----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 58 vizitatori și nici un membru online

Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic,

menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă (I)

 

Ştiind că lumea heterodoxă nu va renunţa niciodată la ereziile şi învăţăturile sale greşite,
la începutul secolului XX, conducătorii ortodocşi au pornit o campanie vehementă de reformare
a Bisericii Ortodoxe, pentru a putea săvârşi mult-dorita unitate a creştinilor – ideal de sorginte masonică.
Ei aveau nevoie ca un Sinod Ecumenic să valideze toate modificările dogmatice şi canonice necesare
protestantizării Ortodoxiei. Astfel, strădaniile lor pentru convocarea acestui Sinod s-au succedat neobosite,
zădărnicite însă de circumstanţe politice, sociale, de orgolii ierarhice, ciocniri între ‘puternicii’ Ortodoxiei
oficiale, dar susţinute de heterodocşii care îşi urmăreau propriile interese. Va reuşi oare mult-trâmbiţatul
Sinod din zilele noastre să le împlinească visul, care echivalează cu prăbuşirea Ortodoxiei oficiale ?
 
A se vedea, de asemenea, rubrica:
 

Reluăm acest articol, care a rulat pe site în anul 2016, având în vedere că aducem la zi în permanenţă informaţia legată de acest subiect. Se dezvăluie înaintea ochilor noştri noi şi inedite pagini de istorie, care completează imaginea de ansamblu şi aduc lumină asupra unor evenimente bisericeşti contemporane

Ideea convocării unui Sinod Ecumenic preocupă lumea ortodoxă de mai bine de un veac. Motivul care stă la baza dorinţei de întrunire a unui astfel de sinod a fost întotdeauna reformarea Bisericii Ortodoxe pentru apropierea de lumea heterodoxă, în vederea unirii cu ea. O astfel de reformă presupune modificarea canoanelor - eliminarea sau adaptarea lor la vremurile actuale -, modificarea diverselor rânduieli bisericeşti, precum adaptarea slujbelor, scurtarea sau eliminarea posturilor, modernizarea veşmintelor clericale sau chiar renunţarea la ele, adoptarea unui calendar care să permită unirea liturgică cu lumea heterodoxă etc, inclusiv orice formă de ecumenism în scopul apropierii şi în final al unirii cu heterodocşii.

Să aruncăm o privire asupra istoriei acestor încercări de convocare a unui Sinod Ecumenic, ca şi asupra promotorilor unei astfel de idei şi intenţiilor lor. Periplul istoric pe care vom încerca să-l facem ne va purta însă pe o mare învolburată de evenimente politice, sociale, şi nu în ultimul rând bisericeşti de mare anvergură, în care sunt amestecate ideologii şi curente într-un mod cu totul inedit, chiar unic în istoria ultimilor 2.000 de ani. Dezvoltarea economică şi tehnologică a societăţii omeneşti care a schimbat faţa pământului, mişcările sociale, revoluţiile ideologice şi războaiele care au zguduit lumea în ultimul secol au marcat puternic istoria Bisericii din ultimele 2-3 veacuri.

Aceste tulburări externe extraordinare au influenţat lumea ortodoxă, astfel că în Biserica Ortodoxă au apărut treptat germenii unei noi atitudini faţă de lumea heterodoxă. Conştiinţa ortodoxă a cunoscut o erodare profundă, ca urmare a confruntării ei permanente cu ştiinţa apuseană şi ideologiile seculare au câştigat adepţi printre ierarhii ortodocşi. De asemenea, interesele politice şi-au făcut loc către scaunele patriarhale, iar naţionalismul a provocat o dezbinare de proporţii între popoarele ortodoxe.

Însă, parcă nimic din toate acestea nu a reuşit să zguduie din temelii Ortodoxia aşa cum a făcut-o pleiada de patriarhi ecumenici din ultimul veac, care a reuşit să deturneze Biserica Ortodoxă de pe calea pe care mergea către Împărăţia cerească, înstrăinând-o de adevăratele sale scopuri. Această înstrăinare începe în 1902, odată cu urcarea pe tronul047. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE I 1 ecumenic, pentru a doua oară, a patriarhului Ioachim al III-lea.

