----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Cine e online?

Avem 60 vizitatori și nici un membru online

Prigonirea monahilor din Muntele Athos

de către Patriarhia Constantinopolului (VIII)

de părintele Patric Ranson

 

Episodul anterior

 

Capitolul III

Justificarea imposibilă a persecuţiei

Monahii de la Schitul Sfântul Prooroc Ilie şi cei din Mânăstirea istorică Esfigmenu nu încetează să ofere motive dogmatice şi ecleziastice care îi împiedică să-l pomenească pe patriarhul Constantinopolului.

Ei citează canoanele apostolice, pe cele ale Sinoadelor Ecumenice, sinaxarul sau vieţile sfinţilor, textele Părinţilor Bisericii. În schimb, patriarhia şi neo-athoniţii oferă puţine argumente ecleziologice. Aceleaşi revin mereu: ,,Părinţii zeloţi nu au ce căuta pe teritoriul canonic al patriarhiei, ei nu sunt ‘canonici’”. În Europa, unde acest fel de argumente se presupune că prind la opinia publică, străină de Biserica Ortodoxă şi de duhul Ortodoxiei, se adaugă bucuros că aceşti părinţi zeloţi ar fi ,,fundamentalişti”. Toate aceste afirmaţii sunt mincinoase, şi noi vom răspunde la aceste alegaţii. Totuşi, oare acestea justifică trimiterea poliţiei în mânăstiri, surghiunirea cu forţa a monahilor ? Nu, deoarece recurgerea la violenţa fizică este de un alt ordin.

Din punct de vedere legal, turcii sunt la ei acasă astăzi în Constantinopol. Fiindcă ei au forţa, legea pe care ei înşişi au alcătuit-o şi recunoaşterea internaţională, oare au dreptul să-i prigonească pe creştini, să-i maltrateze şi să-i alunge cum au făcut-o de multe ori în acest secol ? Nu, bineînţeles ! Dimpotrivă, legile lor ar trebui să garanteze prezenţa şi bunurile creştinilor, dacă ei vor să fie consideraţi astăzi un stat democratic.

Sau patriarhia acţionează în Muntele Athos precum turcii, pretinzând că este singura care are autoritate în Sfântul Munte, care, în toată istoria sa, a fost mereu un loc pan-ortodox. Poate de asemenea să urmeze modelul papalităţii care are statul său, Vaticanul, cu propria poliţie şi propria armată, toate simbolice de altfel. Dar Muntele Athos nu a fost niciodată statul patriarhiei, nici teritoriul său propriu. Condiţia pentru a vieţui acolo era de a fi ortodox, nu de a recunoaşte patriarhia.

Or nimeni nu contestă, nici Constantinopolul, nici de altundeva, că părinţii zeloţi sunt ortodocşi, că ei cred şi mărturisesc ceea ce a crezut şi mărturisit întotdeauna Biserica Ortodoxă. În loc să strige cu glas tare, până şi duşmanii lor cei mai răi sunt siliţi să tacă, neputând să-i acuze de erezie. Aceşti părinţi sunt, prin urmare, călugări ortodocşi care nu recunosc Patriarhia actuală a Constantinopolului. Îi face aceasta schismatici ?

Aşadar, chestiunea de fond este: este cu putinţă să fii ortodox fără să recunoşti Patriarhia Constantinopolului ? Este cu putinţă să fii ortodox fără să-i pomeneşti pe episcopii Fanarului ?

Înainte de a răspunde la această întrebare, să o abordăm repede pe cea a dreptului de a-i persecuta pe disidenţi. Un pic de lumină în această privinţă va permite a risipi acuzaţia de ,,fundamentalism” şi a arăta cât de ridicolă este.

 

A) Există dreptul de persecuţie ?

