----------------

 

Carti in site

 

--------------------

DOCUMENTE ALE BISERICII

Rezoluţia în legătură cu problema:

,,Vaticanul şi Biserica Ortodoxă”

 

Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948

 

Consfătuirea întâistătătorilor şi a reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe autocefale, după ce a ascultat referatele: ,,Papalitatea şi Biserica Ortodoxă”, ,,Atitudinea Vaticanului faţă de Bisericile Ortodoxe în ultimii 30 ani”, ,,Vaticanul şi Biserica Ortodoxă” şi ,,Biserica Romei şi unitatea Bisericii Creştine”, hotărăşte următoarele: Curia Romană, în frunte cu episcopul Romei, sub influenţa ‘înfumurării trufaşe lumeşti’, după cum scriau odinioară Părinţii Sinodului african către Papa Celestin, şi din alte motive pur omeneşti, a denaturat în decursul veacurilor adevărata doctrină evanghelică, primită de la Domnul prin sfinţii apostoli, aceste ‘trâmbiţe ale Duhului Sfânt’ (canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic).

Sfidând porunca categorică a părinţilor Sinodului II Ecumenic ‘de a păzi neatinsă de inovaţii credinţa, care ne-a fost predată de înşişi martorii oculari şi slujitori ai Cuvântului, apostolii cei aleşi de Dumnezeu’ (canonul 1 al Sinodului VI Ecumenic, conform canonului 1 al Sinodului VII Ecumenic), episcopii Romei au călcat curăţenia învăţăturii Ortodoxiei vechi ecumenice prin introducerea dogmelor noi, ca Filioque, Imaculata Concepţiune a Sfintei Fecioare, şi îndeosebi, o învăţătură cu totul anticreştină despre primatul papei în Biserică şi infailibilitatea lui.

Din cauza acestor inovaţiuni potrivnice, episcopii Romei au adus un mare rău unităţii Bisericii ecumenice creştine şi în general lucrului mântuirii oamenilor pe pământ.

Părinţii Sinodului VI Ecumenic (canonul 1 al Sinodului VI Ecumenic), prevăzând că inovaţiile dogmatice vor aduce foarte mare rău pentru Biserică, ‘au hotărât în chip desăvârşit nici să se adauge, nici să se scoată ceva’, în privinţa dogmelor stabilite de cele 6 Sinoade Ecumenice (conform canonul 1 al Sinodului VII Ecumenic). Şi de aceea, nu noi, ci gurile cuvioase ale Părinţilor Sinoadelor Ecumenice rostesc acum condamnarea papalităţii romane pentru toate dogmele noi, ce le-a introdus, care nu sunt decât pure născociri omeneşti, care nu-şi au baza nici în Sfânta Scriptură, nici în Sfânta Tradiţiune, nici în literatura patristică sau în istoria bisericească.

Această hotărâre a noastră, prin care se osândeşte papalitatea nu este ceva întâmplător, ci ea rezultă din înseşi principiile de bază ale Ortodoxiei ecumenice, exprimate în formula cunoscută a lui Vicenţiu: ‘Id teneamus, quod semper, quod ubique, quod ab omnibus creditum est’ (Să păstrăm ceea ce se crede totdeauna, pretutindenea, de către toţi).

Hotărârea noastră nu este ceva nou, ci repetă doar mărturisirea patriarhilor din Răsărit. În anul 1723 ei scriau ‘prea venerabililor arhiepiscopi şi episcopi din Marea Britanie’: ,,Dogmele noastre şi doctrina Bisericii de Răsărit sunt cercetate de mult, sunt stabilite şi întărite cu dreptate şi bună cucernicie de către Sfintele Sinoade Ecumenice şi anume: ‘Nu este îngăduit a se adăuga sau a se scoate ceva din ele’” (Epistola patriarhilor Bisericii Răsăritene Ecumenice despre credinţa ortodoxă).

În epistola enciclică, cu prilejul apelului făcut de Papa Leon al XIII-lea, referitor la unirea Bisericilor (1894), patriarhii Răsăritului cu o claritate şi mai mare confirmă fidelitatea lor către tradiţiile Bisericii Ortodoxe Ecumenice: ,,Noi vom transmite sfânta credinţă şi generaţiilor viitoare aşa cum am primit-o fără nici o modificare, pentru ca şi aceştia, asemenea nouă, să poată vorbi fără ruşine şi fără mustrări, despre credinţa strămoşilor lor”.

Faptul că Vaticanul a dat uitării tradiţiile Ortodoxiei ecumenice a împins corabia Bisericii Romano-Catolice spre vârtejul papismului anticreştin, străin pentru Biserica lui Hristos.

