Despre site
 
Bine aţi venit pe acest site, unde puteţi găsi revista Catacombele Ortodoxiei a Bisericii Ortodoxe de Stil Vechi din România, tipărită de Mânăstirea Adormirea Maicii Domnului din Bucureşti cu binecuvântarea P.S. Flavian Ilfoveanul.
 
Primul număr al revistei a apărut în aprilie 1999. Ea s-a născut, în principal, din dorinţa de a vorbi credincioşilor români despre ecumenism şi roadele apostaziei de la Ortodoxie, tratând, de asemenea, subiecte de actualitate precum clonarea, eutanasia, renaşterea păgânismului în societatea contemporană etc.
 

 

--------------------

 

Teme principale in site
 

Chestiunea calendarului

Teme - Chestiunea calendarului

 

Eutanasie. Donare de organe

Stiri 78 2

 

Creştinism şi islamism

Cugetari 71 2

 

Homosexualitatea în lume

Dogma 45-1

 

--------------------

Rudimentele unui proiect ultra-ecumenist,

sau de ce Constantinopolul a trebuit să introducă noul calendar

 

PARTEA I

Într-un interviu pe care i-l ia Yuri Puşceaev de la Orthodox Christianity, Pavel Kuzenkov – doctor în ştiinţe istorice, profesor la Seminarul Teologic Sretenski din Moscova, şi specialist în sisteme cronologice creştine – ne înfăţişează contextul istoric în care a avut loc schimbarea calendarului şi eventualele conexiuni cu actualul conflict bisericesc din Ucraina.

Jonglând cu informaţiile cele mai diverse, unele cunoscute de decenii, altele spuse doar din vârful limbii şi speculate în folosul Rusiei, istoricul rus înlănţuie cu multă iscusinţă evenimente din istoria recentă şi nu se dezminte când vine vorba de manipularea informaţiei şi propagandă. El se dovedeşte a fi un bun apărător al teoriei celei de A Treia Rome, transformată deja de mai bine de un veac în ideologie politică şi nimic mai mult. De altfel, tot ceea ce aruncă în discuţie Pavel Kuzenkov, ca şi modul în care discută nu atinge câtuşi de puţin dimensiunea duhovnicească a chestiunii: tot ceea ce ni se înfăţişează este doar o politică crudă, lipsită de orice scrupule, în care se dispută locul primordial în lume. În această lume.

Notele de subsol aparţin redacţiei.

 

* * *

 

În secolul al XVI-lea, papii romani încercau să dovedească faptul că ei controlau încă procesele globale

Puteţi să ne spuneţi care Biserici locale au adoptat stilul nou ? Când şi de ce au făcut-o ? Pentru a fi sinceri, suntem interesaţi în mod special de Patriarhia Constantinopolului.

Chestiunea calendarului nu ar trebui cercetată separat de următoarele două momente cheie. În primul rând, integrarea lumii ortodoxe în civilizaţia europeană apuseană, care a început cu mult timp în urmă. În Rusia, de exemplu, acest proces a început în secolul al XVII-lea.

În al doilea rând, chestiunea relaţiilor Biserică-stat. În majoritatea ţărilor ortodoxe, calendarul a fost ,,împărţit” în două – calendarul oficial al statului şi calendarul bisericesc tradiţional – fiindcă în majoritatea cazurilor statul a întreprins această integrare în civilizaţia apuseană.

În ţara noastră, acest proces a fost iniţiat de Petru I (cunoscut şi ca ,,cel Mare”) (1672-1725; ţar între anii 1682-1725). El a fost cel care a introdus calendarul şi cronologia europene în 1700. Din fericire pentru noi, nici Anglia, nici Olanda, nici alte ţări protestante din acea vreme (pe care ţarul încerca să le urmeze) nu adoptaseră la acea vreme calendarul gregorian papal. Mai mult, protestanţii erau angajaţi într-o dezbatere aprinsă cu privire la calendarul gregorian – ei ,,s-au revoltat” faţă de reforma gregoriană şi s-au opus ei multă vreme.

 

Timbru al Poştei Germane, emis la jubileul de 400 ani de la inventarea calendarului gregorian, după o schiţă de Johannes Rasch, 1586

 

De ce ?

Pentru că orice vine de la papă este a priori rău pentru protestanţi.

Ar trebui de asemenea să ţinem cont că ideea reformei calendarului întreprinsă de Papa Grigorie al XIII-lea în 1582 a fost motivată politic. Către sfârşitul secolului al XVI-lea, când poziţiile protestante se răspândiseră în Europa, papii încercau să dovedească că ei încă controlau procesele globale legate de întreaga omenire. Biserica Romano-Catolică traversa o criză profundă care a fost declanşată în principal de critica oamenilor de ştiinţă. Criticând papismul, protestanţii se bazau pe metode ştiinţifice. Dar pe neaşteptate, papismul a preluat iniţiativa. În lumea catolică au fost stabilite relaţii mai strânse între Biserică şi stat: au fost deschise universităţi şi academii, statutul oamenilor de ştiinţă s-a schimbat semnificativ. În prim-plan au apărut ştiinţele naturii, deşi nu a durat. În următorul secol, potrivit tradiţiei, Galileo Galilei a încercat să se justifice în faţa Inchiziţiei, şoptind: ,,Şi totuşi se mişcă”. Şi în secolul al XVI-lea, papii erau favorabili faţă de sistemul heliocentric copernican. Şi reforma calendarului s-a bazat pe lucrarea unor astronomi eminenţi[1]. Inventarea noului calendar gregorian a devenit un simbol important al alianţei dintre Biserica Romano-Catolică şi ştiinţă. Şi adoptarea sa în toată lumea era dovada vizibilă a puterii autorităţii papale.

Şi dacă noul calendar ar fi fost adoptat în ţările protestante în timpul domniei lui Petru I, atunci cu siguranţă Rusia l-ar fi schimbat şi ea. Dar Marea Britanie l-a adoptat abia în 1752 şi Suedia în 1753. Chestiunea calendarului pare să fi fost uitată în Rusia după aceasta. Deşi există dovezi că [ţarina] Ecaterina a II-a (1729-1796; ţarină între anii 1762-1796) a hotărât adoptarea stilului nou, Revoluţia Franceză tumultuoasă şi arderea Moscovei de către Napoleon[2] a încetinit procesul de apropiere dintre Rusia şi Apus pentru multă vreme. Chestiunea unificării calendarului a fost pusă din nou în timpul domniei ţarului Nicolae al II-lea.

