----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 62 vizitatori și nici un membru online

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

şi

STATISTICA BISERICEASCĂ

 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
Capitolul V
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
Mitropolia Carloviţ (Karlovitz)
 
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
§. 216. Biserica Bucovinei şi Dalmaţiei
a. Biserica Bucovinei

Precum Mitropolia românilor din Transilvania şi Ungaria este fiică a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, astfel Biserica Ortodoxă a Bucovinei este fiică a Mitropoliei Moldo-Vlahiei sau a Moldovei. Dacă unii numesc Bisericile Ortodoxe ale Bucovinei şi Dalmaţiei, Bisericile cele mai nouă din Austro-Ungaria, ei le numesc aşa având în vedere numai timpul intrării acestor Biserici în legătură cu Austro-Ungaria. Altfel, cel puţin Episcopia, acum Arhiepiscopia Bucovinei, numită odinioară Episcopia de Rădăuţi, este propriu-zis mai veche decât chiar Mitropolia românilor ortodocşi din Ardeal, fiind înfiinţată încă la începutul secolului XV de Alexandru cel Bun, domnul Moldovei (1400-1432) şi având înainte mergătoare a ei Mânăstirea Rădăuţi, care există încă de la 1365, pe când Mitropolia din Transilvania, chiar neadmiţând părerea istoricilor Bunea şi Iorga, că ea ar data abia de la sfârşitul secolului XVI (1595), adică de pe timpul lui Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti († 1601), tot nu este pomenită mai curând decât tocmai pe la sfârşitul secolului XV, între anii 1488-1489 şi 1497-1498, ca mitropolie la Feleac şi ea nici nu va fi fost înfiinţată mult mai curând, deşi alţii cred că este înfiinţată dintr-un timp mai vechi, adică din 1479, când se pomeneşte mitropolitul Ioanichie (§. 214. A. a. a.).

Înainte de ce Austria răpi Bucovina, pe teritoriul actualei arhiepiscopii a acesteia se afla nu numai scaunul Episcopiei Rădăuţi şi o parte din circumscripţia acesteia, ci şi o parte din circumscripţia Mitropoliei Moldovei şi la început chiar scaunul ei, ce era în Suceava; acest scaun fu strămutat în Iaşi adică de la 1565 temporal, iară de la 1630 definitiv, urmând scaunului domniei, iară teritoriul Episcopiei Rădăuţi abia de când Bucovina fu smulsă de Austria (1774-1777) de o parte fu restrâns numai la Bucovina, iar de alta lărgit asupra Bucovinei întregi.

Până acum se crede în de comun că atât Mitropolia Sucevei cât şi Episcopia Roman şi Rădăuţi s-au întemeiat în 1401 sau că episcopiile s-au înfiinţat în anul următor după întemeierea mitropoliei, adică în 1402. Dar înfiinţarea Episcopiilor de Roman şi Rădăuţi, poate chiar şi definitiva aşezare a Mitropoliei Moldovei, nu se poate pune înainte de 1403, fără de îndoială sigur este numai că mitropolia funcţiona de drept şi încă recunoscută de toţi în primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432, † 1 ianuarie 1433). Până acum Episcopul Iosif al Cetăţii Albe (Asprokastron, Akkerman) şi scrisoarea patriarhului de Constantinopol din 1400, relativă la Mitropolia Moldovei, s-a luat în sensul că prin ea episcopul Iosif ar fi fost recunoscut chiar ca mitropolit al Moldovei. Dar un document din 1403 al lui Alexandru cel Bun, în care el vorbeşte despre «episcopia» ţării sale, ca despre una singură şi-i face danie două moşii situate aproape de Suceava, apoi un document din 7 ianuarie 1407 al lui Iosif, în care el se numeşte mitropolit, cum îl numeşte şi un document al lui Alexandru cel Bun din 1408, aceste documente ne dau acum ocazie, chiar dacă alţii n-ar înţelege lucrul astfel, a privi mai de aproape scrisoarea patriarhală din 1401 şi a constata că prin această scrisoare patriarhia a dat Episcopului Iosif al Cetăţii Albe, pe atunci singurul episcop al ţării, numai dreptul de a cârmui Biserica Moldovei, ca şi cum ar fi mitropolit, dar a lăsat rivalului său, mitropolitului Ieremia, care se pretindea cel întâi mitropolit canonic al Moldovei, dreptul de a-şi proba pretenţia lui.

