, descrie cum poate fi obţinută comunicarea cu procesele profunde ale creierului folosind transmiţători mici. Cercetătorii susţin de asemenea că energia şi informaţia sunt furnizate de unde radio şi, prin urmare, aceşti transmiţători funcţionează pe viaţă: ,,Comunicarea bidirecţională cu procesele profunde ale creierului face posibilă transmiterea şi receptarea de informaţie către şi de la creier. Tehnica elimină necesitatea de a reţine subiectul experimentului, permiţând exprimarea liberă a comportamentului şi relaţii sociale. (...) Având în vedere că nu sunt utilizate baterii, viaţa dispozitivului este nedeterminată. Puterea şi informaţia sunt furnizate de frecvenţele radio”.

Aşadar, în anii ‘1960, se făceau o sumedenie de investigaţii în domeniul telemetriei biomedicale, în principal prin utilizarea de transmiţători implantaţi în creierele oamenilor. La acea vreme, radio-transmiţătorii erau destul de mari ca dimensiuni şi erau introduşi de chirurgi în capetele pacienţilor sub anestezie, pe masa de operaţie. Aceasta mi s-a întâmplat mie în 1967, când am suferit o intervenţie chirurgicală la Spitalul Soder. Anterior acestui moment, am fost un membru complet normal al societăţii.

Nu am comis niciodată o crimă, nici nu am avut contact cu psihiatria şi am fost angajat. De fapt, nu exista nimic în viaţa mea care să poată justifica luarea de măsuri speciale pentru a mă urmări. Singura concluzie rezonabilă este că anumiţi chirurgi din spital implantau în mod regulat şi continuă probabil să implanteze transmiţători în timpul operaţiilor normale. Nu există nici un motiv pentru a crede că eu eram o excepţie.

 

Călătorie în nebunie

În anii de după implantarea transmiţătorului la Spitalul Soder, nu eram deloc conştient că se întâmplase ceva. Singurul lucru de care aveam cunoştinţă era un semnal radio slab de origine neidentificabilă în capul meu. Doar după câţiva ani am devenit conştient că fusese introdus ceva în capul meu în timpul operaţiei. A urmat o perioadă de schimbări mari şi inexplicabile şi, când am împlinit 30 ani, m-am hotărât să urmez o cale criminală.

Este greu de afirmat cu vreo siguranţă că acesta era un rezultat a ceea ce mi se întâmpla, însă, în orice caz, după implantarea transmiţătorului care a conectat creierul meu la un computer ca oamenii de ştiinţă să mă poată folosi pentru planurile lor îngrozitoare, concepţiile şi sentimentele mele s-au alterat radical.

În America, în acelaşi an în care mi s-a implantat transmiţătorul la Spitalul Soder (1967), Departamentul de Psihiatrie de la Universitatea Yale publica un raport intitulat ,,Intervenţia omului în funcţiile intracerebrale”. Autorii scriau: ,,Sunt elaborate tehnici pentru investigarea şi manipularea omului. Comunicarea bidirecţională în profunzimea creierului face posibilă transmiterea şi primirea de informaţie către şi de la creier. (...) Putem porni, opri sau modifica o varietate de manifestări mintale, comportamentale, somatice, autonome. Putem face experimente cu mecanisme intracerebrale responsabile pentru iniţierea şi menţinerea de funcţii mintale şi comportamentale specifice. (...) Deoarece nu sunt folosite baterii, viaţa dispozitivului este nelimitată. Puterea şi informaţia sunt furnizate de frecvenţele radio”.

Raportul unei Comisii Parlamentare conduse de Alva Myrdal, SOU 1972:59, intitulat ,,A alege viitorul”, trata această tehnică: ,,Cercetarea în domeniul funcţiei cerebrale şi comportamentului are ca prim scop identificarea tipului şi gradului de modificări care pot fi realizate cu aceste metode noi, oferind astfel informaţii despre posibilităţi noi de alinare a suferinţei umane, ca şi despre riscurile controlului şi modificării comportamentului împotriva voinţei oamenilor”.

Raportul statului SOU 1987:74 menţionează de asemenea tehnica, luând în discuţie capacitatea de a vedea prin ochii altei persoane: ,,Este inevitabil ca supravegherea personală secretă să aducă cu sine o încălcare semnificativă a integrităţii individuale. Faptele publice şi particulare ale unei persoane pot fi înregistrate şi documentate cu mare acurateţe. Aceasta include de asemenea orice întâlnire pe care o are persoana în cauză cu alţi oameni. Scrisorile şi alte comunicări scrise similare pe care persoana le primeşte acasă sau la birou pot fi monitorizate în timpul supravegherii”.

