----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 63 vizitatori și nici un membru online

Încercările de peste un veac de convocare a unui Sinod Ecumenic,

menit a aduce reforma în Biserica Ortodoxă (II)

 

Ştiind că lumea heterodoxă nu va renunţa niciodată la ereziile şi învăţăturile sale greşite,
la începutul secolului XX, conducătorii ortodocşi au pornit o campanie vehementă de reformare
a Bisericii Ortodoxe, pentru a putea săvârşi mult-dorita unitate a creştinilor – ideal de sorginte masonică.
Ei aveau nevoie ca un Sinod Ecumenic să valideze toate modificările dogmatice şi canonice necesare
protestantizării Ortodoxiei. Astfel, strădaniile lor pentru convocarea acestui Sinod s-au succedat neobosite,
zădărnicite însă de circumstanţe politice, sociale, de orgolii ierarhice, ciocniri între ‘puternicii’ Ortodoxiei
oficiale, dar susţinute de heterodocşii care îşi urmăreau propriile interese. Va reuşi oare mult-trâmbiţatul
Sinod din zilele noastre să le împlinească visul, care echivalează cu prăbuşirea Ortodoxiei oficiale ?
 

Partea I

Reluăm acest articol, care a rulat pe site în anul 2016, având în vedere că aducem la zi în permanenţă informaţia legată de acest subiect. Se dezvăluie înaintea ochilor noştri noi şi inedite pagini de istorie, care completează imaginea de ansamblu şi aduc lumină asupra unor evenimente bisericeşti contemporane

 

Patriarhul Meletie al IV-lea al Constantinopolului

În procesul de reformare a Bisericii s-au amestecat puternic conducătorii politici, mulţi dintre ei iniţiaţi în diferite organizaţii secrete şi oculte, care doreau distrugerea Bisericii Ortodoxe – distrugere care să se realizeze prin modificarea ‘de bunăvoie’, dinăuntru, a învăţăturii. Aceşti conducători politici din ţările ortodoxe de la începutul secolului XX căutau persoane potrivite în ierarhia ortodoxă pentru a le sprijini ascensiunea în funcţii de conducere, unde să le împlinească ţelurile reformatoare.

Putem vedea ce urmăreau aceşti politicieni citind scrisoarea ministrului grec Andrei Mihalakopoulos, din noiembrie 1916, adresată preşedintelui Consiliului de Miniştri, adică prim-ministrului Elefterie Venizelos. Ministrul susţinea necesitatea unei reforme radicale a Bisericii Ortodoxe a Greciei, care s-o aducă mai aproape de Occident şi îl prezenta pe Meletie Metaxakis (1871-1935), nepotul lui Venizelos, ca omul potrivit pentru a înfăptui această transformare a Bisericii Ortodoxe într-un ,,protestantism de rit răsăritean”:

,,Dle preşedinte, v-am spus cu multă vreme în urmă în Consiliul de Miniştri că, după ce am ajuns la încheierea luptei naţionale pe care aţi întreprins-o, ar fi necesar pentru binele ţării să vă îngrijiţi de altă luptă, la fel de importantă, aceea a modernizării problemelor noastre religioase. (…) Pentru a conduce această reformă cu adevărat revoluţionară veţi avea nevoie de un ierarh vizionar, unul precum sunteţi dvs. în politică. Aveţi unul: vorbim de ierarhul din Cipru (Meletie Metaxakis). Sub călăuzirea dvs., el va deveni Venizelos al Bisericii Greciei.

Care sunt elementele care vor necesita reformă (de îndată ce revoluţia politică l-a îndepărtat pe Arhiepiscopul Procopie al Atenei şi pe cei ca el) în cercurile intelectuale şi monahale, când va fi instalată o ierarhie ecleziastică şi un sinod universal sau poate numai un sinod grec … ?

 

1) Anularea posturilor, care astăzi sunt o simplă formalitate. Nimeni nu mai ţine posturile, cu excepţia celor care nu au ce să mănânce. Englezii şi germanii şi chiar italienii din nord care s-au eliberat de fanatismul religios mănâncă bine, şi mâncând bine muncesc bine şi zidesc o rasă bună.

