----------------

 

Carti in site

 

--------------------

Rusia şi Răsăritul ortodox la sfârşitul secolului XIX (XI)

Bătălia pentru Constantinopol

 

Episodul anterior

 

Relaţiile cu Biserica Anglicană

Începutul secolului XX a constituit o perioadă de negocieri active între Bisericile Ortodoxe şi Biserica Anglicană[1]. În 1897, cea de-a V-a Conferinţă de la Lambeth a episcopilor anglicani a hotărât ca o comisie alcătuită din 3 membri – arhiepiscopii de Canterbury şi York şi episcopul Londrei – să negocieze cu episcopii din Răsăritul ortodox privind relaţii mai apropiate. În 1898, episcopul de Salisbury, John Wordsworth, a vizitat Grecia, Ierusalim şi Constantinopol şi a comunicat deciziile Conferinţei de la Lambeth patriarhului Constantin al V-lea. A fost iniţiată o corespondenţă între patriarh şi arhiepiscopul de Canterbury.

Episcopul Wordsworth a pregătit o broşură în limba greacă sub formă de întrebări şi răspunsuri, alcătuită special pentru a-i informa pe creştinii ortodocşi cu privire la învăţăturile şi practicile Bisericii Anglicane. Un cleric al patriarhiei, arhidiaconul Ierotei Teknopoulos a fost trimis la Oxford pentru a se familiariza cu învăţăturile Bisericii Anglicane. Maşini de tipărit au fost trimise din Anglia la Constantinopol pentru tipărirea Sfintei Scripturi. Iniţial, patriarhia a privit această iniţiativă cu suspiciune şi a protestat împotriva răspândirii Bibliei prin agenţii Societăţii Biblice. De asemenea, patriarhul a înfiinţat o comisie care să examineze chestiunea.

Dar în 1901, noul patriarh, Ioachim al III-lea, a iniţiat un contact cu arhiepiscopul de Canterbury, Frederick Temple. În 1903, arhidiaconul Ierotei a început să publice periodicul Unirea Bisericii (Enosis ton Ekklesion) în Londra. În 1907, Ioachim al III-lea l-a numit reprezentant oficial al patriarhiei pe lângă Biserica Anglicană la Londra.

Existau câteva motive pentru o astfel de atitudine favorabilă a eşalonului superior al clerului grec faţă de anglicani[2]. În primul rând, patriarhii răsăriteni erau interesaţi de a primi sprijin politic din partea Marii Britanii. În al doilea rând, anglicanii demonstraseră toleranţă religioasă faţă de clerul şi populaţia ortodoxă. La începutul anilor ‘1900, englezii din Siria le propuseseră grecilor, care erau supăraţi pe faptul că ruşii îi susţineau pe arabi, ca ,,în timpul perioadelor de dezordine publică”, să frecventeze biserica anglicană. În Beirut, preotul anglican a respins eforturile unor creştini ortodocşi de a deveni anglicani. El le-a permis să participe la slujbe şi să le boteze copiii în caz de necesitate, dar a refuzat să boteze din nou pe oricine. Patriarhul Gherasim al Antiohiei şi patriarhul Constantinopolului au aprobat aceasta[3]. Ioachim al III-lea, dorind o clarificare canonică dacă enoriaşii ortodocşi ar putea chema preoţi anglicani în cazul în care un preot ortodox nu ar fi disponibil, s-a adresat rectorului Şcolii Teologice din Insula Halki, Apostolos pentru o hotărâre.

În aceiaşi ani, au început contactele regulate dintre Bisericile Anglicană şi Rusă. În 1895-1897, 3 episcopi anglicani au vizitat Rusia, şi în 1897 arhiepiscopul ortodox rus al Finlandei, Antonie Vadkovski, a asistat la Conferinţa de la Lambeth (foto). În 1903, preotul misiunii anglicane din Ierusalim, Dowling a vizitat Sankt Petersburg. Exarhul Georgiei l-a asigurat că o comisie specială va fi numită pentru discuţii suplimentare privind menţinerea unor relaţii mai apropiate între Biserici.

 

 

În 1912, o delegaţie parlamentară britanică a sosit la Sankt Petersburg. La sfârşitul acestei vizite, pe 17 ianuarie 1912, a fost înfiinţată o societate pentru apropierea dintre Bisericile Anglicană şi Ortodoxă. Membrii ei au devenit profesori ai Academiei Teologice şi au subliniat diferenţa dintre activităţile moderate ale anglicanilor şi politica agresivă a Vaticanului. De exemplu, profesorul I.I. Sokolov susţinea cu entuziasm periodicul arhidiaconului Teknopoulos[4].

