Uniatismul: Trambulina Vaticanului spre Ortodoxie (III)

Unirea cu Biserica Romei a generat încă de la început mari tulburări în Transilvania. Revenirea lui Atanasie pe scaunul episcopal din Alba-Iulia, ca prim ierarh al Bisericii Uniate, a reprezentat debutul unei campanii extrem de dure pentru catolicizarea tuturor românilor. La ceremonia de întronare, preoţii români au fost aduşi cu forţa; guvernatorul Transilvaniei, Nicolae Bethlen, descria în culori sumbre alaiul: ,,mulţimea cea mare a preoţilor români ca nişte berbeci negri, unii mergeau înainte, alţii pre de laturi, alţii dindărăpt; mulţi mergeau plângând şi unii dintre dânşii ziceau: acum seceră orzul, dar după orz vor secera grâul”.

A treia zi după întronare, la 27 iunie 1701, nobilul român Gavriil Nagszegi înainta un protest Curţii imperiale, în numele preoţilor şi credincioşilor din părţile Alba-Iuliei, Braşovului şi Făgăraşului. Mai târziu întemniţat, el avea să scrie: ,,eu sunt de convingerea că nimeni să nu-şi părăsească legea sa, ci mai bine să fie gata a-şi pierde viaţa, decât să se lepede de credinţa sa.”

Activitatea episcopului uniat era controlată în totalitate de teologul iezuit instituit prin diploma leopoldină din 19 martie 1701. Acesta primise împuterniciri speciale: participa la sinoadele anuale ale protopopilor, îl însoţea pe episcop în vizitele canonice, cenzura cărţile tipărite la Alba-Iulia, cerceta corespondenţa episcopului, îşi dădea avizul asupra candidaţilor la hirotonie, verifica gestiunea, îl instruia pe episcop în problemele teologice - într-un cuvânt, conducea episcopia.

După moartea timpurie a lui Atanasie, la a cărui înmormântare iezuiţii au rostit discursuri în latină şi maghiară, pe scaunul episcopal din Alba-Iulia a urmat Ioan Patachi. Canonicitatea alegerii lui a fost îndoielnică, cât despre el, Petru Maior scria că vroia să introducă ,,unele obiceiuri papistăşeşti întră români”. La moartea lui, conducerea episcopiei de Alba-Iulia a fost preluată de iezuiţi, aceştia încercând să o catolicizeze complet. Această stare de lucruri a dat naştere unor resentimente ale românilor uniaţi faţă de unirea cu Biserica Romei. Istoricul uniat Petru Maior descria astfel situaţia: ,,nu puţini … erau întră români, care aveau acum greaţă de făcuta unire cu Biserica Romei; mulţi dintre uniaţii români, nu numai mireni, ci şi preoţi, socoteau că mai bine va fi de cu bună vreme să rumpă unirea cea cu Biserica Romei făcută, decât strămoşeasca lege şi tocmeală să o sufere a schimba. De aceea … acum cu gloată şi cu larmă au început a scădea de la unire …”. În acelaşi timp, ortodocşii au început să-şi dea seama că erau consideraţi uniaţi, fără ştirea şi fără voia lor.

Transilvania a fost cuprinsă treptat de o mişcare generală de rezistenţă, care a început să ia forme organizate pe la mijlocul secolului al XVIII-lea. Ea a fost condusă de preoţii ortodocşi, meşteşugarii şi ţăranii mai descurcăreţi. Pe măsură ce românii au înţeles că le-a fost schimbată credinţa, împotrivirea lor faţă de preoţii uniaţi a căpătat proporţii. Cu timpul, ei au refuzat să mai ia parte la slujbele lor, trimiţându-şi tinerii să fie hirotoniţi în ţările Române sau acceptând preoţi ortodocşi. În lipsa acestora, oamenii căutau îndrumare duhovnicească la călugării şi pustnicii ce trăiau în schituri, ascunse în munţi. În replică, Curtea imperială a ordonat arestarea preoţilor şi călugărilor ortodocşi şi trimiterea armatei în sprijinul unirii.

