----------------

 

Carti in site

 

--------------------

 ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ

 şi

 STATISTICA BISERICEASCĂ

 

 de
 Euseviu Popovici
 Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
 
Biserica Ortodoxă Răsăriteană din Austro-Ungaria
§. 216. Biserica Bucovinei şi Dalmaţiei
a. Biserica Bucovinei

Precum Mitropolia românilor din Transilvania şi Ungaria este fiică a Mitropoliei Ungro-Vlahiei, astfel Biserica Ortodoxă a Bucovinei este fiică a Mitropoliei Moldo-Vlahiei sau a Moldovei. Dacă unii numesc Bisericile Ortodoxe ale Bucovinei şi Dalmaţiei, Bisericile cele mai nouă din Austro-Ungaria, ei le numesc aşa având în vedere numai timpul intrării acestor Biserici în legătură cu Austro-Ungaria. Altfel, cel puţin Episcopia, acum Arhiepiscopia Bucovinei, numită odinioară Episcopia de Rădăuţi, este propriu-zis mai veche decât chiar Mitropolia românilor ortodocşi din Ardeal, fiind înfiinţată încă la începutul secolului XV de Alexandru cel Bun, domnul Moldovei (1400-1432) şi având înainte mergătoare a ei Mânăstirea Rădăuţi, care există încă de la 1365, pe când Mitropolia din Transilvania, chiar neadmiţând părerea istoricilor Bunea şi Iorga, că ea ar data abia de la sfârşitul secolului XVI (1595), adică de pe timpul lui Mihai Viteazul, domnul Ţării Româneşti († 1601), tot nu este pomenită mai curând decât tocmai pe la sfârşitul secolului XV, între anii 1488-1489 şi 1497-1498, ca mitropolie la Feleac şi ea nici nu va fi fost înfiinţată mult mai curând, deşi alţii cred că este înfiinţată dintr-un timp mai vechi, adică din 1479, când se pomeneşte mitropolitul Ioanichie (§. 214. A. a. a.).

Înainte de ce Austria răpi Bucovina, pe teritoriul actualei arhiepiscopii a acesteia se afla nu numai scaunul Episcopiei Rădăuţi şi o parte din circumscripţia acesteia, ci şi o parte din circumscripţia Mitropoliei Moldovei şi la început chiar scaunul ei, ce era în Suceava; acest scaun fu strămutat în Iaşi adică de la 1565 temporal, iară de la 1630 definitiv, urmând scaunului domniei, iară teritoriul Episcopiei Rădăuţi abia de când Bucovina fu smulsă de Austria (1774-1777) de o parte fu restrâns numai la Bucovina, iar de alta lărgit asupra Bucovinei întregi.

Până acum se crede în de comun că atât Mitropolia Sucevei cât şi Episcopia Roman şi Rădăuţi s-au întemeiat în 1401 sau că episcopiile s-au înfiinţat în anul următor după întemeierea mitropoliei, adică în 1402. Dar înfiinţarea Episcopiilor de Roman şi Rădăuţi, poate chiar şi definitiva aşezare a Mitropoliei Moldovei, nu se poate pune înainte de 1403, fără de îndoială sigur este numai că mitropolia funcţiona de drept şi încă recunoscută de toţi în primii ani ai domniei lui Alexandru cel Bun (1400-1432, † 1 ianuarie 1433). Până acum Episcopul Iosif al Cetăţii Albe (Asprokastron, Akkerman) şi scrisoarea patriarhului de Constantinopol din 1400, relativă la Mitropolia Moldovei, s-a luat în sensul că prin ea episcopul Iosif ar fi fost recunoscut chiar ca mitropolit al Moldovei. Dar un document din 1403 al lui Alexandru cel Bun, în care el vorbeşte despre «episcopia» ţării sale, ca despre una singură şi-i face danie două moşii situate aproape de Suceava, apoi un document din 7 ianuarie 1407 al lui Iosif, în care el se numeşte mitropolit, cum îl numeşte şi un document al lui Alexandru cel Bun din 1408, aceste documente ne dau acum ocazie, chiar dacă alţii n-ar înţelege lucrul astfel, a privi mai de aproape scrisoarea patriarhală din 1401 şi a constata că prin această scrisoare patriarhia a dat Episcopului Iosif al Cetăţii Albe, pe atunci singurul episcop al ţării, numai dreptul de a cârmui Biserica Moldovei, ca şi cum ar fi mitropolit, dar a lăsat rivalului său, mitropolitului Ieremia, care se pretindea cel întâi mitropolit canonic al Moldovei, dreptul de a-şi proba pretenţia lui.

Aşadar abia după respingerea pretenţiilor lui Ieremia, mitropolia legitimă, recunoscută de toţi va fi intrat în activitate, începând cu Iosif, ridicat la rang de mitropolit, adică între 7 ianuarie 1403 şi 7 ianuarie 1407[1]. Iar episcopiile nouă ale mitropoliei, Episcopia de Roman şi cea de Rădăuţi, nu au fost înfiinţate tot într-un timp cu mitropolia, ci probabil mai târziu sub Alexandru cel Bun ca ctitorii ale lui, cum le atestă şi cronicarii români, adică poate între anii 1408-1413; căci un document din 1408 nu pomeneşte încă o Episcopie de Roman, ci numai o Biserică Sf. Paraschiva din Roman, iar un document din 1413, pe care se bazează un act al consistoriului Episcopiei Bucovinei şi de pe care de curând (1903) profesorul Bogdan din Bucureşti a scos o copie din Lemberg în traducere germană, cum am amintit în istoria Periodului IV (§. 140), acel document vorbeşte despre Episcopia Rădăuţi ca în fiinţă.

Acum, dacă în 1408 încă nu exista o Episcopie de Roman, sigur că nu exista nici Episcopia de Rădăuţi, care totdeauna stă după cea de Roman şi prin urmare nu poate fi mai veche decât aceasta; apoi, dacă în 1413 exista o Episcopie de Rădăuţi, pentru acelaşi cuvânt trebuie să fi existat atunci şi o Episcopie de Roman. Este probabil că ambele episcopii au fost înfiinţate în acelaşi timp. Cu toate acestea, precum un episcop de Roman este cunoscut în documente abia la 1444 sau 1445, aşa şi cel întâi episcop de Rădăuţi, cunoscut până acum, este Ioanichie, atestat în un document de la 1472. De aici însă tot nu rezultă că cele două episcopii n-au existat mai înainte, ci numai că episcopii lor vor fi fost puşi mai târziu. Numai dacă actul menţionat al consistoriului Episcopiei Bucovinei, ce invocă un document din 1413, şi traducerea germană a acelui document, aflată de profesorul Bogdan în Lemberg, n-ar avea nici o valoare istorică, numai atunci profesorul Iorga, care nu ştie de acest document, poate ar avea drept să opineze că Episcopia de Roman nu va fi fost înfiinţată înainte de 1444-1445 şi nici Episcopia de Rădăuţi, mult timp înainte de 1472, mai vârtos că în 1469 un episcop de Rădăuţi nu se află să ia parte la sfinţirea Mânăstirii Putna.

Dar ar fi o enigmă, cum aşa de mulţi vorbesc cu laude despre Ştefan cel Mare, ca ctitor de mânăstiri şi nimenea nu zice o vorbă despre el că ar fi înfiinţat Episcopia Rădăuţi, ci toţi atribuie lui Alexandru cel Bun înfiinţarea Episcopiilor de Roman şi de Rădăuţi. Câteodată Episcopia de Rădăuţi şi cea de Roman se numeşte ,,mitropolie”, dar aceasta este o numire abuzivă, ce o întâlnim şi în alte părţi. Totuşi este posibil că scaunele de Roman şi de Rădăuţi se vor fi înfiinţat la început cu scop de a fi mitropolii, iar apoi curând vor fi trebuit să rămână cu rang de episcopii simple, ca odinioară (1370) scaunul de Severin din Ţara Românească. S-a emis şi părerea că chiar înainte de Mitropolia Sucevei ar fi existat o mitropolie de Rădăuţi, dar această părere nu este deloc justificată.