Concomitent cu acestea, alţi politicieni ruşi erau mai puţin optimişti în ce priveşte iniţiativele anglicane. În Orientul Apropiat, spuneau ei, nu era loc pentru o politică pur spirituală sau bisericească; întreaga activitate bisericească era politică şi implica lupta pentru împărţirea Imperiului Otoman. Activitatea anglicană era percepută ca fiind încă o încercare de a diminua influenţa ortodoxă rusă şi de a câştiga bunăvoinţa grecilor. Ei erau în mod special îngrijoraţi cu privire la Cipru care era guvernat de britanici. Un învăţat bisericesc scria:

,,De multă vreme, Anglia duce o politică de susţinere şi apărare a creştinilor înrobiţi, deşi în realitate ea este mai interesată de lărgirea propriilor teritorii. Acum, când a fost vărsat atât de mult sânge rus în războaiele cu Turcia … simpatiile grecilor şi sprijinul lor ar trebui să fie în spatele nostru. Din nefericire, adeseori, noi nu putem beneficia de ceea ce suntem îndreptăţiţi, şi drepturile noastre sunt nesocotite de alte popoare”[5].

Cele două puncte de vedere privind activităţile anglicane în Răsărit au continuat să aibă susţinători printre ruşi în timpul primului război mondial. În 1915, în cursul unei discuţii despre viitorul statut al Palestinei după sfârşitul războiului, profesorul Dimitrievski a afirmat public în Sankt Petersburg că dominaţia engleză din Palestina era preferabilă celei franceze deoarece anglicanii demonstrau toleranţă religioasă faţă de ortodocşi şi nu căutau să-i convertească. Din acest motiv, Rusia nu ar trebui să se opună protectoratului britanic în Ţara Sfântă[6].

 

Chestiunea ecleziastică din Cipru

În 1908, în lumea greacă a apărut o altă chestiune bisericească, de această dată legată de Cipru. După moartea arhiepiscopului Sofronie, doi candidaţi au fost împinşi în faţă pentru scaun: Mitropoliţii Chiril de Kition şi Chiril de Cyrenia. Pe câtă vreme primul era susţinut de Marea Britanie, populaţia era divizată. Sinodul Bisericii Ciprului a cerut ajutorul patriarhului Ioachim al III-lea. Patriarhul a decis chestiunea în favoarea lui Chiril de Cyrenia şi a fost numaidecât acuzat de adversarii săi că se amestecă în treburile altor Biserici autocefale. Aceasta era, de exemplu, opinia Patriarhului Damian al Ierusalimului.

 

Mitropolitul Chiril de Cyrenia, ulterior întâistătătorul Bisericii Ciprului

 

Pe 12 mai 1908, ambasadorul rus Zinoviev a ridicat chestiunea poziţiei Bisericii Ruse în faţa Sinodului. Rezoluţia cu privire la această chestiune a fost scrisă de profesorul Sokolov, care scria că opinia lui Ioachim al III-lea nu trebuia văzută ca un amestec în treburile altei Biserici, ci doar ca un ajutor oferit într-o situaţie dificilă. Autorităţile britanice, ca reprezentanţi ai unei Biserici neortodoxe, nu aveau dreptul de a face presiuni asupra Bisericii în această alegere. Iată de ce Biserica Rusă ar trebui să recunoască alegerea lui Chiril de Cyrenia ca fiind legală şi ,,să ceară Ministerului Afacerilor Externe să ia toate măsurile pentru a convinge guvernul britanic să înceteze să-l susţină pe ambiţiosul şi autoritarul mitropolit de Kition, Chiril, şi să se abţină de la orice amestec în treburile Bisericii autocefale a Ciprului[7].

 

Chestiunea bisericească bosniacă

În 1903, problemele bisericeşti din Bosnia şi Herţegovina au luat o nouă întorsătură. Aceste două provincii, care erau sub protectorat austro-ungar, erau legate de patriarhie doar cu numele. Biserica Ortodoxă de acolo trebuia să lupte pentru independenţa comunităţilor bisericeşti de sub controlul autorităţilor austriace. Cele două chestiuni luate în discuţie, adică drepturile laicilor la alegerea mitropoliţilor şi plata salariilor către membrii consistoriilor, erau trimise patriarhului ecumenic pentru hotărâre.

Diplomaţii ruşi au salutat o astfel de măsură şi au considerat-o a fi favorabilă pentru comunităţi deoarece întărea legăturile lor cu centrul spiritual. În schimb, patriarhul a apelat la ambasada austro-ungară şi ambasadei i s-a cerut să ofere explicaţii detaliate ale acestor două chestiuni[8]. La începutul anului 1904 Austro-Ungaria a ridicat unele probleme; potrivit noilor sale reglementări, eparhiile puteau controla propriile finanţe. Noile reglementări au fost trimise de ambasadorul austro-ungar patriarhului Ioachim al III-lea spre aprobare în iunie 1904.

