----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 138 vizitatori și nici un membru online

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL* (XXIV)

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Episodul anterior

B) Lepădarea de Sfânta Ortodoxie a unor ierarhi de frunte ai Bisericii

Această afirmaţie s-ar putea să pară bizară, dar iată ce a spus patriarhul Alexandriei, Nicolae VI, în timpul vizitei la Alexandria a patriarhului bulgar Maxim în mai 1973: „Ortodoxia în prezent poate vădi sânge şi cununi duhovniceşti, prigoane şi dureri. Deopotrivă cu aceasta însă, se poate vedea că tradiţiile sunt trădate şi călcate chiar de unii ierarhi”. În acelaşi discurs, patriarhul Nicolae VI a lansat apelul de a se lupta „împotriva tuturor curentelor din timpul nostru, care încearcă să împingă corabia Ortodoxiei în prăpastia haosului şi dezordinii”.

În revista ortodoxă germană Orthodoxie Heute (1967, nr. 19, p. 21) citim următoarele: „Patriarhul Constantinopolului, Athenagor, a însărcinat pe parohul centrului ortodox din Thesée (Franţa), arhimandritul Damaschin, să pună începutul unor tratative teologice cu reprezentanţii confesiunilor catolică şi evanghelică privind cuminecarea la slujbele ecumenice”. Unele gazete franceze au comunicat, la începutul anului 1970, că acelaşi patriarh a declarat unui pastor protestant, monah din Thesée, care i-a făcut o vizită la Viena: „Dvs. sunteţi slujitor al altarului. Eu aş putea să mă spovedesc la dvs.”, adăugând: „Ar fi bine să oficiem slujbe comune” (Protestanţii, dacă veni vorba, îndeobşte nu recunosc taina spovedaniei).

Patriarhul Athenagor s-a făcut vinovat în faţa Ortodoxiei în mai multe privinţe. El socotea că un cleric se poate căsători şi după hirotonire, adică clerul monahal poate încheia căsătorii fără a-şi pierde cinul, iar preoţii căsătoriţi pot să se căsătorească a doua oară. Patriarhul Athenagor se pronunţa şi împotriva veşmintelor preoţeşti. El era de părere că „dialogul despre iubire este mai important decât disputele teologice”, adică decât căutarea adevărului. Din cauza inovaţiilor lui ecumenice, unii mitropoliţi greci (Policarp din Sissan, Augustin din Florina, Pavel din Metim, Ambrozie din Eleutheropol ş.a.) au încetat a-l mai pomeni, rămânând fermi până la sfârşit în hotărârea lor, deşi în felul acesta riscau să-şi piardă rangul.

Inovaţiile ecumenice ale patriarhului Athenagor, în special apropierea lui de Roma, faptul că a retras cu de la sine putere papei (la 7 decembrie 1965) anatema din 1054, au indignat până şi pe monahii athoniţi şi mânăstirile de sub jurisdicţia sa, care au încetat a-l pomeni pe Athenagor la sfintele liturghii. Mai târziu, când în urma pedepselor impuse de Patriarhia din Constantinopol, mânăstirile athonite au fost nevoite să-l pomenească, Mânăstirea Esfigmenu a arborat un steag negru având inscripţia: „Ortodoxia sau moartea !”, rămânând credincioasă acestei devize până în ziua de azi.

Într-o scrisoare deschisă adresată patriarhului Athenagor (14.02.1966), protoiereul N.D. Karabelas scria: „În urmă cu zece ani, aflându-mă în SUA, am făcut o vizită creştinilor ortodocşi din Rapid City. Ei mi-au mărturisit că se împărtăşesc la biserica episcopală şi că patriarhul Athenagor, fiind arhiepiscop în America, le-a permis să meargă pentru împărtăşanie la protestanţii locali”. Cu alte cuvinte, încă în vremea aflării sale în America, Athenagor a rezolvat în spirit deloc ortodox problema intercomuniunii cu heterodocşii.

Un grup de egumeni, ieromonahi şi monahi athoniţi a adresat o amplă scrisoare Sfântului Sinod al Bisericii din Elada, în care îşi exprimă nemulţumirea faţă de trecerea sub tăcere de către acesta din urmă, în anii 1967-1970, a modului în care a fost săvârşită trădarea credinţei şi tradiţiei ortodoxe. Ei enumeră 11 cazuri de trădare, acuzând în special pe patriarhul Athenagor – întâistătătorul de rea faimă al Bisericii Ortodoxe, despre care se cunoaşte documentar că este mason de gradul 33 (o fotografie de la primirea lui în rândul masonilor a fost publicată în Orthodoxos Typos).

