Uniatismul: Trambulina Vaticanului spre Ortodoxie (IV)

În ciuda versiunii catolice, uniaţii români şi-au manifestat de timpuriu dezamăgirea faţă de nerespectarea promisiunilor făcute de habsburgi şi de subordonarea Bisericii Uniate ierarhiei catolice maghiare. Acceptând unirea administrativă cu Biserica Romano-Catolică, ei au crezut, de-a lungul timpului, că puteau să-şi păstreze credinţa strămoşească şi identitatea naţională.

O figură singulară în istoria Bisericii Uniate este Inochentie Micu Klein (1728-1751). El este hirotonit episcop în 1728, iar doi ani mai târziu împăratul îi acordă titlul de baron al imperiului. Încălcările continue ale prevederilor unirii din 1701 şi inovaţiile introduse de iezuiţi în Biserica Uniată îl determină pe noul episcop să protesteze. El trimite numeroase memorii guvernatorului Transilvaniei, la care Dieta îi răspunde: ,,uniaţii nu au nici un loc la treapta de status, ci ar trebui să fie cuprinşi în noţiunea generală a religiei catolice cu care s-au unit”.

Hotărât să nu cedeze, el merge la Curtea Imperială să pledeze cauza Bisericii Uniate, ameninţând cu ruperea relaţiilor cu Biserica Romano-Catolică, fără a obţine însă nici un rezultat. După câţiva ani, autorităţile imperiale, iritate de declaraţiile şi acţiunile sale, îl convoacă la Viena, în faţa unei comisii care să-i cerceteze activitatea.

Inochentie Micu Klein (1700-1751)

Presat, Inochentie Micu Klein pleacă la Vatican pentru a cere sprijinul papei Benedict al XIV-lea (1740-1758) care, la dorinţa Curţii habsburgice, îl reţine la Roma. Strădaniile episcopului de a conduce Biserica din exil sunt zădărnicite de vicarul său, Petru Pavel Aron, care face jocul iezuiţilor. Vicarul le dezvăluie conţinutul scrisorilor primite de la Inochentie Micu Klein, în care acesta îi scria despre planurile sale. Datorită perseverenţei lui, papa îi cere în mod repetat să abdice, cereri la care el răspunde: ,,mai bine să piară toate ale lumii acesteia decât să-mi las poporul în veşnică servitute, clerul, pe mine şi episcopii urmaşi în robia iezuiţilor”.

Ca urmare a constrângerilor psihice şi de ordin material, el ,,cedează liber în mâinile papei puterea sa” la 5 mai 1751, semnând tot ceea ce i se cere. Moare la Roma în 1768, după 24 de ani de exil, singur, înfrânt şi sfâşiat de îndoiala în justeţea căii pe care o alesese: aceea de a accepta uniaţia doar ca pe un instrument de luptă în favoarea românilor transilvăneni.

Dimpotrivă, succesorul său, Petru Pavel Aron, l-a sprijinit pe generalul Buccow, trimis cu instrucţiuni precise pentru restabilirea uniaţiei zdruncinate de revolta lui Sofronie. Nicolai Adolf, baron de Buccow, mason în Loja ,,Sfântul Andrei” din Sibiu, fusese numit, de Curtea Imperială, comandant militar al Transilvaniei şi preşedinte al Comisiei pentru cercetarea afacerilor religioase. După învoiala înşelătoare pe care o semnează cu Sofronie, generalul Buccow recurge la represalii împotriva ortodocşilor, armele sale preferate fiind recensămintele false, ocuparea bisericilor cu forţa, întemniţările sau condamnările la moarte. Într-un raport adresat împărătesei în 1761, el vorbea deschis despre ,,…mijloacele întrebuinţate, pe care eu desigur nu le cruţ şi de care poate şi trebuie să dea mărturie întreaga ţară”, cerând aprobare să continue în aceeaşi manieră, căci ,,altfel totul este zadarnic”.

Conştient că mânăstirile reprezintă centrele de rezistenţă ale Ortodoxiei, Buccow a dat ordin la 13 iunie 1761 ca ,,cele de lemn să fie arse pretutindeni, cele de piatră să se distrugă …”, ruinând în total 140 de mânăstiri. ,,Prin măsurile sale draconice, generalul Buccow este numit pe drept cuvânt adevăratul întemeietor al Bisericii Uniate din Ardeal. Fără dragonii şi fără tunurile sale nu ar mai fi rămas nici urmă din eforturile de unire cu Roma”.

