----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Monahismul – scutul de apărare al Ortodoxiei (IV)

- Istorisiri din diferite epoci ale creştinismului -

 

Episodul anterior

Sfântul Vasilie cel Mare le purta o dragoste aparte monahilor, pe care îi laudă în epistolele sale pentru răbdarea arătată în încercările aduse asupra lor de către arieni. De asemenea, el îi roagă să-şi ducă mai departe lupta cu aceeaşi atitudine dârză şi mărturisitoare, fiindcă le este gătită o mare răsplată în Împărăţia Cerurilor şi îi aşteaptă cununi mai mari ca ale mucenicilor din vechime[1]. El le împărtăşeşte monahilor ortodoxia convingerilor sale şi îi învaţă neobosit dogmele drepte.

Monahilor din Veria, dumnezeiescul Vasilie le scria: ,,Am suspinat adânc, auzind că acel sălbatic prigonitor s-a ridicat asupra voastră şi, îndată după Paşti, cei ce spre judecăţi şi sfezi postesc (potrivit Isaia 58, 4) s-au năpustit asupra corturilor voastre, aruncându-vă truda în foc”[2].

Pe monahul Urvichie şi pe tovarăşii săi îi îndeamnă ,,să se ţină departe de împărtăşirea cu ereticii” întrucât ,,nepăsarea în această privinţă ne lipseşte de îndrăzneală înaintea lui Hristos”[3]. De altfel, potrivit înţeleptului ierarh, este oprită cu străşnicie orice fel de comuniune bisericească cu heterodocşii, ,,pentru că pe aceştia învăţătura greşită nu-i lasă să fie sănătoşi nici în celelalte, fiindcă din cauza ei se dedau dintr-odată cu totul patimilor de necinste”[4].

Altor monahi le scrie: ,,Mai presus de toate vă rog să vă aduceţi aminte de credinţa Părinţilor şi să nu vă lăsaţi clătinaţi de cei care încearcă să vă tulbure liniştea, ducându-vă în rătăcire, bine ştiind că nici asprimea vieţii nu aduce doar prin ea însăşi folos, dacă nu este luminată de o credinţă dreaptă în Dumnezeu, nici mărturisirea ortodoxă nu ne va putea pune înaintea Domnului dacă este lipsită de fapte bune. Dimpotrivă, de amândouă este trebuinţă pentru ca omul lui Dumnezeu să fie desăvârşit şi pentru ca viaţa noastră să nu şchiopăteze din pricina vreunei lipse”[5].

 

Luptele monahilor din această perioadă. Sfântul Cuvios Afraat

Când binecredinciosului împărat Iovian i-a urmat la tron împăratul Valens, acesta l-a exilat, aşa cum am văzut, pe Sfântul Meletie al Antiohiei, iar pe ortodocşii din cetate i-a izgonit nu numai din bisericile lor, ci din toate locurile în care obişnuiau să se adune pentru rugăciune.

,,Iar poporul lui Dumnezeu, deplângând acea restrişte, cânta cântarea lui David: La râul Vavilonului, acolo am şezut şi am plâns, când ne-am adus noi aminte de Sion (Psalmi 136, 1), însă cealaltă parte a cântării nu li se potrivea, că n-au îngăduit Afraat şi Flavian şi Diodor să fie atârnate în sălcii organele învăţăturii, nici nu le-au îngăduit a grăi: Cum vom cânta cântarea Domnului în pământ străin ? (Psalmi 136, 5), ci în munţi, şi în câmpii, şi în cetate, şi în mahalale, şi în case, şi în pieţe cântau neîncetat cântarea Domnului, ca unii ce învăţaseră de la David că al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc într-însa (Psalmi 23, 1). Auziseră şi pe proorocul zicând: Binecuvântaţi pre Domnul toate lucrurile lui, în tot locul stăpânirii lui (Psalmi 102, 23). [...] Întru acestea fiind învăţaţi, atât în casă cât şi în piaţă şi, ca să vorbesc împreună cu apostolul, înaintea norodului, şi prin case (Faptele Apostolilor 20, 20), mărturiseau necontenit şi, ca nişte alese căpetenii de oaste, pe ai lor îi întrarmau, iar pe potrivnici îi hărţuiau.