În introducerea la cartea sa Călătorie în nebunie, Gordon Thomas, cunoscutul autor şi producător BBC, scria: ,,Începând din anii ‘1950, medicii atât din Răsărit, cât şi din Apus au ignorat jurămintele sfinte ale profesiei lor şi au participat la cercetări finanţate de guvern ale unor metode de tortură medicală şi control al minţii”.

Într-un document intitulat ,,Zdrobirea trupurilor şi minţilor”, publicat de Asociaţia Americană pentru Progresul Ştiinţei, se afirmă: ,,Statul, cu ajutorul psihiatrilor, poate să reducă la tăcere în mod eficient oamenii care se opun politicilor sale; manipularea de către stat a psihiatriei în scopuri politice este o realitate în multe ţări”.

Eu am trăit pe pielea mea ceea ce alţii au scris. Experimente de telemetrie biomedicală cu transmiţători implantaţi în creier, încălcarea jurămintelor medicilor de a-şi ajuta şi proteja pacienţii, încercările psihiatrilor de a mă reduce la tăcere când pomeneam de radio-transmiţătorii implantaţi fără voia mea în capul meu, şi multe altele aproape incredibile pentru cei care nu au trecut prin aşa ceva.

Au trecut 9 ani înainte ca eu să fac ceva cu privire la tortura crescândă. În 1976, i-am scris lui Bror Rexed, directorul general al Consiliului pentru Sănătate şi Asistenţă Socială, şi i-am explicat ce mi se întâmpla şi cum a început totul. Însă atunci eu nu am priceput că existau proceduri nescrise pentru înmormântarea cât mai repede cu putinţă a oricăror rapoarte referitoare la existenţa acestor practici barbare. În loc să răspundă la scrisoarea mea, dl. Rexed a trimis-o la departamentul responsabil cu îngrijirea psihiatrică, care m-a contactat avertizându-mă că aş putea fi luat în custodie dacă voi continua să fac asemenea afirmaţii.

În 1976, situaţia mea se agravase deja. După ce în 1967 mi-a fost introdus radio-transmiţătorul în timpul unei operaţii la Spitalul Soder, în anii care au urmat, poliţia mi-a implantat alte dispozitive. Pe 10 martie 1972, la prima mea întâlnire cu poliţia, am fost adormit fără consimţământul meu şi când m-am trezit după câteva ore a fost la un fel cu totul nou de viaţă. Primul lucru de care mi-am dat seama a fost un semnal radio profund deranjant în capul meu. Unda electromagnetică care îmi pătrundea prin craniu mă influenţa puternic şi avea un efect vătămător asupra funcţiilor memoriei, obiceiurilor şi comportamentului meu. Încet dar sigur, m-am transformat într-o persoană diferită cu facultăţi puternic afectate. Precum au indicat radiografiile, acest transmiţător mi-a fost inserat prin nara stângă.

Experimentul care a început atunci a decurs zilnic, fără schimbare, în următorii 3 ani şi jumătate. Mi-a inhibat capacitatea emisferei cerebrale stângi şi în scurt timp am pierdut aptitudini fundamentale precum secvenţialitatea, transformând alfabetul, de pildă, într-o mulţime de litere iremediabil dezordonate. Capacitatea mea pentru gândirea logică a fost afectată şi din cauza spălării creierului aveam mari probleme de memorie care produceau un haos zilnic. În cea de-a doua scrisoare a sa către mine, dr. Peter Lindstrom vorbea despre acest proces ca fiind ,,dizolvarea electronică a memoriei”, ceea ce constituia o descriere potrivită a ceea ce mi se întâmpla.

În vara anului 1977, am călătorit la Atena şi am folosit această ocazie pentru a consulta un radiolog. Radiologul a putut identifica 2 obiecte străine în prelungirea canalelor nazale, în vecinătatea lobului frontal. Când m-am întors în Suedia, am înmânat radiografiile Consiliului pentru Sănătate şi Asistenţă Socială, drept confirmare a afirmaţiilor mele anterioare. La rândul lor, ei le-au dat spre examinare propriului consultant radiolog, dr. Kjell Bergstrom de la Spitalul Universitar din Uppsala, care a promis să emită un raport.

După câteva încercări de a-l contacta pe dr. Bergstrom, mi-a fost clar că el nu era pregătit să facă nici un raport. După multă corespondenţă prin scrisori şi telefon, el a depus în cele din urmă un raport. Deloc surprinzător, raportul său era în întregime fals. El nega existenţa oricăror obiecte străine în capul meu şi pretindea că radiografiile mele craniene erau perfect normale.