 

De ce ?

Mai înainte de orice, pentru avantaje practice. De exemplu, protestanţii au ales calendarul gregorian doar din motive pragmatice. În primul rând, el asigura beneficii pentru comerţ deoarece diferenţele dintre calendare cauzau costuri suplimentare şi duceau la greşeli şi pierderi.

 

Fie noul calendar, fie Pascalia

Într-adevăr, nu a fost uşor de răspuns la întrebarea de ce Rusia ar trebui să păstreze propriul calendar, special, în timp ce Europa şi America urmau sistemul calendaristic unificat. Erau necesare argumente foarte serioase. În secolul XX, Rusia a devenit parte integrantă a lumii civilizate şi foarte mulţi au susţinut adoptarea calendarului gregorian. Cu toate acestea, ţarul Nicolae al II-lea (1878-1918; ţar între anii 1894-1917), care în 1899 a înfiinţat o comisie pentru revizuirea calendarului, a decis să nu grăbească lucrurile. În opinia mea, vocea marelui nostru istoric bisericesc Vasilie Vasilievici Bolotov a jucat un rol crucial. El a oferit o explicaţie bine fundamentată de ce Rusia ar trebui să continue să urmeze calendarul iulian: pentru că Pascalia ortodoxă se bazează pe el. Dacă introducem calendarul gregorian, Pascalia noastră va înceta să funcţioneze ca sistem matematic.

 

Vasilie Vasilievici Bolotov (1854-1900), istoric bisericesc, doctor în teologie, asociat al Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg (1893). După ce a absolvit Academia Teologică din Sankt Petersburg în 1879, el a fost profesor de istorie bisericească generală la academie. Din 1892, Bolotov a fost membru al comisiei de dialog cu vechii catolici. În 1899, el a devenit membru al Comisiei pentru Reforma Calendarului a Academiei de Ştiinţe din Sankt Petersburg. Bolotov a scris peste 30 lucrări de istorie a Orientului Mijlociu, istorie bisericească, dogmă etc.

 

Cert este că Pascalia alexandrină, care a fost alcătuită în secolul al IV-lea, este un instrument matematic foarte rafinat având drept scop a face ca două cicluri astronomice – ciclurile solar şi lunar, împreună cu ciclul săptămânii – să se potrivească între ele. În consecinţă, o perioadă de 532 ani alcătuieşte un ciclu complet al Paştilor şi al praznicelor bisericeşti cu dată schimbătoare care sunt legate de Paşti. Dar principalul lucru referitor la acest ciclu este că el este împletit cu anul iulian de 365 zile şi un sfert de zi. Dacă înlocuim anul iulian cu anul gregorian în ascuns, ciclul se va prăbuşi. Acesta este motivul pentru care nu există o Pascalie gregoriană. Paştile potrivit stilului nou se calculează prin intermediul manipulării Pascaliei alexandrine tradiţionale, şi implică corecţii complexe ale ei. Căci Pascalia este în centrul calendarului bisericesc liturgic. În realitate, apare următoarea problemă: fie noul calendar, fie Pascalia. Este imposibilă combinarea lor.

Argumentele lui Bolotov au produs un efect, şi s-a hotărât la nivel de stat că acest proces ar trebui examinat în continuare şi nu grăbit, în timp ce trebuie păstrată tradiţia ţării. Printre circumstanţele favorabile se număra faptul că multe alte ţări de la acea vreme, precum Imperiul Otoman şi statele balcanice, urmau acelaşi calendar. Adică, nu era o particularitate rusă exclusivă, ci o caracteristică distinctivă într-un număr de ţări ale fostei lumi bizantine.

 

 

Calendarul iulian a devenit un simbol al vechii Rusii

Când au început alte ţări să adopte noul calendar ?

Cu timpul, chestiunea calendarului a devenit tot mai presantă. Momentul de răscruce decisiv în această privinţă a fost primul război mondial. Precum ştim, Bulgaria a participat la acest război de partea Germaniei şi Austro-Ungariei, şi aliaţii i-au dat un ultimatum cerând acceptarea imediată a calendarului european pentru coordonarea operaţiunilor militare, transportului trupelor etc. Astfel bulgarii au fost primii care au adoptat noul calendar chiar în aprilie 1916, în toiul primului război mondial.

Dar a fost important că Biserica Ortodoxă Bulgară s-a ţinut de calendarul ei. Este prima oară când întâlnim această divergenţă, când o ţară ortodoxă adoptă calendarul european apusean fără a afecta tradiţia Bisericii.

În Rusia, guvernul provizoriu şi-a pus această chestiune în agendă în 1917 şi cu siguranţă ar fi rezolvat-o în favoarea reformei, dar s-a întâmplat că Lenin trebuia s-o rezolve în ianuarie 1918, şi el a hotărât în favoarea reformei fără ezitare. Era formulată într-un mod foarte interesant: ,,Decretul Sovietului Comisarilor Poporului despre impunerea calendarului european apusean în Republica Rusă” afirma că era necesar ,,a stabili în Rusia acelaşi mod de calcul al timpului ca în majoritatea ţărilor civilizate”[3](foto). Expresia ,,majoritatea ţărilor civilizate” caracterizează perfect bolşevismul: bolşevismul nu era câtuşi de puţin o mişcare anti-occidentală, precum cred unii în mod greşit; mai degrabă era o formă extremă, radicală de occidentalism.

Pe lângă aceasta, adoptarea noului calendar a fost unul dintre planurile bolşevicilor deoarece Revoluţia din Octombrie a fost orchestrată ca parte a unei ,,revoluţii mondiale”. Biserica Ortodoxă Rusă a devenit singura păstrătoare a tradiţiei[4]. A fost o scindare la nivel de civilizaţii şi perspective asupra lumii, nu numai privitor la calendar. Astfel, calendarul iulian a devenit un simbol al vechii Rusii şi a opoziţiei faţă de bolşevism. Iată de ce Armata Voluntară şi guvernele anti-bolşevice s-au agăţat de vechiul calendar atât de stăruitor, în timp ce aliaţii din Antantă sugerau ca ei să înfăptuiască reforma calendarului.