Teritoriul Bucovinei actuale, înainte de a trece la Austria a fost înzestrat cu multe mânăstiri şi acestea înzestrate cu multe bunuri. Mânăstirea Rădăuţi fu zidită de Bogdan I domnul Moldovei (1349-1365), el şi domnii care i-au succedat mai curând şi-au ales această mânăstire ca loc de înmormântare; după părerea noastră, mai sus exprimată, Mânăstirea Rădăuţi a fost transformată în episcopie între anii 1408-1413. Mânăstirea din Suceava, existentă şi ea pe la sfârşitul secolului XIV, a fost destinată în 1401 de Alexandru cel Bun ca scaun al mitropoliei; biserica ei va fi fost cea din Mirăuţi, cartier al Sucevei, restaurată la 1900 în stil ales. Mânăstirea Moldaviţa sau Vatra Moldaviţei fu zidită în 1401 de Alexandru cel Bun. Mânăstirea Humorului fu zidită de un boier al lui Alexandru cel Bun.

Despre aceste mânăstiri, ca şi despre mânăstirile de maici Iţcani şi Horodnic din acelaşi timp, ca unele ce datează din Periodul IV, am amintit deja în §. 144; la ele s-au adaus după jumătatea secolului XV cele următoare: Mânăstirea Putna zidită (1466-1469) de Ştefan cel Mare (1457-1504) ca prinos de mulţumire, după ce a luat Cetatea Chilia (Kilia), lângă una din gurile Dunării; în această mânăstire ctitorul şi-a ales şi locul ultim de odihnă; apoi Mânăstirea de maici Pătrăuţ, zidită la 1487, în sfârşit Mânăstirile Voroneţ şi Sf. Ilie din 1488; despre cea dintâi tradiţia spune că a fost întemeiată, după sfatul lui David egumenul, sau Daniil Săhastrul din Voroneţ, care încurajase pe Domnul, învins de turci, a începe din nou lupta contra lor şi care îşi are în mânăstire şi locul său de repaus.

Pe lângă aceste mânăstiri au mai întemeiat multe altele domnii, mitropoliţii, episcopii şi boierii din timpul posterior; aşa mai întâi Mânăstirea Suceviţa, întemeiată între anii 1580-1585 de Gheorghie Movilă (Moghilă), episcop de Rădăuţi (1580-1587), mai târziu mitropolit al Moldovei (1587-1605); Mânăstirea Dragomirna, zidită între anii 1602-1609 de Anastasie Crimca (zis şi Crimcovici), episcop de Rădăuţi (1600-1605), apoi de Roman (1605-1608), în urmă mitropolit Moldovei (1608-1617 şi 1619- circa 1629), Mânăstirea Solca, întemeiată între anii 1613-1620 de Ştefan Tomşa Vodă (1611-1615 şi 1620-1623).

În secolul XVI s-au restaurat încă şi câteva mânăstiri mai vechi, cărora noii lor ctitori le-au dat o formă mai artistică şi mai mărită. Unele din aceste mânăstiri au avut şi un rol deosebit în istoria Bisericii Moldovei. Când Austria răpi Bucovina se afla încă în 1778 la Putna o şcoală de teologie, întemeiată prea probabil de mitropolitul Iacov Putneanul, care, demisionat, trăia acolo (1760-1778); şcoala era sub direcţia lui Vartolomei Măzăreanu, arhimandrit învăţat; în ea se preda istoria bisericească, dogmatica, polemica, catehetica şi liturgica practică, gramatica, stilistica, retorica şi geografia; dar curând apoi fu desfiinţată. În genere Mânăstirea Putna era foarte vestită şi din ea s-au recrutat mulţi arhiepiscopi şi episcopi.

La 1648 Mânăstirea Suceviţa fu subordinată de urmaşii ctitorilor ei unei mânăstiri din Galiţia, întreţinută de dânşii şi renumită pentru disciplina ei monastică, adică aşa numitului ,,Schitul Mare” din Maniava (districtul Stanislav de azi), ca unei mânăstiri superioare, dând acestui schit ca uzufruct moşia Mânăstirii Suceviţa Mămăieşti, apoi Mânăstirea Suceviţa adăposti o parte şi alte mânăstiri ale Bucovinei cealaltă parte din monahi la 1785, când guvernul Austriei, sub a cărui domnie trecu Galiţia la 1772 desfiinţă Schitul, singura mânăstire ortodoxă a Galiţiei. Mânăstirea Dragomirna a fost în floare de la 1763 sub Paisie Velicicovski (Weliczkowski † 1794), monah învăţat din Aton, malorusian, prin viaţa monastică de model a celor 64 de monahi ai săi; dar aceştia, după ce Austria răpi Bucovina în 1775, temându-se a nu fi prigoniţi de romano-catolici, emigrară cu egumenul lor mai toţi în Moldova, unde s-au aşezat în Mânăstirile Secu şi Neamţu, pe care le-au făcut celebre cu un număr de 350 monahi.

Episcopia Rădăuţi, ce avea rangul după cea de Roman şi înaintea celei de Huşi, ce fu înfiinţată mult mai târziu tocmai în 1597-1599, de asemenea se bucura de o cinste deosebită; ea fu înzestrată cu danii bogate şi sub episcopul Varlaam (1734-1745) avea o tipografie din care ieşiră la lumină în 1744-1745 trei cărţi bisericeşti în limba românească, adică în 1744 un Catavasier (Καταβασιαριον)[2], în 1745 un Ceaslov (Ωρολογιον) şi un Liturghier (Λειτουργιαριον, λειτουργικον). Când în 1713 s-a înfiinţat o episcopie nouă la Hotin, pentru districtul Hotin, căzut sub dominaţiunea turcilor, Episcopia de Rădăuţi a pierdut acest district, până atunci al ei, dar îl recâştigă apoi de două ori numai pentru scurt timp, adică în 1771-1774, când el fu ocupat de ruşi şi în 1789-1793, când el fu ocupat de austriaci.

Episcopia a ajuns în întinderea ei actuală, când Bucovina fu smulsă de Austria, cum am spus şi în 1780 Gavriil Calimah, mitropolitul Moldovei, renunţă la jurisdicţia lui de până atunci peste Bucovina, cedând-o lui Dosoftei Herescu, episcop de Rădăuţi (1750-1789). Acesta a fost independent între anii 1781-1783 numindu-se şi ,,episcop exempt” iar în 1783 împăratul Iosif II îl subordină ca şi pe episcopul Transilvaniei, aprobat atunci din nou, arhiepiscopului din Carloviţ ,,in dogmaticis et mere (pure) spiritualibus” adică în toate chestiunile dogmatice şi curat spirituale, pe când în afaceri administrative fu supus guvernului politic. În 1781-1782 şi scaunul lui din Rădăuţi fu strămutat în Cernăuţi.

Curând după aceea fură subordinate Episcopiei din Cernăuţi: mica comunitate ortodoxă, ce se mai menţinea în Lemberg, compusă mai mult din greci, şi aşa numitul ,,Schitul Mare” din Maniava (districtul Stanislav), scurt timp înainte de 1785, când fu suprimat. Iară mânăstirile, ce existau în Bucovina, au fost reduse, conform cunoscutului program de politică bisericească a împăratului Iosif II. Atunci erau în fiinţă 9 mânăstiri de monahi şi 12 mai mici tot de monahi, numite schituri (σκητιαι, σκητια), apoi o mânăstire de maici la Pătrăuţi lângă Suceava şi un schit de maici la Voloca, lângă Ceremuş. S-au lăsat numai 3 mânăstiri de monahi, Putna, Suceviţa şi Dragomirna, ce există şi acum, iară toate celelalte s-au suprimat şi numărul monahilor în fiecare dintre cele 3 mânăstiri fu fixat la cel mult 25.

De asemenea, după multe negocieri cu episcopul, în 1783 suveranul Bucovinei au luat în administraţie moşiile episcopiei, adică moşia Coţmani îndată, iar moşia Rădăuţi, pentru care episcopul făcea obiecţii, de fapt tocmai după moartea episcopului; la 1784 a luat şi moşiile mânăstireşti, nu fără protest, întâmpinări şi fugă a o parte dintre egumeni, ba dintr-o mânăstire (Horecea) au fugit chiar toţi monahii. Din aceste moşii s-au creat actualul fond al Bisericii Ortodoxe din Bucovina, pentru întreţinerea cultului din întreaga dieceză şi s-au înfiinţat şcoalele necesare. În 1786 s-au regulat definitiv şi toate afacerile bisericeşti prin un statut propriu, alcătuit de acord cu episcopul, adică aşa numitul ,,Plan pentru administraţia bisericească a Bucovinei” (Bukowiner geistlichen Regulierungsplan).