Atunci am fost silit să fac ceva în privinţa vieţii mele înrobite. În februarie 1978, am mers din nou la Atena şi am întâlnit un radiolog care mi-a făcut cunoştinţă cu un chirurg pregătit să mă opereze pentru a îndepărta obiectul. Pe 13 martie 1978, după 11 ani, în sfârşit, a fost îndepărtat transmiţătorul implantat în capul meu la Spitalul Soder. Trecuse doar o lună de zile de când raportul dr. Bergstrom negase existenţa oricăror obiecte străine în capul meu. Viaţa mea avea să se îmbunătăţească vizibil după îndepărtarea celor 4 dispozitive care transmiteau unde electromagnetice prin creierul meu.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 63/mai-iunie 2011 

 

 

 

PARTEA A II-A

O înţelegere secretă criminală iese la iveală

Dr. Gregorius, medicul care mi-a îndepărtat transmiţătorul ‘dobândit’ la Spitalul Soder, mi-a promis să mă opereze din nou după câteva luni. În iulie 1978, cu o săptămână înainte de termenul stabilit pentru revenirea în Atena, am fost arestat de poliţie pentru un delict pe care-l comisesem cu câteva luni înainte. După câteva zile în arest, am primit vizita dr. Annmari Jonsson de la Consiliul pentru Sănătate şi Asistenţă Socială. Dr. Jonsson este psihiatrul care mă contactase din cauza corespondenţei mele cu Bror Rexed. Ea mă ameninţase atunci cu închiderea într-o clinică de psihiatrie dacă persistam în a face afirmaţii despre un transmiţător implantat în capul meu la Spitalul Soder. Acum, ea a devenit serioasă şi era pregătită să-şi folosească poziţia pentru a mă reduce la tăcere, printr-o înţelegere secretă criminală între medici şi poliţie.

Discuţia noastră nu a durat decât câteva minute, după care a fost gata să întocmească raportul care avea să paveze calea către diagnosticul psihiatric pe care Consiliul pentru Sănătate şi Asistenţă Socială putea să-l folosească apoi ca pe o armă pentru tăinuirea activităţii ilegale a statului. Raportul ei se baza pe faptul că orice persoană care susţine că este folosită pentru cercetare ştiinţifică în telemetrie este bolnavă mintal. De asemenea, eu ameninţam să dau în vileag lucruri de o natură extrem de secretă. Aceasta era o justificare suficientă pentru a mă clasifica drept un individ paranoic cronic.

Raportul lui Annmari Jonsson din august 1978 includea următoarea notă: ,,El continuă să susţină cu înverşunare tot ce a scris directorului general. El devine indignat şi ofensat în mod clar dacă cineva pune la îndoială realitatea istoriei sale medicale. Manifestându-se astfel, el vădeşte iluzii evidente şi este de asemenea paranoic. Este psihotic, necesită spitalizare şi există toate motivele pentru examinare psihiatrică legală”.

Până într-un anumit punct al vieţii mele, nu am avut nici o problemă psihiatrică, nu am avut nici un contact cu îngrijirea mintală, nici nu am manifestat trăsături inumane şi nici nu am folosit violenţa. Raţiunea pentru care era atât de important pentru psihiatri să mă diagnosticheze ca fiind bolnav mintal era faptul că utilizarea sistemelor creier-computer implică încălcări ale dreptului fundamental al omului la viaţă. Orice persoană care constituie o ameninţare că va divulga acest secret trebuie redusă la tăcere cu orice preţ. De asemenea, este important pentru ei să creeze falsa impresie că cei care afirmă că sunt supuşi unui astfel de abuz au probleme mintale.

Dr. Janes Jez, psihiatrul care a realizat examinarea mea psihiatrică legală şi care este esenţialmente responsabil pentru diagnosticul meu psihiatric, scria în notele sale: ,,Robert Naeslund trebuie considerat periculos dacă sistemul său de iluzii nu poate fi vindecat şi nu începe să se îndoiască de concepţiile sale şi nu dobândeşte o înţelegere a bolii sale”.

Poate că eram periculos, dar doar pentru criminali ca ei: dr. Curt Strand, medicul care m-a operat la Spitalul Soder şi mi-a implantat în cap un radio-transmiţător; dr. Annmari Jonsson, psihiatrul care m-a ameninţat din prima clipă că mă închide într-un ospiciu dacă nu tac; dr. Janes Jez, psihiatrul care a parafat ‘afacerea’. În 1984, când mi-am făcut o nouă radiografie, suferisem deja 2 operaţii: prima operaţie a fost pentru a îndepărta transmiţătorul inserat la Spitalul Soder, iar cea de-a doua operaţie a implicat eliminarea transmiţătorului introdus în nara dreaptă la ultima deţinere în custodia poliţiei în 1978.