Disperarea şi durerea românilor, acţiunile mârşave ale autorităţilor transilvane şi nesfârşitele minciuni ale popilor uniaţi sunt zugrăvite expresiv într-o petiţie a românilor din scaunele Săliştei, Miercurii, Sebeşului, Orăştiei şi Dobrei către Iohan Haller, guvernatorul Transilvaniei: ,,Dumnezeu ştie câte asupriri suportăm şi în trupurile noastre şi în sufletele noastre din pricina unirii, suferind mari silnicii. Căci nu ştim cine ne-a declarat pe noi uniţi; noi însă ne declarăm pe faţă că n-am fost uniţi … ne-am ridicat cu tot districtul şi am făcut cereri cu mari rugăciuni să nu fim siliţi cu violenţă a îmbrăţişa unirea, pentru că noi nu vom îmbrăţişa unirea … şi popii noştri, fără să ştim noi, s-au dus şi s-au unit şi când noi am întrebat: ,,domniile voastre v-aţi unit ?”, ei, ducând pâinea în mâini (sfânta cuminecătură) îngenunchind s-au jurat, nu numai pe pâine şi pe vin, ci şi pe copiii lor că nu sunt uniţi …noi i-am crezut ca unor părinţi duhovniceşti, dar pe urmă am aflat că ei s-au alăturat unirii. Din cauza aceasta noi ne-am retras de la ei … ei au făcut apoi în aşa fel, ca să fim jefuiţi şi aduşi în mizerie; căci am ajuns acolo că nu mai suntem în stare să prestăm contribuţia luminatei regine şi pe lângă aceea nu putem să ne mai ducem viaţa … nu mai putem suporta asupririle şi calamităţile”. Aceiaşi români scriu mitropolitului ortodox sârb de Carloviţ ce au pătimit pentru că s-au plâns: ,,după aceea s-au supărat popii cei uniţi şi s-au dus la domni. Şi ne-au pârât şi au minţit că noi am fost împreună cu dânşii şi n-am fost şi nu vom fi … şi ne-au prins şi noi am făgăduit că nu ne vom uni şi că suntem gata să ne aduceţi muierile şi copiii şi să le tăiaţi capetele, apoi nouă, că ştiţi Măria Voastră bine că omul nu-i slobod cu trupul, dar este cu sufletul. Apoi ne-au slobozit şi ne-au pus sub birşag cumplit şi sub bătaie. Apoi au început a prinde popii, de sunt şi acum prinşi … şi ne-au trimis două companii de nemţi de ne chinuie şi ne căznesc şi de se betejeşte un om, duc nemţii popii cei uniţi de-l cuminecă şi de moare un om, iară duc nemţii popii de-l îngroapă, şi pătimim de frica nemţilor şi a popilor, şi de se naşte vreun prunc aleargă popii cu nemţii de-l botează cu de-a sila”.

Lupta pentru păstrarea Ortodoxiei capătă un nou avânt datorită lui Visarion Sarai. Valah născut în Bosnia, Visarion este călugărit de patriarhul Hrisant al Ierusalimului şi se stabileşte la mânăstirea Pakra din Slavonia. Mitropolitul Carloviţului, Arsenie al IV-lea Ioanovici îl roagă pe Visarion să meargă în Transilvania în sprijinul ortodocşilor. El acceptă şi, în 1744 ajunge în Ardeal, unde începe să propovăduiască păstrarea credinţei strămoşeşti. Visarion le spune românilor că acceptând unirea ,,îşi vând sufletele”, că popii uniaţi sunt ,,nelegiuiţi”, iar slujbele lor sunt spre osândă, nu spre ajutor. Pretutindeni el era întâmpinat de mulţimi de oameni care alergau să îi audă cuvintele. Predicile sale păreau oamenilor ca ,,rostite de un înger din ceruri”. Visarion le mărturisea oamenilor că ,,a fost şocat de faptul că uniaţii profesau două religii, nici ortodoxă, nici romano-catolică”, întrebându-se cum se poate mântui cineva slujind la doi stăpâni.

Autorităţile transilvane îl arestează la Sibiu, unde este supus unui lung interogatoriu de către reprezentanţii Curţii Imperiale şi teologii catolici. Interesul acestora era să afle dacă Visarion a vorbit împotriva unirii cu Biserica Romei şi dacă exista o mişcare organizată. În acest sens, Consiliul de război din Sibiu îi trimite o scrisoare mitropolitului Arsenie al Carloviţului, cerându-i să motiveze prezenţa lui Visarion în Transilvania. Istoricii scriu că anchetatorii au fost impresionaţi de sinceritatea şi ardoarea sa; era un adevărat apostol. După ce a stat o vreme întemniţat la Sibiu, Visarion a fost trimis la Viena şi apoi la Roma, unde i s-a pierdut urma.

Visarion Sarai, Sofronie de la Cioara şi Oprea Miclăuş, apărătorii dreptei credinţe în lupta împotriva uniaţiei

Cuvintele lui Visarion au dus la prăbuşirea instituţiei unirii, pe care autorităţile imperiale se străduiseră să o construiască vreme de jumătate de secol. Guvernatorul Transilvaniei scria într-un raport că ,,în mai puţin de şase săptămâni Visarion dezorganizase întreg sistemul unirii în sudul Transilvaniei”.