[...] Preaînţeleptul Afraat a purces de voia sa la aceste lupte; că fiind hrănit cu liniştirea, ca unul care alesese viaţa însingurată, şi stând departe până atunci, ca să zic aşa, de săgeţi, nu a iubit neprimejduirea sa când a văzut cât de cumplit este războiul, ci la vreme cuviincioasă şi-a luat rămas bun de la liniştire, trecând în fruntea oastei celor dreptcredincioşi şi războindu-i pe vrăjmaşi cu chipul vieţuirii, cuvintele şi minunile sale, fără a fi atins el însuşi de vreo lovitură.

Împăratul cel de tot nebun l-a văzut odată pe când se ducea la locul de exerciţii ostăşeşti (că acolo se adunau cinstitorii Treimii); fiindcă în timp ce mergea pe malul râului, cineva l-a arătat împăratului, care cobora din palat, şi acesta l-a întrebat încotro merge cu atâta grabă. Răspunzând el că merge să se roage pentru lume şi pentru împărăţie, împăratul a întrebat din nou: ‘Şi de ce, dacă ai făcut făgăduinţele călugăreşti, umbli fără frică prin piaţă, părăsind liniştirea ?’

La aceasta, Afraat (care asemenea Stăpânului, obişnuia să grăiască în pilde) a zis: ‘Spune-mi, împărate: dacă aş fi fost o fecioară ce stă închisă în iatac şi aş fi văzut pe cineva dând foc casei tatălui meu, ce m-ai fi sfătuit să fac, la vederea casei în flăcări ? Să stau înăuntru şi să trec cu vederea pârjolul ? Dar astfel i-aş fi căzut şi eu pradă. Iar dacă spui că se cuvenea să fug să aduc apă şi să alerg încolo şi încoace să sting flăcările, să nu mă mustri, împărate, că tocmai asta fac; fiindcă după sfatul ce i l-ai fi dat unei fecioare închise în iatac sunt silit să fac şi eu, care am făcut făgăduinţele călugăreşti.

Iar de mă mustri că las liniştirea, mustră-te mai degrabă pe tine, care dai foc casei lui Dumnezeu şi mă sileşti pe mine să-l sting; de vreme ce singur recunoşti că se cuvine a da ajutor casei părinteşti când aceasta este cuprinsă de flăcări. Iar că Dumnezeu ne este Părinte mai adevărat decât părinţii cei de pe pământ cred că este limpede chiar pentru cineva cu totul neştiutor de cele dumnezeieşti. Aşadar, împărate, nu facem nici un lucru necuvenit sau potrivnic alegerii dintru început adunându-ne şi păstorindu-i pe cei binecredincioşi şi dându-le hrana dumnezeiască’.

Acestea fiind spuse, împăratul a încuviinţat prin tăcere, covârşit de răspunsul dreptului”[6].

,,Unul dintre eunucii care slujeau împăratului l-a ocărât însă şi l-a ameninţat cu neobrăzare pe Cuviosul Afraat. Mergând deci acela după obicei să pregătească baia pentru împărat, i s-a întunecat mintea şi s-a aruncat în apa clocotită, dându-şi în acest chip sufletul său”[7].

 

Sfântul Cuvios Iulian

În aceeaşi perioadă se nevoia în eparhia Antiohiei un alt mare ascet, Cuviosul Iulian, despre care arienii au răspândit odată vestea că îmbrăţişează dogmele lor. Acest lucru i-a mâhnit peste măsură pe cei dreptcredincioşi, care se temeau ca nu cumva un asemenea zvon să-i amăgească pe cei neştiutori şi astfel să-i facă să cadă în mreaja ereticilor. Atunci Flavian, Diodor şi Afraat au trimis doi mari părinţi la acest prealăudat bărbat, ca să-l înduplece să părăsească pustia şi să vină în ajutorul mulţimii, care se primejduia să cadă în rătăcire.

Ajungând la locul unde sălăşluia acest luminător al Bisericii, unul dintre ei, Acachie cu numele, i-a zis: ,,’Spune-mi, părinte, pentru ce rabzi cu bucurie toată această osteneală ?’ Bătrânul i-a răspuns: ‘Slujirea lui Dumnezeu îmi este mai de preţ şi decât trupul, şi decât sufletul, şi decât viaţa toată, şi mă silesc pe cât îmi este cu putinţă să-I aduc slujbă curată şi să-I plac totdeauna’.

‘Hai să-ţi arăt, a zis Acachie, cum poţi să-I slujeşti mai mult decât acum; şi voi vorbi nu doar din minte, ci din învăţătura Lui, că întrebându-l oarecând pe Petru dacă-L iubeşte mai mult decât ceilalţi, şi auzind ceea ce ştia mai dinainte de a-I spune Petru: Doamne, tu ştii că te iubesc, i-a arătat cum poate să-L slujească mai mult; că zice: Păstoreşte oile mele.