Aşadar abia după respingerea pretenţiilor lui Ieremia, mitropolia legitimă, recunoscută de toţi va fi intrat în activitate, începând cu Iosif, ridicat la rang de mitropolit, adică între 7 ianuarie 1403 şi 7 ianuarie 1407[1]. Iar episcopiile nouă ale mitropoliei, Episcopia de Roman şi cea de Rădăuţi, nu au fost înfiinţate tot într-un timp cu mitropolia, ci probabil mai târziu sub Alexandru cel Bun ca ctitorii ale lui, cum le atestă şi cronicarii români, adică poate între anii 1408-1413; căci un document din 1408 nu pomeneşte încă o Episcopie de Roman, ci numai o Biserică Sf. Paraschiva din Roman, iar un document din 1413, pe care se bazează un act al consistoriului Episcopiei Bucovinei şi de pe care de curând (1903) profesorul Bogdan din Bucureşti a scos o copie din Lemberg în traducere germană, cum am amintit în istoria Periodului IV (§. 140), acel document vorbeşte despre Episcopia Rădăuţi ca în fiinţă.

Acum, dacă în 1408 încă nu exista o Episcopie de Roman, sigur că nu exista nici Episcopia de Rădăuţi, care totdeauna stă după cea de Roman şi prin urmare nu poate fi mai veche decât aceasta; apoi, dacă în 1413 exista o Episcopie de Rădăuţi, pentru acelaşi cuvânt trebuie să fi existat atunci şi o Episcopie de Roman. Este probabil că ambele episcopii au fost înfiinţate în acelaşi timp. Cu toate acestea, precum un episcop de Roman este cunoscut în documente abia la 1444 sau 1445, aşa şi cel întâi episcop de Rădăuţi, cunoscut până acum, este Ioanichie, atestat în un document de la 1472. De aici însă tot nu rezultă că cele două episcopii n-au existat mai înainte, ci numai că episcopii lor vor fi fost puşi mai târziu. Numai dacă actul menţionat al consistoriului Episcopiei Bucovinei, ce invocă un document din 1413, şi traducerea germană a acelui document, aflată de profesorul Bogdan în Lemberg, n-ar avea nici o valoare istorică, numai atunci profesorul Iorga, care nu ştie de acest document, poate ar avea drept să opineze că Episcopia de Roman nu va fi fost înfiinţată înainte de 1444-1445 şi nici Episcopia de Rădăuţi, mult timp înainte de 1472, mai vârtos că în 1469 un episcop de Rădăuţi nu se află să ia parte la sfinţirea Mânăstirii Putna.

Dar ar fi o enigmă, cum aşa de mulţi vorbesc cu laude despre Ştefan cel Mare, ca ctitor de mânăstiri şi nimenea nu zice o vorbă despre el că ar fi înfiinţat Episcopia Rădăuţi, ci toţi atribuie lui Alexandru cel Bun înfiinţarea Episcopiilor de Roman şi de Rădăuţi. Câteodată Episcopia de Rădăuţi şi cea de Roman se numeşte ,,mitropolie”, dar aceasta este o numire abuzivă, ce o întâlnim şi în alte părţi. Totuşi este posibil că scaunele de Roman şi de Rădăuţi se vor fi înfiinţat la început cu scop de a fi mitropolii, iar apoi curând vor fi trebuit să rămână cu rang de episcopii simple, ca odinioară (1370) scaunul de Severin din Ţara Românească. S-a emis şi părerea că chiar înainte de Mitropolia Sucevei ar fi existat o mitropolie de Rădăuţi, dar această părere nu este deloc justificată.

