----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ISTORIA BISERICEASCĂ UNIVERSALĂ
şi
STATISTICA BISERICEASCĂ
 
de
Euseviu Popovici
Profesor la Facultatea de Teologie din Cernăuţi
 
 
Partea a II-a
Biserica de Apus de la Revoluţia franceză până în prezent (1789-1910)
 
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)
 
§. 192. Biserica Romano-Catolică în diversele state şi ţări [partea a doua]

6. Elveţia. Pe timpul dominaţiei lui Napoleon I în Geneva calvină se înfiinţă şi o Biserică Romano-Catolică, aşa că astăzi romano-catolicii Elveţiei sunt în număr cu mult mai mare decât 1/3 din populaţie (la 1900 mai mult de 1 1/3 milion din aproape 3 ½ milioane). În Elveţia pe terenul politic, în tot cursul secolului XIX au fost luptă între o partidă conservativă romano-catolică şi o partidă, parte protestantă, parte catolică radicală antibisericească; după ce prin instigaţiile radicalilor s-au fost închis în Argovia (Aargau) la 1841 mânăstirile de monahi, la 1844 partida romano-catolică a introdus pe iezuiţi în cantoanele, unde ea avea preponderenţă, dintre care primul este Lucerna şi le-a încredinţat şcoalele din acele cantoane; atunci radicalii s-au sculat în contra acestei măsuri şi au organizat expediţii de voluntari contra Lucernei, spre a curăţi de acolo pe iezuiţi.

Dar partida romano-catolică ieşi victorioasă şi la 1847 încheia o aşa-zisă ligă separată. În contra acesteia se născu acum războiul aşa-zis al ligii separate, ce fu purtat în 1877 şi se sfârşi cu răpunerea partidei iezuiţilor. Urmarea fu că iezuiţii au trebuit să părăsească Elveţia. De atunci Biserica Romano-Catolică din Elveţia suferi multe restricţii şi episcopi ai săi au fost chiar exilaţi pentru un timp (aşa la 1848 Marilley episcop de Lausanne, la 1873 Mermillod, de Geneva şi Lachat, episcop de Basel-Saleure (Solothurm)), iară de la 1870 începu un conflict între Biserica Romană şi guvernele cantonale, ce de asemenea s-a numit mai târziu lupta pentru cultură din Elveţia; războiul începu cu depărtarea şi alungarea de episcopi şi preoţi şi la 1874 a adus excluderea formală şi definitivă din toată Elveţia a iezuiţilor şi a celorlalte ordine în afinitate cu ei, prohibirea de a se înfiinţa mânăstiri nouă şi suprimarea oricărei jurisdicţii bisericeşti, iară în cantoanele Berna şi Geneva s-au predat şi biserici romano-catolice vechilor catolici, ca ,,catolici-creştini”, înfiinţându-se pentru ei şi o facultate de teologie la Universitatea din Berna; dar de la 1878-1885 acest conflict încetă treptat prin concesii reciproce. La 1889 s-a putut înfiinţa în Friburg o universitate catolică liberală. După exemplul dat de Francia la 1905, în cantonul Geneva la 1907 şi în cantonul Basel la 1910 fu proclamată separaţia dintre stat şi Biserică, dar în mod amical.

 

7. Belgia s-a separat de Olanda protestantă şi a dobândit independenţa (1830), datorită mai mult caracterului său romano-catolic; populaţia ei (aproape 7 milioane în 1900) chiar astăzi este romano-catolică afară de vreo 30.000. În Belgia partida catolică clericală este ce-i drept puternică dar are lupte aprige cu cea liberală sau francmasonă şi câteodată este înfrântă. De la 1878-1884 sub un minister liberal a fost în Belgia şi o luptă vehementă pentru cultură asemenea cu lupta pentru cultură din Francia; mai târziu acea luptă s-a mai reînnoit parţial deşi de la 1884 partida ,,catolică” are neîntrerupt preponderenţă. De la 1885 la Louvain (Lowen) este în floare o universitate catolică liberă.