Predicile lui Visarion au şocat populaţia rurală; ţăranii declarau că au auzit ,,pentru prima oară un om trimis de Dumnezeu”, care le arăta că preoţii lor au acceptat unirea şi că ei înşişi sunt consideraţi uniaţi. Sătenii din Răşinari spuneau că ei nici nu ştiau în ce consta unirea. Oamenii încep să refuze să ia parte la slujbele şi la Sfintele Taine săvârşite de preoţii uniaţi, şi îi alungă pe aceştia, preluând lăcaşurile de cult.

Tot în 1744, guvernul Transilvaniei îi soma pe români ca ,,şi pe viitor să cerceteze bisericile în care slujesc uniaţii”, ameninţându-i cu amenzi dure sau chiar cu întemniţarea. Vrând să pună capăt protestelor, guvernatorul s-a sfătuit cu clerul uniat şi romano-catolic, precum şi cu iezuiţii, şi a lansat în 1745 o proclamaţie către români. Acest act a avut un efect dezastruos pentru uniaţie, săvârşind marea greşeală de a-i numi pe toţi românii uniţi cu Biserica Romei ,,pentru folosul şi fericirea lor”, greşeală care a dat un nou avânt mişcării de rezistenţă. Astfel, delegaţiile ţărăneşti au luat drumul Vienei, iar petiţiile către guvern, Curtea imperială şi mitropolitul sârb au curs neîncetat, românii cerând mereu şi mereu să fie lăsaţi în credinţa strămoşească.

Starea de permanentă agitaţie a determinat Curtea de la Viena să dea, la 13 iulie 1759, un fals edict de toleranţă, formulat astfel încât să nu acorde în realitate nici un drept românilor ce se împotriveau unirii. Cu toate acestea, împărăteasa Maria Tereza i-a cerut episcopului uniat ,,să se abţină de la persecutarea neuniţilor, preoţi sau mireni”. În această atmosferă tensionată, izbucneşte o adevărată revoltă împotriva unirii, condusă de călugărul Sofronie de la Cioara. Pe numele de mirean Stan Popovici, el s-a născut într-o familie de preoţi din părţile Hunedoarei. Preot de mir, el se călugăreşte după moartea soţiei, la mânăstirea Cozia, şi se stabileşte la schitul Cioara care este distrus de armatele imperiale. În anul 1759, pleacă la Carloviţ pentru a cere sfatul mitropolitului ortodox de unde se întoarce curând să lupte pentru apărarea Ortodoxiei.

Sofronie îşi stabileşte cartierul general în Munţii Apuseni, de unde conduce lupta. În 1760, el adresează un memoriu Congregaţiei de primăvară a nobililor, spunând că ,,noi suntem gata la toate contribuţiile, dar religia nu ne-o părăsim cât trăim … suntem prigoniţi neîncetat … de ce nu ne daţi pace ? De ce să dăm uniaţilor bisericile pe care noi le-am zidit cu cheltuielile şi cu mâinile noastre ?” ţine adunări la Zlatna, Abrud, Câmpeni, vorbind oamenilor de nedreptăţile uniaţilor, de fărădelegile episcopului şi ale preoţilor pe care îi numeşte ,,papistaşi nemţizaţi ce ţin două legi”, şi îndemnându-i pe ei să primească preoţi hirotoniţi la Carloviţ. În urma cuvintelor sale mulţimile se răscoală, ocupă bisericile şi îi izgonesc pe preoţii uniaţi. În timp ce Sofronie propovăduia în sudul Transilvaniei şi Munţii Apuseni, pe Mureş şi în Câmpia Ardeleană predica protopopul Ioan Piuariu. Iritată, Curtea din Viena ordonă măsuri drastice pentru înăbuşirea revoltei, declanşând o adevărată vânătoare de preoţi ortodocşi; Sofronie este arestat, dar este eliberat de moţi.

Eliberat, Sofronie proclamă adunarea venită în întâmpinarea lui la Zlatna drept Sinod al Bisericii Ortodoxe, invitând preoţii din fiecare sat împreună cu doi-trei ţărani să ia parte la Sinodul naţional bisericesc al românilor transilvăneni. Principala lui preocupare a fost aceea de a reîntemeia Episcopia ortodoxă din Alba-Iulia, care fusese practic desfiinţată prin actul unirii. Sinodul a formulat un memorandum în 18 puncte adresat împărătesei, în care cerea: păstrarea credinţei ortodoxe pentru români, înlăturarea episcopului uniat Petru Pavel Aron şi acceptarea unui episcop ortodox, retrocedarea bisericilor, încetarea prigoanei din partea preoţilor uniaţi şi eliberarea celor închişi.

