----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 20 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICII
PERIOADA CELOR ŞAPTE SINOADE ECUMENICE (V)
 
 
de la naşterea Domnului nostru Iisus Hristos
până în zilele noastre
 
alcătuită
după documente originale şi autentice
 
de
Vladimir Guettee
doctor în teologia Bisericii Ortodoxe Ruse
 
 
Volumul III
Cartea a VIII-a
 
Anii 347–381
 
2
 

Iulian Apostatul: studiile sale, înclinaţia sa spre idolatrie, caracterul său – El este proclamat împărat în Galia – El merge împotriva lui Constanţiu – La moartea acestui împărat, el este recunoscut împărat în tot imperiul – Şederea sa la Constantinopol – Idolatria este instalată oficial acolo – Falsa toleranţă a lui Iulian – Epistola sa către poporul din Alexandria – Chemarea episcopilor ortodocşi şi motivele acestei măsuri – Eusebiu de Verceil şi Luchifer de Cagliari lucrează pentru ortodoxie înainte de a părăsi Răsăritul – Luchifer la Antiohia – Meletie şi Paulin – Eusebiu la Alexandria; relaţiile sale cu Atanasie – Proclamarea dumnezeirii Sfântului Duh la Sinodul din Alexandria – Eunomie şi Macedonie, arieni consecvenţi – Starea Bisericii din punct de vedere al dreptei credinţe – Iulian renunţă la falsa sa toleranţă şi cere bani creştinilor – Atanasie atacă păgânismul – Reacţie păgână în tot imperiul – Iulian interzice creştinilor să studieze literatura greacă – Cei doi Apolinarie şi literatura creştină – Plecarea lui Iulian la Antiohia – Violenţe în timpul călătoriei sale – Şederea la Antiohia – Persecuţii – Întoarcerea şi noul exil al lui Atanasie – Tulburări la Antiohia şi masacre în Palestina – Iulian hotărăşte să reconstruiască templul lui Daphne la Antiohia şi pe cel de la Ierusalim pentru evrei – O minune împiedică reconstrucţia acestuia din urmă – Creştinii din Antiohia îşi bat joc de Iulian; el le răspunde prin Misopogon; alte scrieri ale sale – El părăseşte Antiohia şi merge contra perşilor – El este omorât în luptă

 

Anii 361-363

 

Partea a IV-a

Evreii au alergat din toate părţile la Ierusalim. Ei au contribuit cu înflăcărare la cheltuieli; femeile însele şi-au dat bijuteriile; familiile şi-au topit vesela de argint pentru a fabrica uneltele care trebuiau să servească la reconstruirea templului Domnului. Văzându-i alergând, având gura plină de ameninţări la adresa creştinilor, episcopul Chiril s-a mulţumit să surâdă: ,,Ei nu vor pune piatră peste piatră”, a spus el, încrezător în cuvântul Domnului.

S-a început activitatea; s-a început prin a scoate fundaţiile vechiului templu şi a demola bucăţile de zid care rămăseseră în picioare. Când au vrut să traseze fundaţiile, lucrările au devenit dificile; terenul se surpa şi umplea săpăturile făcute cu mare greutate; un vânt violent împrăştia materialele deja adunate; se simţeau în acelaşi timp puternice cutremure de pământ. Dar evreii nu se descurajau. Ei reîncepeau în fiecare zi lucrul. Ei aveau tabăra chiar pe locul lucrărilor; furtuna le-a prăbuşit adăposturile şi mulţi dintre ei au fost omorâţi sau răniţi.

În momentul în care, după ce au înlăturat şi ultima piatră din vechile fundaţii şi au început să le aşeze pe cele care trebuiau să servească ca bază noului edificiu, din excavaţii au izbucnit flăcări şi au ars pe muncitorii care nu au avut timp să fugă. A fost imposibilă continuarea lucrărilor, şi iniţiativa lui Iulian şi a evreilor nu a slujit decât la adeverirea ad litteram a proorociei lui Iisus Hristos. Cruci misterioase au apărut pe hainele evreilor şi i-au silit să mărturisească că evenimentul al căror martori erau se datora Celui pe care-L răstigniseră ca pe un criminal.