 

8. Olanda, numită şi regatul Ţărilor de Jos, pe lângă Biserica protestantă, ce este dominantă, are încă o Biserică jansenistă şi una romano-catolică; dar numai în Biserica jansenistă funcţionă ierarhie regulată, pe când în cea romană abia de la 1853 fu creată o atare (o arhiepiscopie şi 4 episcopii), după ce i se acordase de la 1848 libertate completă de cult şi până la 1853 funcţionase în ea numai vicari apostolici. De atunci în Olanda romano-catolicismul n-a mai întâmpinat nici un obstacol în mişcarea lui liberă şi devine din ce în ce mai cu însemnătate cuprinzând aproape 1/3 din populaţie (la 1909 avea 1.800.000 credincioşi din o populaţie de aproape 6 milioane). Totuşi din cauza raţionalismului extrem, ce domină la protestanţii din Olanda, instrucţia religioasă confesională încă de la 1850 a fost înlăturată din şcoale, o măsură ce loveşte atât pe romano-catolici cât şi pe protestanţi, iară de la 1870 s-au desfiinţat facultăţile teologice de la universităţile statului şi există numai catedre de istoria religiunii, numai universitatea liberă înfiinţată la 1880 în Amsterdam are şi o facultate de teologie; dar această măsură atinge numai pe protestanţi, fiindcă la universităţile statului erau numai facultăţi de teologie protestantă şi chiar universitatea cea liberă din Amsterdam este protestantă.

 

9. În statele scandinave romano-catolicismul n-a ajuns la însemnătate mai mare. Mai toată populaţia Scandinaviei este protestantă, totuşi în Danemarca de la 1849, în Suedia şi Norvegia de la 1873 şi Biserica Romano-Catolică se bucură de libertate completă, de care până atunci era privată; la 1909 vicariatul apostolic din Danemarca avea aproape 8.000 suflete, iară amândouă celelalte câte 3.000.

 

10. În Rusia europeană, la o populaţie de 131 milioane inclusiv Finlanda în anul 1900, romano-catolicii erau în număr de 14 milioane, locuitori în Polonia şi în guvernămintele Rusiei de sud-vest; ei sunt mai mult poloni (cam 7 ¾ milioane) şi între dânşii se afla şi peste 100.000 ruteni uniţi. Dar în istoria romano-catolicismului din Rusia sunt trei împrejurări dominante şi anume:

1. Ortodoxia Rusiei, ce stă în opunere cu romano-catolicismul.

2. Atmosfera antirusească a polonilor, care sunt mai toţi romano-catolici zeloşi şi formează majoritatea romano-catolicilor din Rusia. Ajunşi sub dominaţia Rusiei prin împărţirea Poloniei de 3 ori adică la 1772, 1793 şi 1795, ei nu numai nu suportă bucuros această dominaţie, ci chiar au voit a scăpa de dânsa prin două mari revoluţii, în 1830 şi 1863.

3. A treia împrejurare este că mare parte din rutenii încorporaţi la Rusia prin împărţirea Poloniei, când se aflau sub dominaţia Poloniei, de la 1596 au fost constrânşi de guvernul Poloniei a se uni cu Biserica Romană, iar acum sub dominaţia Rusiei guvernul rusesc i-au chemat la Biserica lor de odinioară, ce formează o unică Biserică cu Biserica de stat a Rusiei: urmarea fu că sub Ecaterina a II-a (1762-1796) romano-catolicismul a şi pierdut din nou ca la 8 milioane suflete.

Pavel I (1796-1801), fiul Ecaterinei a II-a, tolerant cu confesiunile, a dat o organizaţie în general satisfăcătoare întregii Biserici Romano-Catolice din imperiul său, adică atât celei latine, în care preponderează polonii cât şi celei unite, ce mai avea atunci cam 2 ½ milioane ruteni. În baza acestei organizaţii Biserica Latină pe lângă episcopiile existente în Polonia dobândi încă o episcopie, a Varşoviei şi afară din Polonia, o arhiepiscopie la Maghilev (pe Dniestru) şi cinci episcopii sufragane ei, iară Biserica unită dobândi 3 episcopii supuse tot arhiepiscopului de Maghilev adică Polotzk, Berestj şi Lutzk; apoi ambele Biserici dobândiră ca instanţă bisericească supremă din imperiu un ,,Colegiu ecleziastic romano-catolic” în Petersburg, sub prezidenţa arhiepiscopului de Maghilev.

Alexandru I (1801-1825) a fost nu mai puţin tolerant cu romano-catolicismul; la 1809 a aprobat înfiinţarea unei noi episcopii unite (a patra) în Chelm şi la 1817, ridicarea episcopiei latine din Varşovia la rangul de arhiepiscopie, dar la1820 a expulzat din Rusia pe iezuiţi, pentru că făceau prozeliţi[1].

