----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 102 vizitatori și nici un membru online

SFINŢII PĂRINŢI ŞI EREZIILE

Sfântul Marcu al Efesului şi falsa unire de la Florenţa (I)

 

Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună. Dar exact aşa cum ceea ce este în afara luminii va fi în mod necesar în întuneric, tot aşa cel care se îndepărtează puţin de Adevăr este lăsat rob minciunii.

 

Scrisoare către Gheorghe Scholarios

 

Odinioară noi am grăit întru totul asemenea, şi nu a existat nici o schismă între noi, şi apoi noi, ambele părţi (ortodocşi şi latini), eram în acord cu Părinţii; dar acum, când noi nu grăim asemenea, cum putem fi împreună ? Acum noi (ortodocşii) vorbim exact la fel ca atunci, şi noi suntem în acord atât cu noi înşine, cât şi cu Părinţii – atât ai noştri, cât şi ai voştri – dacă voi doriţi să recunoaşteţi ceea ce este adevărat. Dar voi, introducând inovaţia, prin aceasta inevitabil vă dovediţi că sunteţi în dezacord în primul rând cu voi înşivă, şi apoi cu Părinţii pe care noi îi avem în comun, şi în cele din urmă cu noi.

 

Mesaj către Papa Eugenie al IV-lea

 

Introducere

Sfântul Marcu Evghenikos, mitropolitul Efesului (1391-1444), este fără îndoială unul din cei mai mari sfinţi ai Bisericii Ortodoxe, marele apărător al Ortodoxiei în secolul al XV-lea. Noi îi datorăm păstrarea credinţei ortodoxe şi marea cultură ortodoxă cu sfintele ei tradiţii.

Când toate temeliile Bizanţului erau fărâmiţate; când, în panica dinaintea apropierii invaziei turce, diplomaţia bizantină şi-a dublat eforturile de a găsi o posibilitate de unire cu puterile apusene pentru o bătălie împotriva adversarului comun al creştinătăţii; şi când, pentru a face aceasta, guvernul bizantin, şi chiar anumiţi reprezentanţi de vază ai Bisericii Ortodoxe, erau gata să jertfească Ortodoxia însăşi şi să renunţe la sfintele ei tradiţii doar pentru a face pe plac Vaticanului şi datorită acestui lucru să primească din Apus ajutor militar şi financiar pentru bătălia cu turcii – atunci Dumnezeu a trimis Bisericii Ortodoxe059. Sfintii Parinti si ereziile. Sfantul Marcu al Efesului I un apărător nebiruit al sfintelor dogme ale Ortodoxiei şi al tradiţiilor ei apostoleşti, care prin lupta sa înflăcărată a păstrat pentru noi cea mai preţioasă moştenire pe care o avem de la părinţii noştri: Ortodoxia. Acest apărător al Ortodoxiei a pus lupta sa pentru păstrarea Ortodoxiei mai presus de interesele guvernului său pământesc, spunând că ,,distrugerea credinţei ortodoxe va însemna pieirea generală”[1].

Guvernele, ca şi modurile de autoritate guvernamentală, se schimbă pe scena istoriei omeneşti. Oricât de scumpă ne poate fi patria noastră pământească, pentru care noi socotim că este o datorie şi onoare să ne dăm chiar viaţa, dacă împrejurările o cer, ea este de asemenea vremelnică, asemenea oricărui lucru pământesc. Dar pe acest pământ există ceva ce aparţine veşniciei: Biserica. Ea este acel vas sfânt pe care noi traversăm marea vieţii pământeşti şi ajungem în portul vieţii veşnice. Biserica Ortodoxă este cel mai preţios lucru pe care ni l-a încredinţat Răscumpărătorul nostru. Ortodoxia este tot ce poate fi mai bun. Nici un fel de compromis nu poate fi permis în legătură cu sfintele ei dogme şi cu ecleziologia sa, care au fost formulate la Sinoadele Ecumenice.

Odinioară Bisericile Răsăritului şi Apusului erau una. Cei care au sfâşiat în mod conştient veşmântul dintr-o bucată al Bisericii lui Hristos sunt, în cuvintele Sfântului Marcu, criminali chiar mai răi decât cei care L-au răstignit pe Hristos[2]. Dar dezbinarea tragică a Bisericilor este un fapt împlinit. Hotărât lucru, schisma care a avut loc şi care continuă să existe între cele două Biserici îi mâhneşte profund pe cei mai buni fii ai ambelor Biserici şi pricinuieşte suferinţă adâncă, precum a spus Sfântul Marcu[3].