Scriitori respectabili, contemporani cu această minune, au atestat-o în modul cel mai categoric. Istoricii cei mai apropiaţi de eveniment l-au înregistrat. Ammian Marcellin însuşi, istoric panegirist al lui Iulian, l-a confirmat prin aceste cuvinte: ,,Cum Alipie încuraja lucrările, cu ajutorul guvernatorului provinciei, mingi teribile de flăcări ieşeau din fundaţii atât de des încât locul devenise inaccesibil muncitorilor. În prezenţa potrivniciei necontenite a acestui fenomen, împăratul a trebuit să renunţe la acest proiect”[1].

Ca fapt istoric, evenimentul care a avut loc la templul din Ierusalim este incontestabil, deoarece se sprijină pe mărturiile categorice ale contemporanilor, nu numai creştini, ci şi ale unui istoric păgân. S-a vrut a fi explicat în mod natural. Istoricul nu trebuie deloc să intre în astfel de discuţii şi datoria sa este de a relata fapte certe. Or este un fapt cert că lucrările pentru reconstruirea templului din Ierusalim au fost oprite de apariţii frecvente ale unor mingi de foc. Un alt fapt, nu mai puţin sigur, este că scriitorii creştini, adresându-se evreilor martori la eveniment, le-au subliniat împrejurările minunate.

Cei care, a priori, neagă posibilitatea minunii, caută să dea faptului explicaţii mai greu de înţeles decât minunea însăşi. Cei care cred că Dumnezeu poate pune stihiile naturii în slujba voii Sale, nu văd nici un motiv plauzibil pentru a contesta minunea care a împlinit cu exactitate proorocia lui Iisus Hristos.

Iulian, aflând ce s-a întâmplat în Ierusalim, a răspuns simplu: ,,Nimic nu este veşnic în această lume, din moment ce nu se poate face să reînvie cultul Celui pe care Scripturile Îl numesc Veşnic prin excelenţă”. El nu a vrut să creadă că este o minune, şi, continuând să meargă contra perşilor, a căutat noi mijloace pentru a distruge opera lui Constantin şi creştinismul.

El a trecut repede Eufratul[2] şi nu s-a oprit la Edessa, pe care o detesta, fiindcă acest oraş era cunoscut pentru ataşamentul său faţă de religia lui Iisus Hristos. Prin urmare el nu s-a oprit decât la Carras, unde a găsit un templu al lui Jupiter, unde a adus jertfe. De acolo el a detaşat 20.000 de oameni din armata sa şi i-a trimis pe Tigru. El i-a scris în acelaşi timp lui Arsachie, regele Armeniei, să meargă cu armata sa spre frontierele Persiei, ameninţându-l cu răzbunarea sa dacă nu se va supune poruncii lui.

El însuşi a înaintat imprudent prin Asiria şi a mers către Ctesifon, care devenise capitala Persiei în locul Babilonului. După ce a cucerit acest oraş, el şi-a dat seama că se aventurase prea mult şi a hotărât să se întoarcă pe unde venise; dar cum el pusese să fie distruse echipajele şi mijloacele de transport, pentru a nu lăsa soldaţilor săi decât alternativa de a birui sau a muri, armata, rătăcită în pustietăţi şi fără mijloace de subzistenţă, a ajuns într-o stare de mizerie. În aceste circumstanţe, ea a fost atacată de perşi, care au urmărit-o în retragerea sa. În momentul atacului, Iulian a căzut, lovit de moarte de o săgeată lansată de o mână necunoscută.

Libanius dă de înţeles că un soldat creştin l-a omorât pe împărat. Dar nu s-a putut dovedi niciodată dacă săgeata a fost lansată de un roman sau de un duşman. Se spune că, văzându-se lovit de moarte, Iulian a aruncat spre cer sângele care curgea din rana sa, strigând: ,,Ai biruit, Galileene”. El pregătea cele mai negre proiecte împotriva creştinilor şi nu aştepta decât sfârşitul războiului pentru a le pune în aplicare. Prietenii săi l-au făcut să moară ca un filozof, punând în gura lui discursuri prea pompoase şi prea studiate pentru a fi adevărate.