Nicolae I (1825-1855) din contra a fost de la început autocrat şi ortodox riguros, precum şi de principii strict ruseşti, iară revoluţia polonilor de la 1830 l-a întărit în toate aceste privinţe. La 1831 el a interzis a se clădi în Polonia biserici noi romano-catolice, curând apoi a dat şi un număr de biserici romano-catolice ortodocşilor; la 1832 (în Polonia încă mai ales în 1836) accentua cu toată rigoarea ca toţi copiii născuţi din căsătorii mixte între ortodocşi şi heterodocşi să fie educaţi în religiunea ortodoxă, la 1832 ameninţă cu pedepse chiar pe heterodocşii, care s-ar converti la vreo altă Biserică decât cea Ortodoxă, după ce încă mai înainte ortodocşii, care ar fi trecut la altă confesiune, precum şi cei ce ar fi încurajat sau le-ar fi dat concurs la aceasta erau pasibili de pedepse aspre; la 1844 ordonă a se seculariza averile Bisericii Romano-Catolice, din care cauză dieceze, seminare şi mânăstiri romano-catolice se desfiinţară. El separă Biserica Unită de cea Latină cu totul subordinând-o la 1828 unui propriu ,,Colegiu ecleziastic unit” din Petersburg şi o apropiă din ce în ce mai mult de Biserica Ortodoxă cea de stat, aşa că la 1839 trei din cele patru episcopii unite adică Polotzk, Berestj şi Lutzk la un sinod din Polotzk s-au unit complet cu Biserica Ortodoxă de stat, rămânând unită cu Roma numai Episcopia din Chelm.

Papa Grigorie XVI (1831-1845), care s-a plâns de toate aceste măsuri la 1845 cu ocazia unei vizite a ţarului la Roma, reuşi a-l face mai conciliant şi a-l decide la un concordat, pentru îmbunătăţirea soartei Bisericii Romano-Catolice din Rusia; concordatul fu încheiat la 1847 cu Papa Pius IX (1846-1878) dar el intră în vigoare abia la 1856 sub Alexandru II (1855-1881). La 1863 izbucni a doua revoluţie mare a polonilor; consecinţa ei fu că episcopi şi preoţi poloni au fost depuşi şi trimişi în exil ,,pe cale administrativă”; la 1864 s-au suprimat în Polonia 140 mânăstiri şi la 1865 trecu în administraţia statului tot avutul Bisericii Romano-Catolice.

La 1 ianuarie 1866 chiar cu ocazia recepţiei de anul nou la Curtea papală avu loc o scenă vehementă între papa şi însărcinatul de afaceri al Rusiei; în acelaşi an s-au rupt relaţiile diplomatice între Rusia şi Scaunul de la Roma; la 1867 fu abrogat concordatul din 1847, orice corespondenţă a Bisericii Romano-Catolice din Rusia cu Scaunul de la Roma fu prohibită şi ca instanţă supremă a acestei Biserici fu declarat ,,Colegiul ecleziastic pentru romano-catolici” din Petersburg. La 1867 fu suprimată şi Arhiepiscopia Romano-Catolică din Varşovia, la 1869 s-a interzis episcopilor a lua parte la Sinodul din Vatican şi de la începutul aceluiaşi an s-a prohibit chiar aplicarea calendarului gregorian în Polonia.

La 1875 Scaunul de la Roma avu a suportă din nou şi revenirea Episcopiei de Chelm în sânul Bisericii Ortodoxe de stat, rămânând în totul nu mai mult de vreo 100.000 uniţi, care nu fură recunoscuţi de stat. Abia la 1882 sub Alexandru III (1881-1894) s-a stabilit o nouă înţelegere cu Scaunul de la Roma (fiind papă Leon XIII 1878-1903), prin reînfiinţarea unei ambasade ruseşti la Vatican, prin graţierea episcopilor expediaţi în exil şi prin acordarea libertăţii învăţământului în seminarele episcopale sub controlul statului, dar fără a se aproba ca episcopii să corespundă direct cu Scaunul de la Roma. Totuşi la 1884 şi această înţelegere fu stricată, fiindcă papa primi de la 1.500 uniţi o plângere contra împilării ruseşti şi la 1885 polonii fusese excluşi de a dobândi proprietăţi funciare în provinciile Rusiei de Vest, limba polonă fu permisă ca limba de predare numai pentru învăţământul religios, s-au dat romano-catolicilor şi alte motive de plângere, până ce prin negocierile începute din nou la 1888 s-a restabilit pacea şi s-au ocupat în 1890 din nou câteva scaune episcopale, ce fusese vacante mult timp.

