----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 56 vizitatori și nici un membru online

Rob libertăţii post-creştine

 

,,Aparatul, care se numea tele-ecran, putea fi dat mai încet, dar nu aveai cum să-l închizi de tot.
Tele-ecranul recepţiona şi transmitea simultan. Orice sunet pe care l-ar fi scos Winston, mai tare
decât o şoaptă foarte slabă, putea fi captat; în plus, cât timp stătea în câmpul vizual al plăcii de metal,
putea fi şi văzut, nu numai auzit. Sigur că nu aveai cum şti, în fiecare moment, dacă eşti sau nu ascultat.
Erai obligat să trăieşti - şi de fapt aşa şi trăiai, dintr-o obişnuinţă devenită instinct - cu presupunerea că
orice sunet pe care-l scoteai era ascultat şi orice mişcare observată, afară de cazul când era întuneric”

 

George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru

 

PARTEA I

,,România a început deja adoptarea normelor europene cu privire la introducerea cărţilor de identitate electronice. Legea prevede ca, din anul acesta, cetăţenilor să li se elibereze, în paralel cu actualele documente de identitate, şi cărţile electronice de identitate. Surse din Ministerul de Interne afirmă însă că procesul eliberării noilor acte de identitate electronice va demara greu, pentru că nu există fonduri” titra ,,Jurnalul Naţional” din 10 iulie 2003.

Astfel de ştiri au devenit atât de cotidiene, încât în mod obişnuit doar am fi exclamat: iată încă un articol despre carduri şi cipuri. Cu toate acestea, la scurt timp după acest articol, românii au avut surpriza de a fi martorii punerii în practică a unor măsuri similare, respectiv introducerea cipurilor la animalele domestice.

Ministerul Agriculturii, Apelor, Pădurilor şi Mediului a iniţiat, la nivel naţional, un program de identificare electronică a cailor, măgarilor şi catârilor. Acest proiect vizează toate animalele domestice şi are ca termen limită anul 2006. Primul implant de cip a fost realizat la Centrul de Echitaţie din Poiana Braşov în septembrie 2003, iar astăzi, la mai bine de şase luni de la acest eveniment, ţăranul din multe colţuri ale României este solicitat să introducă cip calului din gospodăria sa.

Aceasta este doar prima dintre măsurile pe care România s-a obligat să le ia pentru alinierea la standardele europene în ce priveşte guvernarea electronică. Urmează cardul bancar, cardul medical, cartea electronică de identitate, plătirea taxelor şi a impozitelor prin card, cartea de alegător şi semnătura electronică. Toate aceste măsuri au ca scop prevenirea falsificării actelor de identitate, facilitarea controlului, gestionarea bazelor de date medicale, bancare etc.Dogma 29

În ultimii ani, mass-media a acordat o atenţie deosebită tehnicilor de supraveghere şi identificare a persoanelor, aplicabile în diferite cazuri. Revista ,,National Geographic” din noiembrie 2003 acordă mai bine de 20 de pagini unui studiu cu privire la supravegherea permanentă, titrând: ,,Ne îndreptăm spre urmărirea electronică permanentă - a duşmanilor noştri şi a noastră”. Revista oferă un studiu exhaustiv menit să facă omul contemporan să înţeleagă că acestea sunt condiţiile în care va trăi de acum încolo, lipsit de intimitate şi constrâns din toate direcţiile de reguli de securitate şi norme de protecţie a individului.