 

Patriarhul Ioachim al III-lea şi Enciclica din 1902

În 1901, Ioachim al III-lea s-a urcat pentru a doua oară pe scaunul Constantinopolului (1878-1884; 1901-1912). În omilia rostită cu ocazia înscăunării, patriarhul menţiona deja două chestiuni cărora urma să le dea o importanţă deosebită în decursul păstoririi sale. Prima chestiune era legată de rezolvarea problemelor existente în relaţiile dintre Bisericile Ortodoxe locale. El afirma că era potrivit ca tronul ecumenic să joace un rol principal în acest efort, potrivit cu statutul său canonic. Cea de-a doua chestiune privea unitatea lumii creştine, adică relaţia dintre Ortodoxie şi confesiunile heterodoxe.

 

Patriarhul Ioachim al III-lea, la înscăunarea sa, în 1901, înconjurat de ierarhi ai scaunului ecumenic

 

În anul următor, pe 12 iunie 1902, patriarhul Ioachim al III-lea a publicat o Enciclică patriarhală şi sinodală adresată tuturor întâistătătorilor Bisericilor Ortodoxe locale. Prin acest document s-a iniţiat un dialog panortodox între patriarhul constantinopolitan şi conducătorii Bisericilor Ortodoxe locale. Patriarhul propunea 3 subiecte spre discuţie: aprofundarea şi întărirea unităţii panortodoxe; relaţia Bisericii Ortodoxe cu creştinătatea apuseană şi reforma calendarului iulian sau acceptarea calendarului gregorian şi posibilitatea modificării Pascaliei. El afirmă că ,,ele nu ridică nici o problemă nouă, ci înfăţişează chestiuni care sunt, de ceva vreme, subiectul unui studiu comun”.

În ce priveşte relaţia Ortodoxiei cu lumea heterodoxă, patriarhul vorbeşte despre o dorinţă evlavioasă şi sinceră pentru ,,unirea lor [a creştinilor apuseni] şi a tuturor celor care cred în Hristos cu noi în credinţa ortodoxă”. El scrie: ,,Noi ştim că această dorinţă evlavioasă se loveşte de stăruinţa neştirbită a acestor Biserici în dogmele pe care, luându-le ca temelie şi poziţie întărită odată cu trecerea timpului, ele par a nu fi dispuse să se alăture unui drum către unitate … şi nu manifestă nici un fel de entuziasm pentru a face aceasta, decât în nişte termeni şi pe nişte temelii pe care dorita unitate dogmatică şi tovărăşie sunt inacceptabile pentru noi”[1].

Deşi ştie şi arată limpede că lumea heterodoxă nu este deloc dispusă să renunţe la învăţăturile sale greşite, patriarhul constantinopolitan se gândeşte cum este posibil ,,să pregătim în prezent calea neobişnuită care duce către un asemenea ţel” şi ,,să găsim puncte de întâlnire şi contact, sau chiar să închidem ochii faţă de anumite nereguli până la încheierea la timpul cuvenit a întregii sarcini[2], deoarece numai atunci se va împlini ,,cuvântul lui Hristos despre o turmă şi un păstor”.

În acest context, el îi întreabă pe întâistătătorii ortodocşi ,,dacă momentul de faţă este socotit a fi timpul potrivit pentru o conferinţă preliminară cu privire la acest subiect, pentru a pregăti un teren potrivit pentru o abordare frăţească şi pentru a stabili, prin acordul comun al membrilor întregii Biserici Ortodoxe, care ar putea fi bazele, căile şi mijloacele cele mai potrivite”.