Teritoriul Bucovinei actuale, înainte de a trece la Austria a fost înzestrat cu multe mânăstiri şi acestea înzestrate cu multe bunuri. Mânăstirea Rădăuţi fu zidită de Bogdan I domnul Moldovei (1349-1365), el şi domnii care i-au succedat mai curând şi-au ales această mânăstire ca loc de înmormântare; după părerea noastră, mai sus exprimată, Mânăstirea Rădăuţi a fost transformată în episcopie între anii 1408-1413. Mânăstirea din Suceava, existentă şi ea pe la sfârşitul secolului XIV, a fost destinată în 1401 de Alexandru cel Bun ca scaun al mitropoliei; biserica ei va fi fost cea din Mirăuţi, cartier al Sucevei, restaurată la 1900 în stil ales. Mânăstirea Moldaviţa sau Vatra Moldaviţei fu zidită în 1401 de Alexandru cel Bun. Mânăstirea Humorului fu zidită de un boier al lui Alexandru cel Bun.

Despre aceste mânăstiri, ca şi despre mânăstirile de maici Iţcani şi Horodnic din acelaşi timp, ca unele ce datează din Periodul IV, am amintit deja în §. 144; la ele s-au adaus după jumătatea secolului XV cele următoare: Mânăstirea Putna zidită (1466-1469) de Ştefan cel Mare (1457-1504) ca prinos de mulţumire, după ce a luat Cetatea Chilia (Kilia), lângă una din gurile Dunării; în această mânăstire ctitorul şi-a ales şi locul ultim de odihnă; apoi Mânăstirea de maici Pătrăuţ, zidită la 1487, în sfârşit Mânăstirile Voroneţ şi Sf. Ilie din 1488; despre cea dintâi tradiţia spune că a fost întemeiată, după sfatul lui David egumenul, sau Daniil Săhastrul din Voroneţ, care încurajase pe Domnul, învins de turci, a începe din nou lupta contra lor şi care îşi are în mânăstire şi locul său de repaus.

Pe lângă aceste mânăstiri au mai întemeiat multe altele domnii, mitropoliţii, episcopii şi boierii din timpul posterior; aşa mai întâi Mânăstirea Suceviţa, întemeiată între anii 1580-1585 de Gheorghie Movilă (Moghilă), episcop de Rădăuţi (1580-1587), mai târziu mitropolit al Moldovei (1587-1605); Mânăstirea Dragomirna, zidită între anii 1602-1609 de Anastasie Crimca (zis şi Crimcovici), episcop de Rădăuţi (1600-1605), apoi de Roman (1605-1608), în urmă mitropolit Moldovei (1608-1617 şi 1619- circa 1629), Mânăstirea Solca, întemeiată între anii 1613-1620 de Ştefan Tomşa Vodă (1611-1615 şi 1620-1623).

În secolul XVI s-au restaurat încă şi câteva mânăstiri mai vechi, cărora noii lor ctitori le-au dat o formă mai artistică şi mai mărită. Unele din aceste mânăstiri au avut şi un rol deosebit în istoria Bisericii Moldovei. Când Austria răpi Bucovina se afla încă în 1778 la Putna o şcoală de teologie, întemeiată prea probabil de mitropolitul Iacov Putneanul, care, demisionat, trăia acolo (1760-1778); şcoala era sub direcţia lui Vartolomei Măzăreanu, arhimandrit învăţat; în ea se preda istoria bisericească, dogmatica, polemica, catehetica şi liturgica practică, gramatica, stilistica, retorica şi geografia; dar curând apoi fu desfiinţată. În genere Mânăstirea Putna era foarte vestită şi din ea s-au recrutat mulţi arhiepiscopi şi episcopi.