Urmaşii lui Petru Pavel Aron au mers pe calea deschisă de acesta, de supunere totală în faţa ,,directivelor iezuite”, erijându-se în apărători lipsiţi de scrupule ai unirii cu Roma. Mai mult, ierarhii Bisericii Uniate i-au prigonit pe membrii Şcolii Ardelene, uniaţi şi ortodocşi deopotrivă, continuatorii ideilor episcopului Inochentie Micu Klein.

Dintre aceştia, cei mai de seamă reprezentanţi au fost călugării uniaţi Samuil Micu (1745-1806), Gheorghe Şincai (1754-1816) şi Petru Maior (1754-1821). Ei au scris tratate teologice, dovedind că Ortodoxia este credinţa românilor şi condamnând în termeni categorici catolicismul, inovaţiile latinilor şi abuzurile papale. În plus, pe baza documentelor la care au avut acces la Budapesta, Viena şi Roma, ei au scris lucrări filologice şi istorice care să argumenteze latinitatea limbii şi originea poporului român.

Lucrările lor teologice sunt însă relativ necunoscute, fiind ţinute ascunse multă vreme de Biserica Uniată - care nu se sfieşte astăzi să-şi fundamenteze originea românească şi elitismul intelectual pe reprezentanţii Şcolii Ardelene. Astfel, de-abia în 1843 sunt publicate fragmente din ,,Cronica” lui Gheorghe Şincai, iar o parte din manuscrisele teologice ale lui Samuil Micu (traduceri din Sfânta Scriptură, canoanele celor şapte Sinoade Ecumenice, diferite texte din Sfinţii Părinţi) văd lumina tiparului în 1948 ! Lucrările lui Petru Maior au aceeaşi soartă: ,,Istoria Bisericii Românilor” este publicată în 1841, iar ,,Procanonul” – lucrare antipapală – apare în 1894 la o tipografie ortodoxă.

Datorită ideilor lor, cei trei intră în conflict cu episcopul Ioan Bob, care luase măsuri drastice de catolicizare a Bisericii Uniate. Prigoniţi de acesta, ei renunţă în 1784 la călugărie, căci ,,de la Roma papală nu au venit decât călugări de un fanatism îngust care au lucrat pentru catolicizarea şi dezmembrarea poporului român”, şi sfârşesc în exil la Budapesta.

Secolul al XIX-lea continuă tendinţele celui anterior: ierarhii luptă din răsputeri pentru catolicizarea Bisericii, în timp ce mirenii vor păstrarea legii strămoşeşti. Acest secol este marcat de nenumărate încercări de reintegrare a uniaţilor în Biserica Ortodoxă. Astfel, în 1798, clericii ortodocşi şi uniaţi deopotrivă propun împăratului unirea celor două Biserici sub conducerea lui Petru Maior. În acest context, guvernatorul transilvan îi scria împăratului că ,,deocamdată uniaţii ne servesc pentru ţinerea în frâu a neuniaţilor, ca un rău bine plasat la timpuri mai bune” …

În 1848, credincioşii greco-catolici încearcă din nou să se întoarcă la Ortodoxie. Despre acest fapt, uniatul August Treboniu Laurian spunea: ,,stricaţi unirea cu catolicii”, iar Gheorghe Bariţ mărturisea că ,,datinile vechi apucate, supte şi prefăcute în măduvă şi sânge din vremi şi veacuri, au pururea mai adânci şi mai puternice rădăcini”.

La 3/15 mai 1848, Adunarea Naţională propune, printre altele, o singură Biserică românească şi reînfiinţarea Mitropoliei Ortodoxe a Transilvaniei. Papa contracarează energic acţiunile uniaţilor români, ridicând episcopia de Blaj la rangul de arhiepiscopie şi mitropolie, în 1853. Prin această hotărâre, Biserica Uniată Română trecea sub jurisdicţia directă a papei, pierzându-şi complet autonomia.