De altfel, editorialul acestui număr abordează acelaşi subiect controversat, îndemnând cititorul să aibă o părere cu privire la acest fenomen. Iar cel care citeşte materialul oferit de ,,National Geographic” nu poate să nu fie frapat de asemănarea izbitoare dintre realitate şi romanul lui George Orwell, O mie nouă sute optzeci şi patru, scris în 1948: ,,Aparatul, care se numea tele-ecran, putea fi dat mai încet, dar nu aveai cum să-l închizi de tot. Tele-ecranul recepţiona şi transmitea simultan. Orice sunet pe care l-ar fi scos Winston, mai tare decât o şoaptă foarte slabă, putea fi captat; în plus, cât timp stătea în câmpul vizual al plăcii de metal, putea fi şi văzut, nu numai auzit. Sigur că nu aveai cum şti, în fiecare moment, dacă eşti sau nu ascultat. Erai obligat să trăieşti - şi de fapt aşa şi trăiai, dintr-o obişnuinţă devenită instinct - cu presupunerea că orice sunet pe care-l scoteai era ascultat şi orice mişcare observată, afară de cazul când era întuneric”.

O mie nouă sute optzeci şi patru este un roman de ficţiune în care autorul imaginează un sistem politic totalitar, ce sfârşeşte prin a desfiinţa complet fiinţa umană. Oare şi ceea ce încearcă să facă guvernele marilor puteri de astăzi va conduce la distrugerea omului ? E posibil ca toate aceste măsuri de securitate să degradeze fiinţa umană, e posibil ca noi, ca închinători ai adevăratului Dumnezeu, să riscăm a ne închina ,,Fratelui cel Mare” ?

În numerele următoare vom încerca să găsim un răspuns la aceste probleme cu care se confruntă creştinul de astăzi, sau cel puţin să ridicăm nişte semne de întrebare cu privire la adevăratele scopuri ale supravegherii electronice.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 29 (1/2004)

 

 

 

PARTEA A II-A

Dintotdeauna, oamenii de cultură au fost preocupaţi de viitorul omenirii şi au încercat să schiţeze scenarii după care ar evolua societatea umană. O dată în plus, literatura ştiinţifico-fantastică, căutând să anticipeze, a adus în atenţia lumii lucruri care frământau de secole minţile oamenilor; ea a adus răspunsuri, dar poate mult mai multe întrebări, cu privire la soarta omenirii.

Dintre subiectele tratate de literatura SF, cel mai sensibil s-a dovedit a fi felul în care omul caută să înţeleagă sensul vieţii sale pe pământ şi al lumii care-l înconjoară, ca şi modul în care el crede că poate fi condusă lumea şi structurată societatea umană. Scriitori precum Herbert George Wells (1866-1946), profund marcaţi de evoluţia tehnicii la sfârşitul de secol XIX, şi-au imaginat cum se foloseşte omul de invenţiile tehnicii şi cum vor afecta acestea societatea în totalitate.

Romancier, jurnalist, sociolog şi istoric englez, H.G. Wells a scris nuvele celebre, ce au fost ecranizate de mai multe ori, printre care se numără ,,Maşina timpului” (1895), una dintre primele povestiri moderne SF, ,,Omul invizibil” (1897), şi ,,Războiul lumilor” (1898). Una dintre cele mai interesante nuvele ale sale este ,,Insula Doctorului Moreau” (1896), a cărei ultimă ecranizare, în care rolul principal este interpretat de Marlon Brando, este uimitoare. Combinaţie între nuvela originală a lui Wells şi realizările ştiinţifice ale ultimilor decenii, pelicula prezintă un doctor Moreau care încearcă să controleze animalele pe care făcea tot felul de experimente prin intermediul unor cipuri implantate.

Izgonit din Anglia din cauza faptului că practica vivisecţia pe animale, Moreau se retrage pe o insulă pe care face diferite combinaţii genetice între animal şi om. Astfel, el ,,creează” omul-pisică, omul-maimuţă, omul-tigru etc, pe care încearcă să-i ţină sub control, iniţial, printr-o sumedenie de principii pe care o numeşte Lege. Legea făcea apel la omul din combinaţia om-animal ca acesta să rămână dominant în manifestare. În plus, prin Lege, toate creaţiile lui Moreau îl zeificau pe el, îl considerau făcătorul lor şi, ca atare, i se închinau: ,,A lui este mâna care creează, a lui este mâna care răneşte, a lui este mâna care vindecă”. Când Legea devine insuficientă, iar creaturile lui Moreau încep să se manifeste mai degrabă ca nişte animale decât precum oamenii, el le implantează un cip prin care le induce durere de fiecare dată când nu i se mai supun.