Prin acest plan administrativ s-au stabilit, după modelul consistoriilor existente atunci la episcopiile sârbeşti din Ungaria, şi ordinea de lucrări pentru consistoriul dat episcopului încă de la 1781; acest consistor se compunea din reprezentanţi ai mânăstirilor şi ai preoţilor de enorii; cel întâi arhimandrit consistorial şi vicar al episcopiei fu Meletie, un localnic, iară după ce el fugi, a fost între anul 1783-1784 prim membru al consistoriului şi vicar al episcopiei Ghedeon Nichitici (Nikitic), arhimandrit sârb, care apoi trecu episcop în Transilvania; după dânsul în 1785-1786 veni tot din Carloviţ arhimandritul Ioan Foldvary, care în sfârşit fugi, spre a scăpa de pedeapsă pentru purtarea lui în opoziţie cu canoanele şi pentru că nu era tocmai corect în funcţiunea lui; pe lângă aceştia a fost în consistor mai târziu ca secretar şi un mirean cunoscător în materie de drept, însă nu întotdeauna de aceeaşi religie.

Parohiate şi protopopiate cu 2 vicariate de protopop şi aşezământul mânăstirilor s-au regulat tot după modelul celor sârbeşti din Ungaria; s-au fixat dispoziţii şi pentru fondul bisericesc şi s-au purtat grija şi de cele dintâi şcoale. S-a înfiinţat şi o şcoală inferioară pentru clerici, care de la 1786 fu stabilită în Suceava, iară de la sfârşitul anului 1789, în Cernăuţi. Politica iozefinistă, introdusă astfel în Biserica Ortodoxă a Bucovinei, a rămas apoi dominantă în ea până astăzi, ca şi în Biserica Ortodoxă a Dalmaţiei, ce trecu la Austria definitiv abia de la 1814, pe când această politică în Biserica Romano-Catolică şi în cea protestantă fu modificată de la 1848-1849 prin dispoziţii mai corespunzătoare cu autonomia bisericii şi prevăzute în constituţia statului.

Dosoftei Herescu, episcop al Bucovinei răpită de Austria era în scaun încă pe când ea ţinea de Moldova (1750-1789); sub acest episcop Biserica Bucovinei primi noua ei organizaţie, ce am descris-o mai sus. După dânsul urmă ca episcop Daniil Vlahovici, sârb (1789-1822), care veni de la 1786 ca director al şcoalei clericale din Suceava. Acest episcop primi sub jurisdicţia lui bisericile ortodoxe din Hotin, cât timp districtul Hotin a fost ocupat de Austria (1789-1793), precum şi câteva comune din vestul Galiţiei, rămase încă ortodoxe, pe timpul în care Galiţia de Vest, în sensul de atunci al cuvântului, a fost a Austriei (1795-1809), dar în urmă o parte din acele comune au dispărut şi o parte au trecut sub dominaţiunea Rusiei.

Episcopul Daniil Vlahovici a devenit memorabil şi prin faptul că în 1798 a înfiinţat un institut pentru săraci creştini de toate confesiunile, ce există şi astăzi şi stă sub preşedinţia arhiepiscopului diecezei ortodoxe a Bucovinei. Tot sub el s-au făcut şi începuturi pentru ridicarea culturii intelectuale a clerului. De altă parte în ultimii ani ai păstoriei sale episcopale Vlahovici se încrezu prea mult în secretarul său heterodox şi nu mai avu încredere în arhimandritul consistorial Isaia Băloşescu, care era încă ucenic al şcoalei teologice din Mânăstirea Putna, ce mai funcţiona în primii ani ai dominaţiunii austriace şi fu succesorul lui Vlahovici în scaunul de episcop.

Sub Isaia Băloşescu (1823-1834), în locul şcoalei clericale suprimată la 1818, eparhia dobândi la 1827-1828 un institut teologic şi un internat la episcopie, după felul seminarelor romano-catolice, după ce încă mai înainte câţiva clerici din Bucovina studiase la Universitatea din Viena şi la cea din Lemberg. În institutul teologic nou înfiinţat, cursurile s-au propus de la început în limba latină şi chiar sub Evghenie Hacman, episcopul următor (1835-1875), care mai înainte fusese profesor la acest institut, până la 1848, iar de atunci, adică de la 1848, în limba română, conform dispoziţiei luată de episcop; tot aşa biserica catedrală, ce s-a sfinţit în 1864, are inscripţiile toate în limba română.

După ce s-a format astfel un cler cu cultură teologică, între anii 1843-1844 s-au regulat parohiile din nou, s-au împărţit dieceze în 12 protopresbiterate şi s-a creat clerului parohial o alocaţie fixă, cum este la romano-catolici, aşa numita congruă, ce n-a existat deloc până la 1827, iară de atunci până la 1835 o aveau numai parohii care studiase la Viena şi Lemberg. Când în 1848 începură pretutindenea mişcări pentru libertate, s-au manifestat şi în Biserica Bucovinei mai întâi nemulţumiri de modul în care era condusă dieceza şi după un conflict prealabil ce clerul adunat avu cu episcopul Hacman, care voia dintâi să menţină starea de până atunci, dar apoi cedă, licenţiind pe cancelarul său, un mirean, s-a remaniat în parte consistoriul, intrând în el şi membri din învăţământul teologic; la începutul ultimului deceniu al păstoriei sale de 38 ani episcopul Hacman şi-a luat iar un secretar consistorial, cu studii de drept şi tot mirean, ba încă şi heterodox, dar acesta n-a putut să aibă şi încrederea diecezei, aşa că postul său iarăşi fu suprimat, după moartea patronului său.

De altă parte în cursul următor al anului 1848 episcopul şi dieceza, în deplin acord prin o adresă către împărat, au cerut îmbunătăţirea situaţiei interne a Bisericii, în particular s-a cerut a se lăsa fondul bisericesc în administraţia Bisericii, sub controlul statului, a se restabili dreptul de alegere a episcopului, ce exista înainte de anexarea Bucovinei la Austria şi era exercitat de o adunare corporativă din care făcea parte clerul mai superior şi nobilimea, pe când sub dominaţiunea Austriei alegerea episcopului fu înlocuită cu numirea lui de împărat.

Tot în acel timp programul lui Şaguna, episcopul Transilvaniei de curând numit (1848), relativ la înfiinţarea unei Mitropolii a românilor din Transilvania, la care să fie alăturată şi Bucovina, găsise aici partizani şi nici episcopul Hacman nu era contra lui, mai ales că atunci românii aspirau şi la o centralizare politică a tuturor elementelor româneşti din Austro-Ungaria. Dar în un sinod convocat la Viena în 1850-1851, sub preşedinţia lui Iosif Raiacici (Rajacic), mitropolit de Carloviţ şi patriarh al sârbilor, spre a da Bisericii Ortodoxe din monarhie o organizaţie mai bună, episcopii n-au ajuns la o înţelegere între ei, deşi discuţiile au durat 10 luni; apoi după era constituţională aşa de scurtă (1848-1850) a urmat în Austria un period de 10 ani de absolutism, aşa că toate aspiraţiile de mai sus încetară provizor; ele se agitară din nou abia la 1860, când începu o nouă eră constituţională.

La aceasta dădu ocazie mai întâi tendinţa ce o manifestă tocmai atunci Iosif Raiacici (Rajacic), mitropolitul de Carloviţ (1842-1861) de a strânge mai tare legătura diecezelor Transilvaniei, Dalmaţiei şi Bucovinei cu mitropolia lui. Episcopii respectivi s-au opus acestei tendinţe şi Şaguna veni din nou cu programul său. Urmarea fu că împăratul a dispus ca, spre rezolvarea chestiunii, episcopii în un sinod să facă împăratului propuneri, pentru care ei pot să consulte prealabil şi pe diecezanii lor. Şaguna, spre a realiza programul său, încă din 1850 ţinuse un sinod aşa zis mixt, adică o adunare de clerici şi mireni, deci în 1860 ţinu din nou un atare sinod; episcopul Bucovinei convocă şi el o adunare, dar numai de clerici, care îşi exprimară dorinţele lor în un memoriu[3].