Iulian a fost apreciat în mod foarte divers de istorie. Duşmanii creştinismului l-au lăudat până în timpurile din urmă. Creştinii l-au judecat în general cu asprime. El nu a fost în fond, în ciuda aspectului său filozofic, decât un devotat fanatic al idolatriei. Ca scriitor, nu-i lipsea o oarecare uşurinţă; dar se simte, citind ceea ce a rămas din operele sale, că el era mai mult ritor decât elocvent, mai mult sofist decât filozof. El se credea un alt Marc-Aureliu şi nu se poate citi cartea sa Cenzura cezarilor fără a te convinge că acest împărat era modelul pe care vroia să-l urmeze şi Constantin era cel pe care vroia să-l eclipseze. El a murit la 32 ani, fără să fi făcut marile lucruri pentru care se credea chemat şi nu a lăsat în codul roman decât un mic număr de legi impregnate cu spiritul nedrept şi intolerant al politeismului.

Pentru a ne face o idee despre acest împărat şi domnia sa, noi vom prezenta câteva fragmente din scrierile unuia din contemporanii săi cei mai iluştri, Grigorie de Nazianz, care fusese tovarăşul lui de studii la Atena şi care nu l-a pierdut din vedere în diversele etape ale existenţei sale imperiale. I se cuvenea acestui eminent scriitor să-l înfiereze pe acest Iulian care voise să impună creştinilor ignoranţa.

,,El se temea, spune el[3], că adevărul ar fi apărat. Iată de ce el ne interzice stilul antic şi elegant; dar nu ne-a împiedicat să spunem adevărul. El nu pune în evidenţă prin decretul său decât propria sa infirmitate, şi nu poate scăpa de combaterile de care se temea; din contră, el le-a provocat şi a fost copleşit de ele. I-a fost imposibil să ne impună tăcerea, şi decretul său nu a fost demn nici de cauza pe care vroia s-o apere, nici de înalta idee pe care o avea despre capacitatea sa. El imita un atlet care, pentru a birui, îi împiedica pe toţi luptătorii să se lupte cu el. Dacă te temi de luptă, i s-a spus, te vei declara învins. Şi totuşi aşa a acţionat înţeleptul nostru împărat şi legiuitor care, pentru a părea abil pe deplin în tirania sa, a dat un edict absurd. Slavă lui Dumnezeu, libertatea ne-a fost redată şi toate celelalte bunuri ale noastre au fost păstrate”.

Grigorie cheamă toate clasele societăţii creştine să prăznuiască moartea lui Iulian ca pe o biruinţă a Bisericii şi să cânte cântarea de izbăvire, după pilda evreilor scăpaţi din pământul Egiptului[4]. El vede intervenţia proniei dumnezeieşti în lovitura care a fost dată duşmanilor creştinismului.

,,Cum, spune el[5], să prăznuim cum se cuvine o asemenea minune ? Cine este cel care a distrus armele şi sabia şi războiul, care a zdrobit capul balaurului, care l-a dat hrană popoarelor cărora el le-a fost dat ? Cine a potolit furtuna şi a adus înapoi vremea frumoasă ? Cine a spus mării: Taci, păstrează tăcerea, valurile tale se vor sparge în propriul tău sân ? Ele au fost sparte în momentul în care de-abia au început să se ridice. Cine ne-a dat puterea să călcăm în picioare şerpii şi scorpionii care nu încercau timid să ne înţepe călcâiul, ci îşi ridicau orgolios capul contra noastră ? Cine a făcut aşa curând judecata sa şi a înfăptuit dreptatea ? Cine a rupt toiagul cu care păcătoşii vroiau să-i lovească pe cei drepţi ?”

Dumnezeu, după Grigorie[6], nu a permis domnia lui Iulian decât pentru a-i face pe credincioşi mai prudenţi şi a le redeştepta râvna. Deci, el împrumută din Scriptură expresiile cele mai potrivite pentru a exprima recunoştinţa pe care o simte gândindu-se la milostivirea lui Dumnezeu faţă de Biserica Sa. Apoi el schiţează câteva caracteristici ale vieţii lui Iulian, cu scopul de a grava, ca în marmură, ticăloşia sa, pentru a fi învăţătură posterităţii[7]. El îl arată infidel şi trădător faţă de împăratul Constanţiu şi propriul său frate Gallus[8]. Reaminteşte tinereţea sa, în timpul căreia, împreună cu fratele său, se dedica evlaviei şi citea Sfintele Scripturi credincioşilor. Gallus, în ciuda firii sale foarte aprinse şi foarte dure, era sincer în evlavia sa; dar Iulian îşi ascundea obiceiurile sale rele sub înfăţişări amăgitoare. Cei doi fraţi păreau să rivalizeze în râvna lor pentru împodobirea mormintelor mucenicilor; dar Dumnezeul mucenicilor părea să respingă lucrările lui Iulian, ca altădată jertfa lui Cain, în timp ce primea lucrările lui Gallus asemenea jertfei lui Avel.

