----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 58 vizitatori și nici un membru online

Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic

 

O pagină de istorie extrem de puţin cunoscută din istoria Bisericii Ortodoxe Ruse, care
conturează cu şi mai multă limpezime relaţia existentă între Patriarhia Moscovei şi regimul sovietic,
ca şi năzuinţele ambelor părţi de a pune stăpânire de Ortodoxia mondială şi chiar pe întreg creştinismul.
Ce s-a schimbat în Rusia zilelor noastre ? N-am greşi dacă am spune că … mai nimic !
 

PARTEA I

Pe 4 septembrie 1943, un reprezentant al SovNarKom[1] i-a telefonat mitropolitului Serghie Stragorodski, care se afla în Ulianovsk, pentru a-l informa cu privire la dorinţa lui Stalin de a avea o întrevedere urgentă cu el. Un telefon similar au primit mitropolitul Alexie Simanski, care se afla în Leningrad, şi mitropolitul Nicolai Iaruşevici; ei au fost transportaţi cu avionul chiar în aceeaşi zi la Moscova, şi la ora 9 seara au fost aduşi la Kremlin. În afară de Stalin, la întâlnirea care a durat două ore au luat parte vice-preşedintele SovNarKom al URSS, Viaceslav Molotov, şi general-maiorul NKVD Gheorghe Karpov.

Contextul istoric necesita o astfel de întrunire. La începutul toamnei anului 1943, se întrezărea la orizont o cotitură politică importantă: liderii puterilor aliate în coaliţia anti-hitleristă se pregăteau pentru prima lor întâlnire personală la Teheran. Stalin îşi punea mari speranţe în ce priveşte întrunirea de la Teheran şi căuta diverse mijloace prin care să influenţeze mersul lucrurilor. În primul rând, mişcărilor publice din Anglia şi SUA care susţineau URSS li se dăduse un ajutor nelimitat. Printre liderii acestor organizaţii, care întreţineau o corespondenţă personală cu Stalin, se număra Hewlett Johnson, vicarul catedralei din Canterbury. De altfel, la mijlocul lunii septembrie 1943, Stalin aştepta vizita unei delegaţii anglicane la Moscova. În plus, întreaga opinie publică mondială aştepta dovezi din partea sovieticilor că există libertate religioasă în URSS; aceste dovezi ar fi făcut din sovietici un partener demn de a se purta orice fel de discuţii.

Prin urmare, relaţiile sovieticilor cu Biserica Ortodoxă Rusă reprezentau o miză uriaşă[2]. Stalin şi cei doi tovarăşi ai săi discutaseră în prealabil situaţia şi erau dispuşi să facă diverse concesii Bisericii.

Ierarhii ruşi dăduseră multe dovezi de loialitate de la Revoluţia din octombrie 1917 încoace. În acel moment, se poate spune că instituţia Bisericii Ruse reuşise să convingă conducerea sovietică că îşi plecase capul în faţa regimului ateu. Drept urmare, după această perioadă destul de lungă ‘de probă’, mitropolitului Serghie i se va oferi rangul de patriarh. Pe 4 septembrie, el a fost chemat de Stalin; pe 8 septembrie a fost convocat un Sinod al episcopilor ruşi – la care au luat parte 19 episcopi, dintre care 6 erau foşti renovaţionişti care fuseseră hirotoniţi în grabă, nu cu multă vreme înainte de sinod, şi câţiva episcopi loiali care fuseseră eliberaţi din închisoare în mod special şi trimişi la Moscova cu avionul – la care mitropolitul Serghie a fost ales patriarh; iar pe 12 septembrie el era înscăunat patriarh[3] ...

Nu numai reîntemeierea patriarhiei s-a făcut cu o viteză uluitoare, dar şi evenimentele imediat următoare vor cunoaşte o desfăşurare la fel de promptă. De notat însă că exact în aceeaşi zi în care a avut loc Sinodul episcopilor care l-a ales pe noul patriarh, Stalin a înfiinţat un nou Consiliu, al Afacerilor Bisericii Ortodoxe Ruse şi l-a numit în funcţia de preşedinte pe Gheorghe Karpov. Începând din 1940, el fusese şeful Directoratului V al NKVD, a cărui sarcină era de a combate ‘clerul contra-revoluţionar’. În NKVD, datoria lui Karpov era de a lupta împotriva Bisericii, în Consiliu era de a o asista[4] ...

Aşadar, pe 7 octombrie 1943, prin hotărârea Comitetului Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice[5], a fost creat pe lângă guvern Consiliul pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse[6]. Regulamentul Consiliului, adoptat de CC al PCUS, punea în sarcina conducerii şi a împuterniciţilor ei pe teren supravegherea activităţii Bisericilor de pe întreg teritoriul Uniunii Sovietice.

Stalin personal i-a încredinţat lui Karpov responsabilitatea de a introduce ceea ce el a numit un ,,concordat”, chiar dacă prevederile acestuia erau favorabile statului sovietic, fără nici o ieşire pentru Biserică dacă statul s-ar fi dezis de promisiunile sale. Concordatul era un gest convenabil politic pentru ca Biserica să promoveze în continuare patriotismul, care era necesar pentru opoziţia faţă de ocupaţia germană şi înfrângerea acesteia. Stalin realizase că trebuia să facă unele concesii pentru a câştiga sprijinul deplin al populaţiei Rusiei, încă foarte evlavioasă, şi că persecutarea Bisericii în această perioadă crucială nu era în interesul său. El gândea că, după sfârşitul războiului, ideologia statului ateu va fi reinstaurată şi Biserica va fi prigonită din nou.

Aşadar, sub supravegherea atentă a lui Karpov, Patriarhia Moscovei îşi reface ierarhia decimată în lagăre. Ea va iniţia un şir de hirotonii de o canonicitate îndoielnică, majoritatea noilor arhierei fiind oamenii NKVD-ului[7]. Apoi, într-un timp extrem de scurt, ea îşi va pune rânduială în problemele interne, din teritoriile sovietice postbelice: în eparhiile vestice vor fi instalaţi episcopii săi; schisma estoniană va fi depăşită; chestiunea autocefaliei georgiene va fi rezolvată; uniaţii ucraineni şi transcarpatici vor fi reuniţi; eparhia Mukachevo va fi integrată.