Este pentru prima oară când se formulează, într-un document oficial, dorinţa de a convoca întruniri la nivel panortodox care să stabilească o bază comună de dialog pentru toate Bisericile Ortodoxe. Ambele enciclice ale Patriarhului Ioachim al III-lea - cea din 1902 şi cea din 1904, dată ca răspuns la reacţiile Bisericilor Ortodoxe locale faţă de enciclica din 1902 - reprezintă primele documente oficiale ale Patriarhiei Ecumenice în care apar ideile ecumenismului modern şi sunt apreciate drept ,,primul act al Patriarhiei Ecumenice din istoria mişcării ecumeniste a secolului XX”.

Astfel, enciclica din 1902 înfăţişează lumii ortodoxe doleanţa Constantinopolului în ce priveşte relaţiile Ortodoxiei cu Apusul. Ea nu ia poziţie, ca de obicei, faţă de încălcarea unor canoane sau a dogmelor Bisericii, nici nu clarifică încă o dată poziţia ortodoxă faţă de anumite probleme - acestea fiind în principal scopurile unei enciclice -, ci pentru prima oară în istoria Ortodoxiei îndeamnă la modificarea unor reguli interioare bisericeşti.

De asemenea, patriarhul Ioachim al III-lea a vrut să convoace un Sinod local în Constantinopol la care să ia parte reprezentanţii altor Biserici Ortodoxe. În acest scop, patriarhul a redactat o listă cu 12 subiecte pe care a trimis-o spre analiză celorlalţi patriarhi. În cele din urmă, întrunirea nu a avut loc.

 

Mitropolitul Dorotei de Prussa şi acţiunile sale

Următorul pas făcut de ierarhii ortodocşi către convocarea unui Sinod Ecumenic l-a constituit Enciclica din 1920. În timpul mandatului său de prim-ministru dintre anii 1917-1920, Elefterie Venizelos (1864-1936) - nume răsunător în istoria Greciei secolului XX, om de stat care a fost prim-ministru în mai multe rânduri şi a ocupat mai multe scaune ministeriale, mare reformator, mason -, urmărind recuperarea teritoriilor greceşti din Asia Mică şi a Constantinopolului, a înţeles că inima Ortodoxiei elene nu era Atena, ci 047. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE I 2Constantinopolul şi vroia să aibă un om al său pe tronul ecumenic, care să-l ajute să-şi atingă ţelurile politice. Până la ridicarea lui Meletie Metaxakis la rangul de patriarh ecumenic, potrivit pentru această misiune a fost Mitropolitul Dorotei al Prussei, locum tenens al scaunului patriarhal între anii 1919-1921.

Mitropolitul Dorotei a iniţiat două chestiuni importante, prima legată de atitudinea Patriarhiei Ecumenice faţă de autorităţile turce, iar cea de-a doua faţă de lumea heterodoxă. Astfel, pe 21 ianuarie 1919, apărat fiind de un regiment greco-cretan staţionat în oraş, mitropolitul Dorotei a decis să nu se mai înveţe limba turcă în şcolile greceşti. Apoi, pe 16 martie, în bisericile din Constantinopol a circulat o rezoluţie pentru ,,Unirea cu Grecia”, după care Patriarhia şi grecii au refuzat să mai comunice cu Poarta Otomană. Când grecii au refuzat să participe la alegerile din noiembrie 1919, ruptura cu autorităţile turce a fost deplină.

O asemenea atitudine îndrăzneaţă avea nevoie de sprijin politic şi militar din afară, astfel că Patriarhia Ecumenică a început să-şi caute prieteni printre cei pe care i-a socotit dintotdeauna duşmani: heterodocşii. În primul rând, încă din ianuarie 1919, mitropolitul Dorotei a ‘întins’ mâna armenilor din Constantinopol, spre a-şi uni puterile cu ei; a fost organizată chiar o conferinţă greco-armeană care să ia în discuţie diverse probleme cu care se confruntau cele două minorităţi în plan local.