Aceasta nu este singura viziune înfiorătoare a lui Wells cu privire la viitorul omenirii. Profund preocupat de problemele sociale ale vremii lui, Wells s-a implicat în politică şi, în 1917, devine membru al Comitetului de Cercetare pentru Liga Naţiunilor, publicând câteva cărţi despre această organizaţie mondială (n.r.: ,,Naţionalismul britanic şi Liga Naţiunilor” (1918), ,,Conceptul de Ligă a Naţiunilor” (1919, în colaborare), ,,Drumul către Liga Naţiunilor” (1919, în colaborare)). Între 1934 şi 1946, el este preşedintele Asociaţiei Internaţionale a Poeţilor, Dramaturgilor, Editorilor, Eseiştilor şi Romancierilor. Pacifist convins, el a purtat discuţii, în 1934, atât cu Stalin, cât şi cu Roosevelt, încercând să-i determine să evite războiul.

Dezamăgit de eşecurile repurtate pe plan social şi politic, el scrie în 1939 ,,Teroarea sacră” în care studiază dezvoltarea psihologică a unui dictator modern regăsit în carierele lui Stalin, Mussolini şi Hitler. În ultima sa carte, ,,Mintea la capătul posibilităţilor ei” (1945), el îşi exprimă pesimismul cu privire la planurile de viitor ale omenirii. El scrie, în ,,Caracteristicile principale ale istoriei” (1920): ,,Istoria umană devine din ce în ce mai mult o întrecere între educaţie şi catastrofă”.

Un alt corifeu al anticipării problemelor celor mai arzătoare ale omenirii este Aldous Leonard Huxley (1894-1963). Romancier şi critic englez, nepotul marelui om de ştiinţă T. H. Huxley şi fratele biologului Julian Huxley, el a scris cărţi de călătorie, de istorie, poeme, piese de teatru, eseuri pe teme artistice, filozofice, sociologice, religioase şi morale. Printre cele mai cunoscute romane ale lui Huxley se numără ,,Mândra lume nouă” (,,Brave New World”), apărută în 1932, una dintre scrierile ştiinţifico-fantastice clasice.

În ,,Mândra lume nouă”, Huxley îşi imaginează o societate umană renăscută după un holocaust global, în care cei mai mulţi oameni sunt produşi în fabrici, unde nu există libertate sau moralitate şi în care cel care are origine pur umană este considerat sălbatic. Oamenii sunt creaţi pe linii de asamblare şi nu există mame şi taţi; ei sunt desemnaţi domeniilor lor de profesie dinainte de a se naşte, dacă se poate spune că se nasc; există doar 5 tipuri de oameni, de la cei numiţi Alfa, superiori intelectual, la cei numiţi Epsilon, subdezvoltaţi intelectual; ei primesc droguri pentru a se controla pe ei înşişi, care-i împiedică să aibă orice sentiment de stres sau insatisfacţie.

Deşi această carte este scrisă acum mai bine de 70 de ani, ea suscită încă interesul multora, pentru că multe din tehnicile descrise în ea au devenit, în parte, realitate: medici care sunt capabili să selecţioneze genetic copii, droguri care controlează stările emoţionale etc. Mai mult, omenirea se îndreaptă cu paşi repezi către fabricile de oameni, închiriind pântecele femeii, desfiinţează conceptul de mamă, pe care începe să-l considere ruşinos, şi crede că poate controla natura, unicul element haotic în acest univers fiind fiinţa umană. Prin urmare, aceasta trebuie constrânsă să se alinieze unor planuri prestabilite: aşa iau naştere cele 5 tipuri de oameni, de la Alfa la Epsilon. Fiecare categorie este programată şi condiţionată să nu-şi dorească să facă lucruri pe care le face altă categorie de oameni.