Când bolşevicii au cucerit puterea şi a devenit limpede că schimbările erau serioase şi de lungă durată, pentru ruşi – popor cu valori tradiţionale – vechiul calendar a devenit simbolul de supravieţuire al vechii culturi împreună cu patriarhia restaurată. Este un simbol care trebuie preţuit.

 

Un proiect ultra-ecumenist

Secolul XX a văzut dezintegrarea istoriei lumii. Această prăbuşire a fost pricinuită de invazia radicală în Europa a altor civilizaţii către şi după sfârşitul primului război mondial. Astfel, Imperiul Otoman a adoptat noul calendar cu puţin timp înainte de Rusia sovietică – în martie 1917, cu puţin timp înainte de propria fărâmiţare. Este important că Patriarhia Constantinopolului exista tocmai în acest stat. În 1919, Iugoslavia şi România au trecut la calendarul gregorian, în timp ce Bisericile Ortodoxe Sârbă şi Română au continuat să respecte calendarul iulian.

În mod interesant, sfârşitul primului război mondial a fost marcat nu numai de înfiinţarea Ligii Naţiunilor, ci şi de iniţierea proiectului ,,Ligii Bisericilor”. Şi ierarhul cu cea mai mare autoritate în Ortodoxia mondială, adică patriarhul Constantinopolului, se presupunea că o va conduce[5]. Nu numai că acest proiect a fost discutat, el chiar a fost aprobat de majoritatea copleşitoare a Bisericilor Ortodoxe locale în 1920. Acest lucru trebuie ţinut minte. De fapt, pe agenda lor era unificarea tuturor Bisericilor din lume – nu numai ortodoxe, ci şi anglicane şi, pe termen lung, catolice. Într-un cuvânt, era un proiect ultra-ecumenist.

 

Cine a iniţiat acest proiect ultra-ecumenist ?

El a fost iniţiat de Dorotei, pe atunci locum tenens al scaunului patriarhal al Constantinopolului[6]. La acea vreme, Constantinopolul era ocupat de Antantă (1919-1920). De vreme ce Biserica Rusă părea să dispară de pe scenă, grecii, filo-elenii, conduşi de Constantinpol, au luat stindardul Ortodoxiei în mâinile lor. Acum ei pretindeau că sunt păstrătorii Ortodoxiei, în timp ce Rusia dispăruse de pe scenă. Deci ei s-au bazat pe Marea Britanie, principala naţiune învingătoare în primul război mondial. Ei au socotit necesar ca mai întâi să se unească cu anglicanii[7] pe temeiul nerecunoaşterii catolicilor şi apoi să iniţieze discuţii cu catolicii (în spatele cărora era Franţa). A fost limpede că Franţa era de asemenea un jucător, dar catolicismul era o tabără mai puţin potrivită contractual decât anglicanismul. Cu alte cuvinte, ei urmau să asigure comuniunea euharistică între Biserici diferite în afara contextului Crezului.

 

Trupele britanice din Istanbul mărşăluiesc în faţa Moscheii Nusretiye din cartierul Tophane

 

Dar acest proiect a eşuat din cauza ofensivei lui Ataturk. După aceea, doar două elemente au rămas ca rudimente ale acestui proiect ambiţios: recunoaşterea hirotoniilor anglicane şi adoptarea noului calendar. Ele au fost introduse de patriarhul Meletie (Metaxakis) între anii 1922-1923.

A fost sfârşitul acelui plan ambiţios, şi încă unul foarte dramatic. Meletie a ajuns patriarh într-un moment inoportun: de-abia intrase în Constantinopol pe o navă de război britanică când kemaliştii au ocupat oraşul. A izbucnit catastrofa din Asia Mică, cu deportarea tuturor grecilor care trăiseră în peninsulă. La Lausanne, negocierile au durat luni de zile pentru a hotărî soarta grecilor din Constantinopol. Între timp, turcii cereau expulzarea tuturor grecilor, inclusiv a patriarhului. Cu mare greutate, francezii şi englezii au reuşit să-i convingă pe turci să-i permită lui Meletie să rămână în Constantinopol cu condiţia ca el să fie exclus de la toate activităţile politice, culturale şi de alt fel, să nu mai aibă legături cu Grecia, să devină cetăţean al Turciei etc. Se poate trage concluzia că reforma calendarului înfăptuită de patriarhul Metaxakis a fost o încercare înfrigurată de a stabili statutul Constantinopolului ca centrul Ortodoxiei mondiale.

Aşa-numitul Congres pan-ortodox din Constantinopol din 1923 a răbufnit într-un scandal. Mai întâi, nu toate Bisericile Ortodoxe locale au fost reprezentate; şi în al doilea rând, în toiul întrunirii, Meletie a fost asaltat. El a fost bătut în Constantinopol de o gloată de fanatici turci[8].

Atunci a început Fanarul acest joc politic care continuă până azi. S-a găsit ,,între trei focuri”. Pe de o parte, în ochii comunităţii ortodoxe mondiale, Fanarul era încă conducătorul ei, a cărui obligaţie principală era să păstreze tradiţia ortodoxă cu fidelitate. Pe de altă parte, era lumea occidentală care împărţea teritoriul turc. Imperiul Otoman nu mai exista, Turcia devenea pro-occidentală şi puterile occidentale au cerut anumite politici de la Constantinopol, promiţând în schimb un fel de protecţie. Şi, în ultimul rând, era Răsăritul, care afişa ostilitate faţă de Constantinopol în toate manifestările, fie el musulman sau kemalist. Pentru Răsărit, Constantinopolul era un duşman îndoit. În primul rând, era un duşman cultural şi religios. Se credea că înfrângerea Turciei în primul război mondial a fost pricinuită de trădarea ortodocşilor şi a altor creştini care trăiau în Imperiul Otoman, anume armenii şi grecii. Cel mai probabil acest lucru justifică genocidul armenilor [şi grecilor]. De asemenea era complexul intern al Imperiului Otoman, deoarece musulmanii alcătuiau mai puţin de jumătate din populaţia lui. În plus, statistica lor demografică era catastrofală. Familiile creştine aveau de două ori mai mulţi copii ca familiile musulmane. În contextul acestei psihoze a avut loc teribilul fenomen al genocidului.