Poate fi restabilită unitatea de odinioară ? Este posibil, mai mult decât de dorit, şi chiar indispensabilă. Aşa gândea Sfântul Marcu[4], aşa cum gândim şi noi, fiii Bisericii Ortodoxe. Dar cum poate fi restabilită această unitate de odinioară ? Unirea de la Florenţa a răspuns la această întrebare prin silirea Bisericii Ortodoxe să dispară ca atare şi să devină una din ramurile aşa-numitului rit răsăritean, adică o mască fără suflet, o sperietoare de ciori care păstrează forma exterioară, dar în care nu există viaţă. Din partea lor, reprezentanţii greci la Sinodul de la Florenţa căutau un soi de compromis între cele două Biserici privind dogmele şi ecleziologia; ei manifestau o uşurinţă în a apostazia de la tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi a accepta perspectiva asupra lumii mai târzie a Bisericii Apusene, străină de Biserica Ortodoxă.

Sfântul Marcu al Efesului, pe câtă vreme credea în posibilitatea restabilirii fostei unităţi între Bisericile Răsăritului şi Apusului, respingea ambele căi: atât acceptarea dogmaticii şi ecleziologiei latine, cât şi unirea pe baza unui compromis reciproc. El socotea credinţa ortodoxă a fi desăvârşită în toate privinţele şi exprima acest lucru pretutindeni. Iată câteva citate din scrierile Sfântului Marcu:

,,Ortodoxia este ceea ce ne-a fost încredinţat (nouă) de Sfinţii Apostoli: prin urmare noi trebuie să stăm şi să ţinem cu fermitate tradiţiile Ortodoxiei pe care le-am primit, atât scrise cât şi prin cuvânt oral”[5]. ,,Tot ceea ce este făcut de noi şi a intrat în obicei, noi deţinem în mărturii scrise, şi în toate noi urmăm pe sfinţii învăţători şi tradiţiile apostolice străvechi”[6]. ,,Te rog stăruitor, în numele Domnului nostru Iisus Hristos, să grăieşti aceleaşi, şi ca să nu existe dezbinări între noi – pentru a păstra credinţa noastră adevărată transmisă de Părinţi ca pe o făgăduinţă sfântă, neadăugând nimic şi neluând nimic: fiindcă până acum noi am avut o Credinţă în nici o privinţă insuficientă, şi noi nu avem nevoie de nici un Sinod sau Act de unire pentru a învăţa ceva mai nou – noi, care suntem fiii şi ucenicii Sinoadelor Ecumenice şi ai Părinţilor care au strălucit la aceste Sinoade şi după ele. Aceasta este fala noastră: Credinţa noastră, moştenirea sănătoasă a Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să venim înaintea lui Dumnezeu şi să primim iertarea păcatelor: dar fără ea eu nu ştiu ce justificare ne va izbăvi de chinul veşnic”[7].

Când mulţi au hotărât să pornească pe calea compromisului, căutând mijloace pentru unirea Bisericilor construind formulări dogmatice de compromis, Sfântul Marcu al Efesului s-a împotrivit acestui lucru în mod decisiv. El considera inacceptabil compromisul în materie de credinţă. Când, în timpul Sinodului de la Florenţa, Sfântului Marcu i s-a cerut să caute un compromis între concepţiile greceşti şi latine despre dogma purcederii Sfântului Duh, Sfântul Marcu a arătat că este cu neputinţă a se face un compromis ca acesta (aşa cum a fost relatat de Syropoulos): ,,Chestiunile de credinţă nu admit concesii (iconomie). Aceasta ar fi acelaşi lucru cu a spune: Taie-ţi capul şi mergi unde doreşti”[8]. Sfântul Marcu a arătat limpede imposibilitatea de a face compromisuri în materie de credinţă şi în Scrisoarea Enciclică şi în epistola sa către Gheorghe Scholarios, căruia îi scria: ,,Niciodată, o bărbate, ceea ce priveşte Biserica nu se duce la bun sfârşit prin compromisuri: nu există nici o cale de mijloc între Adevăr şi minciună[9].

Sfântul Marcu înţelegea că o unire adevărată a Bisericilor trebuie pusă pe temelia unei singure perspective ecleziastice. Fără aceasta orice unire este artificială şi instabilă. O unire încheiată pe hârtie este insuficientă; o astfel de unire (aşa cum realitatea a dovedit în ce priveşte Unirea de la Florenţa) aduce riscul de a fi o ,,falsă unire”[10]. Prin urmare, Sfântul Marcu vedea o singură cale pentru unirea Bisericilor: respingerea de către Biserica Romei a orice contrazice moştenirea comună a Bisericii, primită de la Sfinţii Apostoli şi Părinţii din Răsărit şi Apus, pe care Sfânta Biserică Ortodoxă o păstrează cu statornicie. Doar o temelie dogmatică comună, şi de asemenea o practică liturgică [comună], poate restabili fosta unitate dintre Răsărit şi Apus. La aceasta i-a chemat Sfântul Marcu pe părinţii Bisericii Latine de la Sinodul de la Florenţa[11].