Apoi, în vara aceluiaşi an, Mitropolitul Nicolae al Cezareei a acceptat, în numele Patriarhiei, invitaţia Comisiei Mixte a Conferinţei Mondiale pentru Credinţă şi Organizare – un organism ecumenist premergător Consiliului Mondial al Bisericilor – de a participa la conferinţa sa preliminară de la Geneva din anul următor. El a afirmat că, ,,prin aceasta, [Patriarhia] întindea o mână de ajutor celor care lucrau în aceeaşi arie şi în aceeaşi vie a Domnului”. Această afirmaţie a fost probabil una din primele declaraţii ale Patriarhiei Ecumenice care susţinea în mod evident mişcarea ecumenistă.

În anul următor, în ianuarie 1920, Mitropolitul Dorotei şi sinodul său a emis faimoasa enciclică Către Bisericile lui Hristos de pretutindeni, care avea să fie primul document ecumenist oficial al Bisericii Ortodoxe şi care propunea măsuri extrem de concrete în vederea realizării doritei unităţi creştine. Enciclica a fost rodul unei conferinţe a ierarhilor profesori de la Şcoala Teologică din Halki, condusă de Mitropolitul Ghermano de Seleucia (mai târziu de Thyateira şi Marea Britanie).

Enciclica începe cu dezvăluirea surprinzătoare: ,,Propria noastră Biserică susţine că apropierea dintre diferitele Biserici creştine şi prietenia lor nu sunt excluse de diferenţele dogmatice care există între ele. Părerea noastră este că o asemenea apropiere este dorită şi necesară. Aceasta ar fi utilă pe multe căi pentru interesele reale ale fiecărei Biserici particulare şi cele ale întregului trup creştin şi, de asemenea, pentru pregătirea şi înaintarea binecuvântatei uniri care se va realiza în viitor, potrivit cu voia Domnului. Considerăm, deci, că timpurile de azi sunt cele mai favorabile pentru a ridica această problemă şi a o studia împreună”.

Astfel, comunităţile heterodoxe sunt numite în enciclică ,,venerabilele Biserici Creştine”, care ,,nu sunt nici străine nici îndepărtate, ci mai degrabă o familie şi apropiate întru Hristos”. Ele sunt, de asemenea, ,,co-moştenitoare, care formează un trup şi sunt părtaşe ale promisiunilor lui Dumnezeu întru Hristos”. Enciclica sugerează fondarea unei ,,societăţi a lui Hristos” care să faciliteze unirea tuturor Bisericilor: ,,În perspectiva unei înfiinţări pline de speranţă a Ligii Naţiunilor, îndrăznim să exprimăm mai jos, pe scurt, gândurile şi părerile noastre referitoare la modul în care înţelegem acest contact”. Patriarhia Constantinopolului crede ,,că următoarele două măsuri vor contribui puternic la apropierea” dintre Bisericile-surori: ,,Mai întâi, considerăm ca necesară şi indispensabilă îndepărtarea şi renunţarea la neîncrederea şi otrava reciproce dintre diferite Biserici, care iau naştere din tendinţa unora dintre ele de a atrage şi a face prozelitism printre membrii altor Biserici”[3], iar ,,În al doilea rând, trebuie reaprinsă şi întărită o dragoste mai presus de orice între Biserici, astfel încât membrii acestora să nu se mai privească ca străini, ci ca rude făcând parte din familia lui Hristos”.

Enciclica detaliază metodele prin care cele două măsuri pot fi traduse în practică: ,,După părerea noastră, o asemenea prietenie şi amabilitate pot fi arătate şi demonstrate pe următoarele căi:

 

a). Acceptarea unui calendar comun pentru sărbătorirea marilor praznice creştine în aceeaşi zi de către toate Bisericile,

b). Schimbul de scrisori frăţeşti cu ocazia marilor praznice, după cum se obişnuieşte şi la alte ocazii de excepţie,

c). Relaţii strânse între reprezentanţii tuturor Bisericilor de pretutindeni,

d). Relaţii între şcolile teologice şi profesorii de teologie; schimb de experienţă teologică şi bisericească şi de alte lucrări publicate de fiecare Biserică,

e). Schimbul de studenţi între seminariile diferitelor Biserici pentru o pregătire cât mai profundă a acestora,

f). Convocarea de conferinţe pan-creştine care să studieze problemele de interes comun pentru toate Bisericile,

g). Studiul imparţial şi profund al diferenţelor dogmatice în seminarii şi cărţi,

h). Respectul reciproc pentru tradiţiile şi practicile diferitelor Biserici,

i). Permisiunea de a folosi paraclisele şi cimitirele pentru slujbele şi înmormântările credincioşilor de orice confesiune, care decedează pe pământuri străine,

j). Rezolvarea problemei căsătoriilor mixte între credincioşii de diferite confesiuni,

k). Asistenţa reciprocă sinceră între Biserici pentru progresul religios, caritate, etc”.