Dr. Lindstrom a confirmat cu acte medicale că radiografia mea craniană arăta clar un număr de transmiţători implantaţi, dintre care unul se află în creier. Câţiva ani mai târziu, când am putut obţine certificările dr. Lindstrom şi ale câtorva alţi medici, am trimis o scrisoare ce conţinea rapoartele corecte ale radiografiilor mele atât Consiliului pentru Sănătate şi Asistenţă Socială, cât şi medicilor amintiţi mai sus.

Au reacţionat exact ca nişte criminali. Ar fi făcut orice să îngroape adevărul şi, fireşte, nu mi-au răspuns la scrisori, nu au recunoscut nici măcar că le-au primit, cu toate că le-am trimis în mai multe rânduri. Oricum, nu au nimic de zis faţă de cele petrecute; s-a dovedit fără umbră de îndoială că psihiatria este utilizată ca armă pentru a ascunde brutalitatea statului în acţiunea sa de implantare de transmiţători şi exploatarea ulterioară a oamenilor într-un experiment ştiinţific continuu, perpetuu.

În urmă cu câţiva ani, existase o panică în mass-media privind folosirea detenţiei psihiatrice în Uniunea Sovietică ca armă politică împotriva disidenţilor. Situaţia nu este mult diferită în Suedia, după cum arată cazul meu. Eu încercam doar să mă eliberez din experimentul de pe urma căruia suferisem 11 ani şi să-mi redobândesc drepturile umane, printre care se număra dreptul de a nu fi înrobit prin experimente şi cercetare instituţională.

Dr. Tord Svahn de la Spitalul Huddinge este unul dintre medicii despre care cred că dr. Jez i-a implicat în complotul împotriva mea, pentru a-şi legitima diagnosticul. În timpul examinării psihiatrice legale, am cerut să mi se facă o radiografie a craniului, întrucât ştiam că aceste obiecte vor apărea pe imaginea cu raze X. Dar cererea mea a fost respinsă şi a trebuit să lupt vreme de 3 luni ca dr. Jez să fie de acord cu examenul radiologic. Acesta a fost realizat de dr. Svahn, care a semnat rapoartele afirmând că nu este nimic acolo care mi-ar putea susţine ‘teoriile’. După câţiva ani, am putut demasca raportul deliberat fals al dr. Svahn, când radiografiile au fost solicitate Spitalului Huddinge pentru studii suplimentare de către alţi specialişti. Toţi medicii care au văzut aceste imagini au putut identifica obiectele străine implantate, fapt pe care l-au confirmat în documente medicale.

Cu ajutorul câtorva companii de echipamente electronice din Stockholm, care mi-au furnizat atât mijloacele, cât şi informaţia necesare, am putut stabili frecvenţele undelor electromagnetice care traversau capul meu către aceşti transmiţători. Frecvenţele care intrau în capul meu erau între 17-24 kHz.

În 1976, cercetătorii Eskil Block şi Per Scharestrom au publicat cartea Omul şi tehnologia în societatea viitorului. Cartea tratează următoarea tehnică: ,,Studiul comunicării electronice ne-a oferit o oportunitate mult mai mare de a înţelege aspectele vitale ale sistemului nervos şi organelor de simţ umane. Din această tehnologie s-a dezvoltat apoi o ştiinţă mai abstractă şi mai generală, cibernetica, studiul comunicării şi controlului. (...) Progresele din ştiinţă şi tehnologie ne arată în mod repetat că trebuie să fim pregătiţi pentru a ne adapta perspectiva asupra lumii şi a reevalua limitele a ceea ce este posibil”.

Când statul comite un delict grav se asigură că nimeni nu va dezvălui secretul de bunăvoie. Printre altele, acesta este motivul pentru care radiologii de la spitale diferite neagă existenţa obiectelor străine din capul meu, aşa cum se poate vedea din rapoartele dr. Bergstrom şi Svahn. Însă, sunt mulţi alţi radiologi care se folosesc de poziţia lor pentru a nega adevărul, într-o contrafacere colectivă uriaşă, ca nu cumva să se scurgă informaţii despre abuzurile comise. Prin urmare, a fost periculos momentul în care dr. Lindstrom a realizat un raport cu privire la radiografiile mele craniene, care contrazicea întru totul rapoartele medicilor suedezi care le-au declarat normale. În consecinţă, era în natura lucrurilor că medicii suedezi au încercat să-l determine pe dr. Lindstrom să-şi retracteze raportul.

Medici de la Spitalul Karolinska şi Institutul Karolinska, care nu aveau deloc de-a face cu cazul meu, i-au scris dr. Lindstrom în California insistând ca el să se comporte cum se cuvine şi să nu realizeze un astfel de raport, şi s-au interesat dacă ar fi cu putinţă ca el să revină asupra afirmaţiilor sale. Alţii au adoptat o poziţie mai dură, spunând că el nu era competent să examineze radiografii şi că trebuia să-şi schimbe atitudinea.