Ajuns la vârsta maturităţii, Iulian s-a dedicat filozofiei[9]. El îşi arăta încă de atunci înclinaţiile sale rele. Nu ar fi fost prudent pentru el să se declare păgân, dar el provoca mii de discuţii şi susţinea mereu împotriva fratelui său tabăra idolatriei. Atunci când Gallus a ajuns Cezar, Iulian a devenit mai liber să-şi continue studiile şi să se instruiască în misterele care constituiau fondul idolatriei, dar numai pentru cei iniţiaţi. În timpul acestor studii magice l-a aflat vestea despre moartea fratelui său.

Constanţiu l-a numit Cezar[10]. Încă de atunci s-a putut prevedea ce va face într-o zi acest fals filozof încoronat. După obiceiurile care-i erau cunoscute, nu este de mirare că el a fost ingrat faţă de Constanţiu[11]. Îndrăzneala şi orgoliul său l-au făcut să-şi pună pe cap coroana imperială fără a aştepta nici consimţământul împăratului, nici judecata senatului, după obiceiul antic. Deodată îndrăzneala sa nu a mai avut limite şi el s-a întors împotriva lui Constanţiu, binefăcătorul său.

După moartea acestui împărat, Iulian s-a gândit la războiul cu Persia. El a pornit împotriva acestei naţiuni mai mult din perfidie decât din curaj; magii săi îi vesteau o reuşită bogată, dar Dumnezeu a vrut ca el să-şi pregătească singur expediţia care-l va costa viaţa. El credea că intenţiile sale contra perşilor erau foarte secrete. Dar regele perşilor le-a înţeles; el l-a lăsat pe Iulian să înainteze pe teritoriul imperiului său şi deodată l-a înconjurat şi i-a tăiat retragerea. În aceste circumstanţe el şi-a pierdut viaţa.

De-abia s-a urcat Iulian pe tron, că el a arătat o ură cu adevărat diabolică faţă de Hristos şi faţă de numele de creştin[12]. El a mers până la a se curăţi printr-un sânge spurcat şi criminal de botezul său, opunând iniţierii noastre, spune Sfântul Grigorie, o iniţiere execrabilă; el şi-a profanat mâinile pentru a le curăţi de jertfa nesângeroasă prin care noi ne împărtăşim cu Hristos, cu pătimirile Sale şi cu dumnezeirea Sa[13].

În acelaşi timp, el căuta să pătrundă toate misterele păgânismului şi să urzească împotriva creştinilor persecuţia cea mai perfidă. El vroia să-i distrugă, dar fără să le lase cununa muceniciei. Seducţia era marea artă pe care vroia s-o dezvolte atunci când succesul în războiul pe care îl întreprindea l-ar fi făcut mai ilustru şi mai puternic.

El a început prin curtea şi armata sa, şi a reuşit să seducă un foarte mare număr de oameni[14]. Ce motiv ar fi putut avea acest om, care se pretindea înţelept şi filozof, să prefere filozofia antică şi păgânismul în locul creştinismului ? În această alegere, el nu a arătat decât nebunie[15].Ce conta pentru creştini pe care el îi împiedica să se numească altfel decât galileeni ? Ucenicii Fiului lui Dumnezeu, Cuvântul care S-a făcut om şi a murit pe cruce pentru a-i răscumpăra, ştiau să îndure ocările, după pilda Învăţătorului, care S-a lăsat numit samarinean şi care, în timpul patimii Sale, i-a deplâns pe călăii Săi.