Mişcarea se răspândeşte în întreaga Transilvanie şi vestea despre victoriile lui Sofronie aduce noi şi noi aderenţi: ,,Paralizat cu desăvârşire, lipsit de forţa militară, guvernul din Transilvania era osândit să privească roadele politicii sale religioase … revoluţionarii nu au mai întâmpinat vreo rezistenţă serioasă; ascunşi între zidurile celor câteva cetăţi din Transilvania, guvernanţii mândri de altădată s-au resemnat, lăsând în voia întâmplării desfăşurarea evenimentelor”.

Sofronie începe să se ocupe de organizarea Bisericii Ortodoxe: cutreieră satele, convocând ,,soboare” de preoţi şi ţărani pentru restatornicirea credinţei strămoşeşti. Punctul culminant al mişcării îl constituie Sinodul naţional bisericesc de la Alba-Iulia din 14-18 februarie 1761. Revendicările religioase formulate de către acest Sinod sunt aduse la cunoştinţa guvernului de însuşi Sofronie. ,,Sinodul reprezintă triumful desăvârşit al Ortodoxiei române, care a reuşit să scuture lanţurile robiei”. Întreaga Transilvanie se ridică în apărarea credinţei strămoşeşti.

Curtea de la Viena îl numeşte pe generalul Nicolai Adolf, baron de Buccow, comandant militar al Transilvaniei şi preşedinte al Comisiei pentru cercetarea afacerilor religioase, trimiţându-l să reinstaureze ordinea. Sofronie se întâlneşte cu generalul Buccow la Sibiu şi cade în plasa lui, acceptând ca lucrările Comisiei să se desfăşoare ţinând cont de situaţia creată în urma unirii. Această învoială înşelătoare îi permite generalului Buccow să salveze unirea, în timp ce Sofronie se retrage la Curtea de Argeş, de unde trimite scrisori de întărire şi îndemn pentru românii transilvăneni.

În toată această perioadă, românii şi-au strigat amarul în petiţii, memorii, jalbe adresate autorităţilor locale, guvernului Transilvaniei, Curţii imperiale de la Viena şi mitropolitului ortodox de Carloviţ. Din plângerile lor răzbate strigătul de durere al unui întreg popor faţă de mutilarea sufletească la care a fost supus. Proporţiile prigoanei sunt sugerate într-o cerere adresată împărătesei: ,,preoţii au fost obligaţi să presteze jurământ că nu vor mai săvârşi liturghia, cu atât mai puţin botezul şi alte slujbe până nu vor trece la unire … se poate înţelege ce urmări dureroase au provenit din această silă, deoarece, în curs de şapte ani mai multe mii de persoane au murit nebotezate, nemărturisite şi necuminecate”.

Românii din scaunul Săliştei îi scriau mitropolitului de Carloviţ: ,,pentru Hristos nu ne vei uita, nici dorirea noastră că suntem dosădiţi şi legaţi şi bătuţi pentru sfânta lege, că acum nu mai ştim ce să mai facem de atâtea necazuri şi bătăi … iar când a venit Aron (N.R.: episcopul uniat de Blaj), toate temniţele le-a umplut de preoţi şi mireni, care nu s-au făcut din zilele lui Maximian şi Diocleţian, împăraţii cei tirani, precum face Aron cu protopopul lui acum cu creştinii pentru legea cea grecească”.

Tot mitropolitul sârb primea din Ardeal altă plângere: ,,nu mai avem puteri a răbda răul ce ne cade asupra noastră de la popii cei uniţi, că în toate zilele ne prind la arest şi ne căznesc … de la al lor mare rău ne-au pustiit toţi case şi moşii şi şedem toţi fugiţi prin păduri, fiindcă nouă nu ne trebuiesc popii cei uniţi până la moarte. Mai bucuros moartea vom pofti decât ei să ne stăpânească”.

Românii din Sebeş scriau ,,că a venit acea vreme, în care ne-am dus la mormântul morţilor şi am zis: ieşiţi morţilor din gropi, să intrăm noi de vii, că nu mai putem răbda pedepsele ce ne vin de la popii cei uniţi şi de la domnii ţării, că nu ştim ce să ne facem, că pe nime de noi nu-l doare”. Cei din Răşinari au afirmat ,,că ei mai bine se lasă omorâţi cu toţii, ori se împărtăşesc cu muguri de stejar în loc de paşti, decât să meargă la biserică odată cu popii cei uniţi”, iar un ţăran din Sibiu spunea: ,,nu am decât un suflet pe care îl păstrez lui Dumnezeu din cer şi nici o putere omenească nu-l poate îndoi”.

Chiar şi cei ce luptau pentru unire scriau: ,,poporul nu mai cercetează nicăieri bisericile şi oamenii nu mai mor, ci pier ca vitele şi se îngroapă fără lumânare şi fără cruce”.

Transilvania este stropită cu sângele a mii de mucenici neştiuţi, care au murit luptând împotriva barbariei catolice.

Teodor Ionescu

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 6/septembrie 1999