În al doilea rând, pentru turci, Constantinopolul era un duşman geopolitic. Era susţinut de occident, care îi umilise, introducând tradiţiile şi căile proprii etc. Printre alte lucruri, reforma calendarului era menită să marcheze unitatea dintre Constantinopol şi lumea apuseană – unitate care îi garanta inviolabilitatea.

 

Inviolabilitate faţă de cine ? Faţă de turci ?

Da, faţă de kemalişti. La acea vreme, în Turcia, exista o mişcare anti-fanariotă, anti-greacă extrem de puternică. În cele din urmă s-a ajuns la un compromis. Constantinopolul a devenit centrul prin care guvernul lui Ataturk a negociat cu occidentul.

Deciziile Congresului din 1923 au avut implicaţii practice. Prima ţară [ortodoxă] care a adoptat noul calendar [pentru uzul civil şi bisericesc] a fost Grecia. S-a petrecut în martie 1924. Tot atunci au schimbat calendarul şi Bisericile Constantinopolului şi Ciprului.

 

Şi Biserica Greciei de asemenea ?

Potrivit Constituţiei Greciei, nu exista separare între Biserică şi stat. În plus, Meletie şi planurile sale erau susţinute în unele cercuri ale clasei politice greceşti.

Acest lucru a fost urmat de un efect de domino. Una după alta, patriarhiile greceşti au adoptat noul calendar. Însă, procesul trena. Cel mai interesant lucru a fost că în vremea lui Meletie [ca patriarh al Constantinopolului], Patriarhia Alexandriei, cea de-a doua patriarhie ca importanţă şi autoritate, era condusă de patriarhul Fotie (1900-1925), care a vorbit deschis şi cu tărie împotriva reformei calendarului şi a spus că Biserica Alexandriei nu o va accepta în nici un caz. În sfârşit, după moartea lui Fotie, el a fost urmat (cu ajutorul englezilor) de Meletie Metaxakis care fusese izgonit din Constantinopol de către turci. El a devenit patriarh al Alexandriei şi a înfăptuit de îndată reforma calendarului.

Ar trebui să ţinem cont că noul calendar nu se baza pe calendarul gregorian. Acest lucru ar fi fost imposibil din punct de vedere canonic deoarece calendarul gregorian a fost condamnat şi anatematisit la un Sinod al patriarhilor răsăriteni în secolul al XVIII-lea[9]. În locul lui, astronomul sârb Milutin Milankovici a elaborat un nou calendar. Cele două calendare se potrivesc şi vor continua să se potrivească până în 2800. Diferenţa dintre ele creşte la o zi timp de 100 ani şi apoi ele se potrivesc din nou. Calendarul lui Milankovici este mai complicat decât calendarul gregorian, dar ca formă ele sunt identice. Ar trebui ţinut cont de faptul că nici o Biserică Ortodoxă cu excepţia Bisericii Finlandei nu a adoptat niciodată calendarul gregorian[10].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 121/septembrie-octombrie 2019

 

 

 

PARTEA A II-A

Dezbinarea din lumea ortodoxă

Şi care era situaţia în Rusia la acea vreme ?

Situaţia din Rusia era dramatică. Când s-a aflat că aproape toate Bisericile Ortodoxe au trecut la noul calendar, patriarhul Tihon, care tocmai fusese eliberat din închisoare şi cu greu scăpase de mucenicie, a emis un decret prin care introducea noul calendar. Acest lucru se întâmpla în octombrie 1923. Dar câteva săptămâni mai târziu, la patriarhie au ajuns veşti că multe Biserici locale nu acceptaseră reforma. Atunci patriarhul a retras decretul privind introducerea noului calendar. Acest lucru a fost pricinuit nu numai de ştirile de la Ierusalim, ci şi de reacţia dură a turmei ortodoxe. Jumătatea anilor ’1920 a văzut apogeul confruntării dintre Biserica condusă de patriarhul Tihon, canonică, şi renovaţionişti, care erau susţinuţi de autorităţile bolşevice. Aşa-numitul ,,Sinodul al II-lea a toată Rusia”, care a fost convocat de renovaţionişti în 1923 şi care l-a caterisit în mod necanonic pe Sfântul Tihon, a salutat reforma. În iunie 1923, la puţine zile după ,,Congresul pan-ortodox” al lui Metaxakis, Consiliul Bisericesc Suprem Renovaţionist a proclamat introducerea calendarului iulian îndreptat. Printre altele, în timpul domniei următorului patriarh al Constantinopolului, Grigorie al VII-lea, Constantinopolul i-a recunoscut oficial pe renovaţionişti şi a sugerat ca patriarhul Tihon să demisioneze şi să desfiinţeze patriarhia ... Astfel, Fanarul a menţinut relaţii stabile cu renovaţioniştii.

Ideea este că, prin 1924, Constantinopolul a înţeles că nu avea rost să aştepte ajutor de la englezi. În acele circumstanţe, fanarioţii au căutat să stabilească contacte cu autorităţile sovietice în nădejdea de a câştiga sprijinul lor pentru a diminua presiunea kemaliştilor.

 

 

Ce s-a întâmplat cu celelalte ţări ortodoxe ?

Bulgaria şi Serbia au adoptat noul calendar, dar respectivele Biserici locale au continuat să-l folosească pe cel vechi. Biserica Greciei, patriarhiile Răsăritului şi ţările musulmane au adoptat de asemenea calendarul de stil nou, în timp ce Patriarhia Ierusalimului şi Sfântul Munte Athos au hotărât să păstreze calendarul iulian, precum au făcut Bisericile Ortodoxe ale Georgiei şi Rusiei.

Apoi Biserica Română a trecut la stilul nou împreună cu statul – s-a întâmplat chiar înainte de război. Şi după cel de-al doilea război mondial, în mod neaşteptat, Biserica Ortodoxă a Bulgariei a ales de asemenea calendarul nou[11]. În ce priveşte Biserica Ortodoxă Sârbă, aceasta nu a acceptat niciodată calendarul nou, deşi el a fost inventat de un sârb.