La 1648 Mânăstirea Suceviţa fu subordinată de urmaşii ctitorilor ei unei mânăstiri din Galiţia, întreţinută de dânşii şi renumită pentru disciplina ei monastică, adică aşa numitului ,,Schitul Mare” din Maniava (districtul Stanislav de azi), ca unei mânăstiri superioare, dând acestui schit ca uzufruct moşia Mânăstirii Suceviţa Mămăieşti, apoi Mânăstirea Suceviţa adăposti o parte şi alte mânăstiri ale Bucovinei cealaltă parte din monahi la 1785, când guvernul Austriei, sub a cărui domnie trecu Galiţia la 1772 desfiinţă Schitul, singura mânăstire ortodoxă a Galiţiei. Mânăstirea Dragomirna a fost în floare de la 1763 sub Paisie Velicicovski (Weliczkowski † 1794), monah învăţat din Aton, malorusian, prin viaţa monastică de model a celor 64 de monahi ai săi; dar aceştia, după ce Austria răpi Bucovina în 1775, temându-se a nu fi prigoniţi de romano-catolici, emigrară cu egumenul lor mai toţi în Moldova, unde s-au aşezat în Mânăstirile Secu şi Neamţu, pe care le-au făcut celebre cu un număr de 350 monahi.

Episcopia Rădăuţi, ce avea rangul după cea de Roman şi înaintea celei de Huşi, ce fu înfiinţată mult mai târziu tocmai în 1597-1599, de asemenea se bucura de o cinste deosebită; ea fu înzestrată cu danii bogate şi sub episcopul Varlaam (1734-1745) avea o tipografie din care ieşiră la lumină în 1744-1745 trei cărţi bisericeşti în limba românească, adică în 1744 un Catavasier (Καταβασιαριον)[2], în 1745 un Ceaslov (Ωρολογιον) şi un Liturghier (Λειτουργιαριον, λειτουργικον). Când în 1713 s-a înfiinţat o episcopie nouă la Hotin, pentru districtul Hotin, căzut sub dominaţiunea turcilor, Episcopia de Rădăuţi a pierdut acest district, până atunci al ei, dar îl recâştigă apoi de două ori numai pentru scurt timp, adică în 1771-1774, când el fu ocupat de ruşi şi în 1789-1793, când el fu ocupat de austriaci.

Episcopia a ajuns în întinderea ei actuală, când Bucovina fu smulsă de Austria, cum am spus şi în 1780 Gavriil Calimah, mitropolitul Moldovei, renunţă la jurisdicţia lui de până atunci peste Bucovina, cedând-o lui Dosoftei Herescu, episcop de Rădăuţi (1750-1789). Acesta a fost independent între anii 1781-1783 numindu-se şi ,,episcop exempt” iar în 1783 împăratul Iosif II îl subordină ca şi pe episcopul Transilvaniei, aprobat atunci din nou, arhiepiscopului din Carloviţ ,,in dogmaticis et mere (pure) spiritualibus” adică în toate chestiunile dogmatice şi curat spirituale, pe când în afaceri administrative fu supus guvernului politic. În 1781-1782 şi scaunul lui din Rădăuţi fu strămutat în Cernăuţi.

Curând după aceea fură subordinate Episcopiei din Cernăuţi: mica comunitate ortodoxă, ce se mai menţinea în Lemberg, compusă mai mult din greci, şi aşa numitul ,,Schitul Mare” din Maniava (districtul Stanislav), scurt timp înainte de 1785, când fu suprimat. Iară mânăstirile, ce existau în Bucovina, au fost reduse, conform cunoscutului program de politică bisericească a împăratului Iosif II. Atunci erau în fiinţă 9 mânăstiri de monahi şi 12 mai mici tot de monahi, numite schituri (σκητιαι, σκητια), apoi o mânăstire de maici la Pătrăuţi lângă Suceava şi un schit de maici la Voloca, lângă Ceremuş. S-au lăsat numai 3 mânăstiri de monahi, Putna, Suceviţa şi Dragomirna, ce există şi acum, iară toate celelalte s-au suprimat şi numărul monahilor în fiecare dintre cele 3 mânăstiri fu fixat la cel mult 25.