Ca şi Wells, Huxley a încercat să-şi imagineze încotro se îndreaptă lumea, iar viziunea pe care el a lăsat-o succesorilor săi este departe de a fi optimistă. Preocupat, la rândul lui, de problemele sociale şi politice ale timpului său, el a lucrat pentru Ministerul de Război din Londra în 1917, iar în 1936 se alătură organizaţiei pacifiste Peace Pledge Union, împreună cu matematicianul şi filozoful Bertrand Russell (1872-1970) şi poetul şi romancierul Siegfried Sassoon (1886-1967). Personalitate controversată, el sfârşeşte prin a căuta răspunsuri la frământările sale în misticismul şi gândirea orientală. Târziu în viaţa sa, Huxley remarcă: ,,Este puţin dificil, jenant să fii preocupat întreaga ta viaţă de problemele omeneşti şi să descoperi la sfârşit că nimeni nu are mai mult de oferit pe calea povăţuirii decât sfatul: ,,Încearcă să fii un pic mai bun” ...”

Generaţiile care le-au urmat lui Wells şi Huxley au adus noi forme de exprimare aceloraşi idei sumbre cu privire la viitorul omenirii. Astfel, în vreme ce Wells sau Huxley sunt tributari vechilor tipare ale societăţii umane, anterioare revoluţiei tehnice, noua generaţie de scriitori depăşeşte problema supertehnologizării şi încearcă să-şi imagineze ce va face omul cu ştiinţa şi tehnica de care dispune. De altfel, momentul imediat următor celui de-al doilea război mondial marchează apogeul civilizaţiei industriale, împlinirea viselor de până atunci ale omenirii şi întrezărirea unor noi orizonturi.

 

Dogma 30

,,Evenimentul Zilei” din 15 aprilie 2004

 

Scriitori SF precum Alfred Elton Van Vogt (1912-2000) vin să aducă o nouă viziune asupra lumii, nouă însă numai în prezentare. Temerile omenirii sunt aceleaşi, numai contextul diferă: lumea a intrat în epoca post-modernistă, a trecut dincolo de a accepta sau nu ştiinţa şi tehnica de vârf şi priveşte astăzi către perspective inedite. Circumstanţele devin mai subtile, însă problema este cea dintotdeauna: care este sensul vieţii pe pământ şi cum poate fi condusă lumea.

De pildă, în ,,Computerworld”, Van Vogt descrie o lume condusă de un calculator; el comandă totul, el supraveghează totul de la orice mişcare computerizată dintr-o fabrică până la convorbirile telefonice de pe tot întinsul Americii; sistemul lui de identificare biomagnetică a oamenilor este infailibil, iar ochii săi sunt larg deschişi pretutindeni: pe străzi, în instituţii, în case. La fiecare identificare de rutină, la fiecare control birocratic, calculatorul fură energia psihică a omului, urmând ca, într-o bună zi, să devină stăpânul absolut al universului.

Van Vogt imaginează un calculator despotic, care răpeşte şi subjugă sufletele oamenilor, oameni care au puterea de a se sustrage acestei răpiri, care au ,,o configuraţie de gândire care este anterioară formării universului şi care nu este afectată nici de energie, nici de materie”, care pot învia şi ale căror suflete se unesc cu trupurile lor de dinainte de moarte ...

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 30 (2/2004)

 

 

 

PARTEA A III-A

În toate veacurile, oamenii cei mai înţelepţi ai vremii au căutat să găsească răspunsuri la întrebările arzătoare ale omenirii. Printre aceştia, scriitorii de literatură ştiinţifico-fantastică (SF) s-au remarcat ca încercând să ofere scenarii ale evoluţiei societăţii omeneşti. ,,Ficţiunea este pur şi simplu vise puse pe hârtie, iar literatura SF constă din speranţele, visele, dar şi fricile şi coşmarurile unei societăţi ce se bazează pe tehnologie”, scria John W. Campbell, editorul revistei ,,Povestiri uimitoare” (,,Astounding Stories”), apărută în anii ’30.