În revista catolică Irenikon (1971, nr. 2, p. 220-221) a fost publicată o declaraţie a Patriarhiei din Constantinopol în legătură cu epistola Papei Paul VI către patriarhul Athenagor, declaraţie care se încheie cu cuvintele: „De ce să nu ne întoarcem în mod automat la Potirul comun, deoarece după anul 1054 nu au survenit în acest sens nici un fel de obstacole importante, iar divergenţele existente se reduc încontinuu ?” În respectivul mesaj patriarhia ignoră cu desăvârşire divergenţele dogmatice dintre Bisericile Ortodoxă şi Romano-Catolică, apărute anume după anul 1054.

Iată care sunt acestea: dogma Sinodului din Trident (secolul al XVI-lea) despre păcatul originar, interpretat în spirit pelagian mai atenuat; despre îndreptăţirea prin fapte, care se atribuie ca ‘merite’; despre faptele sfinţilor şi respectiv despre indulgenţe; despre purgatoriu; ‘dogma’ despre zămislirea neprihănită a Prea Sfintei Fecioare Maria, adoptată de Papa Pius IX fără o respectivă hotărâre sinodală, şi mai ales ‘dogmele’ despre supremaţia şi infailibilitatea papei, proclamate drept ‘adevăruri’ obligatorii ale credinţei la Sinodul I de la Vatican (1870) sub presiunea aceluiaşi Pius IX. Cum, după atâtea inovaţii nedrepte în dogmatica catolică, introduse anume după anul 1054, se poate afirma că după 1054 n-au apărut „nici un fel de obstacole importante (pentru comuniunea euharistică)” ?! Atât timp cât Biserica Catolică nu va renunţa la dogmele sale greşite, clerul şi mirenii ortodocşi nu au dreptul să intre în intercomuniune cu ei. Altfel ei vor greşi împotriva curăţiei credinţei şi canoanelor ortodoxe, ceea ce este totuna cu lepădarea lor lăuntrică de Ortodoxie (comp. Tit 3, 11).

În revista Ţerkovnîi Vestnik (Mesagerul Bisericesc) (1971, nr. 4, p. 16) se poate citi că „benedictinul p. Daniel Celsi a făcut o vizită patriarhului României, Iustinian, care l-a ridicat la rangul onorific de protosinghel al Bisericii Române, înmânându-i crucea patriarhală pentru merite faţă de Ortodoxie” (!). Nu se vorbeşte nimic despre rostul acestei hirotesii. Dar însuşi faptul că un patriarh ortodox săvârşeşte punerea mâinilor pe un cleric catolic fără ca acesta să se lepede de învăţăturile şi dogmele sale greşite stă mărturie unei grave încălcări a dogmelor şi canoanelor ortodoxe şi abaterii de la tradiţia ortodoxă, reflectată în Marele Trebnic în cadrul diferitelor ritualuri de primire a heterodocşilor în Biserica Ortodoxă prin renunţarea acestora la rătăcirile corespunzătoare. Potrivit canoanelor Sfintei Biserici Ortodoxe, este inadmisibil, pentru un arhiereu ortodox, să săvârşească hirotonirea unui heterodox. Încălcarea va însemna recunoaşterea treptată a hirotonirii reprezentanţilor tuturor confesiunilor heterodoxe, căci tocmai în „recunoaşterea reciprocă a ierarhiei” constă scopul propriu-zis al documentului ecumenic B.E.M..

Ecumenismul a urmărit de asemenea scopul să deformeze şi să discrediteze toate tainele Bisericii Ortodoxe, şi deseori acest lucru se face cu ajutorul ierarhilor sus-puşi ai Bisericii, corupţi de spiritul ecumenic al zilelor noastre.

Vine timpul când sub influenţa ecumenismului taina ortodoxă a spovedaniei va fi cu totul dată uitării, şi preoţii şi mirenii îşi vor permite să se împărtăşească fără a-şi curăţi mai întâi sufletul de păcate prin taina pocăinţei, rânduită de Dumnezeu (Ioan 20, 23). Aşa ceva s-a întâmplat deja în Biserica Autonomă Finlandeză, aflată sub jurisdicţia Patriarhiei din Constantinopol. După Congresul nesăbuit de la Constantinopol care a introdus ‘noul stil calendaristic’, Biserica Finlandeză a adoptat şi ‘Pascalia’ gregoriană, pe care o urmează şi azi, constituind o excepţie în rândul Bisericilor Ortodoxe locale. Arhiepiscopul Finlandei Pavel, influenţat, fără îndoială, de patriarhul Athenagor, a declarat în 1971 că îngăduie mirenilor să primească sfânta împărtăşanie fără a se spovedi mai înainte, „dacă duhovnicii sunt de acord”. Despre acestea a scris revista ecumenică elveţiană Internationale Kirchliche Zeitscrift (1971, nr. 3, p. 128).