De asemenea, după multe negocieri cu episcopul, în 1783 suveranul Bucovinei au luat în administraţie moşiile episcopiei, adică moşia Coţmani îndată, iar moşia Rădăuţi, pentru care episcopul făcea obiecţii, de fapt tocmai după moartea episcopului; la 1784 a luat şi moşiile mânăstireşti, nu fără protest, întâmpinări şi fugă a o parte dintre egumeni, ba dintr-o mânăstire (Horecea) au fugit chiar toţi monahii. Din aceste moşii s-au creat actualul fond al Bisericii Ortodoxe din Bucovina, pentru întreţinerea cultului din întreaga dieceză şi s-au înfiinţat şcoalele necesare. În 1786 s-au regulat definitiv şi toate afacerile bisericeşti prin un statut propriu, alcătuit de acord cu episcopul, adică aşa numitul ,,Plan pentru administraţia bisericească a Bucovinei” (Bukowiner geistlichen Regulierungsplan).

Prin acest plan administrativ s-au stabilit, după modelul consistoriilor existente atunci la episcopiile sârbeşti din Ungaria, şi ordinea de lucrări pentru consistoriul dat episcopului încă de la 1781; acest consistor se compunea din reprezentanţi ai mânăstirilor şi ai preoţilor de enorii; cel întâi arhimandrit consistorial şi vicar al episcopiei fu Meletie, un localnic, iară după ce el fugi, a fost între anul 1783-1784 prim membru al consistoriului şi vicar al episcopiei Ghedeon Nichitici (Nikitic), arhimandrit sârb, care apoi trecu episcop în Transilvania; după dânsul în 1785-1786 veni tot din Carloviţ arhimandritul Ioan Foldvary, care în sfârşit fugi, spre a scăpa de pedeapsă pentru purtarea lui în opoziţie cu canoanele şi pentru că nu era tocmai corect în funcţiunea lui; pe lângă aceştia a fost în consistor mai târziu ca secretar şi un mirean cunoscător în materie de drept, însă nu întotdeauna de aceeaşi religie.

Parohiate şi protopopiate cu 2 vicariate de protopop şi aşezământul mânăstirilor s-au regulat tot după modelul celor sârbeşti din Ungaria; s-au fixat dispoziţii şi pentru fondul bisericesc şi s-au purtat grija şi de cele dintâi şcoale. S-a înfiinţat şi o şcoală inferioară pentru clerici, care de la 1786 fu stabilită în Suceava, iară de la sfârşitul anului 1789, în Cernăuţi. Politica iozefinistă, introdusă astfel în Biserica Ortodoxă a Bucovinei, a rămas apoi dominantă în ea până astăzi, ca şi în Biserica Ortodoxă a Dalmaţiei, ce trecu la Austria definitiv abia de la 1814, pe când această politică în Biserica Romano-Catolică şi în cea protestantă fu modificată de la 1848-1849 prin dispoziţii mai corespunzătoare cu autonomia bisericii şi prevăzute în constituţia statului.

Dosoftei Herescu, episcop al Bucovinei răpită de Austria era în scaun încă pe când ea ţinea de Moldova (1750-1789); sub acest episcop Biserica Bucovinei primi noua ei organizaţie, ce am descris-o mai sus. După dânsul urmă ca episcop Daniil Vlahovici, sârb (1789-1822), care veni de la 1786 ca director al şcoalei clericale din Suceava. Acest episcop primi sub jurisdicţia lui bisericile ortodoxe din Hotin, cât timp districtul Hotin a fost ocupat de Austria (1789-1793), precum şi câteva comune din vestul Galiţiei, rămase încă ortodoxe, pe timpul în care Galiţia de Vest, în sensul de atunci al cuvântului, a fost a Austriei (1795-1809), dar în urmă o parte din acele comune au dispărut şi o parte au trecut sub dominaţiunea Rusiei.

