----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Către un al VIII-lea Sinod Ecumenic (VII)
 
Regimul sovietic a pregătit minuţios ani în şir organizarea unui Sinod Ecumenic
la Moscova urmărind să proclame că Biserica Rusă este noua Patriarhie Ecumenică,
cea de-a Treia Romă, dar în final ceea ce a reieşit nu s-a putut numi decât
Conferinţa pan-ortodoxă de la Moscova din 1948
 

Pregătirea pentru conferinţa pre-sinodală

Pe lângă ierarhii ortodocşi ruşi din străinătate şi diferiţi alţi ierarhi ortodocşi – din ţările est-europene aflate în blocul comunist, din partea patriarhiilor istorice etc –, patriarhul Alexie a sugerat şi participarea unei delegaţii anglicane. De fapt, el primise deja acordul guvernului sovietic pentru a-l invita pe arhiepiscopul de Canterbury, care era aşteptat să susţină iniţiativele anti-Vatican ale Patriarhiei Moscovei[1].

Lucrarea pregătitoare pentru conferinţă includea stabilirea multor chestiuni tehnice în prealabil. Unele dintre acestea erau legate de bisericile şi clădirile pe care guvernul sovietic trebuia să le repare şi să le înapoieze patriarhiei. Sinodul a cerut restituirea întregului complex al Mânăstirii Sfânta Treime din Zagorsk. Până la acea vreme, Biserica Rusă primise doar o parte din el, dar scenariul conferinţei imagina delegaţii străini cazaţi în complexul mânăstiresc Zagorsk. În plus, complexul trebuia să găzduiască seminarul şi academia bisericească a Moscovei, editura sinodală şi alte departamente bisericeşti.

Altă problemă serioasă era de a găsi bisericile adecvate pentru a deveni aşezăminte ale Bisericilor Ortodoxe străine. Iniţial, cele pentru patriarhiile Ierusalimului şi Serbiei trebuiau să fie selectate dintre bisericile moscovite, în timp ce cele pentru patriarhiile Alexandriei şi Antiohiei aveau să se găsească în Kiev şi Leningrad. Nu era o sarcină uşoară. De exemplu, existau doar 10 biserici funcţionale în Leningrad: 3 catedrale, 5 biserici în cimitire, şi 2 în afara oraşului. Nici una din acestea nu era adecvată pentru a fi aşezământ. Singura posibilitate era de a repara câteva din bisericile închise din centrul oraşului.

 

065. Catre un al VIII-lea Sinod Ecumenic VII

Mânăstirea Sfânta Treime din Zagorsk, adică Marea Lavră Serghiev Posad, aflată în oraşul Serghiev Posad [Zagorsk, în epoca sovietică], la 75 km nord-vest de Moscova. În 1945, lavra a fost dată înapoi Bisericii Ortodoxe Ruse. Pe 16 aprilie 1946, a fost săvârşită din nou liturghia în catedrală. Lavra a continuat să fie reşedinţa scaunului patriarhal până în 1983, când patriarhului i s-a permis să se aşeze la Mânăstirea Danilov din Moscova. După aceea, mânăstirea a continuat să fie un centru important de educaţie religioasă.

 

De asemenea, trebuia hotărâtă durata exactă a conferinţei. Potrivit patriarhului Alexie, trebuia ţinută în perioada 1-10 octombrie 1947; dar după întâlnirea sa cu Karpov, forumul a fost reprogramat pentru cea de-a doua jumătate a lunii septembrie. Moscova avea ambiţia de a aduna laolaltă conducătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe autocefale, însă nu era sigură de participarea patriarhului Constantinopolului, deoarece conferinţa reprezenta o ameninţare la adresa poziţiei sale în lumea ortodoxă. Prin urmare, lista invitaţilor conţinea remarca: ,,patriarhul Constantinopolului sau reprezentantul său”. Potrivit estimărilor iniţiale, trebuia pregătită cazarea şi celelalte pentru aproximativ 50 de persoane.

Comisia Bisericii Ruse care trebuia să pregătească conferinţa pre-sinodală era condusă de mitropolitul Nicolai [Iaruşevici] al Kievului şi avea 8 membri: Episcopul Macarie de Mojaevsk; preotul N. Kolchiţki; arhimandritul Ioan, administratorul Lavrei Sfânta Treime din Zagorsk, preotul profesor N. Cepurin, rectorul Academiei Bisericeşti din Moscova; preoţii G. Razumovski, S. Markov şi P. Ţvetkov; şi secretarul comisiei, S. Filipov. Comisia s-a întrunit în 7 sesiuni înainte ca invitaţiile oficiale să trebuiască trimise conducătorilor Bisericilor Ortodoxe la începutul lunii aprilie[2].