Dar cu cât Iulian era mai vinovat şi mai absurd în alegerea pe care o făcuse, cu atât mai mult ţinea să reuşească şi pentru aceasta toate mijloacele erau bune pentru el. Astfel, pentru a-i face pe creştini să participe la cultul idolatric, el a pus să se adauge la statuile sale embleme păgâne; astfel că nu se puteau aduce omagii acestor statui care erau în uz fără a face totodată acte de păgânism[16]. Atunci când a vrut să facă daruri soldaţilor săi, el a venit îmbrăcat în mod solemn şi toţi cei care urmau să primească darurile sale trebuiau în acelaşi timp să arunce tămâie într-un foc care ardea alături de tronul său. Acest act idolatric era atât de camuflat, încât mulţi îl făceau fără a-i da importanţă.

Dar a venit o zi în care soldaţii, după ce primiseră gratificaţia imperială şi aruncaseră tămâia în foc, au reintrat pentru a lua masa. În momentul în care au luat cupa pentru a bea, ei au ridicat ochii spre cer şi l-au chemat pe Hristos făcând semnul crucii[17]. Câţiva dintre tovarăşii lor le-au spus: ,,Ce este aceasta ? Voi Îl chemaţi pe Hristos după ce v-aţi lepădat de El ? Cum ne-am lepădat noi de Hristos ? Ce vreţi să spuneţi ? Aruncând tămâia în foc, voi v-aţi lepădat de Hristos”. La aceste cuvinte, soldaţii au părăsit masa şi, plini de o sfântă mânie, au alergat în piaţa publică:

,,Noi suntem creştini, au strigat ei cu voce tare, şi creştini în inimă. Fie ca toată lumea să audă şi mai cu seamă Dumnezeu pentru care noi vrem să trăim şi să murim. Credinţa pe care noi Ţi-am arătat-o, o Hristoase Mântuitorule, noi nu am trădat-o; noi nu ne-am lepădat de mărturisirea noastră preacinstită. Dacă mâna noastră a păcătuit, inima noastră a fost departe de a consimţi la aceasta. Noi am fost înşelaţi de împărat; aurul său nu ne-a amăgit, noi respingem nelegiuirea; fie ca sângele nostru să ne curăţească !”

Ei au alergat la palat şi, aruncând cu dispreţ la picioarele lui Iulian aurul pe care-l primiseră, i-au spus: ,,Împărate, tu nu ne-ai făcut daruri, tu ne-ai condamnat la moarte; tu nu ne-ai chemat pentru a ne cinsti, ci pentru a ne acoperi de infamie. Dă acest argint altor soldaţi şi jertfeşte-ne lui Hristos pe care noi Îl recunoaştem ca unicul nostru suveran. Înlocuieşte acest foc cu altul; această cenuşă de tămâie sacrilegă cu a noastră. Taie-ne această mână pe care noi am întins-o într-un mod nelegiuit, şi aceste picioare care ne-au servit să ne apropiem de tronul tău. Dă aurul tău celor ce nu s-au căit după ce l-au primit. Hristos este de ajuns pentru noi şi înlocuieşte totul în ochii noştri”.

Iulian a fost iritat; dar fidel sistemului său ipocrit, el nu a vrut să dea mărinimoşilor soldaţi cununa muceniciei, şi s-a mulţumit să-i exileze.

Dar Iulian nu a fost mereu credincios acestui sistem; domnia sa atât de scurtă nu a fost scutită de violenţele cele mai atroce. Sfântul Grigorie face această remarcă şi dă dovezile în sprijinul ei[18]. După relatările acestui contemporan atât de demn de încredere, atrocităţile lui Iulian nu au fost mai mici decât cele ale lui Diocleţian. Doar că ele au durat puţin, iar împăratul filozof a fost atât de ipocrit încât să sugereze că locotenenţii săi au fost singurii responsabili de acestea.

Istoria nu se poate face complicea prea îngăduitoare a acestei ipocrizii. În prezenţa faptelor incontestabile şi a acuzaţiilor atât de categorice ale Sfântului Grigorie de Nazianz, trebuie a-l aşeza pe apostatul Iulian, aşa cum o face acest cinstit orator, în rândul celor mai violenţi persecutori ai creştinismului. Avea el însuşi, în calitatea sa de apostat, o ură mai profundă decât ceilalţi tirani faţă de vechii săi fraţi.