Apogeul catolicizării Bisericii Uniate l-a reprezentat participarea Mitropolitului Petru Vancea, al Blajului, la Conciliul Vatican I (1869-1870). Întors în ţară, el a introdus schimbări semnificative în doctrina şi organizarea Bisericii Uniate. Astfel, în anul 1872, convoacă un sinod mitropolitan numit Conciliu provincial, care acceptă în totalitate doctrina catolică enunţată la Conciliile de la Trident şi Vatican I: infailibilitatea papală, imaculata concepţie, indulgenţele. În 1882, cel de-al doilea Conciliu provincial adoptă întreaga organizare catolică, transformând Biserica Uniată într-o ,,Biserică romano-catolică cu rit oriental catolicizat”. Actele ambelor Concilii sunt trimise spre adoptare la institutul iezuit ,,De Propaganda Fide”, sub jurământ de tăcere până la aprobare. Ele sunt publicate abia în 1886, într-un tiraj redus, majoritatea credincioşilor neluând cunoştinţă de conţinutul lor.

Referindu-se la hotărârile celor două concilii, istoricul uniat Nicolae Densuşianu scria că ,,ceea ce a făcut Petru Vancea în 1872 şi 1882 întrece de o mie de ori ce a făcut Satanasie la 1698”. În 1897, îndoctrinaţi la şcolile Romei, ierarhii uniaţi declarau: ,,românii uniaţi, în privinţa credinţei şi a subordonării lor la Sfântul Scaun apostolic al Romei, sunt identici cu compatrioţii Bisericii de rit latin”, după 1897 procesul de catolicizare desfăşurându-se fără rezerve.

Imaginea Bisericii Uniate la sfârşit de secol este întregită de mărturisirea celui de-al treilea Conciliu, din 1900: ,, … mai încolo, primesc şi mărturisesc toate cele câte le primeşte şi mărturiseşte Sfântă Biserica Romei … peste acestea, promit şi jur ascultarea adevărată pontificelui roman, următorul fericitului Petru, principele apostolilor şi vicarul lui Iisus Hristos”. Abia după 200 de ani de la unirea cu Roma, ierarhii uniaţi îşi permiteau să spună adevărul …

Evoluţia uniatismului român la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului XX stă sub semnul reînfiinţării statului maghiar în cadrul Imperiului Habsburgic. Transilvania era alipită Ungariei şi îşi pierdea şi puţina autonomie teritorială pe care o avusese. În această perioadă, Biserica Uniată a fost o unealtă în mâna maghiarilor, ce nu au precupeţit nici un efort în lupta pentru catolicizarea şi deznaţionalizarea românilor transilvăneni.

Astfel, Congresul Bisericii Catolice Ungare din anul 1898, de la Budapesta, hotăra ca Biserica Uniată să depindă de Biserica Romano-Catolică din Ungaria şi Transilvania. În acest scop, statul ungar a înfiinţat în anul 1912 o episcopie uniată maghiară la Hajdudorog, deşi toţi ungurii erau romano-catolici. Această episcopie avea ca ţel pierderea unităţii religioase şi de neam a transilvănenilor. Uniaţii români au protestat în zadar în faţa acestei primejdii, căci maghiarizarea şi catolicizarea au continuat în forţă până în 1918.

După unirea Transilvaniei cu România, au loc noi încercări de întoarcere a uniaţilor în Biserica Ortodoxă. Astfel, candidatului la Mitropolia Uniată a Blajului, Vasile Suciu, i s-a propus, în 1919, să fie întronat mitropolit ortodox al Sibiului şi Blajului ,,în schimbul lepădării celor patru puncte”. Acesta a refuzat, spunând că nu renunţă la papa.

Ca o ironie a istoriei, în 1923, noua Constituţie a României stabilea că ,,Biserica Ortodoxă Română este biserica dominantă, iar cea greco-catolică are întâietate faţă de celelalte culte”, ambele fiind declarate biserici naţionale. Acest statut special a fost anulat, în 1927, prin semnarea unui concordat - convenţie internaţională încheiată între statul Vatican şi România în scopul reglementării situaţiei Bisericii Catolice, care acordă privilegii catolicismului.

Tot în anii '20, Vaticanul a încheiat Concordate cu Letonia (1922), Polonia (1925) şi Lituania (1927), din acest plan al ofensivei catolice împotriva Ortodoxiei ruseşti făcând parte şi România. Întărirea acestei ,,prime linii” de asediere religioasă a Rusiei s-a realizat prin crearea unui al doilea cordon de tratate. Astfel, au fost încheiate concordate sau simple acorduri cu Cehoslovacia (1926), Germania (1933), Austria (1933) şi Iugoslavia (1935 - încercare eşuată).

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 7/octombrie 1999