Toate aceste persoane acţionau dintr-un singur motiv: tăinuirea abaterilor lor sau ale colegilor de la îndatoririle lor de medici. Clinica psihiatrică de la Spitalul Karolinska este alt exemplu. Nereuşind să dezlege misterul, deşi ar fi fost simplu să-i scrie dr. Lindstrom de vreme ce numele şi adresa sa se afla pe scrisori, clinica a contactat Consiliul pentru Sănătate şi Asistenţă Socială afirmând că rapoartele pe care le-am trimis sunt propriile mele invenţii.

În loc să-l determine să le urmeze linia, comportamentul medicilor suedezi a avut efectul opus asupra dr. Lindstrom. În mod firesc, el s-a simţit revoltat de faptul că ei au încercat să-l silească să se conformeze modelului suedez corupt şi ca urmare a dat câteva din radiografiile mele unora dintre colegii săi de la Centrul Medical al Universităţii California din San Diego, cerându-le să noteze exact ce vor vedea, fără a le oferi nici o informaţie în prealabil. Profesorul Wickbom a fost unul dintre cei care au analizat aceste radiografii; el fusese anterior medicul şef al departamentului de radiologie de la Spitalul Sahlgrenska, Gothenburg, Suedia.

Rapoartele contradictorii ale medicilor suedezi şi ale colegilor lor de peste hotare oferă o imagine limpede asupra metodelor pe care le foloseşte statul suedez pentru a se asigura că nu va fi dezvăluită nici o informaţie cu privire la această hărţuire prin controlul minţii. Nu numai radiologi, psihiatri sau chirurgi izolaţi participau la aceste fărădelegi. În acest caz, ei ar fi fost daţi în vileag de multă vreme. Ar trebui să existe un drept al omului, inalienabil: acela de a nu fi victimizat prin implantarea de transmiţători în cap de către chirurgi în timpul operaţiilor. De asemenea, în mod firesc, un om s-ar aştepta să primească rapoarte radiologice exacte, nealterate de necesitatea de a ascunde crimele statului.

Toate acestea sunt legate de întrebuinţarea abuzivă a unei tehnici atât de înspăimântătoare, încât statul va face orice pentru a se asigura că aceasta este ţinută departe de ochii publicului. De aceea, psihiatrii îi diagnostichează în mod regulat pe cei care îndrăznesc să afirme că sunt victimele experimentării acestei tehnici drept bolnavi mintal. Ei afirmă cu nonşalanţă că tehnica nu există şi că a-ţi închipui că s-ar putea întâmpla un astfel de lucru este pur şi simplu un simptom de schizofrenie sau paranoia. Însă adevărul este că mii de cărţi şi comunicări medicale şi ştiinţifice atestă existenţa ei.

Următoarele citate sunt extrase din astfel de comunicări ştiinţifice:

1. ,,Sistemele electronice care pot fi implantate total în trup au evoluat în ultimii 20 de ani de la dispozitive cu un singur tranzistor la dispozitive complexe multi-funcţionale care pot încorpora şi memorie şi microprocesor cu funcţii logice” (,,Studiul telemetriei implantabile”, Tomas B. Fryer, NASA, 1974).

2. ,,Tehnica controlului telemetric al fiinţelor umane oferă posibilitatea reglării comportamentului cu precizie la nivel subconştient” (,,Electronice implicate în observare şi control”, Crime and Justice, 1972).

3. ,,Scopul telemetriei biomedicale este de a monitoriza sau studia animalele şi oamenii cu o perturbare minimă a activităţii lor normale, în timpul somnului, dragostei, lucrului, mâncării, cititului şi scufundării etc” (,,Telemetria este sosirea viitorului”, dr. Stuart Mackay, 1983).

4. ,,Această tehnică va fi indicată pentru limitarea şi controlul vieţilor particulare ale oamenilor şi comportamentul social la nivel naţional. Va fi încălcarea neînlănţuită a integrităţii personale şi suprimarea activităţii sociale şi politice, îndeajuns pentru a face ca statul robotizat terifiant al lui Orwell să fie o realitate” (,,Societatea informaţiei”, Yoneji Masuda, 1980).

Este posibilă nu numai monitorizarea amănunţită a oricărei dimensiuni a vieţii unei persoane, ci şi manipularea ei. Am devenit conştient într-o fază foarte timpurie că ei puteau să înregistreze gândurile, perspectiva, emoţiile şi intenţiile mele. Poliţia nu m-a împiedicat nicicând să acţionez ilegal, chiar dacă cunoştea cu anticipaţie planurile mele. Dimpotrivă, ei mi-au stimulat comportamentul criminal şi era evident că protejau activitatea mea criminală. Întrebarea este dacă toate acestea s-au întâmplat altor persoane aflate în custodie.