În plus, Patriarhia Moscovei îşi va întinde jurisdicţia asupra parohiilor ruse din Europa de Răsărit şi Centrală, ca şi asupra Bisericii Ortodoxe din Cehoslovacia. De asemenea, reunirea comunităţilor bisericeşti ruse din zonele libere de control militar sovietic părea un scop realizabil. Chiar şi disputa dintre Moscova şi ortodocşii polonezi, cărora Patriarhia Constantinopolului le acordase autocefalia, în ciuda Patriarhiei Moscovei care-şi aroga drepturi asupra lor, părea să fie în curând rezolvată. În acelaşi timp, conducerea Bisericii Ruse stabilea relaţii apropiate cu Bisericile Ortodoxe din blocul comunist şi devenea un factor decisiv în dezvoltarea lor postbelică. În fine, influenţa sa penetra până şi comunităţile ortodoxe din Orientul Mijlociu.

Este de notat că tot în această perioadă s-a stins schisma renovaţionistă. Biserica Renovaţionistă, cunoscută şi sub numele de Biserica Vie, a constituit o structură paralelă cu Biserica Ortodoxă Rusă, care a dăinuit între anii 1922-1946, şi a avut rolul de a-i ţine în şah pe ierarhii ortodocşi ruşi. Creaţie a comuniştilor, ea se va stinge încetul cu încetul, ca urmare a faptului că existenţa sa nu mai era necesară. Patriarhia Moscovei devenise ea însăşi renovaţionistă, urmând toate ţelurile de odinioară ale renovaţioniştilor; în plus, avea mult mai multă credibilitate în faţa poporului.

Aşa cum scria un episcop din catacombe: ,,Din septembrie 1943 până în ianuarie 1945, cu o mişcare a unei baghete magice, toţi renovaţioniştii s-au pocăit brusc înaintea mitropolitului Serghie. Pocăinţa a fost simplificată, fără impunerea vreunor canoane celor care pricinuiseră atât de mult rău Bisericii. Şi în cel mai scurt timp, ‘renovaţioniştii pocăiţi’ au primit demnităţi mari, locuri şi ranguri, în ciuda canoanelor bisericeşti şi a hotărârii privind primirea renovaţioniştilor [a patriarhului Tihon] din 1925”[8]. Această acceptare a renovaţioniştilor a fost dictată, bineînţeles, de voinţa bolşevicilor, care socoteau acum că serghianiştii le sunt mai utili decât renovaţioniştii. Pe 12 octombrie 1943, Karpov le scria lui Stalin şi Molotov: ,,Anterior, mişcarea renovaţionistă a jucat un rol constructiv, dar în anii din urmă şi-a pierdut importanţa şi fundamentul pentru care era susţinută. Având în vedere acest lucru şi luând în considerare poziţia patriotică a Bisericii lui Serghie, CABOR a decis să nu împiedice dezintegrarea Bisericii renovaţioniste şi transferul clerului şi parohiilor renovaţioniste către Biserica patriarhală, a lui Serghie”[9]. Pe 16 octombrie, Karpov trimitea instrucţiuni secrete în raioane pentru a nu stingheri transferul renovaţioniştilor în Biserica lui Serghie. În iunie 1946, Alexandru Vvedenski, principalul lider al Bisericii Vii, moare şi la câteva zile după funeraliile sale ce a mai rămas din această structură bisericească trece în administraţia Patriarhiei Moscovei.

Într-un cuvânt, colaborarea dintre Patriarhia Moscovei şi guvernul sovietic se dovedea de succes ...

Drept urmare, pe 14 februarie 1947, Gheorghe Karpov raporta către Comitetul Central că autoritatea Patriarhiei Moscovei pe plan internaţional atinsese un punct care-i permitea să preia conducerea Ortodoxiei mondiale. Acesta era sfârşitul fazei iniţiale a proiectului lui Stalin de a crea un Vatican ortodox[10].

 

Karpov plănuieşte un congres mondial al Bisericilor

Victoria sovietică din cel de-al doilea război mondial nu a adus însă odată cu ea libertatea religiei în URSS, în ciuda aşteptărilor aliaţilor săi vestici. Dimpotrivă, mulţi observatori străini vor remarca o sporire a restricţiilor religioase. Dar Patriarhia Moscovei se va bucura încă de o scurtă perioadă de înflorire administrativă. Ea îşi va restaura aproape în întregime jurisdicţia asupra fostelor teritorii imperiale ruse şi o va extinde chiar dincolo de graniţele sovietice postbelice.

Pe 15 martie 1945, Karpov îl va aborda pe Stalin cu o propunere de a convoca un congres creştin internaţional la Moscova[11]. Scopul său era de a uni toate Bisericile ne-catolice împotriva pretenţiilor Vaticanului de hegemonie mondială.

Lista provizorie a participanţilor includea reprezentanţi nu numai din Bisericile Ortodoxe, ci şi din alte denominaţiuni creştine, precum Biserica Anglicană, vechii catolici, diverse Biserici protestante şi metodiste din Europa şi SUA, şi Biserica Coptă. În acest document, Karpov prezenta de asemenea tezele majore ale viitorului forum. Participanţii trebuiau să condamne învăţătura catolică despre pontiful roman ca vicar al lui Hristos pe pământ ca fiind lipsită de temei; să declare dogma infailibilităţii papei ca fiind contradictorie cu Sfintele Scripturi, istoria şi logica; să demaşte implicarea Vaticanului în activităţi fasciste şi anti-democratice, îndeosebi sprijinul său pentru nazişti în timpul războiului; şi aşa mai departe. Totodată, congresul trebuia să sublinieze deosebirea dintre Biserica Catolică şi Patriarhia Moscovei, arătând lupta anti-fascistă a celei din urmă şi sprijinul pe timpul războiului pe care l-a primit de la creştinii ne-catolici. Potrivit lui Karpov, CABOR avea capacitatea de a organiza forumul în 5-6 luni.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 103/ianuarie-februarie 2017

 

 

 

PARTEA A II-A

Planul pentru un congres mondial al Bisericilor avansează

Pregătit într-o vreme în care Armata Roşie avansa victorios către Berlin, planul lui Karpov părea să aibă o mare şansă de succes. El se baza pe alianţa cu Marea Britanie, atribuind astfel un rol major Bisericii Anglicane.

Pe 5 mai 1945, Moscova ura bun venit vicarului de Canterbury, Hewlett Johnson, care încă din 1939 îşi exprimase sentimentele sale pro-sovietice într-o carte intitulată Al şaselea socialist al lumii (The Socialist Sixth of the World). Pe atunci, el era de asemenea ,,vice-preşedintele Societăţii pentru Relaţii Culturale cu URSS şi preşedinteleEcumenism 104 1 Comitetului Comun pentru Ajutor către Uniunea Sovietică, responsabil cu strângerea a mii de lire sterline pentru asistenţa Armatei Roşii”[12].