 

Deci, într-un fel, lumea ortodoxă este dezbinată în ce priveşte calendarul.

Aveţi dreptate. Unele Biserici Ortodoxe sărbătoresc Naşterea lui Hristos pe 25 decembrie, în timp ce altele o prăznuiesc pe 7 ianuarie. Astfel, când cineva spune: ,,Naşterea catolică”, răspund mereu: ,,Dar ce spuneţi despre greci ? Ei sunt ortodocşi, dar prăznuiesc Naşterea lui Hristos pe 25 decembrie”. Şi orice credincios ortodox poate sărbători Crăciunul de 2 ori, adică pe 25 decembrie şi 7 ianuarie, dacă vrea. Acest lucru se aplică de asemenea tuturor celorlalte praznice cu dată fixă. În mod paradoxal, calcularea datei praznicelor cu dată schimbătoare (cele dependente de Pascalia alexandrină) a rămas aceeaşi pentru ambele calendare. Astfel, cusurul acestei reforme este că, în timp ce a adoptat noul calendar, nu a elaborat Pascalia care să corespundă acestui calendar[12]. În prezent, ţările şi Bisericile Ortodoxe care au adoptat odinioară noul calendar se află într-o situaţie paradoxală. Ele folosesc calendarul iulian îndreptat pentru praznicele cu dată fixă şi calendarul iulian pentru praznicele cu dată schimbătoare. De aceea, ei au fenomene absurde precum dispariţia Postului Sfinţilor Apostoli şi alte contradicţii şi schimbări. Dar lucrul cu adevărat rău este divizarea tradiţiei[13].

Îndeajuns de curios, am văzut recent un proces invers. Astfel, în 2014, Biserica Ortodoxă Poloneză s-a întors la calendarul iulian. În 2015, cu binecuvântarea Vaticanului, catolicii din Ţara Sfântă au schimbat direct la Pascalia ortodoxă !

În mod esenţial, astăzi, chestiunea calendarului nu este nimic mai mult decât un ecou al unei tendinţe care s-a epuizat. Această tendinţă a implicat absorbirea civilizaţiei ortodoxe răsăritene de către civilizaţia apuseană.

 

Dar se pare că este exact invers: această tendinţă încă se dezvoltă cu succes astăzi.

Pe de o parte, evoluează deoarece nu s-a oprit încă. Dar, pe de altă parte, s-a epuizat ideologic. Potrivit acestei ideologii, proiectul bizantin şi civilizaţia ortodoxă au fost deficiente şi inferioare civilizaţiei apusene.

 

Dar graniţele acestei lumi s-au micşorat concret la graniţele Rusiei.

Da, acest lucru este limpede[14]. Dar mitul despre presupusa superioritate a civilizaţiei europene apusene asupra civilizaţiei europene răsăritene a fost împrăştiat la nivel ştiinţific, fundamental şi metodologic de înşişi oamenii de ştiinţă apuseni. Este universal recunoscut faptul că cultura europeană apuseană nu are nici un avantaj incontestabil asupra culturii bizantine, europene răsăritene. Dar ideile vechi sunt încă vii în opinia publică, în spaţiul de informare public. Ele sunt menţinute încă prin inerţie, dar au pierdut teren. În această situaţie, Rusia pare a fi singura purtătoare a tradiţiei bizantine vechi, deşi în mod involuntar. Şi lumea occidentală impulsionează în această direcţie.

Acest lucru este uluitor. Nu înţelegem de ce occidentul are o asemenea atitudine faţă de noi. Dar este foarte limpede pentru occident că la baza mentalităţii şi culturii ruse stau valori absolut diferite. Precum scria Ştefan Bathory[15] papei: ,,Creştinii ortodocşi sunt mai răi decât evreii”. Puteţi încerca şi reforma turma ortodoxă sau puteţi să-i aduceţi la punctul vostru de vedere, dar nu-i veţi schimba niciodată. Ortodocşii nu sunt ,,buni de nimic” pentru civilizaţia europeană apuseană. Singurul lucru pe care poţi să-l faci cu ei este să-i arunci la gunoi făcând naţiunile ortodoxe să se lupte între ele.

 

Un credincios şi un intrigant

Recent a ieşit la iveală că Patriarhul Meletie (Metaxakis) al Constantinopolului a fost mason. Este adevărat ?

Aceasta nu este nimic nou. Aproape toţi patriarhii greci din acea vreme erau masoni. Activităţile lui bisericeşti sunt mult mai nelegiuite – de exemplu, el a fost ales patriarh al Constantinopolului după ce fusese caterisit de Biserica Greciei[16].

 

Cum s-a întâmplat aceasta şi de ce ?

Această istorie este destul de complicată. Cel mai probabil a fost un conflict referitor la bani. Biserica Americană bogată fusese anterior sub omoforul Bisericii Ruse, căci ruşii au fost cei dintâi care au adus Ortodoxia pe continentul american[17]. După ce Rusia s-a retras din arena politică, grecii au pus mâna pe întreg continentul american. Biserica Greciei a fost prima care a făcut aceasta. În 1918, cu sprijinul prietenului său, prim-ministrul grec Elefterie Venizelos, Meletie (Metaxakis) a devenit întâistătătorul Bisericii Greciei. În 1920, Venizelos a demisionat şi Meletie a fost caterisit. Apoi, plecând în SUA, el a înfiinţat Arhiepiscopia Americii şi, după ce a devenit patriarh al Constantinopolului, el a declarat că ia America în jurisdicţia Constantinopolului[18]. Astfel, Biserica Greciei a pierdut principala bază financiară a diasporei greceşti.

 

Patriarhul Meletie (Metaxakis) al Constantinopolului

 

Prin urmare, el a fost un împătimit al intrigii politice sau un ierarh care credea în Dumnezeu ?

El a fost o personalitate bizantină târzie clasică – un credincios şi un intrigant în acelaşi timp. Au fost mulţi ca el în toată istoria Bizanţului[19]. Precum văd, el era o persoană care credea sincer în Dumnezeu, îşi iubea poporul şi cultura, dar era complet lipsit de scrupule. Dacă ar fi trebuit să aleagă între interesele pragmatice şi tradiţie, el le-ar fi ales întotdeauna pe cele dintâi. Aceasta este vechea paradigmă bizantină a ,,clerului politic”, care a condus odinioară la Unirea de la Florenţa şi în cele din urmă la căderea marelui imperiu ortodox. Unii clerici erau isihaşti, în timp ce alţii erau politici. În istoria Bizanţului, aceşti poli separaţi sunt adeseori împletiţi şi interacţionează, deşi ei sunt două paradigme şi modele de valori diferite.