În acest memoriu ei repetiră dorinţele de la 1848, pe lângă care s-au propus înfiinţarea unei mitropolii pentru Transilvania şi Ungaria, şi a unei mitropolii aparte pentru Bucovina, precum şi un sinod general, care să reprezinte întreaga Biserică din imperiul Austriei, ca instanţa supremă a Bisericii Ortodoxe; s-au propus apoi sinoade diecezane, compuse numai din clerici, iar nu un congres mixt; cât despre mireni, ei să aibă a participa numai la alegerea episcopului şi la administraţia fondului bisericesc. În opoziţie cu aceste propuneri, mirenii fruntaşi s-au unit cu ideea lui Şaguna de a alipi Bucovina la mitropolia ce proiecta el şi a introduce un congres bisericesc, compus din clerici şi laici; ei găsiră curând aderenţi şi în cler. Însuşi Şaguna combătu dorinţele clerului din Bucovina, în o broşură proprie din 1861 cu titlul ,,Anthorismos”, adică Hotărâre contrară[4].

Partizanii săi din Bucovina intrară în controversă cam acută cu episcopul Hacman, care admitea ,,Dorinţele” exprimate de adunarea clerului său şi deoparte era contra unui congres bisericesc, iar de alta părăsise ideile lui Şaguna cu care fusese de acord mai înainte şi era acum pentru o mitropolie aparte a Bucovinei; episcopul se apăra faţă de adversarii săi prin o misivă voluminoasă.

Abia la 24 decembrie 1864, când împăratul, după propunerea Sinodului din Carloviţ a rezolvit chestiunea mitropoliei în sensul ca mitropolia propusă de Şaguna să se înfiinţeze numai pentru românii din Transilvania şi Ungaria şi când de altă parte a fost rezolvită şi chestiunea congresului sau chestiunea despre participarea mirenilor la afacerile bisericeşti din Ungaria în înţelegere cu episcopii sârbi şi români de acolo la 1868 prin o lege, după care mitropolia românilor şi a sârbilor are a-şi exercita autonomia ei prin câte un congres naţional bisericesc, compus din episcopi şi din 1/3 clerici şi 2/3 mireni; abia atunci partidele adverse din Bucovina se mai împăcară, abstracţie de episcop; unii părăsiră ideea de a se alătura Biserica Bucovinei la Mitropolia românilor din Transilvania, deşi făcură aceasta cu regretul pe care nici mai târziu nu-l putură ascunde; alţii, afară de episcop, nu se mai sfiau de o participare a mirenilor la administraţia afacerilor bisericeşti, ca una ce acum era înfăptuită de drept în întreaga Biserică Ortodoxă din Ungaria; această participare avea a se exercita în un congres bisericesc.

Între acestea la 1865 consistoriul primise de la minister o nouă organizare cu oficii consistoriale proprii şi cu un predicator român şi unul rutean la catedrală, iar în 1869, un nou regulament mai constituţional şi acordând limbii rutene drepturi egale cu cea română. La 1869 consistoriul, invitat de minister, pregăti un proiect pentru organizarea Bisericii Bucovinei; proiectul propunea ca episcopul să fie ales, fondul bisericesc să se administreze de Biserică şi dieceza să se ridice la rang de mitropolie, subordinând-o unui Sinod general al Bisericii Ortodoxe din Austro-Ungaria; mai propunea o adunare diecezană deliberativă şi de control în afaceri curat spirituale, compusă din clerici şi un congres compus din un număr egal de clerici şi mireni, spre deliberare şi control în afaceri mixte; totodată ministerul era rugat a aduce la îndeplinire în întregul ei autonomia Bisericii, garantată din nou prin constituţia de la 1867.

Dar ministerul a respins acest proiect de organizaţie şi în răspunsul său a accentuat că alegerea episcopului şi administrarea autonomă a fondului bisericesc nu se poate aproba, acestea fiind drepturi ale coroanei; cât priveşte celelalte propuneri, ele n-au fost respinse direct, ci deferite spre o reflecţie mai matură. În contra acestui răspuns au făcut întâmpinări un meeting al credincioşilor ortodocşi întrunit la 1870 şi prin o deputaţie obţinu la 1871 aprobarea în principiu a congresului bisericesc; o adunare de clerici şi mireni a fost convocată spre a discuta primul regulament pentru alegerea acestui congres şi pentru lucrările lui, şi a-l înainta locului competent spre aprobare. În adunarea convocată spre acest scop s-a încins o nouă controversă între clerici şi mireni, cei dintâi persistând la propunerea anterioară, că congresul bisericesc are a se compune din un număr egal de clerici şi mireni, pe când mirenii cereau ca congresul să se compună ca în Mitropolia românilor şi a sârbilor din Ungaria, adică 1/3 clerici şi 2/3 mireni. Dar proiectul de regulament pentru alegerea congresului şi pentru lucrările lui, elaborat de această adunare, fu aprobat în modul cum a fost propus de cler.

Mai în acelaşi timp împăratul s-a pronunţat pentru ridicarea Bisericii Bucovinei la rang de mitropolie, la care va fi anexată şi Biserica Dalmaţiei. Atât românii în Bucovina cât şi partida naţională a sârbilor în Dalmaţia au făcut întâmpinări contra unei Mitropolii a Bucovinei şi Dalmaţiei; totuşi în 1873 această mitropolie fu înfiinţată; totodată spre liniştirea bucovinenilor s-a declarat că nici fondul bisericesc al Bucovinei nu se va utiliza în favoarea Dalmaţiei, nici vreun cleric din Dalmaţia nu va fi numit în demnităţi ale Bisericii Bucovinene. În sfârşit la 1874 mitropolia începu a funcţiona şi Teofil Bendella, care succedă mitropolitului Hacman[5], decedat în 1873, fu hirotonit şi instalat (1873-1875); el a ţinut şi întâiul sinod mitropolitan în Viena cu episcopii acestei mitropolii.

Sinoade mitropolitane s-au mai ţinut şi sub mitropoliţii următori Teoctist Blajevici (1877-1879), Silvestru Morariu Andrievici (1880-1895), Arcadie Ciupercovici (1896-1902) şi Vladimir Repta (de la 1902); sub Silvestru Morariu ele obţinură în 1884 şi un Statut sinodal, aprobat de împărat, pe când în chestiunea congresului bisericesc al Bucovinei numai sub Silvestru Morariu s-a ţinut în 1882 un congres pregătitor, care a elaborat un Statut pentru congres şi un regulament definitiv pentru alegerea membrilor congresului; s-a mai ţinut în 1891 un al doilea congres de acest fel, spre a discuta din nou proiectele neaprobate ale celui dintâi; dar în acest congres încă înainte de a începe lucrările, se iviră conflicte de rea credinţă între comisarul împărătesc şi mitropolitul cu membrii congresului şi el fu amânat şi în sfârşit la 1894, sub Arcadie Ciupercovici, chiar dizolvat.

Curând după ce Episcopia Bucovinei fu ridicată la rang de mitropolie, institutul ei teologic înfiinţat la 1827 cu limba de propunere cea latină până la 1848, cum am spus, iară de la 1848 cea română, de asemenea fu transformat în facultate de teologie, ca parte integrantă a Universităţii din Cernăuţi, înfiinţată la 1875, cu dispoziţia ca limba de propunere la facultate să fie cea germană; aceasta s-a şi introdus îndată pentru istoria bisericească, Dreptul canonic şi ştiinţele auxiliare ale teologiei (adică ştiinţele filologice), pe când celelalte ştiinţe au rămas a se propune în limba română, iar la 1896/97 pe lângă catedra română în fiinţă pentru teologia practică s-a creat şi una ruteană pentru aceeaşi ştiinţă. La 1898 sub mitropolitul Arcadie Ciupercovici, care solicită un ajutător în serviciile arhiereşti (coadjutor in pontificalibus), dr. Vladimir Repta, vicarul arhiepiscopiei şi arhimandrit consistorial, fost profesor la facultate, fu hirotonit arhiereu titular sau episcop vicar cu titlul ,,episcop de Rădăuţi”.