Dar Sinodul de la Florenţa nu a mers pe calea arătată de Sfântul Marcu. Ultima încercare măreaţă de a uni Bisericile Răsăritului şi Apusului a eşuat: unirea încheiată la acest Sinod s-a dovedit a fi ,,falsă”, aşa cum a fost numită de Sfântul Marcu al Efesului şi de întreaga conştiinţă a Bisericii Ortodoxe, şi a ajuns la un sfârşit foarte curând, lăsând în urmă doar o amintire cât se poate de amară în istoria Bisericii Ortodoxe.

Este posibilă acum, în zilele noastre, o unire a Bisericilor ? Astăzi, după mai multe secole de la Sinodul de la Florenţa, după ce s-au adăugat noi obstacole suplimentare sub forma unor noi dogme şi inovaţii de tot felul în Biserica Romană ? Calea ne-a arătat-o deja Sfântul Marcu: întoarcerea latinilor la moştenirea comună a Bisericii, dar dacă acest lucru nu s-a putut în secolul XV, va fi cu putinţă în secolul XXI ?

În secolul al XV-lea, într-unul din cele mai primejdioase momente ale existenţei sale, Ortodoxia a primit un ajutor şi sprijin nepreţuit în Sfântul Marcu al Efesului. Astăzi, noi nu trebuie să ne abatem de la ceea ce ne-a lăsat moştenire Sfântul Marcu: nu numai Ortodoxia curată, lăsată nouă de Însuşi Mântuitorul Hristos, propovăduită de Sfinţii Apostoli şi Părinţi şi apărată de Sfântul Marcu al Efesului, ci şi învăţătura că nu este cu putinţă nici o unire fără o temelie dogmatică sănătoasă, nici nu este cu putinţă vreo concesie în materie de credinţă.

 

Criza Bizanţului

La sfârşitul secolului al XIV-lea şi în secolul al XV-lea, Bizanţul nu mai era decât o rămăşiţă jalnică a unui stat odată măreţ. Din însemnătatea şi realizările de altădată ale multor dinastii care s-au succedat pe tronul Bizanţului nu mai rămăsese nici o urmă. Întregul stat fusese redus la Constantinopol cu o mică bucată de pământ în jurul lui, câteva oraşe mici separate în Grecia şi insulele din arhipelagul grec. Restul era deja în mâinile turcilor şi în parte ale italienilor. Într-adevăr, statul în sine era într-o situaţie de dependenţă vasală faţă de sultanul turc. Dar chiar pentru această condiţie de semi-independenţă sfârşitul era aproape. Se apropiau ultimele ceasuri ale Constantinopolului; mai mult decât o dată el a fost pe punctul de a fi distrus de turci, dar soarta l-a cruţat încă o dată.

Diplomaţia bizantină căuta orice mijloc pentru a salva statul. Au fost făcute încercări de a încheia tratate cu turcii, dar acestea au eşuat; un tratat cu tătarii nu a dus nicăieri; Rusia nu ieşise încă pe scena istoriei ca un mare stat. Singura speranţă era în Apus. A se apropia de Apus, a-l cointeresa pentru bătălia comună cu duşmanii creştinilor, turcii – aceasta devenise scopul şi sarcina diplomaţiei bizantine pe întreaga durată a perioadei de faţă. Împăratul Manuil al II-lea Paleologul călătorise în întreaga Europă în căutarea ajutorului din Apus. El fusese primit pretutindeni cu politeţe şi cu cinste, i se făcuseră promisiuni, dar de fapt el nu primea nimic. Adeseori, în realitate, se petrecea opusul: anumite puteri apusene profitau de slăbiciunea Bizanţului pentru a face achiziţii teritoriale pe socoteala lui. Din acest motiv un scriitor din secolul al XV-lea, Iosif Vriennios, i-a avertizat pe compatrioţii săi să nu-şi pună nici o nădejde în Apus: ,,Să nu fie nimeni amăgit – scria el – de speranţele înşelătoare că trupele italiene aliate vor veni la noi mai devreme sau mai târziu. Deşi pretind că vor sta în apărarea noastră, ele vor pune mâna pe arme doar pentru a distruge oraşul nostru, poporul nostru, şi numele nostru”.