Kremlinul a fost extrem de grijuliu cu acest musafir, în timpul şederii sale de 2 luni în URSS. I s-a decernat ordinul sovietic Stindardul Muncii (foto) şi a vizitat multe locuri unde străinilor nu le era permis să meargă de la revoluţia bolşevică încoace. Unul dintre ele era Erevan, unde vicarul de Canterbury a asistat la înscăunarea catholicosului, adică a conducătorului Bisericii Apostolice Armene. Evenimentul a fost descris de Johnson ca unul ,,utilizat pentru a promova ideea de unire a celorlalte Biserici Creştine, în opoziţie cu un Vatican anti-sovietic şi reacţionar”. Altă destinaţie a călătoriei sale a fost Georgia; acolo, el a vizitat locul de naştere al lui Stalin în Gory şi Seminarul Teologic din Tbilisi, unde a studiat conducătorul sovietic. La sfârşitul Ecumenism 104 2şederii sale, pe 6 iulie, Hewlett Johnson a avut o întrevedere de aproape o oră cu Stalin şi Molotov.

Contemporanii au fost nedumeriţi de atenţia cu care Kremlinul l-a înconjurat pe Hewlett Johnson, care nu era o figură semnificativă a Bisericii Anglicane. Istoricii au studiat acest episod, căutând ceva logică în el. În lumina accesului la arhivele sovietice secrete disponibile începând din 1991, pare că vizita vicarului de Canterbury era unul din paşii făcuţi către îndeplinirea planului CABOR de a organiza un congres mondial anti-catolic, programat a avea loc în toamna anului 1945. Şederea musafirului anglican a coincis cu eforturile Kremlinului de a garanta participarea Bisericilor ne-catolice situate în ţările din afara controlului Armatei Roşii. Aceasta a devenit tema centrală a discuţiilor pe care le-au purtat delegaţii Bisericii Ruse în timpul călătoriilor lor în Orientul Mijlociu şi la Londra în iunie 1945.

Cu toate acestea, în ultimele luni de război, în Marea Britanie şi mai cu seamă în sânul Bisericii Anglicanie s-au făcut auzite mai multe voci de opoziţie. Ele contestau afirmaţiile mitropolitului Nicolai potrivit cărora atrocităţile de la Katyn au fost înfăptuite de nazişti, nu de sovietici. Vizita pe care arhiepiscopul Garbett a făcut-o la Atena în aprilie 1945 a pus la grea încercare relaţiile sale bune cu Patriarhia Moscovei[13]. În timpul discuţiilor pe care le-a avut cu Arhiepiscopul Damaschin al Atenei, care era pe atunci şi regentul Greciei[14], prelatul anglican a fost impresionat de atitudinea puternic anti-comunistă şi anti-sovietică a gazdei sale. Ierarhul grec a ţinut să-i spună că ,,[regimul] sovietic se folosea acum de Biserica Rusă pentru a-şi extinde influenţa în Balcani”[15]. La rândul său, Garbett a continuat să susţină că ,,renaşterea religioasă din Rusia era larg răspândită şi autentică”. În opinia sa, Biserica Ortodoxă Rusă din Uniunea Sovietică nu era un simplu apendice al statului, ci o instituţie religioasă similară cu Biserica Angliei[16].

Ulterior, într-o scrisoare către Ministerul de Externe al Marii Britanii, Garbett şi-a exprimat preocuparea privind soarta postbelică a Bisericii Ortodoxe Ruse, când el se aştepta la o reînnoire a activităţilor anti-religioase ale regimului stalinist. Din aceste motive, arhiepiscopul anglican conchidea că ,,genul de primire pe care delegaţia Bisericii Ruse o va primi aici [în Marea Britanie] va ajuta la întărirea ei, cu condiţia bineînţeles ca noi să fim foarte atenţi să nu facem sau să spunem nimic care arată ca şi cum noi susţinem Biserica criticând statul”[17].

În acelaşi timp, diplomaţii britanici au informat Ministerul de Externe că guvernul sovietic probabil va ,,încuraja Biserica Rusă în încercările de a deveni centrul lumii ortodoxe”. Potrivit unuia dintre aceşti diplomaţi, exista o paralelă între modul în care Republica Franceză ireligioasă din secolul XIX utilizase ordinele catolice în Orientul Mijlociu şi ‘binecuvântarea’ postbelică a Kremlinului dată delegaţilor Patriarhiei MoscoveiEcumenism 104 3 trimişi în străinătate.

Ţinând cont de aceste avertizări, în cursul vizitei mitropolitului Nicolai la Londra din iunie 1945, guvernul britanic şi Biserica Anglicană au continuat linia lor de prietenie din timpul războiului. Ei au trecut sub tăcere rolul sovieticilor în masacrul de la Katyn şi represiunile religioase reînviate din Rusia. De asemenea, ierarhii ruşi au mers în audienţă la regele George al VI-lea la Palatul Buckingham şi s-au întâlnit cu Geoffrey Fisher (1945-1961), noul arhiepiscop de Canterbury, la Palatul Lambeth. Pe 19 iunie, ei au participat chiar la o slujbă anglicană de la Catedrala Westminster Abbey.

 

Mitropolitul Nicolai sosind la dineul care a urmat slujbei ortodoxe de Înălţarea Domnului, găzduită de arhiepiscopul Geoffrey Fisher de Canterbury (stânga) şi decanul Catedralei Saint Paul din Londra

 

Acesta a fost apogeul apropierii dintre Biserica Anglicană şi Biserica Ortodoxă Rusă. Drept urmare, trimişii Moscovei au avut impresia că guvernul britanic şi Biserica Anglicană preţuiau profund alianţa cu Uniunea Sovietică, ca şi relaţia cu Patriarhia Moscovei. Planul CABOR pentru un congres mondial anti-catolic al Bisericilor părea mai posibil ca oricând.

Însă în vara anului 1945, prestigiul internaţional crescând al Patriarhiei Moscovei în Orientul Mijlociu şi Balcani a provocat autorităţilor britanice unele îngrijorări. Cu toate acestea, ele nu au considerat necesar să intervină. Potrivit ambasadei lor din URSS, ,,Patriarhia Moscovei are slăbiciunile şi neajunsurile ei şi acestea vor deveni tot mai evidente pentru Bisericile Ortodoxe din Europa de Răsărit şi Levant pe măsură ce se intensifică contactele cu ea. Noi credem că putem lăsa la latitudinea lor să preîntâmpine infiltrarea rusă necorespunzătoare, fără ca noi înşine să încurajăm un conflict direct între propriii protejaţi din Atena şi posibil Istanbul şi protejaţii guvernului sovietic”[18].