Apoi la 1897 Nicolae II (împărat de la 1894) aprobă în public şi peste tot, ceea ce la 1865 Alexandru II aprobase în secret şi parţial, după dorinţa guvernului german şi anume ca şi în căsătoriile mixte dintre ortodocşi şi heterodocşi băieţii să poată urma religiunea tatălui iară fetele pe a mamei şi în sfârşit, după războiul fără succes cu Japonia din 1904/5, ţinând seamă şi de mişcări revoluţionare, împăratul a dat în interiorul Rusiei ucazul de toleranţă din 17 aprilie 1905, prin care se lăsa liber a îmbrăţişa orice religie şi a se converti de la orice Biserică, chiar de la cea Ortodoxă, s-a suprimat şi restricţia juridică pentru poloni de a dobândi proprietăţi funciare, iară la 17/30 octombrie 1905 un manifest imperial deodată cu o organizaţie constituţională a statului acorda şi libertatea cultelor în toată Rusia.

Prin aceste măsuri de acum înainte romano-catolicismul a ajuns în putinţa nu numai de a recâştiga multe drepturi de care fusese privat mai demult şi a obţine de la stat recunoaştere pentru membrii săi, cărora aceasta le fusese interzisă mai demult, ci şi a face cuceriri chiar printre membrii originari ai Bisericii Ruse şi a crea acesteia mari griji. Chiar în ianuarie 1910 numărul celor ce de la 1905 revenise la Biserica Romano-Catolică de la cea Ortodoxă sau chiar se convertise direct era de aproape ¼ milion, majoritatea lor din guvernămintele Poloniei ruseşti.

Despre sectele noi, ce s-au format de la 1901 în Biserica Romano-Catolică, precum sunt mariaviţii şi cei fără Biserică sau kottenii, am tratat în §. 191. II. 13 şi 14.

 

11. Spre deosebire de Rusia în celelalte state europene romano-catolicismul se bucură de libertate din ce în ce mai mare şi se tot întinde. El avea la 1900 în România 150.000 suflete[2], la 1905 în Bulgaria 29.000, la 1910 în Serbia 10.000, tot la 1910 în Muntenegru 12.500, la 1907 în Grecia 23.000, iar în restul Turciei Europene 283.000 suflete.

 

12. În Britania Mare şi Irlanda, până pe timpul Revoluţiei Franceze, Biserica Romano-Catolică a fost proscrisă, abia puţin timp înainte de Revoluţia Franceză, pe care o prevestea curentul ideilor sale şi curând după ce izbucni războiul de liberare din America de Nord (1776-1783), adică abia de la 1778 romano-catolicii din Britania Mare şi Irlanda obţinură libertate religioasă intactă şi pe lângă aceasta li s-a acordat apoi 1791-1793 şi drept de a înfiinţa şcoale, de a exercita advocatura, de a fi numiţi în funcţii publice mai inferioare şi drept de alegători; dar şi după aceea au fost încă siliţi a plăti episcopilor şi preoţilor anglicani zeciuială şi taxe şi nu aveau drept a ocupa funcţii mai înalte, nici a pătrunde în parlament.

Totuşi la 1829 Daniil O’Connel († 1847), celebru orator popular şi agitator irlandez, reuşi a constrânge guvernul să pronunţe prin parlament aşa zisa emancipare a catolicismului, adică a face să se voteze o lege, prin care se permitea romano-catolicilor din Britania Mare şi Irlanda a ocupa aproape orice funcţii şi a pătrunde în parlament. Acum catolicismul se răspândi şi între nobilime şi astfel, încă şi prin emigrări din Irlanda în Englitera, el curând s-a întărit aşa, că la 1850 Papa Pius IX (1846-1878) putu institui pentru Englitera o ierarhie romano-catolică, adică un arhiepiscop, în persoana lui Wiseman (pron. Uaismen), cardinal eminent († 1865) şi 12 episcopi.