Episcopul Daniil Vlahovici a devenit memorabil şi prin faptul că în 1798 a înfiinţat un institut pentru săraci creştini de toate confesiunile, ce există şi astăzi şi stă sub preşedinţia arhiepiscopului diecezei ortodoxe a Bucovinei. Tot sub el s-au făcut şi începuturi pentru ridicarea culturii intelectuale a clerului. De altă parte în ultimii ani ai păstoriei sale episcopale Vlahovici se încrezu prea mult în secretarul său heterodox şi nu mai avu încredere în arhimandritul consistorial Isaia Băloşescu, care era încă ucenic al şcoalei teologice din Mânăstirea Putna, ce mai funcţiona în primii ani ai dominaţiunii austriace şi fu succesorul lui Vlahovici în scaunul de episcop.

Sub Isaia Băloşescu (1823-1834), în locul şcoalei clericale suprimată la 1818, eparhia dobândi la 1827-1828 un institut teologic şi un internat la episcopie, după felul seminarelor romano-catolice, după ce încă mai înainte câţiva clerici din Bucovina studiase la Universitatea din Viena şi la cea din Lemberg. În institutul teologic nou înfiinţat, cursurile s-au propus de la început în limba latină şi chiar sub Evghenie Hacman, episcopul următor (1835-1875), care mai înainte fusese profesor la acest institut, până la 1848, iar de atunci, adică de la 1848, în limba română, conform dispoziţiei luată de episcop; tot aşa biserica catedrală, ce s-a sfinţit în 1864, are inscripţiile toate în limba română.

După ce s-a format astfel un cler cu cultură teologică, între anii 1843-1844 s-au regulat parohiile din nou, s-au împărţit dieceze în 12 protopresbiterate şi s-a creat clerului parohial o alocaţie fixă, cum este la romano-catolici, aşa numita congruă, ce n-a existat deloc până la 1827, iară de atunci până la 1835 o aveau numai parohii care studiase la Viena şi Lemberg. Când în 1848 începură pretutindenea mişcări pentru libertate, s-au manifestat şi în Biserica Bucovinei mai întâi nemulţumiri de modul în care era condusă dieceza şi după un conflict prealabil ce clerul adunat avu cu episcopul Hacman, care voia dintâi să menţină starea de până atunci, dar apoi cedă, licenţiind pe cancelarul său, un mirean, s-a remaniat în parte consistoriul, intrând în el şi membri din învăţământul teologic; la începutul ultimului deceniu al păstoriei sale de 38 ani episcopul Hacman şi-a luat iar un secretar consistorial, cu studii de drept şi tot mirean, ba încă şi heterodox, dar acesta n-a putut să aibă şi încrederea diecezei, aşa că postul său iarăşi fu suprimat, după moartea patronului său.

De altă parte în cursul următor al anului 1848 episcopul şi dieceza, în deplin acord prin o adresă către împărat, au cerut îmbunătăţirea situaţiei interne a Bisericii, în particular s-a cerut a se lăsa fondul bisericesc în administraţia Bisericii, sub controlul statului, a se restabili dreptul de alegere a episcopului, ce exista înainte de anexarea Bucovinei la Austria şi era exercitat de o adunare corporativă din care făcea parte clerul mai superior şi nobilimea, pe când sub dominaţiunea Austriei alegerea episcopului fu înlocuită cu numirea lui de împărat.

Tot în acel timp programul lui Şaguna, episcopul Transilvaniei de curând numit (1848), relativ la înfiinţarea unei Mitropolii a românilor din Transilvania, la care să fie alăturată şi Bucovina, găsise aici partizani şi nici episcopul Hacman nu era contra lui, mai ales că atunci românii aspirau şi la o centralizare politică a tuturor elementelor româneşti din Austro-Ungaria. Dar în un sinod convocat la Viena în 1850-1851, sub preşedinţia lui Iosif Raiacici (Rajacic), mitropolit de Carloviţ şi patriarh al sârbilor, spre a da Bisericii Ortodoxe din monarhie o organizaţie mai bună, episcopii n-au ajuns la o înţelegere între ei, deşi discuţiile au durat 10 luni; apoi după era constituţională aşa de scurtă (1848-1850) a urmat în Austria un period de 10 ani de absolutism, aşa că toate aspiraţiile de mai sus încetară provizor; ele se agitară din nou abia la 1860, când începu o nouă eră constituţională.