Kremlinul a început de asemenea să realizeze că scenariul său pentru un congres mondial al Bisericilor necesita nişte actualizări. Evoluţiile postbelice dezvăluiau că ipoteza lui Karpov – anume că apropierea dintre Patriarhia Moscovei şi Bisericile din statele aliate împotriva hitlerismului ar putea fi transformată cu uşurinţă într-o alianţă anti-catolică – era eronată. Acum ieşea la iveală că planul său concura cu un proiect similar avansat de mişcarea ecumenistă[19]. Mişcarea ecumenistă unea deja multe Biserici necatolice, inclusiv ortodoxe, şi nu manifesta o atitudine anti-catolică. O altă slăbiciune a planului lui Karpov era că nu ţinea cont de specificităţile teologice, ecleziastice şi istorice importante ale diferitelor denominaţiuni creştine; el prevedea doar o unire mecanică a unei varietăţi de Biserici doar pe baza naturii lor non-catolice. În fine, scenariul său nu lua în considerare nici libertatea religioasă, care era o condiţie prealabilă crucială ca societăţile occidentale şi Bisericile lor să-l susţină.

Planul său pentru un congres al creştinătăţii mondiale la Moscova prevedea participarea a 11 Biserici Ortodoxe locale, adică, Patriarhiile [istorice] de Constantinopol, Alexandria, Antiohia, Ierusalim, Patriarhiile Rusiei, Serbiei, României, şi Bisericile Georgiei, Bulgariei, Greciei şi Finlandei[20]. Este neclar de ce Karpov a inclus Biserica Ortodoxă a Finlandei în lista Bisericilor autocefale, ca participant separat la această întrunire. Fiind autonomă, această Biserică trebuia să fie reprezentată de Biserica mamă Rusă, eventual reprezentanţii săi puteau să facă parte din delegaţia Patriarhiei Moscovei.

Dar situaţia Bisericii Finlandeze era mai complicată de atât: din 1923, Patriarhia Constantinopolului pretindea de asemenea că este Biserica mamă a finlandezilor ortodocşi. Era neîndoios o încălcare a jurisdicţiei Patriarhiei Moscovei, care putea fi scuzată, la nevoie, de faptul că în timpul persecuţiei bolşevice scaunul patriarhal rus nu a putut purta de grijă eparhiilor sale din străinătate, nici nu a putut răspunde necesităţilor Bisericilor dependente de ea. Însă după 1943, când guvernul sovietic a dat dovadă de o atitudine favorabilă faţă de Biserica Ortodoxă Rusă, s-a pus problema întoarcerii Bisericii Ortodoxe a Finlandei în sânul Bisericii sale mamă istorice. Astfel, după victoria asupra Germaniei naziste, patriarhul Alexie I a întreprins paşii pentru reunirea finlandezilor ortodocşi cu Patriarhia Moscovei. În ultimele luni de război, acest ţel părea a fi cu totul realizabil.

În acelaşi timp, preşedintele CABOR omitea din lista Bisericilor Ortodoxe locale pe cele ale Poloniei, Albaniei şi Ciprului, în ciuda largii lor recunoaşteri ca fiind autocefale în perioada interbelică. Reţinând poziţia Patriarhiei Moscovei, potrivit căreia eparhiile ortodoxe din Polonia aparţineau jurisdicţiei sale, absenţa Bisericii Ortodoxe Poloneze de pe lista lui Karpov nu este o surpriză. Absenţa celorlalte două Biserici din listă ar putea fi explicată prin lipsa de claritate privind soarta postbelică a Albaniei şi Ciprului.

De asemenea, planul prevedea participarea celor mai influente Biserici care se aflau în afara controlului Armatei Roşii. Participarea lor era esenţială, deoarece ele aveau autoritatea necesară pentru a da o aparenţă canonică promovării Patriarhiei Moscovei la statutul de lider mondial al creştinătăţii. Acest scop nu putea fi atins cu ajutorul puterii militare sovietice.

Deci, când planul pentru un congres creştin mondial a eşuat, a fost înlocuit cu unul nou, care se baza din nou pe Ortodoxie. Acest nou plan prevedea convocarea unui sinod pan-ortodox sub egida patriarhului Alexie. De această dată, Consiliul a încredinţat Patriarhiei Moscovei aspectele ecleziastice şi canonice ale acestei întreprinderi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 104/martie-aprilie 2017

 

 

 

PARTEA A III-A

O etapă nouă în colaborarea dintre regimul sovietic şi Patriarhia Moscovei: ierarhii preiau cârma afacerilor ecleziastice

În februarie 1945, cu ocazia alegerii unui nou patriarh şi a înscăunării lui[21], Biserica Ortodoxă Rusă a avut prilejul de a investiga opiniile oaspeţilor săi străini cu privire la o viitoare conferinţă a conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale. Acelaşi subiect a fost abordat de delegaţiile Bisericii Ruse în timpul vizitelor lor în Orientul Mijlociu şi Balcani. Răspunsurile primite erau raportate lui Karpov şi noul plan al Consiliului lua în considerare informaţia strânsă. În acest fel, colaborarea dintre Consiliu şi Patriarhia Moscovei a intrat în funcţiune înainte de elaborarea propriu-zisă a planului pentru un sinod pan-ortodox.

Deşi conducătorul acestui sinod avea să fie patriarhul Alexie I, de detaliile tehnice se ocupa mitropolitul Nicolai (Iaruşevici). Mitropolitul (foto) întocmise o schemă prin care să aibă loc transferul canonic al statutului ecumenic al patriarhului Constantinopolului Ecumenism 105 1către cel al Moscovei. Pentru atingerea acestui scop, el considera că este necesară convocarea unui Sinod Ecumenic, al VIII-lea[22].

Pentru ca un asemenea sinod să fie considerat canonic, la el trebuiau să participe conducătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe locale; altfel, deciziile sale nu ar fi avut obligativitate pentru Ortodoxie ca întreg. Dacă un conducător bisericesc nu putea lua parte la sinod personal (de exemplu, din cauza unei boli), el trebuia să împuternicească pe altcineva pentru a reprezenta Biserica sa la această adunare ecleziastică. Potrivit scrisorii patriarhului Alexie I către Gheorghe Karpov, la întrunire trebuiau să participe conducătorii celor 12 Biserici Ortodoxe autocefale existente atunci[23]. Această atenţie a liderilor bisericeşti moscoviţi faţă de aspectele canonice ale sinodului au deosebit abordarea lor de cea pe care Karpov o dezvoltase în planul său pentru un congres mondial anti-catolic.