După ce l-a înfierat pe Iulian pentru violenţele sale, Sfântul Grigorie de Nazianz se referă la pretenţiile sale asupra elenismului pe care vroia să-l interzică creştinilor[19]. Desigur, în ciuda pretenţiilor sale în ce priveşte spiritul, Iulian nu s-a putut sustrage sarcasmelor, finelor ironii cu care îl copleşeşte oratorul creştin în acest stil strălucitor şi cu adevărat elenistic la care despotul încoronat nu a putut niciodată să ajungă. Sfântul Grigorie studiase filozofia şi literatura greacă. El dovedeşte aceasta criticând sistemul religios pe care Iulian vroia să-l facă filozofic şi să-l impună sub numele de elenism.

După ce a expus într-un prim discurs ceea ce a făcut Iulian împotriva creştinilor, şi ce intenţiona să facă împotriva lor dacă ar fi trăit, într-un al doilea discurs[20], Sfântul Grigorie expune pedeapsa pe care a dat-o dreptatea dumnezeiască acestui om, apostat ca Ierovoam, crud ca Ahaav, încăpăţânat ca Faraon, sacrileg ca Nabucodonosor. După ce şi-a imaginat toate genurile de tiranie contra creştinilor, el i-a asmuţit împotriva lor pe evrei, a căror ură faţă de Hristos era aţâţată de făgăduinţele de restabilire a cultului lor şi reconstruire a templului lor. După ce a relatat minunea care a împiedicat reconstruirea templului din Ierusalim, Sfântul Grigorie scrie: ,,Ce vor spune de aceasta înţelepţii acestui secol, atât de fecunzi în cuvinte pompoase, care se învăluie în mantiile lor şi poartă bărbi lungi ?” Urmează o critică spirituală a pretenţiilor filozofilor.

Dar minunea nu l-a impresionat câtuşi de puţin pe Iulian, care s-a aruncat cu temeritate şi la sfatul magilor săi în războiul contra perşilor, în care şi-a pierdut viaţa[21]. Cadavrul său nu a fost înconjurat de onoruri religioase care erau în uz în Biserica din această epocă. Lumânările aprinse nu au luminat patul său funebru; cântările evlavioase nu au răsunat lângă patul său de moarte[22]. Istorici şi comedianţi l-au însoţit; pe drum l-au copleşit cu injurii; i se reproşa apostazia sa, înfrângerea sa, moartea sa. L-au dus până la Tars, unde a fost înhumat într-un mormânt mizerabil, adăpostit de un mizerabil templu păgân[23].

Astfel a fost sfârşitul acestei vieţi, pe care Sfântul Grigorie l-a întrevăzut atunci când nu era decât coleg cu Iulian la şcolile din Atena[24]. Văzând că previziunile sale se împlinesc, el aştepta cu încredere ca Dumnezeu să pună sfârşit, ceea ce s-a întâmplat când se aşteptau mai puţin. Ce devin atunci toate predicţiile magilor care-i făgăduiseră lui Iulian biruinţe atât de răsunătoare[25] ? Moartea sa le-a impus tăcere şi creştinii au putut prăznui izbăvirea lor prin sărbători care au avut loc în tot imperiul.

Sfântul Grigorie a crezut că este de datoria lui să cumpăteze bucuria lor, să le amintească că ei nu trebuie să se bucure decât ca nişte creştini şi să lase păgânilor plăcerile lor prea zgomotoase. El îi avertizează[26] că nu trebuie să se răzbune pe duşmanii care profitaseră de circumstanţe pentru a le face rău. Datoria adevăratului creştin era de a-i abandona pedepsei pe care le-o dădea mustrarea conştiinţei lor şi de a-i birui prin bunătate şi blândeţe. ,,Să nu cerem confiscarea bunurilor lor, spunea Sfântul Grigorie, să nu-i aducem în faţa tribunalelor, să nu-i alungăm din casa părintească, să nu-i chinuim; într-un cuvânt, noi să nu le facem ceea ce ne-au făcut ei. Să-i facem, prin exemplul nostru, mai blânzi”.

După ce a dat sfaturi creştinilor, Sfântul Grigorie s-a adresat filozofilor[27]; el i-a făcut să înţeleagă cât de ridicolă era pretenţia de a-i reduce pe creştini la ignoranţă. Era o lucrare ce depăşea puterile unui ucenic al lui Porfir, ale autorului cărţii Misopogon.