La început parlamentul englex interzise episcopilor englezi instituiţi de Pius IX a purta titlul de episcopi; totuşi la 1871 acest aşa zis Bil pentru titluri (ecclesiastical titler Bill) fu abrogat. La 1878 Papa Leon XIII (1878-1903), institui şi pentru Scoţia 2 arhiepiscopii şi 4 episcopii şi acum în Englitera şi Scoţia romano-catolicismul este în floare; el are în Englitera 1/20 din populaţie şi în Scoţia 1/10. De la 1833 chiar între teologii Bisericii Înalte din Englitera există o partidă, ce înclină la catolicism, adică partida lui Pusey (pron. Piusi), numită aşa, fiindcă fondatorul ei fu Pusey († 1882), profesor la Oxford; unii piusiiţi au şi trecut la romano-catolicism, aşa cardinalul Newman (pron. Niumen, † 1890), distins ca savant şi scriitor, precum şi Manning, cardinal şi arhiepiscop († 1892).

La 1869 ierarhia anglicană încetă de a mai oprima şi în Irlanda populaţia romano-catolică, ce reprezintă mai mult de ¾ din populaţia totală a ţării şi iată cum: în acelaşi an, sub ministerul liberal al lui Gladstone, Irlanda fu emancipată de Biserica Anglicană; de atunci aceasta nu mai fu Biserică de stat în Irlanda, după ce încă de la 1838 romano-catolicii nu mai erau datori a plăti episcopilor şi preoţilor anglicani zeciuieli şi taxe. Astfel în timpul recent oprimarea crudă de odinioară a romano-catolicilor încetă şi Biserica Romano-Catolică are în serviciul său în Englitera şi Irlanda ca şi în Belgia chiar universităţi proprii, ce nu depind de stat, aşa de la 1851 una la Dublin în Irlanda şi de la 1874 una la Kensington, suburbie a Londrei; ea are în serviciul său şi şcoalele superioare, ce statul a înfiinţat în Irlanda la 1909, adică Universitatea de stat din Dublin şi 3 colegii (şcoale superioare asimilate universităţii); la 1908 a putut ţinea în Londra şi un congres euharistic, cum a ţinut de la 1881 deja 18 altele în diverse oraşe mari, spre a întări şi preamări credinţa în transsubstanţiaţie însoţindu-le şi cu procesiuni teoforice. Totuşi în Londra procesiunea teoforică s-a omis în vedere că ea repugna protestanţilor.

O statistică din 1909 a catolicilor din Britania Mare şi Irlanda la o populaţie totală de 45 milioane dă 5 ½ milioane, din care 1.700.000 în Englitera, ½ milion în Scoţia şi 3 1/8 milioane în Irlanda.

 

13. În Statele Unite, cât timp această parte a Americii de Nord a stat sub supremaţia Engliterei, Biserica Romano-Catolică se bucura de toleranţă completă. Când însă puţin timp înainte de Revoluţia Franceză supremaţia engleză fu înlăturată (prin războiul de libertate, ce dură 7 ani 1776-1783) şi la 1783 se înfiinţă republica Statelor Unite, legislaţia ei din 1788 declară că statul nu se amestecă în chestiuni religioase şi că toate Bisericile şi confesiunile sunt libere, independente şi separate de stat şi cu drepturi egale; această stare de lucruri durează şi astăzi.

În consecinţă, mai ales irlandezii, oprimaţi în patria lor încă până la 1838 prin zeciuielile, ce trebuiau să dea clerului anglican şi până la 1868 prin alte privilegii ale Bisericii de stat Anglicane din Irlanda, au emigrat în foarte mare număr în America de Nord; astfel irlandezii şi mulţimea de catolici, emigraţi de pe continentul european, au sporit numărul romano-catolicilor din Statele Unite, aşa că pe când în 1738 ei erau cam 30.000, în 1900 au ajuns 10 milioane din populaţia totală de 75 milioane, cifră rotundă, iară în 1910 mai 14 ½ milioane din populaţia totală de 92 milioane; mai mult încă, în America de Nord Biserica Romano-Catolică face nu puţini prozeliţi între protestanţi şi are episcopii multe şi venituri mari (14 arhiepiscopii şi 77 episcopii), parohii şi mânăstiri numeroase, şcoale în floare şi 2 universităţi, din care una la Saint-Louis (1829) şi una la Washington (1889).

De altă parte, după jumătatea secolului XIX în Biserica Romano-Catolică din America de Nord s-a ivit şi o direcţie proprie ,,modernistă”, aşa zisul americanism; despre acesta am tratat mai sus, când am amintit mişcările liberale în sânul romano-catolicismului din timpul cel mai recent (§. 191. I. 10).