Iară când Vladimir Repta (de la 1902) deveni mitropolit şi-a câştigat între altele meritul, chiar cu jertfe personale, de a se fi interesat de institutul ortodox al orfanilor din Bucovina, ce până la el rămăsese cu totul în părăsire; mai întâi a creat din propriile sale resurse stipendii pentru orfani, apoi în 1908, a înfiinţat la o ocazie bună un fond pentru atari stipendii, ce se alimentează în părţi egale de cler şi de fondul bisericesc (10 stipendii de câte 120 coroane); a semănat astfel grăuntele de muştar, ce dea Dumnezeu să devină un arbore mare; tot în 1908 a obţinut a se înfiinţa în acelaşi mod o mânăstire de maici, de mult fără succes cerută şi aşteptată în eparhie, în amintirea mânăstirilor de maici, ce a avut ea odată şi care în 1786 au fost desfiinţate; mânăstirea este stabilită în Cernăuţi şi va avea 25 maici cu făgăduinţă simplă şi cu misiunea deosebită de a îngriji bolnavi şi a creşte copii.

Arhiepiscopia are ½ milion de credincioşi, o parte români, o parte ruteni; cei dintâi s-au împuţinat chiar de la începutul dominaţiunii austriace prin emigrări în Moldova la sfârşitul secolului XVIII şi începutul secolului XIX, iară cei din urmă s-au înmulţit din vremi vechi, prin strămutări din Galiţia, aşa că în prezent ei sunt ceva mai numeroşi decât românii, adică, după statistica din 1900, pe care românii o acuză de parţialitate pentru ruteni, aceştia sunt în majoritate, 270.000 faţă de 230.000 români.

După nişte statistici, pe care profesorul I.H. Bidermann, un advocat decis al rutenilor, le citează la 1875-1876 în scrierea lui ,,Die Bukovina”, aceştia chiar de la 1846 erau în majoritate, pe când după statistici oficiale, ei chiar în 1869 erau mai puţini decât românii, cu circa 35.000. Datele despre numărul lor la începutul dominaţiunii austriace nu se bazează pe recensimente, ci pe evaluări şi sunt diametral opuse între ele. După câţiva contemporani, cu trecerea Bucovinei la Austria, rutenii formau faţă de români o minoritate nehotărâtă, după alţi statistici posteriori, care nu spun de unde au luat informaţiile lor, ruteni erau numai vreo 12.000 faţă de 55.000 români. Raportul primului guvernator al ţării din 1774, generalul Spleny, i-a ignorat, dar după o pretinsă afirmare a episcopului Herescu, citată de generalul Enzenberg, al doilea guvernator al ţării 1778-1786, ei erau în majoritate, ba încă după evaluarea lui Enzenberg însuşi, formau ¾ din populaţia ortodoxă a ţării, ceea ce este evident o exagerare.

Sigur este că chiar guvernul, atunci şi încă mult mai târziu privea pe români ca naţiune şi limbă indigenă, ce se luă de normă şi că chiar la 1860 rutenii erau un element secundar; statul şi Biserica ţineau seamă de limba lor întrucât aceasta era un lucru inevitabil, ca o necesitate urgentă a oficiului, a şcoalei şi a enoriei şi întrucât Biserica încă şi sub episcopul Herescu (1750-1789) şi chiar încă şi în timpul când făcea parte din Moldova era dispusă a săvârşi serviciul religios în limba slavă şi a le preda instrucţia religioasă în limba ruteană. Când însă apoi cu numărul mai mare al rutenilor, ce deveni evident, s-a unit şi sentimentul lor naţional mai pronunţat şi sprijinul guvernului, care declară că voieşte a face dreptate şi împăciuire, încă de pe la 1870, mai acut de la 1880 începu între români şi ruteni o luptă, în care rutenii voiesc să revendice caracterul istoric al Bisericii din ţară şi cele ce posedă până acum Biserica precum şi limba ei.

În acelaşi timp guvernul a luat în considerare din ce în ce mai mult cererile rutenilor de a avea drepturi egale şi astfel încă la 1865, înainte de a izbucni lupta, a făcut început prin crearea unui post de predicator la catedrală propriu al rutenilor şi în 1869 luând dispoziţia prin regulamentul pentru lucrările consistoriului, ca limba ruteană să fie complet coordinată cu limba română în oficiile externe. Din nefericire rutenii ortodocşi din Bucovina dobândiră căpetenii, a căror procedare ne dă fără să voim ideea că ei au de scop a învrăjbi Biserica Ortodoxă a ţării, a o demoraliza, a o degrada, a stânjeni orice progres al ei şi a o face incapabilă de a rezista pericolelor din afară.

În sfârşit după agitaţii înteţite în curs de zeci de ani, după acuzaţii nenumărate şi pline de ură şi după demonstraţii feroce contra constituirii şi administraţiei Bisericii pretinsă ,,românizătoare” şi inimică rutenilor, în care ca vină principală contra acesteia s-a pus înainte necontenit micul număr de preoţi ruteni, fapt ce negreşit este real, însă evident că nu din cauza autorităţii diecezane, precum şi că unii preoţi români puşi în locul parohilor ruteni care lipsesc, nu ştiu bine limba, veniră în 1906 cu cererea pozitivă de a se înfiinţa pentru rutenii ortodocşi din Bucovina o episcopie proprie. În 1909 această cerere s-a modificat în sensul că deocamdată ei renunţă la o episcopie ruteană proprie, dar în schimb arhidieceza în fiinţă să se transforme în româno-ruteană egală, până în cele mai mici detalii şi în virtutea numirii imperiale să succeadă alternativ un arhiepiscop român şi unul rutean, arhiepiscopul să aibă doi vicari, adică un episcop titular român de Rădăuţi şi un episcop titular rutean de Koţman, iar consistoriul să fie împărţit în două secţiuni, una românească şi una ruteană. Ambele alternative erau stabilite de căpeteniile rutenilor încă de la începutul anului 1899, dar pe cea din urmă românii o repudiază decisiv.

Episcopia Bucovinei veni în atingere cu Biserica Romano-Catolică şi cu cea unită, numită oficial Biserică ,,Greco-Catolică”, abia sub dominaţia Austriei. Când în 1774-1777 Bucovina fu smulsă de Austria şi până la 1786 a stat sub administraţia militară, mai întâi a generalului Spleny (1774-1778), apoi a generalului Enzenberg (1778-1786), iar de la 1786-1849 fu un district al Galiţiei şi abia de la 1849 deveni o ţară deosebită a Coroanei Austriei, ca ducat, – excepţie – intervalul de la 1860-1861, în care a fost din nou anexată la Galiţia şi dobândi o administraţie independentă iar în 1862 şi o proprie Dietă, guvernul Austriei află Biserica Ortodoxă dominantă în Bucovina şi toate celelalte confesiuni, existente pe atunci, recunoscute prin lege.

Guvernul în această privinţă declară un Status quo, adică că va menţine starea de lucruri în care se afla ţara la ocupaţia ei. Acest Status quo nu fu menţinut în sensul ca Biserica Ortodoxă să rămână Biserică dominantă, căci şi aici ca şi în tot imperiul Austriei Biserica dominantă fu cea Romano-Catolică; dar atât Biserica Ortodoxă cât şi celelalte confesiuni rămaseră cu recunoaştere prin lege şi cu exerciţiul liber şi public al cultului lor, pe când în celelalte ţări ale Austriei, în provinciile slave-germane, până la 1781 ele nu erau nici măcar tolerate, şi chiar de la 1781 când împăratul Iosif II a dat Patentul său de toleranţă, coreligionarii, care nu erau catolici sau aşa numiţi ,,acatolici” nu puteau exercita cultul divin în public, ci numai în particular şi protestanţii ca şi ortodocşii, aveau biserici, dar nu cu turnuri şi clopote şi nici cu intrarea de la stradă, ci numai în formă de case de rugăciune şi nu cu intrarea pe din faţă.