Aceasta se cuvine să faci şi tu, părinte; că oile se primejduiesc a fi sfâşiate de lupi, şi Cel iubit de tine le iubeşte pe ele foarte, iar cei ce iubesc cu adevărat fac cele ce-i desfată pe cei iubiţi. De altfel, nu mică este primejdia să pierzi răsplata multelor şi marilor tale osteneli, dacă vei sta nepăsător atunci când se poartă război cumplit împotriva adevărului şi cinstitorii lui sunt vânaţi folosindu-se ca momeală numele tău; fiindcă apărătorii urâciunii lui Arie spun cu obrăznicie că eşti părtaş păgânătăţii lor’.

Auzind bătrânul acestea, îndată şi-a luat rămas bun pentru o vreme de la pustie şi, fără a se nelinişti de faptul că nu era obişnuit cu tulburările cetăţii, a alergat la Antiohia”[8]. Aici i-a vindecat pe mulţi care sufereau de diferite boli şi s-a îndreptat apoi spre locul unde se adunau ortodocşii. Acolo se strânsese toată mulţimea din cetate ,,şi locul de exerciţii ostăşeşti se umpluse de cei adunaţi la privelişte. Iar bârfitorii şi meşterii minciunii s-au umplut atunci de ruşine, şi fiii dreptei credinţe de toată bucuria şi veselia.

[...] Şi pe când se întorcea la colibă trecând prin cetatea Cyrului (care se află la două zile de mers de Antiohia), s-a oprit la Biserica Purtătorului de biruinţă Mucenic Dionisie, iar căpeteniile celor dreptcredincioşi de acolo, adunându-se, îl rugau să-i apere într-o vădită primejdie pe care o aşteptau; căci precum spuneau, un oarecare Asterie, ce deprinsese ştiinţa de a împleti minciuni a sofiştilor, iar după aceea intrase în biserica ereticilor şi primise episcopie, cumplit apăra minciuna cu vorbele sale şi folosindu-se de măiestria sa cea rea, războia adevărul. ‘Şi ne temem – ziceau – ca nu cumva acesta, acoperindu-şi minciuna cu oarecare momeli ale vorbirii meşteşugite şi întinzând ca pe nişte laţuri împletiturile silogismelor, să-i prindă în cursă pe mulţi dintre cei simpli, fiindcă pentru aceasta a fost trimis de vrăjmaşi’.

La aceasta bătrânul a zis: ‘Îndrăzniţi şi rugaţi-L pe Dumnezeu împreună cu noi, unindu-vă rugăciunea cu postul şi reaua pătimire’. Deci rugându-se ei lui Dumnezeu în acest chip, acel apărător al minciunii şi vrăjmaş al adevărului a fost lovit de Dumnezeu chiar în ajunul praznicului la care trebuia să cuvânteze. Şi o singură zi bolind, a fost şters din cartea celor vii, auzind, precum se cuvenea, glasul acela: Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine (Luca 12, 20); iar de cursele cele rele pe care le-ai gătit, tu vei avea parte, şi nu altul’”[9].

În acea vreme, mulţi alţi părinţi s-au distins prin virtute şi mărturisire. Unul dintre aceştia era şi ,,Zevgmatie cel vrednic de laudă, [care] deşi nu putea să vadă, înconjura oile, întărindu-le şi se lupta cu lupii. Din această cauză i-au dat foc colibei lui pustniceşti”[10].

 

 

[1] Sfântul Vasilie cel Mare, Epistola 257, cap. 1.

[2] Epistola 256.

[3] Epistola 262, cap. 2.

[4] Regulile mici, întrebarea 20.

[5] Epistola 295.

[6] Fericitul Teodoret episcopul Cirului, Vieţilor sfinţilor pustnici din Siria, Editura IBMBOR, Bucureşti, 2001, p. 68-70. A se vedea şi Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 25, Cum Flavian şi Diodor adunau la Antiohia comunitatea ortodoxă; şi cap. 26, Cele cu privire la Afraate monahul.

[7] Cuviosul Teofan, Cronografie, anul 5867.

[8] Teodoret, Vieţilor sfinţilor pustnici din Siria, p. 29.

[9] Teodoret, Vieţilor sfinţilor pustnici din Siria, p. 31-32. A se vedea şi Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 27, Cele despre Iulian monahul.

[10] Teodoret, Istoria Bisericească, cartea a IV-a, cap. 28, p. 193.