Perspectiva ortodoxă asupra lumii

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

 

A apărut în original în The Orthodox Word,

vol. 18, nr. 4 (105), iulie-august 1982, p. 160-176

 

PARTEA I

Înainte de a începe conferinţa, voi spune un cuvânt sau două despre de ce este important să avem o perspectivă ortodoxă asupra lumii, şi de ce este mai greu de clădit una astăzi decât în secolele trecute.

În veacurile trecute – de exemplu, în Rusia secolului al XIX-lea – perspectiva ortodoxă asupra lumii era o parte însemnată a vieţii ortodoxe şi era susţinută de viaţa din jur. Nu era necesar nici măcar a se vorbi despre ea ca despre ceva separat – trăiai Ortodoxia în armonie cu societatea ortodoxă din jurul tău, şi aveai o perspectivă ortodoxă asupra lumii furnizată de Biserică şi societate. În multe ţări,Lumea 96 2 guvernul însuşi mărturisea Ortodoxia; ea era centrul funcţiunilor publice şi regele sau conducătorul însuşi era, din punct de vedere istoric, cel dintâi laic ortodox cu o responsabilitate de a da un exemplu creştin tuturor supuşilor săi.

Fiecare oraş avea biserici ortodoxe, şi în multe din ele se săvârşeau slujbe în fiecare zi, dimineaţa şi seara. Existau mânăstiri în toate oraşele importante, în multe oraşe, în afara oraşelor, şi în provincie, în pustiuri şi sălbăticii. În Rusia existau mai mult de 1.000 mânăstiri organizate oficial, pe lângă multe alte grupări neoficiale. Monahismul era o parte acceptată a vieţii. De fapt, cele mai multe familii aveau în rândul lor o soră sau un frate, unchi, bunic, văr sau pe cineva care era monah sau monahie, pe lângă toate celelalte exemple de viaţă ortodoxă: oameni care peregrinau din mânăstire în mânăstire, şi nebuni pentru Hristos. Întregul mod de viaţă era străbătut de felurile ortodoxe de oameni, dintre care desigur monahismul este central.

Obiceiurile ortodoxe erau parte din viaţa de zi cu zi. Majoritatea cărţilor care erau citite în mod obişnuit erau ortodoxe. Viaţa cotidiană în sine era grea pentru cei mai mulţi oameni: ei trebuiau să muncească din greu pentru a supravieţui, speranţa de viaţă nu era mare, moartea era o realitate des întâlnită – şi toate acestea întăreau învăţătura Bisericii privind realitatea şi apropierea celeilalte lumi. A trăi o viaţă ortodoxă în astfel de circumstanţe era de fapt acelaşi lucru cu a avea o perspectivă ortodoxă asupra lumii, şi nu era mai deloc nevoie să se vorbească despre aşa ceva.

Astăzi, pe de altă parte, toate acestea s-au schimbat. Ortodoxia noastră este o insulă mică în mijlocul unei lumi care se conduce după principii cu totul diferite – şi în fiecare zi aceste principii se schimbă în mai rău, făcându-ne pe noi tot mai înstrăinaţi de ea. Mulţi oameni sunt tentaţi să-şi împartă vieţile în două categorii distincte: viaţa de zi cu zi pe care o ducem la serviciu, cu prietenii lumeşti, în afacerea noastră lumească, şi Ortodoxia, pe care o trăim duminica şi în alte momente din săptămână când avem timp pentru ea. Dar perspectiva unei asemenea persoane, dacă o cercetaţi îndeaproape, este adeseori un amestec bizar de valori creştine şi valori lumeşti, care în realitate nu se amestecă. Scopul acestei conferinţe este de a vedea cum pot începe oamenii de astăzi să-şi clădească mai dintr-o bucată perspectiva lor asupra lumii, cum o pot face o perspectivă cu totul ortodoxă.

Ortodoxia este viaţa. Dacă nu trăim Ortodoxia, pur şi simplu nu suntem ortodocşi, orice credinţe oficiale am putea avea.

Viaţa în lumea noastră contemporană a devenit foarte artificială, foarte nesigură, foarte năucitoare. Ortodoxia, este adevărat, are o viaţă proprie, dar de asemenea ea nu este foarte departe de viaţa lumii din jurul ei, şi astfel viaţa creştinului ortodox, chiar atunci când el este cu adevărat ortodox, nu poate să nu o reflecte într-un fel. Un soi de nesiguranţă şi confuzie a intrat şi în viaţa ortodoxă a timpurilor noastre. În această conferinţă vom încerca să analizăm viaţa contemporană, şi apoi viaţa ortodoxă, pentru a vedea cum ne-am putea împlini mai bine îndatorirea noastră creştină de a duce viaţa din lumea cealaltă chiar în aceste vremuri cu desăvârşire cumplite, şi de a avea o viziune creştină ortodoxă a întregii vieţi de astăzi care ne va permite să supravieţuim acestor vremuri cu credinţa neştirbită.

 

Viaţa de astăzi a devenit anormală

Oricine se uită la viaţa noastră contemporană din perspectiva vieţii normale pe care o duceau oamenii în vremurile de odinioară – să zicem din Rusia, sau America, sau orice ţară a Europei Apusene din secolul al XIX-lea – nu poate decât să fie izbit de cât de anormală a devenit viaţa astăzi. Întregul concept al autorităţii şi supunerii, al decenţei şi politeţii, al conduitei publice şi private – toate s-au schimbat în mod drastic, au fost răsturnate în întreaga societate, cu excepţia câtorva grupuleţe izolate de oameni, de obicei creştini de vreun fel, care încearcă să păstreze aşa-zisul mod ,,demodat” de viaţă.

Viaţa noastră anormală de astăzi poate fi caracterizată ca fiind stricată, răsfăţată. Din fragedă pruncie, copilul de azi este tratat, ca o regulă generală, ca un mic zeu sau zeiţă în familie: capriciile îi sunt satisfăcute, dorinţele îi sunt împlinite; el este înconjurat de jucării, distracţii, mângâieri; el nu este crescut şi instruit potrivit principiilor stricte ale conduitei creştine, ci lăsat să se dezvolte în orice direcţie înclină dorinţele sale. De obicei este suficient ca el să spună: „Vreau asta !” sau „Nu vreau să fac asta !” ca părinţii săi îndatoritori să se plece în faţa lui şi să-l lase să facă precum doreşte. Poate că aceasta nu se întâmplă tot timpul în toate familiile, dar se petrece îndeajuns de frecvent încât să fie regula creşterii copiilor din zilele noastre, şi chiar cei mai bine intenţionaţi părinţi nu scapă cu totul de influenţa sa. Chiar dacă părinţii încearcă să-şi crească copiii cu stricteţe, cei din jurul lor încearcă să facă altceva. Ei trebuie să ţină seama de acest lucru când îşi cresc copiii.

Când un astfel de copil devine adult, el se înconjoară în mod firesc cu aceleaşi lucruri cu care a fost obişnuit în copilăria sa: lucruri confortabile, distracţii şi jucării pentru cei mari. Viaţa devine o căutare continuă după „distracţie” care este un cuvânt complet necunoscut în orice alt vocabular; în Rusia secolului XIX, sau în orice civilizaţie serioasă, oamenii nu ar fi înţeles ce înseamnă acest cuvânt. Viaţa este o căutare constantă după „distracţie”, care este atât de goală de orice semnificaţie serioasă încât un vizitator din orice ţară din veacul al XIX-lea, privind la programele noastre de televiziune populare, la parcurile de distracţii, reclame, filme, muzică – la aproape orice aspect al culturii noastre populare – ar crede că a nimerit într-o ţară de imbecili care au pierdut orice contact cu realitatea. Noi nu reflectăm adeseori la acest lucru, deoarece trăim în această societate şi o luăm de bună.

Unii observatori recenţi ai vieţii noastre contemporane i-au numit pe tinerii de astăzi „generaţia eu” şi vremurile noastre „epoca narcisismului”, caracterizată de un cult şi o fascinaţie faţă de sine care împiedică dezvoltarea unei vieţi omeneşti fireşti. Alţii au vorbit de un univers de „plastic” sau de o lume a fanteziei în care trăiesc atât de mulţi oameni astăzi, care nu pot face faţă sau nu se pot împăca cu realitatea lumii care-i înconjoară sau cu problemele lăuntrice.

Când „generaţia eu” se întoarce către religie – ceea ce s-a întâmplat extrem de des în ultimele decenii – o face de obicei către o formă de religie de „plastic” sau fantastică: o religie a „dezvoltării de sine” (în care sinele rămâne obiectul închinării), a spălării creierului şi controlului minţii, a unor guru[1] şi swami[2] zeificaţi, a unei goane după OZN-uri şi fiinţe „extraterestre”, a unor stări şi sentimente spirituale anormale. Nu ne vom ocupa de toate aceste manifestări aici, care sunt probabil destul de familiare celor mai mulţi din voi, doar vom discuta puţin mai târziu cum influenţează acestea viaţa duhovnicească a creştinilor ortodocşi din zilele noastre.

Este important să înţelegem, în timp ce încercăm să ducem o viaţă creştină, că lumea care a fost zămislită de vremurile noastre îndestulate ridică pretenţii asupra sufletului, fie în religie fie în viaţa lumească, care trebuie numite totalitare. Aceasta este foarte uşor de văzut la sectele care alterează mintea care au avut parte de atât de multă publicitate în ultimii ani, şi care cer supunere totală faţă de un ,,om sfânt” auto-declarat; dar este la fel de evident în viaţa lumească, unde cineva se confruntă nu numai cu o ispită individuală într-un loc sau altul, ci cu o stare constantă de ispitire care-l asaltează, fie prin muzica de fundal care se aude pretutindeni în magazine şi firme, prin reclamele publice şi panourile de pe străzile oraşelor, prin muzica rock care ajunge până şi în locurile de tabără şi potecile din pădure, şi chiar în case, unde televizorul devine adeseori stăpânul secret al casei, dictând valori, opinii şi gusturi moderne. Dacă aveţi copii mici, ştiţi cât este de adevărat; când au văzut ceva la televizor cât de greu este a lupta împotriva acestei noi opinii care le-a fost dată cu autoritate prin televizor.

Mesajul acestei ispite universale care îi asaltează astăzi pe oameni – destul de făţiş în formele sale lumeşti, dar de obicei mai ascuns în formele sale religioase – este: Trăieşte pentru prezent, distrează-te, relaxează-te, simte-te confortabil. În spatele acestui mesaj este altul în surdină, mai sinistru, care este exprimat deschis doar în ţările oficial atee care se află cu un pas înaintea lumii libere în această privinţă. De fapt, ar trebui să realizăm că ceea ce se întâmplă în lume astăzi, fie că are loc în spatele Cortinei de Fier fie în lumea liberă, este foarte asemănător. Sunt diferite variaţiuni ale aceluiaşi lucru, dar este un atac pentru a ne dobândi sufletul. În ţările comuniste, care au o doctrină oficială a ateismului, ei îţi spun foarte deschis că trebuie: să uiţi de Dumnezeu şi de orice altă viaţă în afara celei actuale; să scoţi din viaţa ta frica de Dumnezeu şi respectul pentru lucrurile sfinte; să-i socoteşti pe cei care cred încă în Dumnezeu în felul ,,învechit” ca pe nişte duşmani care trebuie exterminaţi. Cineva ar putea lua, ca simbol al timpurilor noastre lipsite de griji, iubitoare de distracţii, închinătoare la sine, „Disneyland”-ul nostru american; dacă aşa stau lucrurile, noi nu ar trebui să neglijăm a vedea în spatele lui simbolul mai sinistru care arată spre ce se îndreaptă cu adevărat „generaţia eu”: Gulagul sovietic, lanţul de lagăre de concentrare care guvernează deja viaţa a aproape jumătate din populaţia lumii.

 

Două abordări greşite ale vieţii duhovniceşti

Dar cineva ar putea întreba: ce au toate acestea de-a face cu noi, care încercăm să ducem, pe cât ne stă în putinţă, o viaţă creştină ortodoxă trează ? Au de-a face mult cu noi. Noi trebuie să înţelegem că viaţa din jurul nostru, cu toate că este anormală, este locul în care ne începem propria viaţă creştină. Indiferent ce facem cu viaţa noastră, indiferent ce conţinut cu adevărat creştin îi dăm, ea are încă ceva din amprenta ,,generaţiei eu” în ea, şi noi trebuie să fim îndeajuns de smeriţi pentru a vedea aceasta. Iată de unde trebuie să începem.

Există două abordări greşite ale vieţii din jurul nostru pe care mulţi le adoptă adeseori astăzi, crezând că aceasta este ceea ce ar trebui să facă creştinii ortodocşi. O abordare – cea mai comună – este pur şi simplu să mergi în pas cu vremurile: să te adaptezi la muzica rock, la modele şi gusturile moderne, la întregul ritm al zgomotoasei noastre vieţi moderne. Deseori părinţii de modă mai veche vor avea un contact scăzut cu această viaţă şi îşi vor trăi propriile vieţi mai mult sau mai puţin separat, dar ei vor zâmbi văzând cum copiii lor aleargă după cea mai recentă nebunie şi vor crede că este ceva inofensiv.