Astfel, în anii ’30 a luat naştere prima mişcare literară în acest domeniu, numită mai târziu ,,Epoca de Aur” (,,Golden Age”), în care s-au lansat scriitori precum Robert Heinlein, Isaac Asimov sau Theodore Sturgeon. Printre aceştia, Alfred Elton Van Vogt (1912-2000), unul dintre pionierii literaturii SF, a ocupat un loc aparte. Deşi el nu a fost considerat un mare scriitor, cu siguranţă a fost unul memorabil şi cu influenţă; mai degrabă, s-ar putea spune despre el că a fost cel mai radical şi mai vizionar scriitor SF din ,,Epoca de Aur” şi că opera lui frapează prin aceea că cel din spatele ei crede într-o lume în care orice este cu putinţă.

Diferenţa majoră dintre Van Vogt şi cei contemporani cu el era aceea că ceilalţi erau, în principal, mulţumiţi de natura umană aşa cum este ea. Ei considerau că principala lor misiune era aceea de a-şi imagina cum ar putea omul să aibă acces mai uşor la cunoaştere, cum s-ar putea îmbunătăţi modul în care este condusă societatea umană sau, în cazul unor civilizaţii extraterestre, cum şi-ar putea impune oamenii structurile lor de gândire şi autoritate în faţa unor noi civilizaţii, a roboţilor sau chiar a întregii galaxii.

Van Vogt nu vedea lucrurile în acest mod. Şi el era preocupat, nu mai puţin decât ceilalţi, de binele omenirii şi chiar a spus: ,,Ştinţifico-fantasticul, aşa cum încerc eu să-l scriu, slăveşte omul şi viitorul său”. Însă nu se gândea că tot ceea ce era necesar pentru a crea un viitor strălucit omului era un set îmbunătăţit de unelte ştiinţifice. El credea că omenirea se află încă într-un stadiu relativ timpuriu în dezvoltarea sa şi că, dacă oamenii vor începe să devină tot ceea ce ar putea năzui să fie, vor fi nevoiţi să crească şi să se schimbe. ,,Nu cred că noi ştim încă - în termeni fiziologici sau psihologici - cum ar arăta o adevărată fiinţă umană”, a spus el.

Într-un articol intitulat ,,Pasiunea de dincolo de om” (,,The Passion Behind the Man”), Tim England spune despre Van Vogt că este ,,un autor frământat de dorinţa de a înţelege cele mai profunde preocupări ale minţii umane. El încearcă întotdeauna să răspundă la întrebări la care multă lume nici măcar nu se gândeşte”.

De pildă, în ,,Stăpânii timpului” (1950), Van Vogt descrie o lume condusă de nişte oameni care stăpâneau timpul: ,,Suntem stăpânii timpului, trăim în cea mai îndepărtată margine a timpului însuşi şi toate epocile ne aparţin. Nu se poate descrie în cuvinte vastitatea imperiului nostru, sau inutilitatea oricărei opoziţii. În primul rând, pot desluşi orice gând îi trece prin minte unui om şi orice emoţie pe care o simte”.Dogma 31-2

Ei deţineau o maşină-observator care putea citi, de asemenea, gândurile şi emoţiile oamenilor şi le putea analiza sentimentele şi personalitatea. Ea avea menirea de a testa ,,gradul de nesupunere al fiinţelor umane” şi de a da un verdict în această privinţă; dacă maşina considera că personalitatea unui om indica un grad de nesupunere crescut, acel om urma să treacă printr-o cameră de depersonalizare, unde mai întâi ,,i se dezorganiza mintea, pentru ca mai apoi maşina de depersonalizare să-şi poată face treaba mai bine”.