Cu toate acestea, în loc să ajute Ortodoxia din Bosnia şi Herţegovina, noile reglementări au provocat o criză patriarhală. Atât ambasadorii austriac, cât şi cel rus au încercat să facă presiuni asupra membrilor Sinodului pentru a împiedica opoziţia lor şi a aproba reglementările. Însă situaţia a rămas tensionată timp de multe luni. Opoziţia a cerut abdicarea patriarhului; doar intervenţia sultanului a putut rezolva conflictul. Ambasadorul austro-ungar a încercat chiar să mituiască opoziţia, dar fără succes. Între timp Poarta aştepta opinia ambasadei ruse, dar Zinoviev a preferat să aştepte şi să fie precaut. El nota că patriarhul nu merita sprijinul Rusiei, fiindcă ,,nici măcar una din chestiunile pur ‘ortodoxe’ nu fusese soluţionată de el, şi Biserica Constantinopolului în timpul domniei sale continuă să se concentreze pe alte lucruri, în primul rând pe cea a luptei împotriva credincioşilor de rând, sârbi, bulgari şi cuţo-valahi”. Adevăratele interese ale religiei sunt străine Fanarului, afirma rezoluţia Ministerului de Externe[9].

Zinoviev a rămas neutru şi în timpul următoarelor luni. În cele din urmă, în martie 1905, situaţia s-a schimbat în favoarea patriarhului Ioachim al III-lea. Aceasta poate fi explicată prin teama guvernului sultanului că tulburările de masă ar putea izbucni în rândul populaţiei creştine din Constantinopol. În lumina noilor evenimente, jurnalul patriarhal Ecclesiastiki Alitheia publica un articol în apărarea patriarhului ecumenic. Cu intervenţia Porţii, chestiunea a fost în final rezolvată, deşi unii episcopi provinciali nu au aprobat comportamentul patriarhului. Noile reglementări bisericeşti pentru Bosnia şi Herţegovina au fost semnate pe 3 iulie 1905; populaţia ortodoxă a primit drepturile de autonomie a bisericilor şi şcolilor. Întorcându-se către guvern pentru sprijin, Ioachim al III-lea era acum mai mult ca oricând îndatorat lui şi trebuia să se supună cerinţelor sale.

 

 

[1] J. Altholz, ,,Anglican-Ortho­dox Relations in the Nineteenth Century”, Modern Greek Studies Yearbook nr. 18-19 (2002-2003), p. 1-14; B. Gef­fert, Eastern Orthodox and Anglicans. Diplomacy, Theology, and the Politics of Interwar Ecumenism, Editura Universităţii Notre Dame, Notre Dame, Indiana, 2010, p. 9-29.

[2] Grecii au o istorie de relaţii politice cu englezii, care s-au sfârşit din nefericire întotdeauna rău pentru ei. A se vedea un alt episod de acest gen în Nenorocirea Asiei. O relatare a exterminării sistematice a populaţiilor creştine de către musulmani şi a vinovăţiei anumitor mari puteri; Adevărata istorie a arderii din temelii a oraşului Smirna.

[3] Ecclesiastiki Alitheia, nr. 8 (1902). Permisiunea oficială de a boteza copiii ortodocşi ,,în cazuri de urgenţă” a fost dată preoţilor anglicani doar de următoarea Conferinţă de la Lambeth din 1908; s-a permis de asemenea acordarea sfintei împărtăşanii ortodocşilor care nu au avut cum să ajungă la un preot ortodox.

[4] I. I. Sokolov, ,,Novyj bogoslovskij grechesko-anglijskij zhurnal”, Tserkovnye Vedo­mosti. Pribavlenija, 22 februarie 1903, nr. 8, p. 296-298.

[5] I. P., ,,Vesti iz Grecii i s o. Cypra”, Tserkovnye Vedomosti. Pribavlenija, 1901, nr. 22, p. 781-786.

[6] Cuvânt la Societatea Filantropică Slavă, 2 martie 1915, Biblioteca Naţională Rusă, departamentul manuscrise, f. 253, d. 37, l. 33.

[7] Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul procuratorului şef al Sfântului Sinod, op. 78, 2 otd., 3 st., d. 12, ll. 38-40. Extras din rezoluţia Sfântului Sinod, 21 mai - 4 iunie, 1909, nr. 4377.

[8] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 137 (Rapoarte ale Ministerului Afacerilor Externe), 1903, d. 134, ll. 20-22. Raport al Departamentului I al Ministerului de Externe, 1903.

[9] Arhiva politicii externe a Imperiului Rus, Moscova, f. 137 (Rapoarte ale Ministerului Afacerilor Externe), 1904, op. 475: 18-20. Raport al Departamentului I al Ministerului de Externe, 1904. A se vedea de asemenea rapoartele lui I.A. Zinoviev, Arhiva istorică de stat a Rusiei, Biroul Sfântului Sinod, op. 185, d. 5916, ll. 2-4v, 28 august/10 septembrie 1904, nr. 213; ibid., ll. 21-22, 5/18 octombrie 1904, nr. 251; ibid., ll. 23-25v, 16/29 octombrie 1904, nr. 260; ibid., ll. 26-26v, 16/29 octombrie 1904, nr. 261.