2) Modernizarea diferitelor slujbe şi liturghii. Prezenţa mai redusă a preotului, psalţilor şi diaconului şi o prezenţă crescută a predicatorului retoric. Ce pot înţelege cu adevărat oamenii care participă la ceremoniile religioase din aceste ore pe care le petrec şi din statul în picioare ? Nimic. Dacă preotul ar fi obligat să recite 2-3 imne şi să înveţe jumătate de oră, ascultătorii ar avea într-un timp foarte scurt mult mai mult beneficiu din aceasta din punct de vedere social, moral şi patriotic.

3) Fiind educaţi la şcoli speciale, preoţii vor fi învăţat nu sensul ci cum să vorbească poporului într-un mod inteligibil despre sobrietate, economii, dragostea de ţară, chiar despre datoriile politice ale ascultătorilor etc.

4) Vom aboli diferitele praznice ale Sfântului Atanasie, Sfântului Andrei etc care nu sunt decât o scuză pentru lene. O sărbătoare pe duminică şi 2-3 sărbători pe an vor fi suficient de satisfăcătoare pentru leneşi. La sate, sărbătorile sunt mai multe ca zilele de muncă. (…) De aici lenea şi consecinţele sale vătămătoare: beţia, jocurile de noroc, crima în vremea care rămâne liberă în zi, după liturghie. Evident, nu este posibil, din nefericire, a face ca ideea de sfinţenie să dispară. (…) Vom publica o carte de acest fel, rod al colaborării Bisericii bune şi scriitorilor mireni. Şi cuvântul ‘sfânt’ va dispărea. (…)

5) Mânăstirile, sursa întregii corupţii şi a tuturor abuzurilor de avere şi morală, vor fi desfiinţate[1]. Pământurile lor vor trece în mâinile ţăranilor. (…)

 

Bineînţeles, toate cele de mai sus sunt numai o foarte mică parte a programului. Este necesară reformarea multor altor lucruri. (…) Ei vă vor spune, domnule preşedinte, că a pune în practică o asemenea sarcină este un lucru greu; că poporul se va ridica împotriva noilor iconoclaşti; că va izbucni o revoluţie împotriva celor lipsiţi de evlavie. Nu se va întâmpla nimic de genul acesta, din moment ce propriul vostru prestigiu creşte. (…) Dacă reuşim la nivel naţional, atunci cealaltă purificare, purificarea lăuntrică va urma şi nimeni nu va putea să provoace tulburări. (…) Ierarhia ecleziastică pe care o vom instrui să pregătească reforma va trebui să răspundă nevoii de a reglementa problemele religioase, după abolirea statului turc şi reducerea zonei în care Patriarhia Ecumenică îşi exercită jurisdicţia”.

Ministrul grec a avut dreptate, Meletie Metaxakis s-a dovedit a fi potrivit pentru acţiunea ‘măreaţă’ dorită de politicieni, de masoni şi lumea heterodoxă deopotrivă. El a avut o contribuţie uriaşă la procesul de protestantizare a Ortodoxiei şi de deschidere a porţilor Bisericii Ortodoxe pentru primirea de inovaţii şi învăţături străine.057. Incercarile II - Cronica ext 34-1

Patriarhul Meletie al IV-lea (Metaxakis) al Constantinopolului este una dintre cele mai funeste personalităţi ale Bisericii Ortodoxe din secolul XX. Animat de ţelurile masoneriei, din care a făcut ,,ţelul vieţii lui”, ca şi de ecumenism, căutând cu orice preţ unirea cu lumea heterodoxă, reformator fanatic şi fără scrupule, el a dorit cu ardoare să impună Bisericii Ortodoxe o transformare din temelii.

Implicarea sa în masonerie este zugrăvită în biografia alcătuită de masonul Alexandru J. Zervoudakis, la cererea comitetului editorial al periodicului Buletinul Masonic (Τεκτονικον Δελτίον). El a primit sarcina ,,de a realiza un studiu care să schiţeze viaţa unei alte stele faimoase, care străluceşte şi luminează firmamentul Bisericii Ortodoxe a Greciei”.