 

,,Evenimentul Zilei” din 19 martie 2004

 

O viziune asemănătoare şi totuşi diferită are Dean Koontz (n. 1945), în romanul său ,,Miezul nopţii” (1989). Dean Koontz scrie, în general, scenarii de filme de aventură şi suspans, scenarii care chiar dacă nu sunt întru totul originale, vin să prezinte lumi stranii.

În ,,Miezul nopţii”, el descrie viaţa dintr-un orăşel american oarecare, în care omul de afaceri Thomas Shaddack încearcă să introducă o nouă tehnologie prin care oamenii vor fi conectaţi la un supercomputer. Primul pas către atingerea acestui scop este injectarea a sute de mii de microcipuri în organism, în urma căreia omul suferă o schimbare treptată, îşi pierde emoţiile şi sentimentele - considerate un impediment în calea evoluţiei - şi devine mai raţional, mai analitic, transformându-se într-o ,,punte între om şi maşinărie”.

Shaddack urmăreşte să elimine întru totul trăirile emoţionale ale oamenilor, pe care le consideră sursa dezordinii existente în lume şi a tuturor necazurilor speciei umane. El doreşte să facă ,,să fuzioneze inteligenţa naturală şi cea artificială”, ca într-o bună zi oamenii să devină ,,una cu maşinile, pentru că doar atunci omenirea va fi total eficientă, total sub control”.

Un alt mare scriitor SF, Norman Spinrad (n. 1940) oferă, la rându-i, idei tulburătoare despre cum ar putea evolua societatea omenească sau despre capcanele de orice fel care s-ar putea ivi în calea omului. Ca şi Van Vogt, Spinrad este un scriitor controversat, care nu s-a bucurat niciodată de succes pe scară largă. Cu toate acestea, meritele sale au fost recunoscute de-a lungul anilor şi el a fost mereu popular în cercurile literare, fiind numit preşedinte al Asociaţiei Scriitorilor SF din America şi, ulterior, preşedinte al Consiliului Mondial al SF.

În finalul interviului pe care l-a dat pentru ,,International Herald Tribune”, în noiembrie 1997, Brad Spurgeon spune despre el: ,,Norman Spinrad este unul dintre scriitorii cei mai implicaţi emoţional ai genului, dând dovadă de o mare pasiune pentru viaţă şi dragoste pentru umanitate, în ciuda nebuniilor pe care le-a făcut aceasta de-a lungul veacurilor”.

Romanele sale sunt unice din multe puncte de vedere, fiecare dintre ele explorând căi ale minţii umane şi făcând speculaţii pe care puţini alţii le-au mai făcut. Ca o consecinţă, el a căutat multă vreme editori doritori să-i publice cărţile nonconformiste. Acesta este şi cazul romanului său ,,Jocul minţii”, pe care l-a scris în 1976-7, dar a reuşit să-l publice abia în 1980.

,,Jocul minţii” este un roman care vorbeşte despre capcanele întinse de diferitele secte existente la ora actuală în lume. Spinrad a scris acest roman inspirându-se din realitate şi a descris, sub masca transformaţionalismului (secta din cartea lui), metodele folosite de sectele contemporane, precum Golanii lui Iisus, secta Moon, scientologia, Nichiren Shoshu etc pentru a-şi coopta adepţi.

Astfel, unul din personajele principale ale cărţii sale, Annie Weller, o actriţă mediocră, este cooptată de o mişcare care-şi propune ,,ridicarea nivelului de conştiinţă” al omenirii. Actorii, ca artişti, precum şi alte elite ale societăţii, par a fi ţintele preponderente ale acestei mişcări, lor adresându-se în principal iniţiatorul sectei: ,,Voi deţineţi poziţii-cheie, din care puteţi contribui la progresul acestei cauze, iar noi suntem în măsură să vă transformăm în fiinţe omeneşti mai fericite şi cu un grad mai înalt de conştiinţă (...). Voi sunteţi cei care modelează conştiinţa publicului”.