În articolele lor ştiinţifice, cercetătorii suedezi scriu că gândurile oamenilor sunt observate şi că ,,date experimentale din sistemul nervos continuă să inunde computerele cu o viteză nediminuată”. Această declaraţie a fost făcută de profesorul Jens Allwood în periodicul Viitoare, publicat de Institutul pentru Studiul Viitorului din Stockholm. În acelaşi număr, profesorul asistent Erland Hjelmquist susţinea că, în cele mai multe cazuri, ,,cercetătorii au intenţionat ca teoriile lor să se ocupe doar de ceea ce se întâmplă în capetele oamenilor, când aceştia iau decizii, sau îşi formează opinii, sau când îşi amintesc ceva … etc”.

Într-un discurs ţinut în 1986 la o conferinţă a Departamentului de Justiţie, Peter Westerholm, conferenţiar şi cercetător medical, sugera: ,,Trebuie să descoperim cum trăiesc oamenii ceea ce se petrece în jurul lor, poate chiar opiniile lor, judecăţile lor. Şi este destul de limpede că acest lucru ne va conduce pe un tărâm nu tocmai legal”.

Faptul că date din sistemul nervos continuă să inunde computerele cu o viteză nediminuată se datorează faptului că tot mai mulţi oameni sunt conectaţi la sistem …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 64/iulie-august 2011 

 

 

 

PARTEA A III-A

Generarea de boli

Pentru a oferi o imagine asupra genului de experimente la care am fost supus, să luăm în considerare următorul aspect: în decursul anilor 1979-1984, am suferit din cauza puterii lor de a genera boală în trupul unei persoane. Acest fapt a fost bine documentat de cercetătorii medicali. În Telemetria biomedicală (1968), dr. Mackay scria: ,,Există cu siguranţă metode mai elaborate şi imediate pentru a grăbi intrarea subiecţilor umani şi animali într-o stare de rău de mişcare”. Afirmaţiile sale înfricoşătoare că pot fi induse stări patologice imediate şi accelerate prin intermediul comunicării radio bidirecţionale cu creierul dezvăluie şi atitudinea sa faţă de posibilele domenii de aplicare a acestor metode.

Începând din 1972, când poliţia a implantat primul transmiţător în capul meu, efectul predominant al acestuia a fost de a emite semnale radio puternice pe care le percepeam. Aceste semnale s-au intensificat continuu şi au oscilat de-a lungul anilor între tonuri puternice de bas şi semnale ascuţite de înaltă frecvenţă, cu întreg spectrul sonor intermediar la diferite volume. Aceasta mi-a schimbat viaţa şi mi-a alterat stările sufleteşti; mi-a indus adeseori insomnie, incapacitate de a mă concentra, iritare şi gândire afectată.

Însă existau de asemenea modificări în comportamentul meu, care uneori însemnau că sfârşeam în mod neobişnuit în afara sinelui sau făceam lucruri cu totul necaracteristice firii mele. Simptomele pe care au început să mi le inducă în timpul şederii mele la clinica psihiatrică specială Sidsjon în 1978-1979 reproduceau întocmai bolile timpurii, precum infecţiile în gât care m-au ţinut într-o stare recurentă de răceală şi febră vreme de câţiva ani.

Această tehnică face posibil controlul tuturor funcţiilor cerebrale şi proceselor biologice. În cursul primilor 3 ani, capacitatea creierului meu de a menţine constantă temperatura corpului a fost puternic afectată, producându-se oscilaţii de temperatură de la căldură foarte mare la frig excesiv vreme de câteva ore. Între anii 1981-1983, această tehnică a controlat şi inima mea cu o asemenea precizie, încât ei puteau să o facă aproape să se oprească. Dura ore în şir odată, cel puţin în fiecare noapte, după care o hiperactivau. Schema era atât de sistematică, încât trebuie să fi fost realizată de un program de calculator.

Din august 1978, când am fost adormit în arest pentru ultima oară şi mi s-a inserat în nara dreaptă un nou transmiţător, am suferit de crampe în gambe, tălpi, mâini şi braţe câteva ore în fiecare zi, până la îndepărtarea chirurgicală a transmiţătorului la Atena în 1982.

La doar un an de zile după ce dr. Lindstrom şi alţi medici au făcut declaraţii precise cu privire la radiografiile mele, experimentul cerebral care s-a intensificat continuu din 1972 încoace s-a stabilizat în cele din urmă. Când companiile electronice mi-au dat posibilitatea de a demonstra frecvenţele diferite ale undelor care traversau capul meu, efectul s-a redus. După ce Crucea Roşie din Stockholm a vorbit cu dr. Lindstrom despre o posibilă operaţie în SUA, teroarea de pe urma căreia am suferit vreme de 12 ani a încetat complet. Operaţia însă nu a avut loc, deoarece pentru prima oară mi-a fost refuzată viza de intrare în Statele Unite ale Americii.