Analiza celor două cuvântări ale Sfântului Grigorie de Nazianz împotriva lui Iulian arată în ce manieră îl apreciau creştinii luminaţi pe împăratul filozof şi lucrarea sa anti-creştină. Judecata lor aspră era justă. Pentru istoricul serios, Iulian nu a fost decât un fanatic al idolatriei, dornic de a distruge opera creştină a marelui Constantin; un sofist ridicol, care ar fi întrebuinţat mai bine timpul său pentru a reforma imperiul decât pentru a compune pamflete şi a sufla în focul jertfelor[28].

El a făcut mult rău în timpul domniei sale atât de scurte, şi nu a făcut nimic bun.

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei, în colaborare. Notele care vor apărea ca fiind ale traducătorului (n.tr.) aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.

 


   [1] Ammian Marcellin, XXIII, 1.

   [2] Sozomen, Hist. Eccl., cartea a VI-a, c. 1 şi 2; Socrate, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 21; Teodoret, Hist. Eccl., cartea a III-a, c. 20.

   [3] Sfântul Grigorie de Nazianz, Oration IV, § 5, 6.

   [4] Ibid., § 6 ad 12.

   [5] Ibid., § 13.

   [6] Ibid., § 14 şi urm..

   [7] Ibid., § 20.

   [8] Ibid., § 21 şi urm..

   [9] Ibid., § 30 şi urm..

   [10] Amintind acest fapt, Sfântul Grigorie (§ 34 şi urm..) îl laudă pe Constanţiu, îl prezintă ca superior predecesorilor săi prin înţelepciunea, puterea, evlavia sa. El se întreabă cum un împărat atât de prudent l-a putut ridica pe Iulian pe tronul imperial. Elogiile lui Grigorie uluiesc astăzi când Constanţiu este atât de aspru judecat de istorie. Dar ele se explică în epoca în care acest împărat tocmai murise, deoarece dacă el i-a susţinut pe episcopii arieni, a făcut aceasta din râvnă creştină; el i-a socotit nişte episcopi mari şi savanţi. Mulţi [dintre ei] erau cu adevărat savanţi în ciuda erorilor lor, ale căror consecinţe voiau să le disimuleze. Prin urmare, Grigorie nu a vrut să vadă în Constanţiu decât pe creştinul sincer, şi nu a vrut să vadă în actele condamnabile ale guvernării sale decât eforturi de a împiedica dezbinările în Biserică (§ 37).

   [11] Ibid., § 44 ad 51. Este de remarcat că Sfântul Grigorie de Nazianz nu menţionează aici circumstanţele morţii sale relatate de câţiva istorici şi mai cu seamă de Teodoret. El deplânge creştineşte nenorocirea sa şi apostazia în care el a antrenat mulţi creştini, dar nu mărturiseşte ură faţă de ei.

   [12] Ibid., § 52 ad 64.

   [13] Credincioşii primeau în mână pâinea sfinţită cu care se împărtăşeau.

   [14] Ibid., § 65 ad 78.

   [15] Sfântul Grigorie se întinde mult asupra acestui subiect. Observaţiile sale demonstrează că el a făcut un studiu foarte aprofundat al antichităţii păgâne.

   [16] Ibid., § 79 ad 83.

   [17] Ibid., § 84. Acest fragment este o nouă dovadă în favoarea utilizării antice a semnului crucii de către creştini.

   [18] Ibid., § 85 ad 96.

   [19] Ibid., § 102 ad 124.

   [20] Sfântul Grigorie de Nazianz, Cont. Julian, orat. 2, § 1 ad 7.

   [21] Ibid., § 8 ad 15.

   [22] Ibid., § 16. Noi trebuie să remarcăm acest detaliu dat de Sfântul Grigorie de Nazianz. El dovedeşte că, în secolul al IV-lea, Biserica urma aceleaşi rânduieli ca astăzi pentru funeraliile credincioşilor săi, rânduieli respinse în secolul al XVI-lea de protestanţi ca fiind contrare învăţăturii Bisericii primare.

   [23] Ibid., § 16 ad 19.

   [24] Ibid., § 20 ad 29.

   [25] Ibid., § 30 ad 35.

   [26] Ibid., § 36 şi 37.

   [27] Ibid., § 38 ad 42.

   [28] Sfântul Grigorie de Nazianz îl descrie umflându-şi obrajii şi suflând în focul destinat jertfei.

 

Episodul urmator