Dar fiul şi succesorul lui Manuil, împăratul Ioan al VIII-lea, aliindu-se cu italienii prin căsătorie, credea totuşi că este posibil ca Bizanţul şi Apusul să-şi dea mâna şi ca cei din urmă să fie atraşi de partea Bizanţului în bătălia cu turcii. Pentru aceasta era necesar, mai înainte de orice, să se preocupe de concilierea cu Vaticanul. În acea vreme, condiţiile erau favorabile acestui lucru. Scaunul Romei era ocupat de un om care era neobişnuit de favorabil Ortodoxiei şi care era, pe lângă aceasta, liber de papismul extrem şi gata să accepte un Sinod ca fiind deasupra papei şi deciziile unui Sinod ca fiind obligatorii pentru papă însuşi. Când s-a înfăţişat la acest papă, Martin al V-lea, o delegaţie de la Constantinopol cu propunerea grecilor de a convoca un Sinod Ecumenic şi examinarea chestiunii restaurării fostei unităţi a Bisericilor Răsăritului şi Apusului, papa a primit delegaţia cu mare bucurie şi pe deplin de acord cu convocarea unui Sinod.

Însă, după acest prim pas, bizantinii nu au mers mai departe, şi problema a fost abandonată mulţi ani. Papa Martin al V-lea a stăruit pe lângă greci. ,,Sunt un om bătrân, scria el împăratului, haideţi să grăbim unirea. Fiindcă atâta vreme cât sunt viu, unirea se va dobândi cu uşurinţă, dar după moartea mea ea nu va fi încheiată bine”[12]. Cuvintele Papei Martin erau profetice. El a murit înainte ca Sinodul pentru reunirea Bisericilor să înceapă. Papa Eugenie al IV-lea, care i-a succedat, era exact opusul decedatului papă. Un om cu o voinţă extraordinar de puternică şi cu o concepţie extremă despre papism, încăpăţânat până la extrem în a-şi împlini voia sa, el a fost una din cele mai puternice personalităţi din istoria papalităţii. Papa Eugenie nu înţelegea şi nu cunoştea mentalitatea ortodoxă şi, aplicând o presiune puternică asupra ortodocşilor şi subordonând în mod evident Biserica Ortodoxă luişi, în realitate el a zădărnicit unirea celor două Biserici.

Lăsând deoparte multe detalii interesante, în noiembrie 1437 delegaţia greacă numeroasă, condusă de împăratul Ioan Paleologul şi Patriarhul Iosif al Constantinopolului, pleca spre Italia pentru Sinod, care urma să aibă loc la Ferrara. Înainte de a pleca, împăratul a convocat un mare sinod de clerici şi sfetnici ai săi. Un participant la acest sinod, secretarul împăratului Gheorghe Scholarios (viitorul Patriarh Ghenadie al Constantinopolului), observa că dacă cineva ar fi privit Sinodul iminent din Italia şi căutarea pentru unire cu Biserica Apuseană exclusiv din punctul de vedere al utilităţii politice pentru Bizanţ, atunci o astfel de unire a Bisericilor ar fi instabilă şi trecătoare. Temerile evidente privind păstrarea demnităţii Bisericii Ortodoxe în faţa latinilor puternici erau exprimate de asemenea de patriarhul Iosif şi alţi ierarhi; deoarece împăratul anunţase, chiar oarecum tăios, că el a luat în considerare totul şi a luat toată responsabilitatea asupra sa. De fapt, împăratul Ioan era de asemenea conducătorul delegaţiei greceşti şi conducea toate negocierile cu latinii.

La amintitul sinod, întrunit în Constantinopol înainte de plecarea delegaţiei greceşti spre Italia, a participat şi mitropolitul Efesului, Marcu Evghenikos.

 


[1] Mesaj al Sfântului Marcu înaintea morţii sale către Gheorghe Scholarios. Migne, Patrologia Graeca, v. 161.

[2] Mesaj al Sfântului Marcu către Papa Eugenie al IV-lea la deschiderea Sinodului de la Florenţa, pt. 2.

[3] Mesaj către Papa Eugenie, pt. 2.

[4] Ibid., întregul mesaj.

[5] Traducere liberă din Scrisoarea Enciclică, pt. 7.

[6] Epistolă către presbiterul Gheorghe din Metonia, pt. 2.

[7] Epistolă către proegumenul Mânăstirii Vatopedu.

[8] Arhimandrit Ambrozie Pogodin, Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa, Jordanville, New York, 1963 (în rusă), p. 226.

[9] Epistolă către Gheorghe Scholarios, pt. 2; potrivit Scrisoarea Enciclică, pt. 5.

[10] Epistolă către Kir Teofan, pt. 2; Scrisoarea Enciclică, pt. 1. A se vedea ,,Mărturia lui Andrei de Rhodos” în Sfântul Marcu al Efesului şi Unirea de la Florenţa, p. 409. Despre Arhiepiscopul Andrei de Colosse sau Rhodos, care a trecut de partea latinilor, a se vedea şi Ivan Ostrumov, Istoria Sinodului de la Florenţa, Editura Scara, Bucureşti 2002.

[11] A se vedea mesajul Sfântului Marcu către Papa Eugenie.

[12] Citat din J. Gill, Sinodul de la Florenţa, Cambridge, 1959.

 

Episodul urmator