 

Acest document nu a anunţat numai începutul trădării Constantinopolului şi unirea sa cu erezia ecumenistă, dar a fost şi necanonic. El a fost adresat de doar una dintre Bisericile Ortodoxe locale comunităţilor heterodoxe eretice, numindu-le ,,Bisericile Creştine din întreaga lume”. Enciclica vorbeşte pretenţios, în ceea ce priveşte problemele canonice şi dogmatice de o importanţă excepţională, în numele tuturor Bisericilor locale, ca şi pentru întreaga Biserică Ortodoxă. Ea a constituit prima încercare flagrantă de uzurpare a autorităţii Uneia, Sfinte Biserici Ortodoxe de către tronul Constantinopolului. În plus, ea a reprezentat rampa de lansare a Ortodoxiei spre ecumenismul modern, din acest moment ierarhii ortodocşi începând să colaboreze oficial cu conducătorii mişcării ecumeniste.

Este de remarcat că scopul real al enciclicei – căruia i-a fost subordonat un scop bisericesc, să spunem aşa – era unul politic: acela de a câştiga sprijinul heterodocşilor, îndeosebi al anglicanilor, pentru a-şi convinge guvernele să susţină planurile mitropolitului Dorotei şi prim-ministrului Venizelos în ce priveşte controlul grec asupra Constantinopolului şi Smirnei şi interiorul ţării.

Pentru aceasta, pe 24 februarie 1920, mitropolitul Dorotei îi scria arhiepiscopului de Canterbury: ,,Vă implorăm energic să încurajaţi guvernul britanic … în încercările sale de a-i alunga pe turci [din Constantinopol]. Prin această expulzare completă şi finală, şi pe nici o altă cale, poate fi asigurată renaşterea creştinismului în Orientul Apropiat şi restaurarea Bisericii Sfânta Sofia”.

Nu numai grecii flirtau cu anglicanii, ci şi anglicanii căutau să întărească o asemenea relaţie fructuoasă. În 1920, emisarii anglicani promiteau sume mari de bani Patriarhiei Antiohiei sărăcite, în schimbul recunoaşterii hirotoniilor lor. Patriarhia Antiohiei nu a făcut promisiuni, însă din Statele Unite ale Americii a fost trimisă o delegaţie condusă de Mitropolitul Gherasim de Messara pentru a participa la o conferinţă a episcopilor anglicani în Portland, Oregon, unde a fost ridicată această chestiune. Arhidiaconului Antonie Bashir, care l-a însoţit pe mitropolitul Gherasim la această conferinţă şi care ulterior a devenit conducătorul Bisericii Antiohiene din America, i s-a promis un salariu dacă va promite să lucreze printre ortodocşi pentru apropierea Bisericilor[4].

În acest timp, Patriarhia Constantinopolului sufla încă în vele naţionaliste. În decembrie 1920, mitropolitul Dorotei şi sinodul său a cerut demisia regelui de dragul naţiunii elene şi chiar s-a gândit la excomunicarea lui. Apoi, în martie 1921, o delegaţie patriarhală condusă de mitropolitul Dorotei însuşi a călătorit la Londra, unde s-a întâlnit cu ministrul de externe al Marii Britanii, Lordul Curzon, regele George al V-lea şi arhiepiscopul de Canterbury. Aceasta a fost prima călătorie de acest gen în Apus a unui ierarh de frunte al Ortodoxiei, de la participarea Patriarhului Iosif al Constantinopolului la fatidicul Sinod de la Ferrara-Florenţa (1437-1439). Şi acolo, ca Iosif[5], mitropolitul Dorotei a făcut un atac de cord şi a murit, tocmai când trebuia să primească titlul de vice-preşedinte de onoare al Congresului Mondial pentru prietenia lumii prin Biserici.