 

Tehnici Frankenstein

În 1987, pe când mă aflam la Spitalul St. Carolus din Jakarta, Indonezia, şi aşteptam să fiu operat pentru a mi se îndepărta odată pentru totdeauna radio-transmiţătorii implantaţi în creier, a avut loc un eveniment neobişnuit. Profesorul de neuro-chirurgie dr. Hendayo, care urma să mă opereze, mi-a spus că trebuie să amânăm operaţia fără să-mi dezvăluie motivele pentru care a luat această decizie. Am încercat să-l conving să-şi respecte partea sa din acord şi, după o scurtă discuţie, el şi-a schimbat opinia şi am fost dus în sala de operaţie. Ceea ce el ştia şi ceea ce eu am realizat abia când am intrat în încăpere era că acolo se aflau doi bărbaţi fără uniformă care mă aşteptau. Ei mi-au prins braţele, mi-au făcut o injecţie şi mi-am pierdut cunoştinţa.

Când mi-am revenit, eram în toiul operaţiei şi am simţit o durere ascuţită în cap. Mâinile şi picioarele mele erau legate şi medicul îmi ţinea capul, în timp ce unul dintre cei doi bărbaţi fără uniformă mânuia un obiect asemănător cu un fier de însemnat animalele. El a împins instrumentul încălzit în capul meu deschis. Am simţit ca şi cum îmi va exploda craniul şi am ţipat de durere înainte de a-mi pierde cunoştinţa. M-am trezit după 18 ore şi de îndată ce am putut, am mers direct la departamentul de radiologie pentru a raporta ce s-a întâmplat.

Din radiografie a reieşit că dobândisem ca o arsură în care fusese plasat un obiect străin. Când am luat legătura din nou cu dr. Hendayo, mi-a spus că el nu m-a putut ajuta cu nimic deoarece intervenise Securitatea Suedeză (SAPO). Ulterior, prezenţa arsurii şi a Editorial 65 1obiectului implantat a fost confirmată de un număr de rapoarte radiologice. Un spital din străinătate notează: ,,Radiografia laterală a craniului arată o fisură transparentă la radiaţii Roentgen chiar în spatele sinusului frontal. Un organism străin în formă de umbrelă se vede lângă fisură chiar deasupra arcadei orbitale drepte”.

 

Robert Naeslund, după operaţia suferită la Spitalul St. Carolus din Jakarta

 

Transmiţătorul în formă de ciupercă este plasat lângă lobul frontal drept pe care îl paralizează. Radiaţia produsă de acest implant are un efect diferit de cea produsă de ceilalţi transmiţători, deoarece operează cu unde radio de frecvenţă înaltă care se află chiar înaintea domeniului microundelor din spectrul de frecvenţe. Dintru bun început, am putut simţi cum creşte temperatura creierului meu, consecinţele acestui fapt schimbându-mi viaţa şi influenţându-mi capacităţile, energia şi agerimea.

Ca un simptom complet normal al unei emisfere drepte paralizate, mi-am pierdut toate emoţiile, inclusiv sensibilitatea sexuală. Certificatele medicale confirmă infecţiile continue şi netratabile generate de efectele undelor radio emise de obiectul implantat, ca şi vederea puternic afectată şi astigmatismul. Deteriorarea continuă a vederii mele m-a făcut să am nevoie de ochelari şi de o lupă pentru a citi literele obişnuite.

În reclama companiei medicale Dow-Corning la noul lor electrod care se implantează în capetele oamenilor există o ilustraţie foarte asemănătoare cu obiectul care mi-a fost introdus în cap în spitalul din Jakarta. În această reclamă, publicată în revista Neurologie şi Inginerie biomedicală (1990), apare următorul text: ,,Un nou model de electrod pentru înregistrarea extradurală a activităţii creierului (...). Electrozii cârlig epidurali sunt compoziţi de elastomer Silastic în formă de ciupercă, implantabili (...). Înregistrarea activităţii cerebrale din spaţiul extradural nu este un concept nou (...). Electrozii bandă extradurali au un risc mic de infecţie, sunt bine toleraţi de pacienţi şi au caracteristici excelente de înregistrare”.