 

Coperta periodicului Buletinul Masonic (Τεκτονικον Δελτίον), nr. 71 (ianuarie-februarie 1967), revista Marii Loji a Greciei, în care a fost publicat articolul lui Alexander J. Zervoudakis, ,,Masoni celebri: Meletie Metaxakis”, pag. 25-50

 

Pentru mai multe amănunte privind viaţa şi activitatea lui Meletie Metaxakis, a se vedea:
Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh
Un articol de Preot Srboliub Miletich
 
Mason – Inovator – Ecumenist
 
Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 

 

Ca urmare, a scris o biografie extrem de amănunţită a patriarhului, de 25 pagini, remarcabilă din punct de vedere istoric. Este de notat faptul că ceea ce scrie Zervoudakis este mai presus de orice îndoială, deoarece el l-a cunoscut personal pe Meletie Metaxakis ca mason. El notează: ,,În orice împrejurare, dreptatea şi adevăratele virtuţi masonice l-au călăuzit, în mod firesc şi spontan, în ceea ce trebuia să spună şi în modul în care trebuia să acţioneze ... Fratele Meletie şi-a continuat activităţile masonice oriunde a mers în cursul vieţii sale tumultuoase ... Puţini sunt cei care, asemenea fratelui Meletie, acceptă masoneria şi fac din ea experienţa vieţii lor. A fost o veritabilă pierdere pentru noi că el a fost chemat atât de curând din Marea Lojă Masonică Armonia la odihna veşnică, înainte de a-şi desăvârşi lucrarea cu care el îşi încununase trecerea prin lumea noastră”.

Despre spiritul său reformator, în periodicul Viaţa (Ζωή), cu puţină vreme înainte de moartea lui, se scria: ,,Frustrat de conservatorism, el manifesta tendinţe liberale, care adesea s-au dovedit incontrolabile … privind chiar instituţiile Bisericii ca uşor adaptabile la pragmatismul şi cerinţele epocii. … Ambiţios, neliniştit şi neobosit el a fost de asemenea un autor intruziv al iniţiativelor şi un născocitor şi instigator al unor planuri nerealizabile” (Ζωή, nr. 1195, 10 august 1935, p. 248).

De asemenea, în celebrul său ,,Memorandum” adresat Sfântului Sinod al Bisericii Greciei, Mitropolitul Irineu de Kassandreia l-a criticat cu asprime pe Meletie: ,,Spiritul inovator şi revolta … era întrupat în persoana maleficului patriarh Meletie Metaxakis. … Satisfăcând dorinţele păcătoase şi poftele egoiste ale Bisericilor heterodoxe şi societăţilor secrete, cărora, orbit de slava deşartă şi sacrificând totul pentru înălţarea propriului ego, le-a datorat ascensiunea sa în cele mai înalte poziţii în Bisericilor Ortodoxe locale. … el a deschis larg porţile pentru toate inovaţiile”. Tot acest mitropolit l-a numit ,,Luther al Bisericii Ortodoxe”.

Într-adevăr, reuşind să ajungă întâistătător a 3 Biserici Ortodoxe: arhiepiscop al Atenei şi întregii Grecii (1918-1920, sub numele de Meletie al III-lea), patriarh al Constantinopolului (1921-1923, sub numele de Meletie al IV-lea) şi patriarh al Alexandriei (1926-1935, sub numele de Meletie al II-lea), dar şi mitropolit de Kition (1910-1918), ales în mod necanonic, cu sprijinul heterodocşilor şi masonilor, a urmărit aceleaşi ţeluri odioase pentru Ortodoxie: strângerea relaţiilor cu heterodocşii, în mod special cu anglicanii, anularea sau chiar interzicerea unor rânduieli şi elemente de rit ortodox socotite ,,demodate” şi chiar ,,surse de jenă” în faţa heterodocşilor şi dorinţa de a impune viziunea sa şi a celor de un cuget cu el întregii Biserici Ortodoxe prin convocarea unui Sinod Ecumenic care să reformeze din temelii Ortodoxia.