În celelalte provincii ale Austriei era în vigoare şi legea după care în o căsătorie mixtă între o persoană ,,catolică” şi una ,,acatolică” dacă tatăl era ,,acatolic” băieţii puteau fi crescuţi în religia tatălui lor, iar dacă tatăl era ,,catolic” atunci toţi copiii trebuiau crescuţi ,,catolic”, pe când în Bucovina chiar în aşa caz, băieţii aveau a urma religia tatălui, iară fetele pe a mamei. Tot aşa în multe alte puncte confesiunile ,,acatolice” din Bucovina aveau drepturi mai mari decât cele din alte provincii ale Austriei. Ameliorarea situaţiunii creştinilor ,,acatolici”, ce urmă apoi în toată Austria de la 1848-1849 s-a răsfrânt şi asupra Bucovinei; dar abia legile politice interconfesionale din 1868 au dat confesiunilor din Bucovina, ca şi din toată Austria, drepturi deplin egale, conform principiilor înscrise în constituţia statului de la 1867[6].

Pe baza Statusului quo în chestiuni religioase, garantat ţării când fu încorporată la Austria, Biserica Ortodoxă a Bucovinei chiar şi până la 1848 sta în raport cu cea Romano-Catolică ca Biserică recunoscută prin lege, iară nicidecum ca tolerată; totuşi aceasta din urmă totdeauna fu preferită şi încurajată ca Biserica dominantă a tot imperiul. De aici urma că şi cei ce treceau de la Biserica Ortodoxă la uniţii emigraţi din Galiţia sau chiar la Biserica Latină, erau sprijiniţi şi încurajaţi. Parohienii ruteni, iară din când în când chiar şi parohieni de naţionalitate română, ca cei din Boian, dacă aveau nemulţumiri cu parohul lor din alte motive, ajungeau până a trece în massă la uniţi. Cu modul acesta numărul sufletelor Bisericii Unite din Bucovina a crescut la 23.000.

Abia de la 1860, când începu noua eră constituţională, prozelitismul pătimaş încetă pentru mai mult timp; dar în timpul recent, mai ales în anul 1888 el se agită din nou (în comuna Rărancea) şi are sprijin şi perspectivă în chestia ruteană, ce a devenit în acelaşi timp foarte acută în Biserica Ortodoxă din Bucovina. Tot aşa romano-catolicismul de rit latin a întărit considerabil poziţia lui contra orientului ,,schismatic”, cum numeşte el Biserica Ortodoxă, prin o colonie de iezuiţi şi prin două mânăstiri femeieşti cu şcoale şi aziluri de copii, precum şi prin clerici de alte două ordine monastice, ce s-au stabilit în ţară.

Dieceza Bucovinei, graţie fondului bisericesc, format din averile episcopiei şi ale mânăstirilor, fiind în o situaţie materială satisfăcătoare, este destul de capabilă de acţiune; ea posedă pentru junimea ei trei institute mai superioare, susţinute din acest fond; ea a ajuns prin institutul teologic înfiinţat de la 1827 şi înlocuit la 1875 cu facultatea de teologie[7], ca tot clerul ei parohial să aibă cultură teologică, iar de la 1875 chiar o cultură universitară şi o dotaţie relativ mai bună; în această privinţă ea este superioară diecezelor din alte ţări.

Cu toate acestea până acum tot nu se poate zice că ea a făcut un progres deosebit în a obţine autonomia, ce conform constituţiei statului este garantată şi altfel recunoscută de fapt tuturor Bisericilor, afară de Biserica Ortodoxă din Bucovina şi de o parte şi a celei din Dalmaţia, sau în a avea o organizaţie mai corespunzătoare şi tot felul de instituţii în legătură cu aceasta, sau în serviciul de inspecţii bisericeşti, sau în săvârşirea serviciului divin, în servirea pastorală şi în instrucţia religioasă şi morală a junimii şi a poporului, sau în ridicarea celor 3 mânăstiri existente la nivelul vocaţiunii lor, sau în a poseda institute de educaţie, societăţi şi institute de binefacere, pe când alte comunităţi religioase mai mici în ţară au societăţi şi institute de acest fel; ea are în această privinţă numai modesta fundaţie de stipendii pentru orfani, alimentată pe jumătate de cler, pe jumătate de fondul bisericesc, ce a fost înfiinţată în 1908, cu ocazia jubileului de 60 ani al domniei împăratului; ba până la 1908 ea nu avea încă nici măcar o mânăstire de maici, pe când romano-catolicii au în Cernăuţi două şi de abia în sfârşit în acel an s-a înfiinţat şi pentru Biserica Ortodoxă din ţară un atare institut, cu scop de a îngriji bolnavi eventula a creşte şi copii. Chiar în literatura teologică dieceza nu poate înregistra decât începuturi.

Făcând abstracţie de un Octoih (Ωκτωηχος) carte bisericească ce s-a tipărit în Cernăuţi la 1814 şi mai ales de lucrările în parte de valoare, ce s-au sleit neimprimate, ca producte literare ale profesorilor de teologie mai vechi, care au predat înainte de înfiinţarea universităţii, ca Constantin Popovici (senior), Ioan Calinciuc şi Ilarion Hacman, teologi din Bucovina, abia după jumătatea secolului XIX, după ce s-a introdus în teologie la 1848 limba românească, s-au afirmat mai mult ca autori de scrieri imprimate. Atari autori până la anul 1910 sunt:

 

a. În limba română: După modestul început ce-l făcu Ştefan Tarnovieţchi (Tarnoviecki, 1849) docent de catihetică şi catihet şcolar cu un catehism mai pe larg pentru şcoale, au dat la lumină scrieri mai ales Vasile Ianovici († 1866), care se ţinea încă de profesorii activi înainte de înfiinţarea universităţii, apoi Mitrofanovici († 1888), Comoroşanu († 1881), Isidor Onciul († 1897), Ştefanelli, Eusevie Popovici, Constantin Popovici (junior), Voiuţchi, Teodor Tarnavschi, Găină († 1907), Saghin, Vasile Tarnavschi, Gheorghiu, profesori şi docenţi de teologie, de asemenea Isopescu, candidat de profesură şi docent privat, a publicat scrieri teologice, ştiinţifice, Isidor Vorobkievici (Worobkiewicz † 1903), profesor de muzică bisericească şi profesor titular de teologie, opuri de muzică bisericească, mitropolitul Silvestru, pe când era preot de mir, ca Samuil Morariu Andrievici, predici şi alte cărţi teologice practice şi cărţi de cântări bisericeşti, Constantin Morariu şi Bărgăuanu, parohi, au publicat scrieri omiletice, Constantin Morariu şi Cobilanschi (Kobilanski), parohi, cărţi edificatoare morale, Aurelian Teutul, vicar parohial, scrieri populare de vieţile sfinţilor, Marian profesor gimnasial († 1907), Dimitrie Dan, paroh şi Ipolit Vorobchievici, egumen, monografii de istorie bisericească.

Saghin, profesor, Constantin Morariu şi Mihail Bendevschi, parohi şi Paşcan, vicar parohial, traduceri din operele Sfinţilor Părinţi, Silvestru Morariu Andrievici, ca mitropolit († 1895), Ştefanelli, profesor la gimnasiu şi docent de teologie, Constantin Morariu Andrievici, profesor de religie şi mai târziu de teologie († 1871) şi Coca, profesor de religie şi mai târziu preot protos la catedrală, manuale de religie pentru şcoalele primare şi secundare, Simiganovschi (Simiganowski) vicar parohial, o încercare de filozofia religiunii, negreşit hazardată.

 

b. În limba ruteană: mai ales Isidor Vorobchievici, profesor, Monasterscki (Manastyrski), membru în consistor, Ieremiciuc (Ieremijev), profesor, s-au distins prin scrieri de teologie practică, Evghenie Emanoil Vorobchievici († 1908), catehet în urmă paroh, prin opuri de muzică bisericească, Teodorovici (Fedorowicz), paroh († 1907) şi Ivanovici (Ivanowicz † 1897) şi Semaca (Semaka), profesori la gimnasiu, prin manuale de religie pentru şcoalele secundare.

 

c. În limba germană a scris şi publicat mai ales: Vladimir Repta, profesor de teologie, actual mitropolit o lucrare filozofică religioasă şi pedagogică, Călinescu, arhimandrit consistorial, o colecţie de ordonanţe bisericeşti, Evghenie Cozac (Kozak), profesor, lucrări despre limba slavonă bisericească şi despre istoria bisericească a patriei, Ieremiciuc (Ieremijev), profesor, lucrări de teologie practică, Dimitrie Dan, paroh, monografii de istorie bisericească.