La prima dintre aceste sesiuni, ţinută pe 22 ianuarie 1947, a participat şi patriarhul Alexie. În timpul acestei sesiuni, comisia a decis să-l invite pe părintele Kostelnik din Ucraina. El trebuia să ia parte la comisie ca principal vorbitor despre Vatican. Altă invitaţie a fost trimisă profesorului Serghie Troiţki în Belgrad. La început însă, numirea sa nu a fost susţinută de guvernul sovietic, care prefera să-i ţină la distanţă pe emigranţi de învăţaţii aflaţi sub control sovietic[3]. Comisia a numit de asemenea conferenţiarii responsabili pentru lucrările cheie ale conferinţei: preotul profesor N. Cepurin avea să vorbească despre apărarea organizată a Ortodoxiei împotriva agresiunii catolice; profesorul asociat A. Gheorghievski despre calendarul bisericesc, profesorul asociat V. Vertogradov şi V. Sretenski despre relaţiile ortodoxo-anglicane; profesorul asociat N. Doktusov despre Biserica Armeano-Gregoriană; arhimandritul profesor asociat Veniamin (Milov) şi profesorul S. Troiţki despre probleme canonice; şi profesorul V. Platonov despre ecumenism. Proiectele acestor lucrări au fost programate a fi completate la mijlocul lui februarie.

Între timp, noi subiecte erau adăugate pe agenda pre-sinodală. Unul dintre ele a fost ocazionat de o cerere din partea arhiepiscopului de Canterbury de recunoaştere a hirotoniilor anglicane de către Biserica Ortodoxă Rusă. În plus, patriarhul Alexie a sugerat să fie stabilite contacte cu Bisericile monofizite care au fost declarate eretice de cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic de la Calcedon (451), adică Bisericile Siriană Iacobită şi Coptă, ai căror adepţi erau răspândiţi în Siria, Palestina şi Egipt. În paralel cu aceasta, Biserica Rusă a stabilit contact cu patriarhul catholicos sirian, Mar-Gheorghe, în Anglia. Comisia a discutat de asemenea posibilitatea unei reuniri cu vechii catolici din Europa Occidentală. În acest fel, ea spera o susţinere internaţională lărgită pentru proiectul său.

Discuţia despre articolele plănuite a fost încheiată la sfârşitul lunii martie, când comisia i-a trimis lui Gheorghe Karpov un raport despre ,,Conferinţa reprezentanţilor tuturor Bisericilor Ortodoxe”. Potrivit acestui raport, 11 Biserici autocefale aveau să trimită delegaţii a câte 6 membri. Biserica Ortodoxă Rusă va fi reprezentată de 14 clerici: patriarhul, 3 mitropoliţi, şi 10 conferenţiari. Exarhatele Patriarhiei Moscovei, ca şi Mitropolia Americii vor trimite delegaţii a câte 3 membri. În acest fel, aproximativ 100 clerici ortodocşi erau aşteptaţi să ia parte la întrunire: 60 străini, 20 ruşi şi georgieni din URSS, şi 20 ruşi din străinătate. Comisia stabilea Mânăstirea Novodevici ca loc de întrunire a conferinţei şi propunea două variante în ce priveşte perioada: 18-29 octombrie sau 29 septembrie - 10 octombrie 1947. Toate delegaţiile străine erau planificate a sosi prin zbor special, doar românii şi georgienii urmau să călătorească cu trenul.

Programul conferinţei includea şi documentare despre Sinodul de la Lvov al reunirii uniaţilor ucraineni cu Biserica mamă Rusă, vizitare a monumentelor, liturghie comună şi ceremonii cu ocazia acordării bisericilor ruseşti ca aşezăminte Bisericilor Ortodoxe străine. În sfârşit, cantităţi considerabile de valută erau pregătite ca daruri pentru patriarhii Constantinopolului şi Serbiei, ca şi pentru exarhul bulgar, Arhiepiscopul Damaschin al Greciei şi Arhiepiscopul Leontie de Cipru. Exarhii ruşi Serghie Korolev, Serafim Lukianov, Veniamin Fedcenko şi Teofil Paşkovski erau şi ei incluşi în lista beneficiarilor. Un astfel de dar a fost oferit conducătorului Bisericii Albaniei în timpul vizitei sale la Moscova în iulie 1946.