La aceasta dădu ocazie mai întâi tendinţa ce o manifestă tocmai atunci Iosif Raiacici (Rajacic), mitropolitul de Carloviţ (1842-1861) de a strânge mai tare legătura diecezelor Transilvaniei, Dalmaţiei şi Bucovinei cu mitropolia lui. Episcopii respectivi s-au opus acestei tendinţe şi Şaguna veni din nou cu programul său. Urmarea fu că împăratul a dispus ca, spre rezolvarea chestiunii, episcopii în un sinod să facă împăratului propuneri, pentru care ei pot să consulte prealabil şi pe diecezanii lor. Şaguna, spre a realiza programul său, încă din 1850 ţinuse un sinod aşa zis mixt, adică o adunare de clerici şi mireni, deci în 1860 ţinu din nou un atare sinod; episcopul Bucovinei convocă şi el o adunare, dar numai de clerici, care îşi exprimară dorinţele lor în un memoriu[3].

În acest memoriu ei repetiră dorinţele de la 1848, pe lângă care s-au propus înfiinţarea unei mitropolii pentru Transilvania şi Ungaria, şi a unei mitropolii aparte pentru Bucovina, precum şi un sinod general, care să reprezinte întreaga Biserică din imperiul Austriei, ca instanţa supremă a Bisericii Ortodoxe; s-au propus apoi sinoade diecezane, compuse numai din clerici, iar nu un congres mixt; cât despre mireni, ei să aibă a participa numai la alegerea episcopului şi la administraţia fondului bisericesc. În opoziţie cu aceste propuneri, mirenii fruntaşi s-au unit cu ideea lui Şaguna de a alipi Bucovina la mitropolia ce proiecta el şi a introduce un congres bisericesc, compus din clerici şi laici; ei găsiră curând aderenţi şi în cler. Însuşi Şaguna combătu dorinţele clerului din Bucovina, în o broşură proprie din 1861 cu titlul ,,Anthorismos”, adică Hotărâre contrară[4].

Partizanii săi din Bucovina intrară în controversă cam acută cu episcopul Hacman, care admitea ,,Dorinţele” exprimate de adunarea clerului său şi deoparte era contra unui congres bisericesc, iar de alta părăsise ideile lui Şaguna cu care fusese de acord mai înainte şi era acum pentru o mitropolie aparte a Bucovinei; episcopul se apăra faţă de adversarii săi prin o misivă voluminoasă.

 

În episodul următor:
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
a. Biserica Bucovinei (partea a doua)

 


[1] N.tr.: Chestiunea despre înfiinţarea Mitropoliei Moldovei, respectiv a Episcopiilor de Roman şi de Rădăuţi, cu documentele în cauză, s-a dezbătut şi în vol. III al acestei Istorii Bisericeşti p. 70-74.

[2] Καταβασιαριον este o carte de cântări finale, la executarea cărora cântăreţii se pogoară din strane (Καταβασια cântare de pogorâre), spre a le cânta în mijlocul bisericii.

[3] N.tr.: Acest memoriu este intitulat ,,Dorinţele dreptcredinciosului cler din Bucovina în privinţa organizării canonice a diecezei şi a ierarhicei sale referinţe în organismul Bisericii Ortodoxe din staturile Austriei”, Cernăuţi 1861.

[4] N.tr.: Alţii de exemplu profesorul I.G. Sbiera, în broşura lui ,,Mişcarea bisericească a românilor din Bucovina” Cernăuţi 1896, traduce ,,Anthorismos” cu ,,Desluşiri comparative”, negreşit după sens.