 

 

b. Biserica Dalmaţiei

Biserica Ortodoxă din Dalmaţia este sârbească. Credincioşii săi din nordul Dalmaţiei şi din Istria, în opoziţie cu populaţia slavonă mai veche de acolo, ce ţine de Biserica Romano-Catolică şi este de origine croato-slavonă, sunt cea mai mare parte urmaşi ai fugarilor ortodocşi din Bosnia (,,Uskoci”) de după jumătatea secolului XV, adică de când turcii stăpânise Bosnia; iară cei din sudul Dalmaţiei sunt sârbi vechi, aborigeni, care au păstrat încă credinţa ortodoxă, pe când ceilalţi sârbi din sudul Dalmaţiei, încă mult înainte de secolul XIX erau latinizaţi de puternicile republici romano-catolice Veneţia şi Ragusa, care îi stăpâneau, până când cea dintâi la 1797, cea de-a doua la 1808, au fost cucerite de francezi, de la care apoi teritoriul Dalmaţiei şi Istriei trecu la Austria, cel întâi chiar din 1797 până la 1808, după aceea în 1814 definitiv împreună cu Istria.

Dar Biserica Dalmaţiei chiar de la începutul secolului XIX (1808) a devenit o unitate organică, adică o episcopie, din care apoi la 1870 se formară două. Mai înainte credincioşii ortodocşi din sudul Dalmaţiei ţineau de Episcopia ortodoxă Zeta, ce mai târziu fu arhiepiscopie 1346. La început aceasta avea scaunul în Insula Prevlaca (Prevlaka) din golful Cattaro (Bocche di Cattaro), apoi de la secolul XV, pe teritoriul Montenegrin, adică mai întâi la Crajina (Krajina), apoi la Vranina (Vranina), iară de la 1485 scaunul ei fu în Ţetinie (Cetinje) şi se numeşte Mitropolia Ţrnagora (Crnogora) sau de Montenegro. Partea sudică a Dalmaţiei, situată spre nord de Bocche di Cattaro, până după jumătatea secolului XVII ţinea de o episcopie, ce mai târziu fu arhiepiscopie şi la început avea scaunul lângă Marea Dalmaţiei la Ston (ital. Stagno), iară de la jumătatea secolului XVII fu strămutat în Hum sau Zahum (Zaholm, Zahlum) adică în Herţegovina (Hercegovina) de azi, de la care primi numele său mai nou; aici după mai multe strămutări în secolul XVII s-a stabilit în Mânăstirea Tordos (Tordoş), aproape de Trebinie (Trebinje), iară de la jumătatea secolului XVIII la Mostar, ca Mitropolia Hercegovinei.

De la jumătatea secolului XVII îngrijea de păstoria sufletească a numitelor părţi din Dalmaţia însuşi patriarhul de Peci (Pec), care trimitea acolo exarhi, sau episcopi vicari, dar de la 1722 veneţienii, zeloşi de latinizare, nu i-au mai tolerat pe aceştia. Din contră, istoria ierarhică a Bisericii Sârbeşti din nordul şi centrul Dalmaţiei, ce încă de la 1433 era necontestat sub dominaţiunea veneţienilor, este mai cunoscută din secolele XVI şi XVII, de când sta sub jurisdicţia mitropolitului Dabrobosniei, ca ,,exarh al patriarhului de Peci (Pec) în Dalmaţia” şi de când această Biserică, după jumătatea secolului XVI (1578) trecu sub arhiepiscopii de Filadelfia, care ţin de Patriarhia de Constantinopol şi care din acelaşi timp începând cu Gavriil Sever († 1616) avură scaunul în Veneţia până la 1790.

Ei păstoreau nu numai colonia grecilor ortodocşi din Veneţia, ci de câtva timp, prin exarhi sau vicari şi pe sârbii ortodocşi din Dalmaţia, supusă Veneţiei, iară de la jumătatea secolului XVII şi Biserica Sârbească din Istria. Dar în secolul XVIII ei înşişi se făcură uneltele veneţienilor, în zelul acestora de latinizare. Arhiepiscopul Meletie Tipaldos (Typaldos 1685-1713) era mituit şi cu totul devotat papei. Când a murit el, ortodocşii n-au mai voit a-i da succesor, fiindcă nu aveau încredere în ortodoxia acestuia, faţă cu mituirile papei; tocmai la 1762 Grigorie Faţea (1762-1768), episcop latinofon, cu o mică partidă a reuşi a parveni la scaunul de arhiepiscop al Filadelfiei, dar patriarhul de Constantinopol îl excomunică, totuşi în urmă papa l-a primit în comunitate cu sine. După el arhiepiscopul cel din urmă al Filadelfiei fu până la 1790 Sofronie Kutovali.

De la 1693 aceşti arhiepiscopi aveau în Dalmaţia un exarh sau vicar pentru Dalmaţia; cel dintâi dintre aceştia fu Vasile, episcop refugiat acolo din Serbia la 1679 de frica turcilor; el a funcţionat până la moartea lui Tipaldos; pe lângă dânsul funcţiona de la 1695 ca locoţiitor al său Isaia Laketici (Laketic) şi unul Nicodim Busovici (Busovic), care a funcţionat până la 1707, precum şi Savatie (Savatije), un mitropolit, care fugi cu 700 familii din Hercegovina de frica turcilor; pentru aceşti poporeni ai săi veneţienii l-au tratat mai tolerant ca episcop ortodox; el muri la 1718.

În timpul vacanţei scaunului de arhiepiscop al Filadelfiei 1713-1762 au funcţionat la început de la 1719 episcopul Stefan Ljubobratici (Ljubobratic), care trăia în nordul Dalmaţiei, dar în 1722 din cauza intoleranţei episcopilor latini fu silit a se strămuta din Dalmaţia în Croaţia şi Ungaria, în 1727 deveni episcop de Kostainiţa (Kostainica) şi muri la 1740. Atunci luă păstoria Dalmaţiei mitropolitul Dabrobosniei (Bosniei); după dorinţa populaţiei, el i-a hirotonit episcop pe Simeon Konciarevici (Konearevic), care începu a păstori la 1751; dar la 1753 fu silit a pleca în Ungaria şi muri în Rusia la 1770. Sub Sofronie Kutovali fu vicar în Dalmaţia arhimandritul Nicodim Bozunovici (Bozunovic). Iară după ce a apus arhiepiscopia Filadelfiei (1790), patriarhul de Constantinopol numi exarh al Dalmaţiei, adică vicar patriarhal, pe mitropolitul bosniac din Zvornic (Zwornik), care-i era subordinat de la 1766, adică de la anexarea Bisericii Sârbeşti la Patriarhia de Constantinopol, pe când în timpul unei vacanţe mai lungi la scaunul Filadelfiei (1713-1762) numise exarh în Dalmaţia pe mitropolitul Dobrobosniei (Bosniei), care atunci încă nu se ţinea de patriarhie.

Dar în tot timpul dominaţiunii veneţienilor şi pe teritoriul Ragusei a ragusanilor Biserica Ortodoxă din Dalmaţia fu stânjenită în libertatea cultului şi combătută cu mult zel de ierarhia romano-catolică, care privea şi trata această Biserică, ca unită de drept cu cea Romano-Catolică şi deci supusă arhipăstoriei sale. La sfârşitul secolului XVIII republica Veneţiei fiind distrusă de francezi (1797), Dalmaţia trecu mai întâi (1797) la Austria, apoi împreună cu Istria (1805) iarăşi la Francia; atunci Biserica Ortodoxă din Dalmaţia şi Istria spre a nu mai fi supusă unei ierarhii străine, obţinu în 1808 de la împăratul Napoleon I o episcopie proprie cu scaunul în Sebenico, unde încă la 1761 fusese înfiinţată o episcopie ortodoxă de scurtă durată şi în 1810, un episcop în persoana lui Benedict Cralievici (Kralievic), pe care în 1814, guvernul austriac după ce luă iarăşi Dalmaţia împreună cu Ragusa şi Istria, îl confirmă, menţinând scaunul episcopiei tot în Sebenico. Episcopul Dalmaţiei, care este numit de împărat, abia la 1828/1829 fu subordinat ,,in dogmaticis et mere spiritualibus”, precum au fost subordinaţi în 1783 episcopul de Ardeal şi cel din Bucovina, Mitropoliei ortodoxe din Carloviţ, iară la 1841 scaunul lui fu strămutat din Sebenico la Zara.