 

Congresul Panortodox de la Constantinopol din 1923

În 1923, în atmosfera tumultuoasă de după primul război mondial, patriarhul Meletie al IV-lea a convocat un congres panortodox – o întrunire necanonică a 6 episcopi, 1 arhimandrit şi 2 laici, cu intenţii măreţe de reformare a Bisericii Ortodoxe. Printre acestea se numărau reglementarea relaţiilor inter-ortodoxe şi a celor ortodoxo-heterodoxe, ca şi o sumă de măsuri care presupuneau încălcarea canoanelor şi a Tradiţiei ortodoxe în general, precum scurtarea posturilor de peste an, scurtarea slujbelor bisericeşti şi modificarea unor rânduieli liturgice, modificarea veşmintelor şi tunsorii clericale, căsătoria după hirotonie, căsătoria clericilor văduvi şi a episcopilor, adoptarea unui calendar care să permită unirea liturgică cu lumea heterodoxă etc.

 

057. Incercarile II - Pagini 78

 

Deşi planurile grandioase de protestantizare a Ortodoxiei pe care le avea patriarhul Meletie nu s-au putut împlini prin această întrunire, Congresul a fost cea mai grea lovitură pe care el a reuşit să o dea Bisericii Ortodoxe, prin introducerea reformei calendarului şi crearea unei schisme în sânul Ortodoxiei până astăzi[2]. Pe lângă această hotărâre, Congresul a exprimat disponibilitatea sa (în numele Bisericii Ortodoxe) de a stabili o dată fixă pentru praznicul Învierii Domnului şi de a adopta un alt calendar care chiar să nu aibă ca unitate săptămâna. Au mai fost luate câteva hotărâri privind căsătoria a doua a clericilor văduvi, posibilitatea contractării căsătoriei înaintea hirotoniei, schimbări în rânduielile de post şi posibilitatea prăznuirii sfinţilor din timpul săptămânii în cea mai apropiată duminică, dar, având în vedere practicile existente la acea vreme şi mentalitatea deja în plină schimbare a lumii ortodoxe, ele au trecut aproape neobservate.

Dornic să-şi continue lucrarea de reformare a Bisericii, patriarhul Meletie a propus convocarea în 1925 a unui Sinod Ecumenic care să valideze hotărârile luate la Congres şi să introducă alte reforme mai ample în Biserică. Spre deosebire de propunerile anterioare de convocare a unui Sinod Ecumenic, care veneau din afara lumii ortodoxe, acum se auzea pentru prima oară această propunere făcută din sânul Bisericii, de însuşi patriarhul Constantinopolului.

Graba cu care acesta dorea convocarea unui Sinod Ecumenic vădeşte, într-o oarecare măsură, interesele oculte ale patriarhului; probabil, el a încercat să-i ia pe nepregătite pe reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe locale prezenţi la congresul din 1923, ca aceştia să-şi dea acordul în pripă, iar ulterior el să poată dirija cu abilitate evenimentele în direcţia dorită. Însă, după experienţa amară a Congresului din 1923, Biserica Serbiei şi-a exprimat dorinţa ca toate Bisericile Ortodoxe locale să facă pregătiri serioase pentru desfăşurarea sinodului şi, eventual, să aibă loc o conferinţă pregătitoare. În aceste condiţii, sinodul a fost amânat.

 

Patriarhul Miron Cristea şi propunerea sa

De un cuget cu el a fost primul patriarh al României, Miron Cristea (1868-1939, mitropolit primat între anii 1920-1925, patriarh între anii 1925-1939). La scurtă vreme după înscăunarea sa ca Mitropolit al Ungrovlahiei, în scrisoarea irenică adresată în anul 1920 Patriarhiei Ecumenice, el considera ,,necesar ca – în interesul bunei rezolvări a unor 057. Incercarile de peste un veac de convocare a unui SE IIchestiuni bisericeşti, care bat la poarta tuturor ţărilor cu credincioşi ortodocşi şi în interesul întăririi unităţii atât de folositoare pentru toţi a unei Biserici Ortodoxe răsăritene de pretutindeni – să reluăm firul atât de mult întrerupt al consfătuirilor în soboare comune ale tuturor Bisericilor care mărturisesc apostolica credinţă răsăriteană”.