Patriarhia Moscovei nu era un pionier în încercarea sa de a convoca un Sinod Ecumenic. Primele încercări din secolul XX aparţineau Patriarhiei Constantinopolului, care propusese încă din anii ‘1920 întrunirea unui astfel de sinod. În 1930, ea organizase sesiunile pre-sinod speciale la Mânăstirea Vatopedi din Muntele Athos, al căror scop era de a pregăti primul Sinod pan-ortodox din timpurile bizantine încoace. Din cauza represiunilor bolşevice, însă, Patriarhia Moscovei nu a putut participa. Absenţa sa, ca şi o sumă de discuţii ivite între ortodocşi a sortit eşecului întregul proiect.

Pentru a evita o asemenea evoluţie, mitropolitul Nicolai a recomandat studierea în prealabil a proceselor verbale întocmite la sesiunile pre-sinod de la Mânăstirea Vatopedi. Având în vedere că la aceste sesiuni nu luaseră parte reprezentanţi ai Bisericii Ortodoxe Ruse, mitropolitul Nicolai a cerut copii ale acestor procese verbale de la Biserica Sârbă şi patriarhiile ortodoxe din Orientul Mijlociu ai căror reprezentanţi asistaseră la sesiunile din 1930.

În opinia sa, un Sinod Ecumenic ar permite Patriarhiei Moscovei:

 

1. să stabilească relaţii mai apropiate cu toate Bisericile Ortodoxe locale;

2. să sporească şi să întărească autoritatea Bisericii Ortodoxe Ruse asupra celorlalte Biserici Ortodoxe;

3. să treacă la noul calendar;

4. să condamne activitatea schismatică a mitropolitului Anastasie, preşedintele Sinodului Karlovci[24], şi a mitropolitului Teofil[25] din America;

5. să declare catolicismul o erezie şi să condamne politica pro-fascistă a Vaticanului.

 

În analiza sa, mitropolitul a acordat de asemenea atenţie unor puncte nevralgice existente în acel moment în sânul Patriarhiei Moscovei. El era îngrijorat în mai multe privinţe. În primul rând, în lipsa teologilor a căror prezenţă era absolut necesară pentru o asemenea iniţiativă, mitropolitul Nicolai propunea să fie invitaţi astfel de specialişti din URSS şi străinătate. În plus, mitropolitul Anastasie Gribanovski lua deja în discuţie, la nivel teologic, natura ‘ecumenică’ a sinodului plănuit. Pentru a contracara această subminare a întreprinderilor lor, care venea dinspre ierarhii ruşi aflaţi în afara zonei de influenţă sovietică, mitropolitul propunea o amnistie pentru episcopii ortodocşi care fuseseră reprimaţi înainte de 1941 şi reaşezarea lor în scaunele eparhiale. În al doilea rând, el recomanda un studiu mai atent al atitudinii Bisericilor Ortodoxe din afara Uniunii Sovietice faţă de iniţiativa Moscovei. Socotea chiar necesară, pentru succesul viitorului Sinod pan-ortodox, convocarea unei conferinţe pre-sinodale cu participarea reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale, în cadrul căreia Patriarhia Moscovei să fie înfăţişată drept cea mai mare autoritate din lumea ortodoxă.

În al treilea şi ultimul rând, mitropolitul era preocupat de agenda propriu-zisă a Sinodului. În opinia sa, un Sinod Ecumenic nu era locul adecvat pentru a trata schismele din sânul unei Biserici Ortodoxe particulare, deoarece prerogativele sale se întind doar asupra ereziilor care ameninţă Ortodoxia ca un întreg. Prin urmare, el sugera ca discuţia privind comportamentul schismatic al ruşilor din diaspora să fie încredinţată unei delegaţii bisericeşti separate. De asemenea, el se aştepta ca Bisericile Constantinopolului, Alexandriei şi Greciei să se opună ridicării Moscovei la rangul de patriarhie ecumenică. Aceleaşi Biserici ar fi putut de asemenea să refuze să condamne poziţia pro-fascistă a Vaticanului din timpul celui de-al doilea război mondial. În sfârşit, ierarhul rus s-a arătat neliniştit de faptul că reprezentanţii Patriarhiei Moscovei ar putea fi puşi într-o situaţie neplăcută dacă participanţii la Sinodul Ecumenic ar fi luat în discuţie lupta împotriva ateismului.

Guvernul sovietic a luat în considerare sugestiile mitropolitului Nicolai. Pe 29 mai 1946, Consiliul de Miniştri a emis decretul nr. 1132-465/cc, care permitea Consiliului pentru Afacerile Bisericii Ortodoxe Ruse (CABOR) să aprobe Patriarhiei ţinerea unei conferinţe pre-sinodale a conducătorilor tuturor Bisericilor Ortodoxe locale la Moscova. Agenda sa includea subiecte precum organizarea unei platforme comune pentru lupta împotriva Vaticanului şi a mişcării ecumeniste şi convocarea unui Sinod Ecumenic. Conferinţa pre-sinodală a fost programată pentru octombrie 1947[26].

De asemenea, Kremlinul pare să fi luat o sumă de măsuri pentru a populariza, în afara Uniunii Sovietice, ideea convocării unui Sinod Ecumenic. Pe 15 iunie 1946, cotidianul Uniunii Preoţilor Democraţi, o asociaţie pro-comunistă bulgară, publica un articol intitulat ,,Un al VIII-lea Sinod Ecumenic”[27]. În el se sublinia că, după cel de-al VII-lea Sinod Ecumenic (787), Biserica Catolică începuse să-şi ţină propriile sinoade. Deşi aceasta aducea cu sine o abatere de la adevăratul creştinism, aceste sinoade au devenit un instrument care permitea Bisericii Catolice să se adapteze la schimbările din societate.

Eforturi de a răspunde la necesităţile de astăzi, prin iniţierea unei mişcări ecumeniste, erau făcute şi de Biserica Anglicană. Doar Biserica Ortodoxă nu făcea nimic. Existau întruniri ocazionale ale ierarhilor ortodocşi, dar nu sinoade.