1. Adevărul care vă va face liberi (Ioan 8, 32) se poate statornici prin constrângere ?

Primii creştini au fost prigoniţi[1]. Şi sub Imperiul creştin ei au fost persecutaţi încă destul de des când împăratul prefera o erezie sau alta, adeseori din interes politic, în locul învăţăturii apostolice. Aşa au stat lucrurile aproape în toată istoria Bisericii, în vremea arianismului, pneumatomahilor, nestorianismului, monofizismului, monotelismului, iconoclasmului – perioade în care ortodocşii au pătimit mii de rele din partea împăraţilor eretici sau care îi protejau pe eretici[2]. Sinoadele de unire, fie că este vorba de cel de la Lyon din 1274 sau cel de la Florenţa din 1439, precum şi cel de la Brest-Litovsk, mult mai târziu, în 1596, au constituit prilejul unor persecuţii îndreptate împotriva celor care rămâneau credincioşi credinţei ortodoxe.

În mod similar, isihaştii au fost prigoniţi de patriarhul Calecas. În perioada monarhiei bavareze, colivazii au fost prigoniţi de alţi monahi din Muntele Athos şi, împreună cu ei, o parte din credincioşii strânşi în jurul monahului Hristofor (Papoulacos) şi al lui Cosma Flamiatos, au avut aceeaşi soartă. În fine, noi am văzut, în secolul nostru, că stiliştii greci şi români au fost obiectul persecuţiei. La această listă incompletă ar trebui să adăugăm mulţimea de noi mucenici: greci, victime ale turcocraţiei; sârbi, masacraţi de ustaşi; ruşi, masacraţi de bolşevici – cel puţin aceştia nu se foloseau de numele lui Hristos pentru a prigoni.

Părinţii Bisericii, prin cuvintele şi prin viaţa lor, au învăţat că trebuia păstrată credinţa prin toate mijloacele evanghelice, adică în detrimentul propriei vieţi, dacă acest lucru era necesar; dar ei nu au învăţat niciodată că violenţa faţă de cei pe care nu-i poţi convinge este un argument şi o practică ortodoxă. Singurul scriitor bisericesc care a justificat multă vreme persecuţia în lupta sa împotriva donatiştilor este episcopul Hipponei.

Augustin al Hipponei a făcut-o dând o explicaţie unui fragment din Scriptură care nu fusese niciodată interpretat astfel de predecesorii săi. Este vorba de cunoscutul fragment despre sileşte-i să intre din pilda cinei celei mari: Un om oarecare a făcut cină mare şi a chemat pre mulţi; şi a trimis pre sluga sa în ceasul cinei să zică celor chemaţi: veniţi, că iată gata sunt toate. Şi au început toţi dimpreună a se lepăda. Cel dintâi a zis lui: ţarină am cumpărat, şi am nevoie să ies şi să o văd, rogu-te să mă ierţi. Şi altul a zis: perechi de boi am cumpărat cinci, şi merg să-i ispitesc; rogu-te să mă ierţi. Şi altul a zis: muiere mi-am luat şi pentru aceasta nu pot veni. Şi întorcându-se sluga aceea, a spus domnului său acestea. Atunci mâniindu-se stăpânul casei, a zis slugii sale: ieşi curând la răspântiile şi uliţele cetăţii, şi săracii şi betegii şi şchiopii şi orbii adu-i aici. Şi a zis sluga: doamne, s-a făcut cum ai poruncit şi încă mai este loc. Şi a zis domnul către slugă: ieşi la drumuri şi la garduri şi îi sileşte să intre, ca să se umple casa mea. Că zic vouă: că nici unul din bărbaţii aceia ce erau chemaţi, nu va gusta cina mea (Luca 14,16-24).

Augustin evocă acest fragment în scrisoarea sa către Vichentie, fost adept al schismei din Rogatus, devenit episcop de Cartagina şi care se îngrijora pentru legile crude date împotriva donatiştilor în Africa. Augustin îi răspunde aceasta: ,,Menajamentele nu sunt întotdeauna din prietenie, şi loviturile nu sunt întotdeauna din duşmănie ... Tu crezi că nimeni nu trebuie să fie constrâns să fie drept; tu citeşti totuşi că tatăl familiei spune slujitorilor lui: Toţi pe care îi găseşti, sileşte-i să intre (potrivit Luca 14, 23); că însuşi cel care din Saul a devenit Pavel – printr-o violenţă mare la care l-a supus Hristos – a fost împins şi silit să cunoască şi să păzească adevărul (Faptele Apostolilor 9, 3-7). Dacă ai aprecia doar banii sau vreo avere oarecare, oare sunt acestea mai valoroase pentru oameni decât lumina însăşi, de care ochii se găsesc lipsiţi ? Or Pavel, aruncat la pământ de glasul venit din Cer, a pierdut de îndată această lumină şi nu a mai redobândit-o decât atunci când a intrat în Biserică[3].