Ne întrebăm: de ce s-a făcut abatere de la practica bisericească de secole, potrivit căreia trebuie să te spovedeşti neapărat înainte de sfânta împărtăşanie ? (I Corinteni 11, 28). Bineînţeles că nu de dragul creştinilor ortodocşi, căci lor li se face un deserviciu cu preţul încălcării hotărârilor canonice (canonul apostolic 52, canonul 102 ale Sinodului VI Ecumenic). A primi sfânta împărtăşanie fără a-şi cerceta conştiinţa şi a se spovedi înseamnă a se osândi pe sine însuşi, după cum spune Sfântul Apostol Pavel (I Corinteni 11, 27-29), şi este o degradare periculoasă a disciplinei bisericeşti a pocăinţei, degradare care îi corupe pe mireni şi preoţi. Acest fel de împărtăşire privează pe creştin de posibilitatea de a-şi curăţi inima de păcate şi a se pune epitimii, aceste mijloace binefăcătoare de tămăduire a sufletului. Prin asemenea abatere păgubitoare se nesocoteşte una din tainele rânduite de Dumnezeu ale Sfintei Biserici Ortodoxe – sfânta spovedanie (Matei 18, 18; Ioan 20, 23). Dând o ripostă hotărâtă, în anul următor, 1972, abaterii cu pricina, patriarhul Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, a spus, în cadrul unei întâlniri cu profesorii Academiei şi Seminarului de Teologie din Moscova: „Este necesar să explicăm mai des chestiunile ce ţin de spovedanie, epitimie, de aplicarea epitimiei, despre care nu toţi şi nu totdeauna ştiu şi judecă drept” (IMP, 1972, nr. 2, p. 15).

Avem certitudinea că abaterea la care ne referim a fost făcută sub influenţa patriarhului Constantinopolului, Athenagor, în Biserica Finlandeză subordonată lui, căci el este cel care a permis împărtăşania fără spovedanie preliminară, urmărind anumite scopuri ecumenice: 1) să înlesnească participarea la intercomuniune a acelor romano-catolici care, dorind să se împărtăşească în Biserica Ortodoxă, ar trebui să se spovedească şi, eventual, să se pocăiască în timpul spovedaniei şi să renunţe la convingerile lor catolice greşite, aşa cum se proceda dintotdeauna în asemenea cazuri; 2) ca spovedania să nu fie o piedică pentru împărtăşirea ortodoxă a protestanţilor şi sectanţilor, care îndeobşte nu recunosc, după cum ştim, taina spovedaniei. Iată cum tainele ortodoxe sunt profanate, de hatârul ecumenismului.

Maşinăria ecumenică este concepută atât de şiret şi subtil, încât distruge necruţător puritatea Ortodoxiei. Într-o anume Biserică locală ea subminează dogmatica Ortodoxiei, în alta loveşte în canoane, profitând adesea de conjunctura politică şi de lipsa de contacte interortodoxe bazate pe interesele Ortodoxiei, şi nu pe presiunea ecumenică. În felul acesta ecumenismul slăbeşte treptat din interior cetatea Ortodoxiei.

După distrugerile ce le va face în unele Biserici locale, va fi convocat aşa-numitul ‘Marele sinod pan-ortodox’, care va ‘legaliza’ aceste nelegiuiri şi va aproba în calitate de curs ecumenic obligatoriu abaterile săvârşite în unele Biserici locale aparte.

Abaterile urmează a fi ‘consfinţite’ de plănuitul ‘Sinod ecumenic pan-creştin’, care va fi organizat, neîndoielnic, sub presiunea masoneriei. De remarcat că protestanţii, care altădată nu recunoşteau nici un fel de Sinoade Ecumenice, au început dintr-odată a vorbi despre „convocarea unui sinod ecumenic al tuturor confesiunilor creştine” (propunerea teologului luteran Pannenberg) sau despre convocarea unui sinod ecumenic pan-creştin (propunerea reformaţilor).

Sfânta Ortodoxie este sarea lumii creştine (Matei 5, 13). Ecumeniştii ‘ortodocşi’ vor astăzi să înlăture sarea credinţei ortodoxe, pentru a o uni pe aceasta cu alte confesiuni. Sub influenţa noilor curente ecumenice, Bisericile Ortodoxe locale sunt duse de valurile şi purtate de vânturile ecumenismului (comp. Efeseni 4, 14). Ele se clatină din temeliile lor dogmatice şi canonice, căzând pradă ispitelor timpului. ‘Reprezentanţii’ lor oficiali – militanţii ecumenici – depun eforturi febrile pentru a duce la îndeplinire sarcina intercomuniunii pusă în faţa lor de ecumenismul francmasonic. Şi obţin succese în rândul mirenilor ‘ortodocşi’ slabi cu duhul şi chiar în rândul clericilor docţi în teologie, pentru care ideile ecumenismului şi ale C.E.B. sunt mai scumpe decât poruncile Bisericii Mamă.