 

Patriarhul Miron Cristea, în 1938

 

În aceeaşi perioadă, Miron Cristea a prezentat Sinodului român un program de reformă în 9 puncte, care seamănă uluitor cu planurile patriarhului ecumenic. Programul propunea înlocuirea calendarului iulian cu cel gregorian, combaterea sectelor, revizuirea unor aspecte ale ritului, recăsătorirea preoţilor văduvi etc. De asemenea, patriarhul Miron susţinea dezvoltarea puternică a ecumenismului local şi mai mult convocarea unui Sinod Ecumenic[3] pentru distrugerea zidului canonic al Ortodoxiei care stătea în calea modernizării Bisericii. Zelul său reformator a fost remarcat şi în hotărârea Sinodului român de a sărbători Învierea Domnului potrivit Pascaliei gregoriene, în dorinţa de a aplica noul calendar atât în ce priveşte sărbătorile cu dată fixă (adică, cu 13 zile mai devreme), cât şi în ce priveşte sărbătorile cu dată schimbătoare (care depind de data Sfintelor Paşti). Drept urmare, Sinodul român a hotărât ca, în 1926 şi 1929, Sfintele Paşti să fie prăznuite potrivit Pascaliei gregoriene, la o dată diferită de cea calculată potrivit Pascaliei iuliene, fapt ce a stârnit o tulburare foarte mare în ţară şi a făcut ca Bisericile Ortodoxe surori să mustre Sinodul român, fiind la un pas de a acuza Biserica Română de schismă.

La câteva luni de la încheierea Congresului din 1923, Meletie Metaxakis a fost depus în mod ruşinos din scaunul patriarhal. Dar înlocuirea sa cu patriarhul Grigorie al VII-lea (1923-1924) nu a schimbat prea mult starea lucrurilor, căci acesta era la rândul său ecumenist şi mason, urmărind aceleaşi ţeluri ca predecesorul său. Echipa lui Metaxakis a rămas intactă în Fanar şi loială inovaţiilor introduse de liderul său masonic.

Ioachim Arnăutu

 


[1] Aversiunea faţă de monahism era foarte răspândită în epocă printre minţile luminate din ţările ortodoxe, dar puternic influenţate de diverse curente religioase şi ideologice din Occident. Această atitudine ar putea face chiar subiectul unui articol vast.

[2] Reforma calendarului a fost o hotărâre care nu a fost luată la nivel panortodox şi care totuşi a fost introdusă fără a se aştepta validarea ei de către întreaga Biserică. Impunerea ei cu ajutorul pârghiilor puterii civile şi în circumstanţe istorice nefavorabile a generat o situaţie necanonică şi, în consecinţă, o schismă. Trebuie precizat faptul că reforma calendarului nu a fost un scop în sine, ci doar unul din punctele unui program de reformare a Bisericii Ortodoxe în scopul apropierii ei de lumea heterodoxă - cel mai vizibil dintre ele.

Discuţiile despre noii calendarişti şi vechii calendarişti, despre cei care nu au vrut să renunţe la calendar şi care eventual se închină la el, sunt fals construite, anume pentru a-i defăima pe cei care au rămas în afara Ortodoxiei oficiale, susţinute politic. În plus, categorisirile de astăzi - ortodocşi de stil vechi ecumenişti şi anti-ecumenişti, ortodocşi de stil nou ecumenişti şi anti-ecumenişti - îngreunează orice încercare de a pricepe adevăratele ţeluri ale celor care au întreprins schimbarea calendarului. Schimbarea calendarului a făcut şi face parte din ţelurile ecumeniştilor, şi continuă să fie un punct în cadrul unui program de reformare a Bisericii Ortodoxe, de vreme ce ea nu şi-a atins scopul: nu a reuşit încă să-i unească la nivel liturgic pe ortodocşi şi heterodocşi. Discuţiile privind calendarul bisericesc şi data Sfintelor Paşti se duc încă în culise.

[3] La Conferinţa de la Sinaia, desfăşurată între 22-23 septembrie 1934 a fost emisă din nou propunerea întrunirii unui Sinod Ecumenic şi s-a discutat despre ,,lărgirea perspectivei pentru viitoare organizaţii ecleziologice internaţionale”.