 

Care era prioritatea lor esenţială: politica sau spiritualitatea ?

Nu putem spune că ei erau mânaţi de interese personale, egoiste. Dar în activităţile lor politice şi bisericeşti, ei dădeau prioritate valorilor politice specifice care pot fi numite ,,patria mamă”. Pentru greci [acesta] este un concept foarte larg deoarece pentru ei înseamnă restaurarea Imperiului Bizantin şi preamărirea identităţii greceşti. Este aşa-numita ,,idee mare [megali idea]” a pan-elenismului[20].

Oricum, este ironic că pan-elenismul lor este în conflict cu Biserica şi valorile tradiţionale[21]. Esenţa chestiunii este aceea că bizantinii cred că ei sunt stăpânii tradiţiilor lor: ,,Noi le-am inventat şi noi le putem schimba după cum ne place”.

 

Dar Bizanţul nu mai există !

Pentru ei, Bizanţul este veşnic ! Patriarhii Constantinopolului folosesc vulturul bicefal bizantin imperial ca steag al lor[22]. Bizanţul este în inimile lor. La urma urmei, a fost o civilizaţie şi nu doar un stat sau fenomen politic. Ei sunt purtătorii acestei culturi, ai acestor valori şi ai acestei civilizaţii. Fie că trăiesc în America, Europa sau Turcia, ei pretind că sunt reprezentanţii civilizaţiei bizantine, nu americani sau turci.

 

Medalie rusă, emisă de ţarul Nicolai I în anul 1849 pentru ,,împăcarea Ungariei şi Transilvaniei”. Pe faţă este un triunghi strălucitor cu ochiul proniei dumnezeieşti (Atotputernicul Dumnezeu) aşezat deasupra unui vultur bicefal încoronat, cu aripile îndreptate în sus, cu scut de armură, cu sceptrul şi globul în ghearele sale. Pe medalie scrie: Cu noi este Dumnezeu, înţelegeţi neamuri şi vă plecaţi (Isaia 8, 9).

 

Putem spune că Metaxakis a căzut în erezia filetismului ?

Ei sunt prea isteţi să se expună la o acuzaţie oficială de erezie. Într-adevăr este greu să-i acuzi oficial de slăvirea neamului lor, a naţiunii lor. Filetism este atunci când o naţiune pretinde a fi purtătoarea Bisericii, când naţionalitatea este reperul Bisericii. Orice grec, de exemplu, va folosi expresia ,,Biserica Greciei”, dar niciodată expresia ,,Biserica Greacă”. Căci în Biserica lui Hristos nu poate exista împărţire după naţiuni, ci doar după regiuni geografice. Dar Ucraina este foarte diferită şi filetismul făţiş prosperă şi înfloreşte acolo.

 

Constantinopolul pune totul în joc

Deci, se poate spune că într-un sens Ucraina a devenit câmpul de luptă al ideologiilor lumii bizantine pan-elene şi respectiv ruseşti, corect ?

Conflictul ucrainean nu este un conflict bisericesc. Este un conflict între civilizaţii. De fapt, Ucraina de astăzi este ,,zona de contact” dintre două civilizaţii uriaşe. Acest conflict este străin de Biserică pentru că ea nu cunoaşte hotare civilizaţionale. Este liberă de această paradigmă.

Şi tabăra Bisericii noastre este partea corectă în acest conflict, deoarece este de partea canoanelor şi tradiţiilor. Strict vorbind, Biserica noastră nu participă la acest conflict. Faptul că se află sub o mare presiune este altceva, dar ironia situaţiei este că nu trebuie să facă nimic pentru a câştiga. Tot ce trebuie să facă este să ţină piept atacurilor. În prezent este sub presiunea Constantinopolului, ,,ucrainismului” şi occidentului.

Când se ajunge la a rămâne credincioşi canoanelor şi a susţine tradiţiile, noi suntem în poziţia cea mai avantajoasă. Fiindcă acum Constantinopolul pune totul în joc. A pus destinul şi rolul său în lumea ortodoxă în joc.

 

Şi şi-a ştirbit reputaţia.

Nu, acum va rămâne devotat până la sfârşit, şi trebuie să fim pregătiţi pentru aceasta. Şi de asemenea ar trebui să fim pregătiţi pentru următoarele: la un moment dat, Constantinopolul poate dispărea ca centru coordonator al Ortodoxiei după pierderea deplină a autorităţii sale morale şi bisericeşti. Atunci Ortodoxia va avea nevoie de un nou centru coordonator.

 

Dar fanarioţii sunt suficient de isteţi şi trebuie să fi cântărit consecinţele. Atunci de ce au recurs la aceasta ?

Nu sunt foarte sigur. Dar, în opinia mea, cred că s-a făcut ca parte a unui mare joc geopolitic. Dar este foarte probabil că acest lucru este gândit ca prologul unui mare război. S-a decis împărţirea sau dezintegrarea lumii ortodoxe. Deşi pare realmente ca o sinucidere pentru Constantinopol; căci atunci când lumea ortodoxă îşi va reveni după aceasta, nu va mai fi loc în ea pentru ,,patriarhul ecumenic”.

 

Mihail Nesterov. Sufletul poporului

 

Cine va lupta în acest război mare ?

Nu contează. Ceea ce contează cu adevărat este că acest război se va duce pe teritoriile lumii ortodoxe. Fără îndoială, principala lui ţintă va fi Rusia.

 

Este Rusia pregătită pentru rolul său viitor ?

În opinia dvs., când ar putea începe acest război ?

Socotind după faptul că ei au început acum acest proces de dezintegrare, faza cea mai acută a crizei poate dura un an sau doi, şi se poate întâmpla ceva la apogeul crizei. În orice caz, este limpede că hotărârea nu a fost luată la Constantinopol.