Şi tu crezi că nu trebuie nicidecum a brusca un om pentru a-l elibera de o greşeală vătămătoare, când vezi, din exemple incontestabile, că Dumnezeu Însuşi a lucrat astfel, El care ne iubeşte mai mult ca oricine, şi când tu Îl auzi pe Hristos zicând: Nimeni nu poate să vină către mine, de nu-l va trage pre el Tatăl (Ioan 6, 44) ? Lucru care are loc în inimile tuturor celor care se convertesc din teamă de mânia dumnezeiască. În sfârşit, tu ştii că este suficient ca hoţul să împrăştie grăunţe pentru a abate turma de la calea dreaptă şi ca păstorul să fluture din bici pentru a aduna oile rătăcite[4] !”

Această interpretare nu se găseşte la Părinţii dinainte de Augustin, nici în toată tradiţia care i-a urmat.

De fapt, pentru Părinţi, temelia vieţii în Hristos este sinergia, colaborarea dintre voinţa umană liberă şi harul lui Dumnezeu. Termenul folosit în limba greacă (anagkason) şi care este tradus prin silire se regăseşte de multe ori, el însuşi şi echivalenţii săi, în Scriptură. Aceste expresii nu înseamnă întotdeauna constrângerea fizică, departe de aceasta: se ,,sileşte” prin cuvânt, prin autoritate, prin prietenie, prin stăruinţă ... Sileşte-i să intre înseamnă: stăruiţi să intre, faceţi totul pentru a-i face să intre, nu neglijaţi nici o politeţe pentru a-i invita. Acest sens este cel firesc în limba greacă[5]. Iisus au silit [enagkasen] pre ucenicii săi să intre în corabie şi să meargă înaintea lui de ceea parte (Matei 14, 22 şi Marcu 6, 45), fără a-i brusca, dar folosindu-se de autoritatea Sa părintească; pelerinii care mergeau la Emaus, Cleopa şi Luca, L-au silit (parebiasanto) pe Cel care li S-a arătat să rămână cu ei, atunci când El Se făcea că merge mai departe (Luca 24, 28). Aceasta s-a făcut prin rugăciunea lor stăruitoare.

Iată cum comentează acest fragment monahul Eftimie Zigaben care, în secolul al XII-lea, a comentat ansamblul Evangheliilor şi a rezumat învăţătura Părinţilor pe tema lor. El explică mai întâi pilda spunând că Dumnezeu Tatăl şi Ziditorul, numit aici om datorită dragostei Sale de oameni, a pregătit un ospăţ, cel al iconomiei evanghelice, numit cină pentru că a avut loc în vremurile de pe urmă, ca în seara acestui veac. Chemarea celor care nu fuseseră poftiţi este cea a păgânilor care trăiau la drumuri, fără protecţia Legii dumnezeieşti şi chinuiţi de diavoli şi la gardurile spinoase ale păcatului. ,,El a dat poruncă de a-i sili (anagkasai) pe cei care veneau din neamuri, nu pentru a spune că trebuiau trataţi cu violenţă (biazesthai), ci pentru a face să se înţeleagă că trebuia să stăruiască mai mult şi mult mai mult timp asupra propovăduirii când li se adresau lor, deoarece ei sunt ţinuţi captivi cu tărie şi stăpâniţi de demoni şi că ei dorm în întunericul profund al înşelăciunii”[6].