După moartea Mitropolitului Dorotei de Prussa, a urmat o luptă îndelungată între facţiunile regalistă şi venizelistă pentru controlul asupra Patriarhiei. Lupta s-a încheiat pe 24 ianuarie 1922, odată cu înscăunarea lui Meletie Metaxakis ca Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului, în ciuda interdicţiei puse asupra lui de Biserica Greacă. Ca o nouă sfidare, el a navigat către Constantinopol la bordul unui vas ce arbora steagul bizantin galben cu vulturul negru.

 

Ioachim Arnăutu

 


[1] Până la vremea acestei enciclice, existaseră deja o mulţime de contacte cu lumea protestantă îndeosebi. Ortodocşii şi protestanţii îşi dădeau mâna împotriva Romei, dar nu reuşeau să cadă de acord asupra unor puncte de credinţă. Secolul XIX este străbătut de mai multe încercări de dialog între cele două părţi, unele iniţiate de persoane particulare, altele chiar la nivel de sinod prin înfiinţarea unor comitete care să ia în discuţie şi să caute soluţii pentru unire.

Încercările protestanţilor de a agăţa Ortodoxia la remorca ecumenismului au fost încununate de succes prin eforturile depuse de John Raleigh Mott (1865-1955), metodist american, cunoscut lider francmason şi preşedinte al Y.M.C.A.. El a prezidat lucrările Conferinţei de la Edinburgh din 1910, care a lansat ecumenismul modern şi a fost preşedinte de onoare al Consiliului Mondial al Bisericilor. Cercetătorii mai noi ai mişcării ecumeniste au demonstrat că cei care au susţinut financiar această mişcare au fost motivaţi de interese economice şi nu în ultimul rând politice. Se cunoaşte în amănunt astăzi, după o lungă ‘conspiraţie a tăcerii’, strânsa colaborare dintre magnatul baptist american John D. Rockefeller jr. şi John Mott. A se vedea mai multe în serialul Sorgintea masonică a mişcării ecumeniste. Pentru activitatea lui Mott, a se vedea Originile misionare ale ecumenismului modern.

[2] Această modalitate de abordare a relaţiilor ortodoxo-heterodoxe - pe care patriarhul Ioachim al III-lea o expune pentru prima oară într-un document oficial - se aplică până astăzi, deşi istoria a demonstrat în nenumărate rânduri că nu te poţi înţelege cu ereticii. Cu atât mai mult, prin concesii vizibile faţă de învăţăturile lor, nu se ajunge la nici un rezultat. Aceasta este doar una din greşelile strategice pe care ortodocşii le vor face în relaţia cu heterodocşii din 1902 încoace.

[3] Este uluitor, dar încă din acea vreme exista tendinţa de a interzice clerului ortodox să facă prozelitism în rândul heterodocşilor, ,,fiindcă ar putea submina schema mai largă a unirii bisericeşti" …

[4] Astfel de exemple pot umple pagini. Antonie Bashir a fost doar unul din numeroşii clerici ortodocşi la care s-a făcut apel pentru a încuraja şi susţine apropierea lumii ortodoxe de cea heterodoxă. Profitând de entuziasmul, bunăvoinţa şi/sau lipsa unor posibilităţi financiare sau a unor înclinaţii neduhovniceşti, protestanţii au căutat în permanenţă oameni care să slujească scopului lor: acapararea totală a Ortodoxiei, prin care ar fi dobândit legitimitate.

[5] Şi ca Mitropolitul Nicodim al Leningradului (1929-1978), care a murit brusc, pe 5 septembrie 1978, pe când se afla în audienţă la Papa Ioan Paul I, şi căruia papa i-a citit rugăciunea de dezlegare de păcate …