Se ştie că miezul papismului se cuprinde nu numai în denaturarea Ortodoxiei ecumenice adevărate prin introducerea unor astfel de dogme noi, ca doctrina despre supremaţia papei în Biserică şi infailibilitatea lui.

Întreaga istorie a papismului strigă înaintea judecăţii drepte dumnezeieşti, împotriva denaturării învăţăturii Noului Testament despre Biserica lui Hristos de către papistaşi. Din trupul mistic al lui Hristos, din ‘stâlpul şi întărirea adevărului’, din ‘Biserica Dumnezeului celui viu’ (I Timotei 3, 15) papistaşii au făcut o organizaţie terestră politică. În cursul multor secole şi până în zilele noastre papismul a căutat cu ajutorul războaielor sângeroase şi a asupririlor de tot felul să convertească pe ortodocşi la catolicism, fie de-a dreptul, fie prin uniaţie, ca de exemplu, pe românii din Transilvania în anul 1700, pe bulgarii din Turcia în anii 1859-1860, iar în timpul ultimului război 240.000 sârbi, albanezi, croaţi precum şi ortodocşi din Cehoslovacia, Polonia, Ucraina şi Bielorusia.

Pentru episcopii Romei, aceşti regi ai statului universal (‘Patrimoniul Sancti Petri’) politica totdeauna a fost ‘suprema lex’. Totdeauna ei erau de partea celor puternici ‘ai lumii acesteia’ şi erau împotriva celor slabi şi exploataţi.

Şi acum activitatea Vaticanului se îndreaptă împotriva intereselor celor ce muncesc. Vaticanul reprezintă centrul intrigilor internaţionale, împotriva intereselor popoarelor, îndeosebi a popoarelor slave, precum şi centrul fascismului internaţional.

Or, esenţa moralei creştine constă în chemarea Mântuitorului spre dragoste (Ioan 13, 34-35), pe când Vaticanul dimpotrivă apare ca incendiator al celor două războaie imperialiste şi în prezent participă în mod activ la incendierea unui nou război şi în general luptă pe cale politică contra democraţiei mondiale.

Urmând tradiţiile predecesorilor săi, papii din secolele XIX şi XX s-au încadrat în curente lumeşti, încât nu se mai sfiesc să apară în faţa opiniei publice creştine universale în calitate de activişti politici.

Chiar cei mai devotaţi admiratori ai gloriei papale, anumiţi scriitori catolici, îl numesc pe Papa Pius al XII-lea ‘diplomat foarte abil’ şi ‘papă politic’ (Gabriel Louis Jarais, ,,Sanctitatea Sa Pius al XII-lea, Epistolele păcii în timpul războiului”, Paris 1945).

Aşadar cel mai mare merit al ‘infailibilului vicar al lui Dumnezeu pe pământ’ – Papa Pius al XII-lea –, în ochii admiratorilor lui constă în activitatea politică, participare în provocarea războaielor fratricide, în lupta împotriva democraţiei şi în apărarea fascismului.

Întreaga lume creştină şi toţi adevăraţii catolici credincioşi trebuie să-şi dea seama, spre ce prăpastie îi împinge papalitatea contemporană.

Toţi creştinii, indiferent de naţionalitate şi confesiune nu pot să nu înfiereze politica Vaticanului, ca o politică anticreştină, antidemocratică şi antinaţională.

Noi ne rugăm fierbinte Mai marelui păstorilor, Domnului nostru Iisus Hristos, ca să lumineze cu lumina învăţăturii Sale dumnezeieşti ierarhia catolică şi să-i ajute ca să înţeleagă tot adâncul căderii în păcate, în care ei au aruncat Biserica Apuseană prin învăţăturile născocite de ei despre supremaţia şi infailibilitatea papei şi prin faptul că folosesc Biserica în interesele luptei politice.

 

† Smeritul Alexie, din mila lui Dumnezeu patriarh al Moscovei şi întregii Rusii
† Smeritul Calistrat, catolicos-patriarh al Georgiei
† Smeritul patriarh al Serbiei Gavriil
† Smeritul Justinian, din mila lui Dumnezeu patriarh al României
† Smeritul Ştefan exarhul Bulgariei
† Mitropolitul Ilie al Libanului
 
Din partea Bisericii Antiohiei
† Mitropolitul Ilie al Libanului
† Mitropolitul Alexandru al Emesiei
 
Din partea Bisericii Alexandriei, idem
 
Din partea Bisericii Ortodoxe Autocefale a Poloniei
† Smeritul Timotei, arhiepiscopul Bielostocului
 
Din partea Bisericii Albaneze
† Episcopul Paisie al Coriţei
† Arhiepiscopul Elefterie al Pragăi, exarhul Patriarhiei Moscovei din Cehoslovacia[1]

 


[1] Despre participanţii la conferinţă, a se citi serialul Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic.