Cum ar trebui să ţinem postul Adormirii Maicii Domnului

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Următoarea omilie este un fel de piesă de epocă, scrisă cu peste 50 ani în urmă. Cu toate acestea, cuvintele arhiepiscopului sunt pline de învăţăminte duhovniceşti, chiar dacă câteva referiri pot suna cititorilor învechit. Într-adevăr, starea diasporei ortodoxe şi mentalitatea oamenilor ei nu s-a schimbat mult de când arhiepiscopul a scris această omilie. Dacă această mentalitate s-a schimbat, şi dacă oamenii s-au schimbat, din nefericire în ambele cazuri s-au schimbat în mai rău.

Cuvintele arhiepiscopului sunt mai potrivite acum decât atunci când le-a scris. Cititorii noştri vor remarca şi unii ar putea fi ofensaţi de referirile sale constante la ruşi, dar trebuie să ţinem cont de câteva lucruri. În primul rând în esenţă, el a fost un ierarh al Bisericii Ruse care se adresa turmei sale de ruşi, în majoritate emigranţi, care la acel moment cuprindea probabil foarte puţini credincioşi care nu erau ruşi. El se adresează lor folosind cuvinte la care ei vor reacţiona. Şi remarcaţi în mod special cât de atent se exprimă. El nu vorbeşte niciodată de ,,poporul ortodox rus”, ci întotdeauna de ,,poporul rus ortodox”.

A existat o tendinţă, una din nefericire mult amplificată în ultimii ani de euforia din unele cercuri cu privire la Biserica Rusă ,,re-unită” (în realitate dezbinată mai mult ca oricând), de a prezenta Ortodoxia rusă ca fiind ceva în esenţă deosebit de şi, în mod grotesc, chiar superioară Ortodoxiei celorlalte popoare. Puţini sunt ierarhii şi conducătorii ecleziastici din Biserica Rusă de astăzi care ar avea sensibilitatea arhiepiscopului Averchie de a se adresa mai degrabă poporului rus ortodox decât poporului ortodox rus. Şi deşi cuvintele sale sunt adresate fiecăruia din noi ca persoane, noi putem doar să deplângem faptul că învăţătura sa nu a fost băgată în seamă de către ,,părţile unite ale Bisericii Ruse” în 2007, care acum se felicită din toată inima pentru ,,bunăstarea” lor, dar au ascuns sub o spoială înşelătoare nevoia de o pocăinţă autentică[1].

 

* * *

 

Astăzi, 1 august, potrivit calendarului nostru ortodox, începem postul Adormirii Maicii Domnului. Nouă ne slujeşte ca o pregătire duhovnicească pentru marele praznic al Adormirii prea sfintei Născătoare de Dumnezeu, imitând propriul ei post, prin care s-a pregătit ea însăşi pentru plecarea din această viaţă pământească, şi ţine două săptămâni întregi.

Anul trecut[2], Adunarea Ierarhilor a declarat că acest an este un an de pocăinţă. Legat de acest lucru, de multă vreme ne-am gândit să amintim întregului popor rus ortodox Apelul Conferinţei Pastorale, care s-a întrunit anul acesta la Mânăstirea Sfânta Treime:

,,Postul Adormirii Născătoarei de Dumnezeu ne stă înainte, prin care în mod obişnuit ne pregătim pentru marele praznic al Adormirii prea sfintei Născătoare de Dumnezeu. Respectăm cu toţii întotdeauna acest post în toată stricteţea lui, ne pregătim cu toţii şi ne împărtăşim cu sfintele taine ale lui Hristos în cursul acestui post ? Maica lui Dumnezeu plânge pentru noi, având un presentiment al pedepsei teribile a lui Dumnezeu, pe care noi o aducem asupra noastră prin propria lipsă de grijă, prin propria lipsă de pocăinţă, prin Lumea 85propria lipsă împietrită de sentimente. În acest an al pocăinţei, haideţi să respectăm acum acest post înaintea Adormirii ca una dintre pregătirile generale ale tuturor oamenilor, pentru ca să ne putem apropia cu vrednicie de comuniunea cu sfintele taine ale lui Hristos în ziua praznicului Adormirii. La aceasta cheamă acum Conferinţa Pastorală poporul rus ortodox”[3].

 

1964. Arhiepiscopul Nicon, mitropolitul Filaret şi pe atunci episcopul Averchie (de la dreapta la stânga)

 

Dar ce facem noi ? Ne adresăm tuturor în acest apel sau nu ? Începem acest post precum ne învaţă Sfânta noastră Biserică, cu rugăciuni sporite, cu înfrânare deplină de patimile atât ale sufletului cât şi ale trupului, cu strădaniile adevăratei pocăinţe ? Ne vom pregăti precum se cuvine şi cum este stabilit, şi ne vom da silinţa având sentimente de căinţă în inimă, o intenţie fermă de a ne îndrepta viaţa, pentru marile taine ale mărturisirii şi sfintei împărtăşanii ?

Înainte de orice altceva, haideţi să facem o evaluare limpede a noastră cu acea sinceritate fermă, precum este propriu oricărui om sănătos la minte; după aceasta, haideţi să decidem să ne schimbăm viaţa spre mai bine chiar de la temelie, de care depinde întregul curs al viitorului nostru, atât aici în această viaţă pământească şi, ceea ce este mai important, acolo în acea viaţă veşnică pe care o aşteptăm cu toţii.

Este adevărat că, slavă lui Dumnezeu !, mulţi dintre noi, poporul rus ortodox din diaspora, facem o asemenea pregătire. Ei se pregătesc astfel în fiecare an în Postul Mare, şi unii se pregătesc astfel în celelalte posturi, printre care se numără postul Adormirii. Dar oare este această pregătire – precum este uneori făcută pur şi simplu prin obiceiul primit, prin tradiţie, ca ceva moştenit de la înaintaşii evlavioşi – o pregătire reală întotdeauna ? Adică, este cu adevărat pocăinţă, căci aceasta se cere de la noi, aceasta aşteaptă Dumnezeu de la noi ?

Poate cineva să numească pe drept ,,pregătire” a primi înfricoşatele Taine ale lui Hristos când credinciosul întârzie la începutul sfintei liturghii, aşteptând mărturisirea în timpul liturghiei înseşi, şi pretinzând astfel ca preoţii fie să se oprească din slujit, fie (dacă este o împreună-slujire) să nu ia parte ? Poate cineva să numească pe drept ,,pregătire” când aceasta este făcută într-un mod pur mecanic, fără nici o analiză profundă a sinelui, fără auto-examinarea care este cerută prin porunca apostolului (potrivit I Corinteni 11, 28) ?

Cât de mulţi vin astăzi la mărturisire fără o examinare suficientă a lumii lor lăuntrice şi chiar, precum ei înşişi adesea spun deschis duhovnicului, fără a şti pentru ce trebuie să se pocăiască. ,,Sunt păcătos, ca oricine altcineva”, sau: ,,Sunt păcătos, având păcatele omeneşti obişnuite”, vor spune ei în mod obişnuit, fără înţelegerea necesară a deplinei profunzimi şi greutăţi ale păcatelor lor şi, ca urmare, fără intenţia de a renunţa sau a-şi schimba viaţa păcătoasă. Şi când aud rugăciunea de dezlegare de păcate, presupun că a fost făcut tot ceea ce este necesar şi că se pot apropia cu conştiinţa împăcată de sfântul potir, şi apoi tot în pace, fără nici un conflict lăuntric, ei îşi continuă viaţa păcătoasă cu care s-au obişnuit înainte.

Toate acestea nu înseamnă acea pocăinţă adevărată, pe care o aşteaptă Domnul cel prea milostiv, Dumnezeul celor ce se pocăiesc, dorind ca păcătosul să se îndepărteze din calea păcatului său.

Adevărata pocăinţă presupune înainte de toate o auto-examinare extrem de atentă; o cercetare minuţioasă a conştiinţei, a lumii lăuntrice, prin intermediul comparării cu legea lui Dumnezeu; o evaluare a păcătoşeniei, fără acele părţi minuscule de vreun fel de îndreptăţire de sine; presupune zdrobirea inimii din pricina păcatelor şi o respingere hotărâtă a lor, unită cu o intenţie fermă de a compensa păcatele prin faptele bune care sunt contrare acelor păcate şi de a nu mai repeta acele păcate.

,,Pocăinţa este o înţelegere cu Dumnezeu pentru îndreptarea vieţii”, spune marele dascăl al vieţii duhovniceşti, Sfântul Cuvios Ioan Scărarul (Treapta 5). Prin urmare, acolo unde nu există intenţie de îndreptare a vieţii într-un mod fundamental, nu există pocăinţă adevărată. Chiar cuvântul grec, metania, care ne-a fost transmis fără cea mai mică urmă de schimbare a înţelesului, şi care este exprimat prin cuvântul nostru pocăinţă, înseamnă ,,schimbare” – o schimbare fundamentală, deplină a gândirii, sentimentelor şi dorinţelor unei persoane, adică renaşterea sa duhovnicească lăuntrică. Din acest motiv, pocăinţa este numită ,,a doua renaştere” sau ,,al doilea botez”[4].

Iată, aceasta este pocăinţa pe care Domnul o aşteaptă de la noi ! El doreşte ca noi, poporul rus ortodox, să ne schimbăm vieţile într-un mod fundamental, pentru a deveni, ca să spunem aşa, oameni diferiţi, noi, mai buni în toate privinţele decât am fost până acum.

Fără o asemenea pocăinţă, asemenea schimbare esenţială spre mai bine, viaţa noastră actuală, toate nădejdile noastre pentru un viitor mai bun, pentru mântuirea noastră, pentru izbăvirea şi renaşterea patriei noastre natale nefericite, Rusia, sunt deşarte.

Şi pentru ce trebuie să ne pocăim noi, poporul rus ortodox, în ţări străine ?

Oh, sunt multe pentru care ar trebui să ne pocăim !

Mai întâi de toate trebuie să ne pocăim pentru păcatele generale ale omenirii, verificându-ne viaţa în comparaţie cu poruncile Legii lui Dumnezeu, chiar dacă numai potrivit cu Decalogul (Şi pentru aceasta este necesar, bineînţeles, a cunoaşte aceste Zece Porunci, un lucru cu care – vai ! – generaţia contemporană nu se poate lăuda). Mulţi ruşi au încetat complet să se mai acuze pe ei înşişi de păcate, chiar de cele mai limpezi şi evidente încălcări ale acestor Zece Porunci, socotind în schimb încălcarea lor ca normală, larg răspândită şi, prin urmare, într-o oarecare măsură scuzabilă. Ei habar nu au de vorba patristică potrivit căreia ,,mulţimea păcătoşilor nu ne mântuieşte”. Chiar dacă toţi din jurul nostru păcătuiesc, acest lucru nu slujeşte ca justificare pentru propriile păcate particulare.

În plus, noi avem propriile păcate particulare specifice, pentru care fără îndoială Dumnezeu ne va cere socoteală, dacă nu ne pocăim cu adevărat de ele.

Ştiţi că noi, fiii şi fiicele Sfintei Rusii, avem marea şansă de a mărturisi sfânta credinţă ortodoxă, singura adevărată, singura mântuitoare. Mult ni s-a dat nouă. Şi cui i s-a dat mult, mult se va cere de la el (potrivit Luca 12, 48).

Păcatul nostru cel mai important şi fundamental este că am uitat că trăim în ţări străine, în ,,ţări îndepărtate”, şi aici în exil şi în diaspora, am început să ne simţim ,,acasă”. Mulţi dintre noi – vai ! – mulţi deja nu mai vor să ia în calcul de ce ne aflăm în străinătate; în plus, pentru a fi fericiţi în ţările în care ne aflăm şi încercând să ne împăcăm cu circumstanţele lor, noi fuzionăm deplin cu viaţa din jurul nostru, asimilăm, îi imităm servil pe toţi oamenii printre care trăim, socotind doar cum am putea să ne stabilim cât mai bine şi să ne îmbunătăţim reuşita materială, bunăstarea în noile circumstanţe, şi în acest scop noi suntem gata să jertfim valorile noastre duhovniceşti, chiar credinţa noastră.

Printre noi sunt unii cărora le pasă de izbăvirea şi renaşterea Rusiei şi întoarcerea în Rusia şi ei chiar înfiinţează diferite tipuri de organizaţii politice şi patriotice cu acest scop, ţinând periodic întruniri şi organizând conferinţe. Dar în majoritatea cazurilor, ei greşesc prin aceea că nu doresc să înţeleagă de ce s-a abătut o asemenea catastrofă cumplită asupra patriei noastre mamă, şi ei continuă să trăiască în străinătate întreţinând exact aceleaşi gânduri şi sentimente şi dispoziţia care le însoţeşte, care odinioară au prilejuit acea catastrofă. Ei nu doresc să înfăptuiască în ei înşişi acea schimbare unică şi fundamentală mântuitoare; nu vor cu adevărat să se pocăiască. Şi, în consecinţă, cu toate intenţiile şi strădaniile lor uneori, poate, foarte bune şi sincere, ei rămân cu rodul născut mort, care nu conduce la nimic şi nu aduce niciodată nimic pozitiv, lăsând în urmă pentru toţi doar simţământul ulterior amar al deziluziei.

Întreaga viaţă a creştinilor contemporani este sub toate aspectele cu totul contrară faţă de ceea ce cere de la noi adevăratul creştinism. În prezent, oameni, purtând numele de creştin, în majoritatea cazurilor, nici măcar nu se mai gândesc la ce implică acest nume şi nu se străduiesc nici măcar puţin să împlinească învăţăturile Evangheliei, ci îşi duc vieţile într-un mod pe deplin păgân. Şi din acest motiv acum nu este cu putinţă ca noi să trăim ,,ca toţi ceilalţi”. Acum, mai mult ca oricând, este absolut necesar să avem în minte învăţătura Sfântului Apostol Iacov: Au nu ştiţi că dragostea lumii acesteia vrajbă este către Dumnezeu ? Şi astfel, cel care are propriile idealuri astfel că se poate convinge şi se poate linişti este precum oricare va vrea să fie prieten lumii, vrăjmaş lui Dumnezeu se face (Iacov 4, 4).

Risipirea şi superficialitatea vieţii în lumea de astăzi sunt atât de stupide încât nu pot fi împăcate cu creştinismul. Aceste două lucruri sunt reciproc într-un total dezacord. Nu există un astfel de lucru precum creştinismul minimal, care ar putea fi reconciliat într-o oarecare măsură cu viaţa lumească desfrânată contemporană, care şi-a pus ca scop unic dobândirea celui mai mare confort posibil în viaţă, alături de toate felurile de plăceri şi distracţii.

Cel care doreşte cu adevărat să se pocăiască trebuie să respingă cu fermitate înţelepciunea lumească rea a vremurilor noastre. Sau sau ! Nu există cale de mijloc, şi nu poate exista una. Sau suntem fii ai lui Dumnezeu, sau suntem ,,fii ai opoziţiei”, ,,fii ai pierzării”. A te distra întruna, a merge la restaurante şi cinematografe şi alte locuri de divertisment – toate acestea sunt în mod limpede contrare adevăratului creştinism, şi cel care s-a hotărât cu fermitate să se pocăiască cu adevărat înaintea lui Dumnezeu, şi nu doar într-un mod exterior sau făţarnic, nu poate suporta să facă aceste lucruri.

Din acest punct de vedere, împrejurările continue de nenumărate baluri şi supeuri, evenimente şi adunări amuzante, chiar atunci când sunt prezentate sub numele de ,,binefaceri”, în care viaţa noastră din diaspora s-a scufundat atât de mult acum, mai ales aici în America, sunt cu totul contrare oricărei pocăinţe adevărate.

Lucrul cel mai teribil este că în viaţa oamenilor contemporani intră minciuna şi se stabileşte acolo extrem de ferm. Creştinii de astăzi mint înaintea lui Dumnezeu, se mint între ei, se mint chiar pe ei înşişi. Întotdeauna ei ,,joacă un rol”, încercând să se prezinte pe ei înşişi ca fiind ceea ce nu sunt. Ei sunt preocupaţi numai de respectabilitatea exterioară, ,,nebăgând seama de cortul dinlăuntru, cel după chipul lui Dumnezeu”, după cum se exprimă Canonul cel Mare (Cântarea a doua).

Şi în acest lucru există o mâhnire încă mai mare: că ei nici măcar nu vor să respecte poruncile lui Hristos şi, fără cea mai mică frică, iau în râs rânduielile Bisericii, şi făcând astfel, ei socotesc, într-un mod complet necreştin, că sunt îndreptăţiţi în întreg comportamentul lor neînfrânat şi de propria mentalitate.

Iubirea de sine şi mândria otrăveşte pur şi simplu totul – toată viaţa contemporană.

Dar lucrul cel mai teribil, bineînţeles, este că acest lucru nu înseamnă simplu a păcătui împotriva moralităţii, care într-o măsură mai mare sau mai mică a avut întotdeauna locul său în vieţile oamenilor, ci acesta este păcatul de bază al zilelor noastre, care până acum nu s-a manifestat niciodată cu atâta tărie, care niciodată înainte nu a îngrădit oameni, chiar şi pe aceia care se numesc pe sine creştini, într-un asemenea ţarc larg, care niciodată până acum nu şi-a ridicat capul atât de îndrăzneţ, subjugând cu tărie şi pe aceia care în mod evident au vrut să se opună, însă nu au găsit în ei înşişi puterea de a merge împotriva curentului general.

Acesta este păcatul apostaziei, sau al capitulării.

Şi este o manifestare mult prea des întâlnită astăzi. Oameni care se numesc pe sine creştini, uneori chiar păstori ai Bisericii lui Hristos, şi în realitate sunt apostaţi. Şi-au abandonat sufletele antihristului ce va să vină şi participă activ la planul său măreţ, acum în lucru peste tot în lume: pregătirea pentru împărăţia lui antihrist pe pământ.

Şi este îndeosebi dureros şi amar că mulţi ruşi continuă să trăiască în străinătate cu acele înclinaţii care au condus Rusia la bolşevism, şi, sub influenţa mediului străin şi heterodox din jurul lor, merg chiar mai departe, angajându-se pe de-a întregul în cursa năvalnică a apostaziei. Pentru astfel de oameni, pocăinţa este deosebit de dificilă. Fără o lucrare specială a harului lui Dumnezeu asupra sufletelor lor poate fi chiar cu neputinţă de atins.

Acest păcat este deosebit de ademenitor, deoarece promite atât de mult: bani, perspective de carieră şi toate lucrurile bune pământeşti, şi totodată este extrem de priceput la a se ascunde sub masca unei înfăţişări bune exterioare.

Cel care doreşte în realitate, şi nu numai în cuvinte, să se pocăiască trebuie să arate ascultare deplină faţă de Sfânta Biserică în toate lucrurile: faţă de învăţăturile şi practica ei, faţă de tradiţiile ei străvechi, care sunt întemeiate pe Sfintele Scripturi şi Sfânta Tradiţie, pe învăţătura Sfinţilor Părinţi, acei Stâlpi ai Ortodoxiei şi luptători pentru evlavia creştină. Cu hotărâre, el trebuie să lepede toate aceste pretenţii, care sunt atât de pline de mândrie şi încredere în sine, care caută să ,,reformeze” sau să ,,îndrepte” lucrurile în Biserică, sau să ,,introducă” un ,,curent viu, nou” în ea, şi aşa mai departe. Nici un fel de inovaţie, nici un fel de modernism nu ar trebui să-şi poată găsi loc în Biserica noastră, mai ales acel modernism care urmează curentele ideilor anti-creştine ale acestui veac rău, care, în timp ce par un lucru, tăinuiesc orice semn al aspiraţiilor lor ideologice, precum unirea ecumenistă a tuturor confesiunilor de credinţă sau guvernarea universală de către o conducere mondială.

,,Nu tot ce străluceşte este aur”, spune un bun proverb rus. Şi noi, creştinii, trebuie să înţelegem că satana însuşi, când se dovedeşte necesar pentru el, se poate preface în Înger de lumină şi prin urmare nu este nici o minune de se prefac şi slujitorii lui ca slujitorii dreptăţii (II Corinteni 11, 14-15).

Cel care doreşte realmente să se pocăiască trebuie să străpungă cu toată dârzenia plasele încâlcite ale lumii contemporane, care, cu o determinare care nu poate fi contracarată trage totul mai adânc şi mai adânc în prăpastia apostaziei, din care nu există nici o cale de ieşire.

Acest lucru trebuie să-l recunoaştem noi, poporul rus ortodox, în noi înşine, dacă noi căutăm cu adevărat să dobândim adevărata pocăinţă, dacă noi dorim cu sinceritate mântuirea pentru noi înşine şi pentru patria noastră mamă, Rusia, şi împreună cu aceasta a întregii omeniri, a întregii lumi, deoarece trebuie să ne fie limpede tuturor astăzi că soarta întregii lumi în prezent este strâns legată de soarta patriei noastre mamă, Rusia[5].

Dar vai nouă dacă înlăuntrul nostru începe să grăiască un sentiment mândru de îndreptăţire de sine, dacă nu începem să dorim să recunoaştem înlăuntrul nostru toate lucrurile vinovate felurite enumerate mai sus. Potrivit învăţăturilor Sfinţilor Părinţi, ,,mândria şi îndreptăţirea de sine întunecă mintea” (Avva Dorotei, Întrebări şi răspunsuri, întrebarea 82).

,,Păzeşte-te de mândrie şi îndreptăţire de sine, căci ele împiedică pocăinţa”, învaţă marele avvă Ioan Proorocul (răspunsul 82).