Aţi avut dreptate spunând că ierarhii Constantinopolului sunt oameni inteligenţi şi prudenţi. Ei ştiu canoanele foarte bine. Patriarhul Bartolomeu deţine un doctorat în drept canonic. Şi dacă o persoană ca el pune deschis totul în joc, înseamnă că i-au fost date unele garanţii (nu lui personal; patriarhul Bartolomeu este grav bolnav). Ca un adevărat bizantin, el reprezintă interesele întregii tabere elene. Este foarte probabil să i se fi promis un premiu mare, ceva comparabil cu restaurarea Imperiului Bizantin sau dominaţia greacă în lumea ortodoxă. Dar înseamnă că această dominaţie va fi asigurată cu condiţia ca Rusia să fie neutralizată, dezintegrată sau izolată.

Aşadar, există planuri de distrugere a unităţii ortodoxe.

 

Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului

 

De ce au recurs la distrugerea unităţii ortodoxe, dacă pretind că sunt păstrătorii ei ?

Precum am spus, cel mai probabil li s-a promis ceva foarte serios – de exemplu, participarea în vreun proiect ecumenist epocal care va fi iniţiat în următorii 10 ani. La urma urmei, proiectul unificării tuturor confesiunilor creştine, care şi-a marcat recent centenarul, nu a fost niciodată eliminat din agendă. Mai mult, legăturile foarte strânse dintre Patriarhia Constantinopolului şi Bartolomeu personal şi respectiv Vaticanul dovedesc că nu există nici un dezacord real între ei. Pentru ei, singurul impediment este Rusia cu turma ei potenţial conservatoare şi ,,reacţionară”, care numără multe milioane. De îndată ce va fi neutralizată, integrarea va deveni reală. La urma urmei, aproape toţi ceilalţi creştini ortodocşi trăiesc în Uniunea Europeană, şi apropierea lor civilizaţională de europeni este în plină desfăşurare.

Pentru lumea ortodoxă, acest proiect va fi mult mai rău decât Unirea de la Florenţa. În consecinţă, Rusia va rămâne singura păstrătoare a tradiţiei ortodoxe. Întrebarea este dacă Rusia însăşi va fi pregătită pentru acest rol.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 122/noiembrie-decembrie 2019

  


[1] Mai degrabă, astronomi eminenţi s-au opus reformei calendarului. Ea a fost motivată politic, aşa cum spune la început Kuzenkov însuşi. A se vedea şi O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe, de ieromonah Casian, capitolul V. Istoria reformei calendarului Papei Grigorie al XIII-lea.

[2] Enciclopediile contemporane susţin că oraşul a fost cucerit de Napoleon, dar că ruşii au fost cei care l-au incendiat. Istoricii contemporani încă dispută care dintre cele două părţi beligerante este responsabilă pentru incendierea Moscovei.

[3] A se vedea şi O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe, de ieromonah Casian, capitolul VI. Congresul pan-ortodox din 1923 şi inventarea calendarului nou iulian.

[4] Nu credem că mai există îndoială astăzi că Biserica Ortodoxă Rusă a fost făcută una cu pământul după Revoluţia din 1917, iar ceea ce s-a născut după distrugerea ei este orice altceva decât o Biserică, departe de a fi singura păstrătoare a tradiţiei. A se vedea pentru aceasta:

 

- despre distrugerea Bisericii Ruse
 
- despre coabitarea Bisericii Ortodoxe cu regimul ateu [serghianism]
[Culisele Conferinţei pan-ortodoxe de la Moscova din 1948]
Regimul sovietic a pregătit minuţios ani în şir organizarea unui Sinod Ecumenic la Moscova urmărind să proclame că Biserica Rusă este noua Patriarhie Ecumenică, cea de-a Treia Romă, dar în final ceea ce a reieşit nu s-a putut numi decât Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948
 

[5] A existat, într-adevăr, un proiect de creare a unui organism numit Liga Bisericilor lui Hristos, conceput după modelul Ligii Naţiunilor, dar nu a fost nicicând vorba ca patriarhul Constantinopolului să se afle în fruntea acestei Ligi. Sau cel puţin istoria – aşa cum o cunoaştem până în prezent – nu a consemnat acest lucru. De fapt, proiectul a vizat de la început unirea tuturor confesiunilor creştine, nu numai a Bisericilor Ortodoxe locale, şi a fost în cele din urmă o idee premergătoare celei a Consiliului Mondial al Bisericilor.

A se vedea Zelul exagerat şi egocentric al celor de stil nou împotriva celor de stil vechi, unde, în partea a IV-a, la punctul D. II. Reformatorul din 1924: un pionier al ecumenismului !, se detaliază programul conceput şi prezentat de delegaţii ortodocşi la reuniunea preliminară a organizaţiei ‘Credinţă şi Organizare’ (Faith and Order) de la Geneva, 12-20 august 1920.

[6] A se vedea Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930 (I). Mitropolitul Dorotei de Prussa, locum tenens al scaunului patriarhal (1919-1921). Într-adevăr, proiectul a fost iniţiat prin Enciclica patriarhală şi sinodală din 1920. A se vedea şi Un ortodox în zorii mişcării ecumeniste: Ghermano Strenopoulos, mitropolit de Thyateira (1872-1951) privind contextul redactării enciclicei din 1920.

[7] La discuţii cu anglicanii privind o eventuală unire au luat parte şi ierarhii şi teologii ruşi, înainte de Revoluţia din 1917; a se vedea relaţiile existente între anglicani şi ierarhii ortodocşi ruşi în Îndrumări pastorale privind relaţiile şi slujirile ortodoxo-anglicane în America (1912).

De asemenea, după 1961, când strategii sovietici au socotit că le este utilă intrarea Bisericii Ortodoxe Ruse în Consiliul Mondial al Bisericilor, relaţiile cu anglicanii au fost reluate în forţă. De altfel, încă dinainte de 1961, este notorie relaţia unor prelaţi anglicani cu comuniştii, a se vedea istoria vicarului roşu de Canterbury, Hewlett Johnson şi a vizitei sale la Moscova în mai 1945 în Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic.

[8] A se vedea nota 1 din Congresul pan-ortodox de la Constantinopol din 1923. Cea de-a noua sesiune (Marţi, 5 iunie 1923).