Dar Biserica Dalmaţiei din cauza sărăciei a fost silită de la început a se întreţinea din bugetul statului; abia în timpul recent sub episcopul Stefan Cnezevici (Knezevic 1853-1890) dobândi o organizaţie corespunzătoare, adică în 1860 un consistoriu mai bine organizat şi în 1869 un institut de teologie mai superior. În anul 1870 districtele Cattaro şi Ragusa dobândiră un episcop propriu cu scaunul în Cattaro, deoarece comunicaţia în aceste districte este grea şi episcopii Dalmaţiei chiar până atunci au avut acolo o locotenenţă, un aşa zis vicariat general, sub direcţia unui arhimandrit. Acum de când acest vicariat fu transformat în episcopie, Biserica Ortodoxă din Dalmaţia are două episcopii, din care una cu scaunul în Zara şi una cu scaunul în Cattaro; de la 1878 aceasta din urmă fu mărită cu districtul Spiţa (Spic, Spizza), trecut de la Turcia la Austria, până atunci el se ţinea de Mitropolia Rasko-Presren sau Prisren (Prisrend) şi împreună cu aceasta era sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol.

Aceste episcopii au fost supuse la 1873 Mitropoliei Bucovinei, cu toate întâmpinările partidei naţionale a românilor din Bucovina, cum şi ale partidei naţionale a sârbilor din Dalmaţia, iară la 1874 mitropolitul Bucovinei şi episcopii Dalmaţiei au ţinut în Viena primul lor sinod mitropolitan. Totuşi dalmatinii şi azi doresc a ţinea de Mitropolia din Carloviţ. Episcopia de Zara, sau a Dalmaţiei şi Istriei, cum se numeşte ea, are în număr rotund aproape 80.000 credincioşi, cea de Cattaro (numită şi episcopia de Bocche di Cattaro, de Ragusa şi Spizza) are aproape 30.000. Cea de Zara are ca episcop care o păstoreşte de la 1890 pe Nicodim Milaş, un scriitor eminent, cu cunoştinţe mari, dar mai ales în dreptul canonic, iară cea de Cattaro avu ca episcop care o păstori de la 1871 până la 1906 când muri pe Gherasim Petranovici (Petranovic), scriitor omiletic foarte merituos.

Biserica Dalmaţiei de asemenea n-a fost scutită de încercări unioniste; acestea găsiră sprijin între anii 1818-1821 chiar în primul ei episcop, atunci Benedict Cralievici (Kraljevic). Unirea avea a se înfăptui neobservat, ea începu în 1819, când s-a înfiinţat un seminar, la care directorul şi cei doi profesori numiţi erau din clerul unit al Galiţiei. Dar când populaţia ortodoxă a Dalmaţiei a înţeles intenţia episcopului şi a autorităţilor, care-l susţineau, izbucni la 1821 o mare agitaţie şi directorul, un profesor şi maiorul comandant din Sebenico au fost împuşcaţi pe furiş, episcopul fugi mai întâi în Vicenza, apoi în Veneţia, de unde păstori dieceza lui prin un vicar până la 1829, când demisionă. Maşinaţiunile unioniste de mai târziu de asemenea n-au avut succes însemnat, aşa că în Dalmaţia ca şi în Istria numărul uniţilor a rămas infim. De altă parte se întâmplă când şi când între slavi aşa porniri, că trec în mici masse de la romano-catolicism în Biserica Ortodoxă, cum s-a întâmplat în Istria la 1902, dar atari porniri sunt reprimate cu mână tare de Biserica Romano-Catolică.

 


[1] N.tr.: Chestiunea despre înfiinţarea Mitropoliei Moldovei, respectiv a Episcopiilor de Roman şi de Rădăuţi, cu documentele în cauză, s-a dezbătut şi în vol. III al acestei Istorii Bisericeşti p. 70-74.

[2] Καταβασιαριον este o carte de cântări finale, la executarea cărora cântăreţii se pogoară din strane (Καταβασια cântare de pogorâre), spre a le cânta în mijlocul bisericii.

[3] N.tr.: Acest memoriu este intitulat ,,Dorinţele dreptcredinciosului cler din Bucovina în privinţa organizării canonice a diecezei şi a ierarhicei sale referinţe în organismul Bisericii Ortodoxe din staturile Austriei”, Cernăuţi 1861.

[4] N.tr.: Alţii de exemplu profesorul I.G. Sbiera, în broşura lui ,,Mişcarea bisericească a românilor din Bucovina” Cernăuţi 1896, traduce ,,Anthorismos” cu ,,Desluşiri comparative”, negreşit după sens.

[5] Unii fac împutări episcopului Hacman, că ar fi rutenizat eparhia şi că s-ar fi despărţit de mitropolia lui Şaguna. Dar chestiunea stă astfel: episcopul Hacman, născut încă în secolul XVIII şi ajuns episcop la 1835, în epocă absolutistă – fără să fi fost mai înainte, cum zice o legendă, preceptor de limba română al împăratului Ferdinand –, era, ce-i drept, episcop foarte absolutist, însă şi foarte prob. Am servit ca preot sub el 10 ani. Rutean de neam, el a iubit limba sa maternă, dar nu i-a dat în eparhie mai mare extensiune decât avea înainte de el şi a păstrat eparhiei caracterul ei românesc. El a introdus la 1848, cum am spus, în institutul teologic limba română în locul celei latine, întrebuinţate până atunci şi a pus în biserica catedrală, zidită sub el, inscripţii numai în limba română.

Fraţii săi, care sta în strânsă relaţie cu el, şi-au crescut copiii româneşte şi astăzi toată familia Hacman este curat românească. Când a venit în ţară Pumnul, el a stăruit a se introduce în şcoalele secundare limba românească, n-a stăruit însă mult mai târziu tot aşa a se introduce şi cea ruteană. El nu da preferinţă rutenilor şi era contra românilor numai în cazuri ce i se păreau că provin din orgoliu şi din aroganţă. Nu el a introdus la 1865 predicatorul rutean în biserica catedrală şi la 1869 limba ruteană în consistoriu, ci Iosif Jirecek (Jirecec † 1888), amic sus pus al slavilor, secretar de minister în ale cultului şi mai târziu ministru.

Dacă în chestia mitropoliei lui Şaguna la început Hacman a consimţit a fi de acord iar apoi a revenit, nu e lucru de mirare. Dosoftei Herescu, predecesorul său, a fost episcop exempt între anii 1781-1783. De ce Hacman să nu fie şi mitropolit, chiar fără sufragan, dacă Şaguna deveni mitropolit ? Doi mitropoliţi români în Austro-Ungaria nu era în dauna cauzei românilor, şi pentru el şi pentru Bucovina era mai demn a fi el mitropolit, decât a fi subordinat lui Şaguna. Nici un episcop nu se supune altuia fără necesitate. Pe lângă aceasta situaţia internă şi externă a Bucovinei se deosebea cu totul în orice privinţă de a Transilvaniei şi Ungariei. Ce s-ar fi putut aştepta de la o înţelegere bună şi de tot prudentă în o asemenea mitropolie ?

[6] Sub raportul numeric, după statistica din 1900, confesiunile din Bucovina stau între sine astfel: din populaţia totală, de circa 730.000 suflete, peste 500.000 sunt ortodocşi, aproape 87.000 romano-catolici, peste 23.000 uniţi, peste 18.000 luterani sau ,,evanghelici de confesiunea din Augsburg”; aproape 900 sunt calvini sau reformaţi ,,evanghelici de confesiune helvetică”; peste 3.500 lipoveni, aproape 400 armeni ,,orientali”, peste 400 armeni uniţi, 10 catolici vechi, peste 96.000 mozaici, 3 mahomedani, 50 de alte confesiuni, 40 neconfesionali.

[7] O istorie a şcoalelor teologice ale Bucovinei aduce anonim profesorul universitar Constantin Popovici (junior) în scrierea festivă de jubileu a Universităţii din Cernăuţi 1900.