Sfântul Teofilact al Bulgariei[7], în Comentariul la Evanghelia după Luca, explică astfel acest fragment: ,,Mentalitatea barbară a păgânilor, şi divizarea sa în credinţe multiple, este simbolizată de drumuri, în timp ce gardurile reprezintă viaţa lor trăită în păcate. Or el nu porunceşte pur şi simplu să-i invite, ci chiar să-i silească, deşi faptul de a crede trebuie să fie pentru toţi un act de liberă alegere (kaitoi proairetikon apasi to pisteuein). Dar pentru ca noi să înţelegem că se dezvăluie un semn mare al puterii lui Dumnezeu la trecerea păgânilor la credinţă, atunci când ei trăiau într-o neştiinţă atât de adâncă, El a folosit cuvântul: Sileşte-i. Da, dacă tăria propovăduitorului nu ar fi fost puternică, şi mare adevărul cuvântului, cum ar fi fost făcuţi aceşti oameni scoşi din minţi de idolatrie şi devotaţi neruşinărilor, să adopte dintr-o dată cunoştinţa adevăratului Dumnezeu şi desăvârşirea vieţii duhovniceşti ? Prin urmare, vrând să arate caracterul extraordinar al acestei transformări, El numeşte ‘silire’ această faptă, ca şi cum El ar fi spus: chiar dacă ei nu vroiau să se lepede de idolii lor şi de viaţa lor desfrânată, elenii au fost siliţi, de adevărul mesajului evanghelic, să le lase. Fără a socoti că forţa minunilor silea foarte tare la a trece la credinţa în Hristos”[8].

 

Traducere: Catacombele Ortodoxiei

 


[1] De către romanii păgâni care îi recunoşteau pe toţi zeii, necrezând în realitate în nici unul. Ei nu erau toleranţi, ci indiferenţi în ce priveşte religia, cu condiţia să li se recunoască împărăţia pământească. Creştinii refuzau cultul împăratului.

[2] Despre aceste erezii, sensul lor dogmatic şi respingerea lor de către ortodocşi, a se vedea editorialul părintelui Ambrozie în Lumina Taborului, nr. 5, Paris, 1985, p. 3-44, ca şi Filozofia ortodoxă a Adevărului de părintele Iustin Popovici, vol. I, L’Age d’Home, Lausanne, 1992, în diferite părţi.

[3] Cititorul va fi surprins să vadă convertirea Sfântului Pavel tâlcuită de Augustin în termeni de violenţă şi folosită de el pentru a justifica persecuţiile. Dar, în timp ce în gândirea obişnuită harul şi violenţa se exclud, ele se combină în augustinism. Iată cum un augustinian din secolul al XVII-lea, părintele Merlin, susţine acest fragment împotriva criticilor lui Bayle: ,,În ce priveşte violenţa utilizată de Hristos cu Sfântul Pavel, luându-i vederea şi aruncându-l la pământ, [Sfântul] Augustin o menţionează pentru a-şi convinge adversarul că violenţa este un fel de har exterior care, în modul său şi prin intermediul harului lăuntric de care este însoţit, contribuie la schimbarea inimilor şi le înclină către o convertire sinceră. De unde [sfântul] doctor pretinde să tragă concluzia că el este adesea în favoarea silirii celor răi spre a face bine” (Migne, PL 47, Paris, 1849, 1005).

[4] Scrisorile [Sfântului] Augustin, seria a doua, nr. 93 (odinioară nr. 48), Migne PL, vol. 33, Paris, 1845, 323.

[5] A se vedea W.F. Arndt şi F.W. Gingrich, Un dicţionar grec-englez pentru Noul Testament şi altă literatură creştină timpurie, Editura Universităţii din Chicago, 1957, p. 51-52, s.v. anagkazo şi anagke.

[6] Comentariu la Evanghelia după Luca, cap. 54, ad. Luca 14, 23, ed. Ch.F. Matthaeus, Euthymii Zigabeni Commentarius in Quatuor Evangelia, vol. 2, Lipsiae 1792, p. 517.

[7] Despre acest Părinte, numit şi Teofilact de Ohrid, a se vedea D. Obolenski, Şase portrete bizantine (Six Byzantine Portraits), Oxford, 1988, p. 34-82.

[8] Teofilact al Bulgariei, Comentariu la Evanghelia după Luca, Migne, PG 123, 940.