În această privinţă, articolul puncta vizitele pe care reprezentanţii celor 4 patriarhii străvechi le făcuseră la Moscova după cucerirea Constantinopolului de către otomani, în 1453. De asemenea accentua sprijinul material pe care aceşti ierarhi ortodocşi îl primiseră din Rusia. Pe aceste temeiuri, articolul avansa întrebarea: cine va lua iniţiativa pentru un nou Sinod Ecumenic ? Potrivit autorului, iniţiatorul ,,celui de-al VIII-lea Sinod Ecumenic nu numai că va primi slava ci şi recunoştinţa, devotamentul şi sprijinul tuturor celorlalte Biserici Ortodoxe”.

Articole similare apăreau în Jurnalul Patriarhiei Moscovei (JPM) avansând ideea unei a Treia Rome[28]. Şi în cercurile bisericeşti din România se discuta despre rolul de conducător al Ortodoxiei mondiale pe care avea să-l joace patriarhul Alexie, ca şi despre dorinţa sa de a convoca un Sinod Ecumenic şi a crea un front al Ortodoxiei împotriva Vaticanului. Dudu Velicu, odinioară secretar personal al patriarhului Miron Cristea, dar şi al şefului SSI Eugen Cristescu şi al prim-ministrului Armand Călinescu, notează în însemnările sale[29] că, în ianuarie 1946, patriarhul Nicodim a primit vizita nunţiului papal în România, Andrea Cassulo. ,,Vizita aceasta nu este un simplu act de curtoazie, ci ea face parte din acţiunea pe care o duce papa, de veacuri, în Răsărit, unde în anumite epoci ea s-a arătat mai accentuată. Ştiind că Patriarhia din Moscova (Alexei) şi-a extins sfera ei de acţiune, în cadrul unităţii între Bisericile Ortodoxe, Roma trimite pe nunţiul său la şeful Bisericii Ortodoxe Române, pentru a discuta formarea unui front comun împotriva patriarhului Alexei (Moscova). Căci reluarea legăturilor tradiţionale între Biserica Rusă şi Română, etc. constituie pentru Vatican o tendinţă a patriarhului Alexei de a deveni patriarh ecumenic”.

În mai 1947, înaintea vizitei patriarhului Alexie în România, încă se vorbea despre aceasta, clerul văzând în această vizită în sine ,,un pas spre atragerea Bisericii Române spre recunoaşterea patriarhului Alexie ca patriarh ecumenic”. Pe 30 mai 1947, Dudu Velicu consemnează sosirea patriarhului Alexie la Bucureşti: ,,Patriarhul a făcut o impresie foarte bună, ca vigoare, supleţă în mişcări, privire ageră şi tinerească, iar mai presus de toate, un eminent diplomat. Mai puţin un ierarh care să miroasă a ‘mirodenii’ şi chilie ‘călugărească’, mai mult laicizat, într-un cuvânt, ‘omul nou clerical sovietic’”. Apoi, el susţine că, în cuvântul rostit de ierarhul rus duminică, 1 iunie 1947, după slujirea sfintei liturghii în catedrala patriarhală, el ,,şi-a exprimat bucuria de a fi vizitat România, etc., sfârşind cu invitaţia ca în toamna acestui an patriarhul Nicodim să meargă la Moscova, pentru ca într-un Sinod (Ecumenic), alături de şefii celorlalte Biserici Ortodoxe autocefale, să rezolve problemele bisericeşti generale”. De asemenea, în timpul dejunului de la palatul patriarhal, ,,patriarhul Alexie a arătat că Moscova trebuie să devină centrul Ortodoxiei”.

 

Ecumenism 105 2

Vizita Patriarhului Alexie I al Moscovei şi întregii Rusia în România (28 mai - 11 iunie 1947)

 

Şi alte informaţii de acelaşi gen au traversat epoca, atât în mediul clerical catolic, cât şi în cel ortodox, ambele preocupate de ascensiunea politico-religioasă a Moscovei. Însă, în toamna anului 1947, se remarca schimbarea încadrării de la ‘Sinod Ecumenic’ la ‘consfătuire pan-ortodoxă’, care este amânată pentru vara anului 1948. Dudu Velicu oferă o informaţie cu totul inedită, notată 28 octombrie 1947: ,,În cercurile clericale şi la Ministerul Cultelor se afirmă că patriarhul este într-adevăr bolnav, totuşi printr-un act de voinţă s-ar fi putut deplasa la Bucureşti pentru alegerile apropiate de ierarhi, ceea ce nu face, fiindcă ‘bătrânul este tare şiret’, zic unii, ‘diplomat’, spun alţii şi iată de ce: 1. spre a nu da pastorala pentru ajutorarea poporului grec; 2. spre a nu participa la alegerile de ierarhi; 3. spre a nu da o pastorală în legătură cu o eventuală recunoaştere a patriarhului Alexei ca patriarh ecumenic”.

Pe 3 iulie 1948, cu ocazia unui Te Deum oficiat în legătură cu plecarea delegaţiei Bisericii Ortodoxe Române la consfătuirea pan-ortodoxă de la Moscova, patriarhul Justinian ,,relevă importanţa conferinţei inter-ortodoxe de la Moscova pentru ortodoxie: front comun, unic, pentru a arăta tuturor forţa de care dispune Ortodoxia. S-a exprimat că poate se va ţine mai târziu şi un Sinod Ecumenic la Moscova”.

La 1 februarie 1948, Foaia Diecezană, oficiosul eparhiei ortodoxe a Caransebeşului titra: ,,Se creează un front al Ortodoxiei”, titlu sub care tipărea declaraţiile P.S. Iosif al Argeşului. După o scurtă trecere în revistă a relaţiilor amiabile dintre conducerea statelor comuniste şi Bisericile Ortodoxe – fiind enumeraţi mareşalul Tito, Gheorghi Dimitrov, dr. Petru Groza –, episcopul român vorbeşte despre ,,coordonarea tuturor acţiunilor individuale în acel ‘front al Ortodoxiei’, preconizat de P.F. Patriarh Alexei când ne-a vizitat vara trecută precum şi de prim-ministrul dr. Petru Groza, la conferinţa de la Patriarhie ce a avut loc cu acest prilej”. ,,Rezolvarea unor probleme de interes general pentru întreaga Biserică Ortodoxă, precum şi a unor probleme speciale fiecăror dintre Biserici destul de importante pentru a interesa şi pe celelalte; cunoaşterea popoarelor ortodoxe şi sub acest aspect profund caracteristic lor, cel al Ortodoxiei; netezirea asperităţilor dintre popoarele ortodoxe, în vederea creării acelui ‘FRONT UNIC AL ORTODOXIEI’, iată doar câteva aspecte ale problemelor care vor forma obiectul consfătuirii de la Moscova, suficiente, cred, pentru a evidenţia însemnătatea covârşitoare a ei”.