[9] A se vedea Sigilioanele patriarhilor răsăriteni de la 1583, 1593 şi 1756 şi Sinodul de la Constantinopol din 1593.

[10] Nota redacţiei Orthodox Christianity: Altă excepţie puţin cunoscută este mica Mânăstire a Sfântului Ioan Înaintemergătorul din Den Haag, Olanda.

[11] Kuzenkov spune aici nişte neadevăruri istorice: statul român, pe atunci regat, a trecut la noul calendar în 1919, iar Biserica Ortodoxă Română în 1924. Apoi, Biserica Ortodoxă Bulgară a trecut la noul calendar abia în 1968, la 23 ani după încheierea celui de-al doilea război mondial, iar ruşii nu sunt deloc străini de această turnură a evenimentelor în lumea ortodoxă bulgară ... Nu numai atât, dar la vremea respectivă şi Biserica Rusă intenţiona să accepte noul calendar, fapt pe care Kuzenkov ‘omite’ să-l menţioneze.

[12] Nici nu este cu putinţă elaborarea unei Pascalii care să corespundă noului calendar, deoarece, aşa cum spunea Bolotov, ,,fie noul calendar, fie Pascalia”. A se vedea detalii în Chestiunea calendarului, la întrebarea: Ce este calendarul iulian îndreptat şi cum a fost el introdus în Biserica Ortodoxă ?

Biserica Ortodoxă Română a încercat să elaboreze o astfel de Pascalie şi l-a împuternicit pe Constantin Chiricescu să transpună vechea Pascalie, alexandrină, în calendarul îndreptat. A se vedea Aşezarea Pascaliei în calendarul îndreptat. Utilizarea acestei Pascalii a condus Patriarhia Română, în anii 1926 şi 1929, la serbarea Sfintelor Paşti la alte date decât cele prevăzute de Pascalia alexandrină, fiind la un pas de a intra în schismă faţă de restul lumii ortodoxe. A se vedea, de asemenea, Chestiunea calendarului, întrebările: Cum a fost introdusă reforma calendarului în Biserica Ortodoxă Română ? şi Ce a hotărât Sinodul român cu privire la data Sfintelor Paşti ?

[13] A se vedea amănunte despre aceasta în O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe, de ieromonah Casian, capitolul IX. Dezastrul liturgic produs de calendarul ,,nou iulian”.

[14] Atât cel care ia interviul, cât şi cel intervievat par să cadă de acord asupra faptului că civilizaţia ortodoxă, bizantină, poate fi regăsită astăzi doar în hotarele Rusiei. Noi i-am contrazice şi am zice că ea există doar pe alocuri, nu între nişte hotare aparte, ale Rusiei, Greciei sau ale altei ţări.

[15] Nota redacţiei Orthodox Christianity: La sfârşitul secolului al XVI-lea, el era regele Poloniei şi mare duce al Lituaniei, şi făcea incursiuni pe teritoriile ruse.

[16] Despre Meletie Metaxakis şi alţi ierarhi masoni greci:

Mitropolit, arhiepiscop, papă şi patriarh
Mason – Inovator – Ecumenist
Aspecte mai puţin cunoscute ale domniilor câtorva patriarhi ai Constantinopolului din anii 1910-1930
Declaraţiile, mesajele şi activităţile sale
Ştiind că lumea heterodoxă nu va renunţa niciodată la ereziile şi învăţăturile sale greşite, la începutul secolului XX, conducătorii ortodocşi au pornit o campanie vehementă de reformare a Bisericii Ortodoxe, pentru a putea săvârşi mult-dorita unitate a creştinilor – ideal de sorginte masonică. Ei aveau nevoie ca un Sinod Ecumenic să valideze toate modificările dogmatice şi canonice necesare protestantizării Ortodoxiei. Astfel, strădaniile lor pentru convocarea acestui Sinod s-au succedat neobosite, zădărnicite însă de circumstanţe politice, sociale, de orgolii ierarhice, ciocniri între ‘puternicii’ Ortodoxiei oficiale, dar susţinute de heterodocşii care îşi urmăreau propriile interese. Va reuşi oare mult-trâmbiţatul Sinod din zilele noastre să le împlinească visul, care echivalează cu prăbuşirea Ortodoxiei oficiale ?

[17] Nota redacţiei Orthodox Christianity: Strict vorbind, au existat alte manifestări ortodoxe în America înainte de luminarea rusă a teritoriului Alaskăi, precum aşezarea greacă din New Smyrna, Florida (majoritatea locuitorilor murind de boli) şi indivizi izolaţi în colonii precum colonelul Phillip Ludwell al III-lea. Cu toate acestea, în mod indiscutabil, Biserica Rusă a fost prima care a avut o prezenţă bisericească organizată în America şi în mod categoric prima care a avut o episcopie şi un episcop conducător.

[18] Mai multe detalii despre această istorie în biografia pe care am încercat s-o facem patriarhului mason. Despre Meletie Metaxakis şi Elefterie Venizelos, a se vedea şi Cea de-a 70-a aniversare a Congresului pan-ortodox de la Constantinopol. Un pas major pe calea către apostazie şi Ortodocşii de stil vechi şi apariţia conservatorismului religios în Grecia, de Dimitrie Kitsikis.

[19] Aceasta este o mică răutate la adresa figurii ierarhului grec bizantin – pe care o va stiliza în continuare –, aruncată eventual pentru a evidenţia indirect calităţile ierarhului rus. Meletie Metaxakis nu a fost asemenea multor altora din istoria Bizanţului; tocmai ‘calităţile’ sale, bine schiţate de fratele său mason Zervoudakis, l-au făcut să rămână în istorie ca o mare figură controversată.

[20] Despre acest concept, a se vedea Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX. Bătălia pentru Constantinopol (III), subtitlul ’Grecia – o altă moştenitoare a Bizanţului’. Tot acolo despre aspiraţiile ruşilor de a fi moştenitori ai Bizanţului, de unde rivalitatea existentă între ruşi şi greci.

[21] A se vedea în serialul de mai sus, partea a IV-a, că ceea ce spune Kuzenkov despre pan-elenism se poate aplica la fel de bine pan-slavismului.

[22] Vulturul bicefal imperial a fost folosit multă vreme şi de ruşi, chiar dinainte de domnia lui Ivan al III-lea (1462-1505).