În Canada, adică în actualele colonii britanice din America de Nord, ce mai înainte (până la 1763) fusese ale Franciei, din această cauză precum şi prin emigrări continue de catolici europeni, la 1900 din populaţia totală de peste 5 ½ milioane se aflau aproape 2 ¼ milioane romano-catolici iară la 1910 din populaţia totală de 7 1/8 milioane, 2 ½ erau romano-catolici. Biserica Romano-Catolică se bucură în prezent şi în Canada de o situaţie prosperă şi are 8 arhiepiscopi şi 22 episcopi, osebit încă 5 vicari apostolici.

 

14. Din contra în statele romanice ale Americii, adică în Mexic şi în mai toată America Centrală de Sud, la o populaţie totală de 64 milioane (inclusiv 2 ½ milioane păgâni) 60 milioane sunt romano-catolici. În aceste state Biserica Romano-Catolică drept că este dominantă peste tot, aşa că în ele protestantismul abia în timpul recent obţinu recunoaştere şi drepturi egale, dar s-a răspândit numai câte puţin; el împreună cu Honduras, posesiune britanică din America Centrală şi cu Guayana, posesiune olandeză şi britanică din America de Sud, s-a ridicat la 1 ½ milion; însă în statele romanice, cu toate convenţiile dintre Pius IX şi cele mai însemnate din aceste state, ierarhia şi ordinele religioase nu au o situaţie tocmai bună de când a ajuns aici la putere partida liberală sau francmasonă, aşa că ierarhia, odinioară foarte influentă şi chiar azi nu fără pretenţii, intră mai pretutindenea continuu în conflicte[3], sau în ,,lupte pentru cultură” cu guvernul; apoi în cele mai multe din ele averile bisericeşti s-au secularizat, iezuiţii au fost alungaţi şi mânăstirile suprimate, episcopii sunt trataţi ca funcţionari ai statului şi învăţământul religios este exclus din şcoale; în Mexic s-a declarat de la 1874 şi separaţia între stat şi Biserică. Numai în Brazilia raporturile reciproce au rămas amicale, cu toate că şi aici noua constituţie republicană din 1891 a proclamat separaţia Bisericii de stat.

 

În episodul următor
Capitolul II
Romano-catolicismul de la 1789 până în timpul prezent (1910)

 


[1] N.tr.: Unul din aceşti prozeliţi, convertiţi pe sub mână de iezuiţi, a fost şi tânărul principe A. Galitzin, tocmai pe când un principe Galitzin era ministru de culte (1814); sub numele acestui prozelit iezuiţii au făcut apoi mare propagandă, ceea ce le-a atras izgonirea din Rusia. Cf. Boissard, op. cit., tomul II, p. 133. Cf. şi P. Rosaven S.I., L’Eglise catholique justifie contre les attaques d’un ecrivain (acest scriitor este marele boier moldovean Alexandru Sturza din Basarabia), qui se dit orthodoxe etc. Paris-Lyon 1822. Autorul iezuit ridiculizează în această carte pe preoţii ruşi.

[2] N.tr.: După Anuarul din Roma, la 1913 erau în România 192.000 romano-catolici din care 120.000 în arhidieceza Bucureşti şi 72.000 în dieceza Iaşi.

[3] N.tr.: Astfel de conflict a fost cel din 1906 cu republica Bolivia. Guvernul bolivian decretase libertatea cultelor, apoi suprimă imunităţile eclesiastice, stabili căsătoria civilă şi divorţul, obligă pe seminarişti să facă armată, şi ameninţă congregaţiile în interesele lor temporale. Papa Pius X protestă foarte energic contra acestor măsuri şi prin o enciclică, adresată arhiepiscopilor şi episcopilor din Bolivia, le vestezi ca ,,îndrăzneţe”, ,,ireverenţioase” şi ca ,,un atentat sacrilegiu” contra Bisericii. Guvernul bolivian luând ca injurie această enciclică, rechemă imediat pe reprezentantul său de la Vatican. Spre a evita această lovitură sensibilă, Cancelaria papală trebui să facă amendă onorabilă prin o epistolă adresată Ministerului de Externe al Boliviei. Guvernul bolivian în urma explicaţiilor din epistolă se ţinu satisfăcut şi relaţiile diplomatice au fost reluate.