Presa bisericească din România duduia: ,,drum de loială colaborare cu conducerea de stat”, ,,înlăturarea asperităţilor dintre popoare”, ,,mărturiile autentice ale marilor bărbaţi de stat”, ,,strânsa colaborare dintre Biserică şi conducerea de stat pe care Biserica o ajută la împlinirea tuturor reformelor sociale interne …”, ,,acolo unde este frăţie este pace şi progres, muncă, viaţă şi umanitate şi multă, multă omenie ...”.

Campania propagandistică era în toi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 105/mai-iunie 2017

 

Partenie Filipescu

 


[1] SovNarKom – Sovetski Narodny Kommissariat (Comisariatul Popular Sovietic).

[2] Despre această miză uriaşă a scris şi academicianul Florin Constantiniu, în articole precum ,,Stalin şi Biserica”. El aduce poate pentru prima oară în istoriografia românească astfel de informaţii. De asemenea, el prezintă pe larg discuţia care a avut loc între Stalin şi cei trei mitropoliţi.

Biserica Ortodoxă nu a fost ‘vânată’ doar de bolşevici, ca aliat, în lupta lor pentru hegemonie; naziştii au căutat de asemenea să ‘capteze atenţia’ ierarhilor ortodocşi, ţintind să dobândească controlul asupra Europei de Est prin intermediul Bisericii (A se vedea ,,The Church of England and ‘Religions Division’ during the Second World War: Church-State Relations and the Anglo-Soviet Alliance” de Dianne Kirby, Journal of International History, 2000).

Această vânătoare a fost urmărită îndeaproape de Marea Britanie şi Biserica Anglicană. Preocupaţi ca Biserica Ortodoxă să nu cadă în sfera de influenţă a naziştilor, ei au căutat să încline balanţa în favoarea URSS. Ministerul de Externe al Marii Britanii, cu ajutorul Bisericii Anglicane, a căutat mijloace prin care să facă să funcţioneze alianţa anglo-sovietică anti-hitleristă, fără a susţine comunismul. Aşa se face, pe scurt, că Biserica Anglicană a încercat să stabilească o legătură cu Biserica Ortodoxă Rusă şi a avansat ideea ca o delegaţie anglicană să meargă în vizită la Moscova. Delegaţia anglicană a sosit la Moscova pe 15 septembrie 1943.

[3] Serghie Shumilo, Regimul sovietic şi ‘Biserica Sovietică’ în anii ’40-’50 ai secolului XX (în rusă); Daniel H. Shubin, A History of Russian Christianity, vol. IV, Biserica Ortodoxă 1894-1990, de la ţarul Nicolai al II-lea la decretul privind libertatea de conştiinţă al lui Gorbaciov, Algora Publishing, New York, 2006, p. 150.

[4] Edward Radzinski, Stalin, New York: Doubleday, 1996, p. 508.

[5] Pentru prescurtare, de acum încolo CC al PCUS.

[6] Pentru prescurtare, de acum încolo CABOR.

[7] A se vedea Martie 2007. Simbioza dintre Biserica Ortodoxă ca instituţie a statului şi ateism nu a luat sfârşit (I).

[8] ,,Cea de-a doua epistolă a episcopului din catacombe A. către F.M.” (în rusă), Russkij Pastyr’ nr. 14, 3/1992.

[9] Edward E. Roslov, Preoţii roşii: Renovaţionismul, Ortodoxia rusă şi Revoluţia, 1905-1946 (Red Priests: Renovationism, Russian Orthodoxy, and Revolution, 1905-1946), Indiana University Press, 2002, p. 194-195.

[10] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 125, d. 407, p. 34-39. Raport al lui Gheorghe Karpov către CC al PCUS, 14 februarie 1947.

[11] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 29, p. 101-109. Raport al lui Karpov către Stalin privind propunerile CABOR pentru lichidarea Bisericii Greco-Catolice din Ucraina, întărind influenţa Bisericii Ortodoxe Ruse în străinătate, şi organizarea unei conferinţe mondiale a Bisericilor creştine la Moscova, 15 martie 1945.

[12] S.M. Miner, Războiul sfânt al lui Stalin: religie, naţionalism şi alianţe politice, 1941-1945 (Stalin’s Holy War: Religion, Nationalism and Alliance Politics, 1941–1945), Chapel Hill: University of North Carolina Press, 2003, p. 303.

[13] Arhiepiscopul Cyril Forster Garbett, de York, îi cunoştea personal pe ierarhii moscoviţi din acea vreme; în septembrie 1943, el a condus prima delegaţie anglicană care a vizitat Moscova în acea epocă, la sugestia mitropolitului Nicolai de a face un schimb de vizite între Biserica Angliei şi Biserica Ortodoxă Rusă, sugestie socotită benefică de britanici, care doreau ca alianţa anglo-sovietică să funcţioneze. Arhiepiscopul Garbett s-a întors entuziast de la Moscova, iar vizita sa a avut o influenţă foarte mare asupra opiniei publice (,,Biserica Angliei şi ’Divizia Religiilor’ în timpul celui de-al doilea război mondial: relaţiile Stat-Biserică şi alianţa anglo-sovietică” (The Church of England and 'Religions Division' during the Second World War: Church-State Relations and the Anglo-Soviet Alliance), Journal of International History, 2000, nr. 4).

[14] Arhiepiscopul Damaschin al Atenei (1891-1949) a fost întâistătătorul Bisericii Greciei între anii 1941-1949, regent al Greciei între anii 1944-1946, mai precis de la izgonirea forţei de ocupaţie germane până la întoarcerea regelui George al II-lea în Grecia, prim-ministru pentru foarte scurt timp în 1945.

[15] D. Kirby, Biserică, stat şi propagandă (Church, State and Propaganda), Hull, United Kingdom: University of Hull Press, p. 131-132.

[16] Există posibilitatea ca discuţia pe care Garbett a purtat-o cu arhiepiscopul Damaschin să fi avut şi scopul de a-l face pe interlocutorul său să spună mai multe despre ceea ce ştia. Garbett nu era nicidecum un susţinător orb al renaşterii religioase din Rusia; în particular, se exprima cu multă prudenţă cu privire la ceea ce văzuse şi percepuse în Rusia. El dorea pur şi simplu ca alianţa anglo-sovietică să funcţioneze în detrimentul germanilor şi socotea că Biserica Angliei, al cărei reprezentant era, este datoare să ajute statul britanic în iniţiativa sa.