Vorbind despre abaterea unor Biserici Ortodoxe locale, nu acuzăm deloc Sfânta Biserică Ortodoxă ca unitate divino-umană. Bisericile locale pot să greşească chiar şi în persoana reprezentanţilor lor superiori, şi să se lepede de adevăr. Apocalipsa (cap. 2 şi 3) mustră Bisericile locale din Asia Mică în persoana ‘îngerilor’ acestora, adică a episcopilor, pentru lipsurile, vina gravă şi păcatele de neîngăduit (cu excepţia Bisericii din Filadelfia, care a păzit Cuvântul lui Dumnezeu şi nu a tăgăduit numele lui Dumnezeu – v. 3, 8). Aceasta însă nu înseamnă defel că s-a făcut vinovată în faţa Domnului întreaga Biserică a lui Hristos, care este în veci sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5, 27).

Vorbind despre infailibilitatea Bisericii lui Hristos, avem în vedere Biserica Ortodoxă ca atare, şi nu părţile ei locale. În trecut, Biserica Ortodoxă Universală nu o singură dată a fost încercată de valurile relei credinţe, întotdeauna însă a rămas neclintită pe piatra credinţei încredinţate ei, după porunca Sfântului Apostol Pavel: Să ţinem cu tărie mărturisirea (Evrei 4, 14). Deseori a fost nevoită să se ascundă în catacombe şi în pustie, iar uneori în peşteri şi în crăpăturile pământului (comp. Evrei 11, 38), dar întotdeauna a existat, şi în epoca puternicei presiuni a arianismului, în anii molimei monofizite, şi în timpul ciumei iconoclaste ...

Biserica Ortodoxă a rămas neînvinsă şi neatinsă în faţa furtunilor seculare, fie şi ca turmă mică (Luca 12, 32), dar care a lucrat peste tot ca o drojdie bună (Luca 13, 21). Ea există şi azi şi va exista şi în timpurile antihristului, întărită nevăzut de Hristos Mântuitorul (Matei 28, 20). În ea au fost mântuiţi, se mântuiesc şi vor fi mântuiţi, până la sfârşitul lumii, toţi fiii lui Dumnezeu, credincioşi lui Hristos, luminând în mucenicie tăcută şi tăinuită pentru adevărul lui Hristos şi dreptatea lui Dumnezeu.

Aceşti cu adevărat dreptcredincioşi fii ai lui Dumnezeu nu se cred deloc fără de prihană. Ei îşi simt adânc vina în faţa lui Dumnezeu, se roagă mereu pentru iertarea păcatelor şi se călăuzesc după părerea binecuvântată, pe care o exprimă Sfântul Teofan Zăvorâtul în scrisorile adresate fiilor săi duhovniceşti, dornici de mântuire: „Adevărul lui Dumnezeu nu poate fi strâmbat. El nu este al nostru, ci ne-a fost dat. Datoria noastră este să-l mărturisim şi să-l aducem tuturor curat, aşa cum a ajuns la noi din gura lui Dumnezeu. De trăit, trăim rău; cel puţin Adevărul lui Dumnezeu să-l propovăduim fără amestec străin, şi tot ar fi bine”.

În acelaşi spirit se pronunţa şi marele apărător al Ortodoxiei, Sfântul Marcu, mitropolitul Efesului: „Vom mărturisi până la ultima suflare, cu toată cutezanţa, acea bună chezăşie a Sfinţilor Părinţi – credinţa mărturisitoare pe care o cunoaştem din copilărie, căreia la început i-am dat glas şi cu care, la sfârşit, vom pleca de aici, luând cu noi ... cel puţin Ortodoxia !”

 

* Această carte a fost tipărită în 2 ediţii (1997 şi 2008) cu binecuvântarea Î.P.S. Vlasie, Arhiepiscop şi Mitropolit al Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România. Toate drepturile asupra acestei cărţi aparţin Editurii Adormirea Maicii Domnului. Nici o parte din acest volum nu poate fi publicată fără permisiunea scrisă a editurii.

Notele care sunt notate N.r. aparţin Catacombele Ortodoxiei. Înclinările sau sublinierile din text aparţin textului original. Citatele din Sfânta Scriptură sunt din ediţia sinodală din 1914.