 

Un sclav modern

Ca toate dispozitivele radio, acest electrod transmite date din viaţa lăuntrică a unei persoane, despre funcţiile sale mintale, procesele biologice şi neurologice, toate putând fi combinate pentru a obţine mai multe informaţii despre viaţa cuiva decât ştie chiar acea persoană despre sine. Implanturile pot fi folosite pentru ,,spălarea creierului”: manipularea proceselor lăuntrice, modificarea sau distrugerea emoţiilor şi gândurilor şi, aşa cum susţinea unul dintre articolele de cercetare timpurie, controlarea comportamentului în amănunt.

Este cea mai fantastică şi mai înfricoşătoare tehnică care a fost elaborată vreodată şi în consecinţă unul dintre cele mai mari secrete deţinute vreodată de stat. Noul transmiţător avea menirea de a mă îndoctrina într-o măsură mult mai mare decât oricare din cele anterioare. Este evident cât de departe sunt pregătiţi să meargă medicii, psihiatrii şi securitatea pentru a preîntâmpina orice dezvăluire a secretului tehnicii şi a extinderii experimentelor brutale şi abuzurilor de o viaţă suferite de persoanele implicate.

Faptul că securitatea utilizează tehnica şi anesteziază oameni arestaţi pentru a implanta transmiţători ar trebui să vorbească oamenilor despre ceea ce sunt în realitate aceste autorităţi. De asemenea, nu este greu de înţeles că această tehnică poate fi întrebuinţată doar atâta timp cât publicul nu ştie nimic despre ea. Din cauză că am fost folosit vreme de 30 ani ca subiect experimental pentru diferite proiecte ale statului, am fost nevoit să-mi duc viaţa fără libertăţile normale şi securitatea personală necesară pentru a plănui şi alege propriul destin.

Se poate spune că am fost nevoit să trăiesc ca un sclav modern. Nu am putut scăpa nicicând de experimentul continuu din creierul meu şi am fost silit să suport urmărirea totală de către cercetarea medicală sau poliţie şi intruziunea lor în viaţa mea ca o parte nevăzută la tot ceea ce făceam. În plus, radiaţia de înaltă frecvenţă îmi distruge sănătatea şi trăiesc cu ameninţarea constantă a unei vătămări letale.

Am fost lipsit de drepturile şi integritatea umană şi am fost despuiat, studiat, exploatat, violat şi ameninţat cu viaţa mea. Aceşti oameni sunt faţa nazismului în societatea noastră. Ei sunt susţinuţi de întregul sistem politic şi nu există nici o instanţă în Suedia care să-i condamne. Nu există psihiatri dispuşi să-şi rişte cariera dezvăluind propriile fărădelegi sau pe cele ale colegilor lor. Nu există nici chirurgi care să dea socoteală pentru implantarea de radio-transmiţători în creierele pacienţilor în timpul operaţiilor. Radiologii care emit rapoarte false pentru a masca abuzurile instituţionale ale statului sunt de asemenea scutiţi de pedeapsă.

Fiecare om, în viaţa sa, trebuie să meargă la un moment dat la spital, însă cine ar mai intra într-un spital dacă acest lucru ar putea însemna intrarea într-un program de cercetare medicală secret, care poate continua tot restul vieţii lui ? Nu se mai poate considera indiscutabil că cel care îşi trăieşte propria viaţă are de asemenea drepturi asupra ei …

 

Editorial 65 2

Spitalul Söder din Stockholm, unde a început totul, este unul dintre cele mai mari spitale din capitala Suediei. Spitalul a fost construit între anii 1937-1944 şi inaugurat de regele Gustaf al V-lea la 3 aprilie 1944, fiind la acea vreme cea mai mare clădire din Scandinavia.

 

* * *

 

Robert Naeslund a încercat să vorbească altora despre tehnologia care era testată pe el publicând anunţuri în aproape 30 de cotidiene suedeze. Însă pe măsură ce a trecut timpul, mass-media a devenit din ce în ce mai puţin permisivă faţă de acest subiect. Chiar şi atunci când victimele controlului minţii au adus dovezi solide în sprijinul afirmaţiilor lor, marile cotidiene au fost refractare în a prezenta astfel de cazuri.

În ciuda tuturor impedimentelor, istoria lui Robert Naeslund a făcut înconjurul lumii şi a avut un impact fenomenal asupra celor interesaţi de controlul minţii; numele şi istoria sa au fost menţionate în cel puţin 390 lucrări, ale căror titluri trimit către teorii ale conspiraţiei. Dar astfel de cărţi sunt arareori citite de cei mai mulţi dintre oameni; nici o asemenea carte nu va fi amintită în cursuri universitare, nici nu va apărea pe listele celor mai vândute cărţi din magazine sau pe listele cărţilor cu un impact mare în societate. Cu toate acestea, mare parte din tehnologia controlului minţii este tradusă în ficţiune şi poate fi remarcată în filmele hollywoodiene …

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 65/septembrie-octombrie 2011