Între timp, CABOR era preocupat cu ediţia finală a agendei conferinţei pre-sinodale. El a dat prioritate luptei Bisericii Ortodoxe cu Vaticanul, Sinodului Arhieresc din diaspora al mitropolitului Anastasie [Gribanovski] şi mişcării ecumeniste. De asemenea, Consiliul trebuia să coordoneze poziţiile Bisericilor Ortodoxe din Europa de Răsărit asupra acestor subiecte. În cazul Bisericii Catolice, Karpov s-a gândit că întâlnirea pre-sinodală din 1947 trebuia ,,să condamne papalitatea dintr-un punct de vedere dogmatic” şi să recomande reunirea Bisericilor uniate cu Bisericile Ortodoxe din Cehoslovacia, Iugoslavia şi România.

Consiliul plănuia şi publicarea unui volum special cu materiale anti-Vatican care trebuia difuzat în străinătate. În 1947, Biserica Ortodoxă Rusă din Uniunea Sovietică, un volum de materiale adunate de Karpov, a fost publicat în câteva limbi est-europene; scopul ei era de a convinge celelalte naţiuni că exista libertate religioasă în Uniunea Sovietică şi de a creşte autoritatea Patriarhiei Moscovei. În acelaşi timp, altă carte, Patriarhul Serghie şi moştenirea sa spirituală, îl prezenta pe noul patriarh Alexie ca pe păzitorul moştenirii lui Serghie şi adevăratul lider al Ortodoxiei.

Sărbătoarea Sfintelor Paşti a fost folosită de patriarhul moscovit ca prilej pentru a anunţa conferinţa pre-sinodală. Pe 8 aprilie 1947, el trimitea invitaţiile oficiale conducătorilor Bisericilor Ortodoxe împreună cu urările sale de Paşti; el scria celorlalţi întâistătători că iniţiativa sa era cauzată de necesitatea discutării chestiunilor care s-au acumulat în creştinismul ortodox de la ultimul Sinod Ecumenic încoace şi care necesitau soluţii urgente. Una dintre ele era ,,ura duşmănoasă a creştinismului ne-ortodox” şi propaganda sa anti-ortodoxă, care în mod tipic nu era nimic altceva decât activitate politică. Altă problemă privea schismele din Biserica Ortodoxă Rusă; patriarhul rus susţinea că Biserica sa nu vroia să acţioneze singură, ci dorea să respecte dreptul canonic prin rezolvarea lor împreună cu Bisericile surori.

Prin urmare, el invita conducătorii celorlalte Biserici Ortodoxe la Moscova în toamna anului 1947; de asemenea, trimitea programul conferinţei şi îi ruga pe întâistătători să propună alte chestiuni spre dezbatere şi să trimită liste cu numele reprezentanţilor care vor asista la forum. Pe 2 iunie, patriarhul Alexie trimitea din nou telegrame conducătorilor Bisericilor Ortodoxe întrebându-i dacă sfârşitul lunii septembrie era potrivit pentru ei[4]. Părea că proiectul lui Stalin pentru un Vatican ortodox avea să-şi atingă scopurile sale.

 

Partenie Filipescu

 

 


[1] Arhiva de stat a istoriei socio-politice a Rusiei, f. 17, op. 125, d. 407, p. 38.

[2] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, R-6991, op. 2, d. 65, p. 7-41. Procesele verbale ale Comisiei pentru Sinodul Ecumenic. Prima sa sesiune a avut loc pe 22 ianuarie 1947 şi cea de-a 7-a pe 3 aprilie 1947.

[3] În ciuda multor cereri din partea patriarhului Alexie şi a comisiei, lui Serghie Troiţki nu i s-a permis să părăsească Serbia. El a fost implicat în lucrarea sa doar după eşecul acestui plan, când expertiza sa era necesară pentru cea de-a doua ediţie a conferinţei, cu alte cuvinte când Kremlinul a renunţat la ideea unui Sinod Ecumenic.

[4] Arhiva de stat a Federaţiei Ruse, R-6991, op. 2, d. 65, p. 55. Telegrama patriarhului Alexie către conducătorii tuturor Bisericilor Ortodoxe, 2 iunie 1947.