Motivele invocate de această sectă pentru a-şi promova ideologia sună astfel: ,,Lumea se mişcă atât de repede în zilele noastre, încât până şi aceia dintre voi care îşi închipuie că ar fi lideri ai unor curente de opinie nu mai pot ţine pasul cu schimbările care survin cu fiecare zi. Politica, mijloacele de comunicare, bursa de acţiuni, proprii noştri copii, totul se preschimbă mai iute decât putem noi urmări. Numai dacă eşti nătâng nu bagi de seamă că nici una dintre vechile reguli nu mai poate servi la descrierea realităţii”.

În urma unui astfel de discurs, individul este ,,motivat” să încerce diverse metode de ,,ridicare a nivelului conştiinţei”, precum inversarea de roluri, introducerea în arta riscului, expunerea blocajelor psihice, decondiţionarea meditativă etc. De pildă, la expunerea blocajelor, omul este conectat la o maşină care-i înregistrează undele cerebrale, în vreme ce un angajat îi citeşte diverse cuvinte cu încărcătură emoţională; se măsoară reacţia directă a omului la aceste cuvinte şi se localizează ariile de blocaj psihic.

Prin aceste metode se studiază problemele mentale şi emoţionale cele mai intime ale omului, ca ulterior să se realizeze o programare a minţii acestuia, astfel încât el să devină sclavul psihic al ideologiei sectei. }i în acest caz, prin tehnicile folosite, se încearcă o aproximare a ,,gradului de nesupunere” al unui om şi, dacă acesta manifestă ostilitate sau alte sentimente contrarii, se aplică procedee specifice de manipulare.

Cartea descrie ,,tot felul de jocuri care-ţi dau gata mintea” şi asemuieşte metodele folosite de sectele contemporane cu cele pe care le utilizau comuniştii, dar şi alte mişcări politice mai mult sau mai puţin totalitare. În mod paradoxal, Spinrad vorbeşte despre cei care programează creierele oamenilor, dar şi despre cei, mult mai puţini la număr, care se ocupă cu deprogramarea minţilor umane. Întrebat dacă ,,toate acestea există cu adevărat, structuri secrete, programare, contraprogramare”, un astfel de deprogramator spune: ,,Da, sigur că există. De jur-împrejurul tău. Telejurnale. Publicitate. Propagandă politică. Filme. Cărţi. Reviste. Înotăm cu toţii într-un ocean de programare a creierelor. Totul ascunde un program, mai ales când conţinutul pare să fie întâmplător”.

 

***

 

Unii cititori s-ar putea întreba de ce am ales să vorbim despre Van Vogt, Dean Koontz şi Norman Spinrad, care nu sunt dintre cei mai cunoscuţi, şi nu am vorbit despre Isaac Asimov sau Frank Herbert, care sunt nişte scriitori SF în sensul clasic al cuvântului, sau de ce am ales aceste cărţi şi nu altele. Motivul este acela că cei pe care i-am prezentat s-au ocupat, mai degrabă, cu specularea posibilităţilor psihice ale omului şi au scrutat perspective care nu se prea încadrează în genul SF. Ei nu s-au bucurat de o popularitate deosebită tocmai pentru că au fost nişte deschizători de orizonturi aparte, care au uimit prin ceea ce au arătat lumii în scrierile lor şi prin unghiurile din care au abordat diferite probleme.

În fine, interesul nostru pentru cărţile prezentate îl reprezintă punctul comun al acestora, acela că ele vorbesc despre diverse persoane sau chiar instituţii care se străduiesc, ţes scenarii şi experimentează tehnici şi tehnologii prin care vor să controleze omul, vor să-i fure libertatea, să-l îngrădească, fiecare în parte crezând că aşa va fi mai bine pentru omenire ...

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)

 

Partenie Filipescu