Din nefericire, există printre noi, ruşii, aceia care nu numai că nu recunosc profunzimea deplină a căderii lor, ci cu un soi de amăgire de neînţeles, chiar cedează în faţa unui fel de desfătare neîntemeiată, cu respect de sine şi încredere în ei înşişi şi în alţii, presupunând că totul este în regulă cu ei.

O asemenea dispoziţie este cu totul străină de adevăratul creştinism. Noi nu trebuie să ne felicităm pe noi înşine, ca nu cumva aceasta să aducă asupra noastră cea mai aspră judecată. A-ţi adormi conştiinţa, în care au pătruns iluzii neîntemeiate, este cel mai mare rău, care taie chiar de la rădăcină orice posibilitate de pocăinţă adevărată.

Înainte de orice altceva, adevărata pocăinţă depinde de smerenie, de o smerenie deplină şi fără reţineri înaintea poruncilor Evangheliei, înaintea canoanelor şi învăţăturilor Bisericii, o promptitudine de a te supune lor complet şi fără făţărnicie. Adevărata pocăinţă este cu totul străină de orice fel de cerere sau pretenţie de a hotărî pentru sine. Este o conştientizare implacabilă în sine a propriei păcătoşenii. Doar când este aşa poate fi activă şi mântuitoare.

Deci ce vom face? Vom porni pe această cale a adevăratei pocăinţe ? Vom respecta postul Adormirii Maicii Domnului care începe ? Ne vom hotărî în modul cel mai fundamental să ne schimbăm viaţa spre mai bine ?

Sau, ca mai înainte, vom lua viaţa cu uşurinţă, neţinând cont de nimic din ce s-a spus mai sus, până când suntem loviţi de ceasul înfricoşat şi imposibil de evitat al răsplătirii lui Dumnezeu, care se apropie, când într-o clipită toată ,,bunăstarea” noastră actuală va dispărea şi nimicirea crâncenă se va abate asupra noastră, nu numai una vremelnică, ci una veşnică[6]. Să nu fie !

 


[1] Notă asupra omiliei a editorilor în limba engleză.

[2] Această predică a fost ţinută pe 1/14 august 1960.

[3] A se vedea Pravoslavnaya Rus’, nr. 12, 15/28 iunie 1960.

[4] A se vedea taina mărturisirii în Cartea Trebuinţelor.

[5] Nota traducătorului în limba engleză: Acest gând ar putea şoca pe unii dintre cititorii noştri socotindu-l ciudat sau nerealist. În realitate, arhiepiscopul Averchie s-ar fi putut gândi la două lucruri. El scria în 1960, când Războiul Rece era la apogeu. Din punct de vedere politic, soarta întregii lumi era atunci extrem de legată de ceea ce era numit de obicei Rusia. Cu toate acestea, la un nivel mai profund, el avea în vedere mai probabil pretenţia clasică a Rusiei de a fi A Treia Romă. Din nefericire, acest concept a fost alterat de naţionaliştii extremişti, şi este adeseori prezentat ca şi cum ar fi un motiv de mândrie sau un fel de superioritate naţională. În realitate, a fost o chemare la o slujire în Biserică, ca Rusia să slujească ca un far al Ortodoxiei pentru restul lumii, şi astfel soarta ei ar fi extrem de legată de soarta întregii lumi. Dacă ea ar conduce în a arăta calea pocăinţei, atunci ar exista nădejde că alte popoare ar urma-o.

Nota redacţiei noastre: Apostazia nu exista doar printre credincioşii ruşi cărora arhiepiscopul Averchie le adresează această omilie, ci în întreaga lume; iar dacă tot mapamondul va fi cuprins de apostazie, nici un colţişor de pe pământ nu va scăpa de această molimă. În plus, noi, creştinii, nu trebuie să socotim că putem trăi izolaţi de lumea care ne înconjoară: nu ne este cu putinţă şi nici nu trebuie să judecăm lucrurile astfel. Aşadar, nu credem că afirmaţia lui are vreo legătură cu situaţia politică, nici cu pretenţiile Rusiei de a fi A Treia Romă, ci trebuie privită pur duhovniceşte.

[6] Nota traducătorului în limba engleză: Aceasta, bineînţeles, ar putea face referire la sfârşitul lumii, dar se aplică de asemenea la vremea morţii fiecărui ortodox, un lucru prin care vom trece cu toţii.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 85/iulie-august 2014