[17] Miner, p. 307.

[18] Kirby, p. 147.

[19] O. Vasilieva, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ v Politike Sovetskogo Gosudarstva v 1943-1948, Moscova, 1999, p. 195–197.

[20] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 1, d. 29, p. 101-109.

[21] Pe 15 mai 1944, odată cu moartea lui Serghie Stragorodski (1867-1944, mitropolit şi locum tenens între anii 1926-1943 şi patriarh între anii 1943-1944), primul patriarh de sorginte sovietică, scaunul Moscovei a rămas vacant. În ianuarie 1945 i-a urmat Alexie Simanski (1877-1970, patriarh între anii 1945-1970), sub numele de Alexie I.

Iată cum consemna presa bisericească românească alegerea unui nou patriarh la Moscova:

,,Încă în 4 septembrie 1943, mareşalul Stalin primea la Kremlin pe mitropoliţii Serghie al Moscovei, locţiitor de patriarh, Alexei al Leningradului şi Nicolae al Kievului, punând la cale în deplină înţelegere convocarea unui sobor episcopesc pentru completarea vacanţei patriarhale şi organizarea Sfântului Sinod. Patru zile mai târziu, ambele deziderate ale Bisericii deveneau fapt împlinit. Calea colaborării dintre Biserică şi puterea sovietică odată netezită, instituţia sfântă a început să simtă din ce în ce mai mult solicitudinea conducerii de stat. La 19 mai 1944, anunţând preşedintelui Consiliului de Miniştri al URSS săvârşirea din viaţă a patriarhului Serghie, locţiitorul de patriarh I.P.S. Alexei sublinia preţioasa atenţiune acordată de generalissimul Stalin nevoilor bisericeşti. În aceeaşi scrisoare, citim care a fost linia de conduită a răposatului patriarh Serghie, linie pe care se simte îndatorat în conştiinţă s-o urmeze fără şovăire şi urmaşul său de scaun, împreună cu întreaga Biserică Ortodoxă Rusească: ‘Păzirea pe de o parte a tuturor canoanelor şi poruncilor bisericeşti, iar pe de altă parte neclintita credinţă faţă de patrie şi al ei guvern, în frunte cu Iosif Visarionovici Stalin’” (Revista Teologică, noiembrie-decembrie 1947, p. 397-398).

Acelaşi periodic bisericesc prezenta, cu 2 ani mai înainte (în numărul din mai 1945), o schiţă biografică a patriarhului Serghie şi o schiţă biografică a noului patriarh Alexie I, utilizând limbajul de lemn comunist: ,,apărarea patriei sovietice”, ,,prea fericitul Serghie a fost omul providenţial al Ortodoxiei ruse”, ,,câştigarea încrederii statului printr-o atitudine sinceră de loialitate, dovedită nu numai verbal ci şi faptic”, ,,patriotismul ei luminat” etc. Articolele abundă de laude la adresa ierarhilor ruşi şi a statului sovietic ateu.

[22] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, f. R-6991, op. 2, d. 65, p. 28-30. Consideraţii privind un Sinod Ecumenic de mitropolitul Nicolai, 13 martie 1946.

[23] Ibid., p. 1-4. Scrisoarea patriarhului Alexie I către Gheorghe Karpov, 13 ianuarie 1947. Publicată în rusă. Alexie a enumerat conducătorii bisericeşti care trebuiau să fie invitaţi la sinod într-o ordine care diferă de dipticele tradiţionale ale Bisericii Ortodoxe. El a început cu patriarhul Alexandriei, urmat de cei ai Antiohiei, Constantinopolului, Ierusalimului, Serbiei şi României, exarhul Bulgariei, catholicosul Georgiei, mitropolitul Albaniei şi conducătorii Bisericilor din Cipru şi Atena.

[24] La acea vreme, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora era condusă de Anastasie Gribanovski (1873-1965, întâistătător al Bisericii din diaspora între anii 1936-1964). A se vedea o scurtă biografie a sa în Mai 2007. De Înălţarea Domnului, Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora s-a reunit cu Biserica Ortodoxă Rusă, condusă de Patriarhul Alexie al II-lea al Moscovei şi întregii Rusii (I).

[25] Teofil Paşkovski (1874-1950; mitropolit al Bisericii Ortodoxe Ruse din America de Nord între anii 1934-1950). La începutul arhipăstoririi sale, relaţiile cu alte elemente ale Bisericii Ruse, inclusiv Patriarhia Moscovei, erau încă nestatornice. În 1935, el a semnat ,,Reglementările temporare privind Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora”, care a adus Mitropolia Americii de Nord sub autoritatea Sinodului Bisericii Ortodoxe Ruse din afara Rusiei (Russian Orthodox Church outside of Russia, ROCOR), dar păstrând o autonomie considerabilă.

Dar unitatea cu ROCOR a fost fragilă. În timpul celui de-al doilea război mondial, pe măsură ce s-au schimbat relaţiile dintre Patriarhia Moscovei şi statul sovietic ateu, a fost iniţiată o apropiere între Biserica din patria mamă şi Mitropolia Rusă a Americii de Nord. Începând din această perioadă, se va da o bătălie strânsă între ROCOR şi Patriarhia Moscovei pentru jurisdicţia asupra Mitropoliei Americii de Nord, bătălie câştigată de Patriarhia Moscovei, prin străduinţele Mitropolitului Nicodim al Leningradului (1929-1978), la începutul anilor ‘1970. Pentru deznodământul acestei bătălii, a se vedea O scrisoare a mitropolitului Filaret către Mânăstirea Sfântul Tihon.

[26] O. Vasilieva, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ v Politike Sovetskogo Gosudarstva v 1943-1948, Moscova, 1999, p. 164-165.

[27] P. Iconomov, ,,Al VIII-lea Sinod Ecumenic”, Naroden Pastir, 15 iunie 1946, paginile 1 şi 3.

[28] M. Şkarovski, Russkaya Pravoslavnaya Tserkov’ pri Staline i Khrushcheve: Gosudarstvenno-tserkovnye otnosheniya v SSSR v 1939–1964 godakh, Moscova, 1999, p. 301. A se vedea de asemenea Jurnalul Patriarhiei Moscovei (JPM), 1946, 9, p. 56.

[29] Biserica Ortodoxă în perioada sovietizării României. Însemnări zilnice, partea I. 1945-1947 (Bucureşti, 2004), partea a II-a. 1948-1959 (Bucureşti, 2005), de Dudu Velicu, Arhivele Naţionale ale României.