Această cale este un dezastru total pentru viaţa creştină; este moartea sufletului. Unii pot duce încă o viaţă respectabilă în exterior fără să lupte împotriva duhului vremilor, dar înlăuntrul lor sunt morţi sau pe moarte; şi – cel mai trist lucru din toate – copiii lor vor plăti preţul prin felurite tulburări şi boli psihice şi spirituale care devin din ce în ce mai obişnuite. Unul din membrii importanţi ai sectei sinucigaşe care s-a sfârşit atât de spectaculos în Jonestown în urmă cu 4 ani[3] era tânăra fiică a unui preot ortodox grec; formaţii rock sataniste precum KISS – Kids in Satan’s Service (Copii în slujba lui Satan) – sunt constituite din tineri ruşi foşti ortodocşi; majoritatea membrilor templului satanei din San Francisco, potrivit unui studiu sociologic recent – sunt băieţi ortodocşi. Acestea sunt doar câteva cazuri izbitoare; cei mai mulţi tineri ortodocşi nu merg atât de departe, ei doar se amestecă cu lumea anti-creştină din jurul lor şi încetează de a fi exemple ale vreunui fel de creştinism pentru cei din jur.

Acest lucru este greşit. Creştinul trebuie să fie diferit de lume, deasupra întregii lumi nefireşti, anormale de astăzi, şi acesta trebuie să fie unul din lucrurile fundamentale pe care le ştie ca parte a educaţiei sale creştine. Altfel nu are nici un rost să ne numim creştini, cu atât mai puţin creştini ortodocşi.

Abordarea greşită din extrema opusă este una pe care cineva ar putea-o numi falsa spiritualitate. Pe măsură ce traducerile cărţilor ortodoxe despre viaţa duhovnicească devin tot mai disponibile, şi vocabularul ortodox de luptă duhovnicească pluteşte din ce în ce mai mult în atmosferă, apare un număr crescând de oameni ce vorbesc despre isihasm, rugăciunea lui Iisus, viaţa ascetică, stări înalte de rugăciune şi de cei mai cinstiţi Sfinţi Părinţi, precum Sfântul Simeon Noul Teolog, Sfântul Grigorie Palama şi Sfântul Grigorie Sinaitul. Este foarte bine să fim conştienţi de această latură cu adevărat înaltă a vieţii duhovniceşti ortodoxe şi să avem respect faţă de marii sfinţi care chiar au trăit-o; dar dacă nu conştientizăm într-un mod foarte realist şi foarte smerit cât de departe suntem de viaţa isihastă noi, toţi cei de astăzi, şi cât de puţin pregătiţi suntem şi să ne apropiem de ea, interesul nostru faţă de ea va fi doar încă una din exprimările universului nostru de plastic, centrat pe sine. „Generaţia eu devine isihastă !” – iată ce încearcă unii să facă astăzi; dar în realitate adaugă un nou joc numit „isihasm” la atracţiile Disneyland-ului.

Acum există cărţi pe această temă care sunt extrem de populare. De fapt, romano-catolicii sunt foarte interesaţi de aceste lucruri sub influenţa ortodoxă, influenţând ei înşişi pe alţi ortodocşi. De exemplu, există un preot iezuit, părintele George Maloney, care scrie tot felul de cărţi pe această temă şi îi traduce pe Sfântul Macarie cel Mare şi Sfântul Simeon Noul Teolog, încercând să-i determine pe oameni să fie în viaţa de zi cu zi isihaşti. Ei au tot felul de retrageri, de obicei „harismatice”; oamenii sunt inspiraţi chipurile de Sfântul Duh şi iau asupra lor toate aceste rânduieli pe care le avem de la Sfinţii Părinţi şi care sunt cu mult peste nivelul la care ne aflăm noi astăzi. Este un lucru foarte neserios.

Este de asemenea o doamnă, Catherine de Hueck Doherty (în realitate, ea s-a născut în Rusia şi a devenit romano-catolică), care scrie cărţi despre Poustinia, viaţa în pustie, şi Molchanie, viaţa în tăcere, şi toate aceste lucruri pe care încearcă să le aplice în viaţă aşa cum ai avea vreo formă pentru o nouă prăjitură. Desigur, este cât se poate de lipsit de seriozitate şi este un semn foarte tragic al vremurilor noastre. Acest gen de lucruri înalte este folosit de oameni care habar nu au despre ce este vorba. Pentru unii oameni este doar un obicei sau un joc; pentru alţii care îl iau în serios poate fi o mare tragedie. Ei cred că duc un fel de viaţă înaltă şi în realitate ei nu se împacă cu propriile probleme, dinlăuntrul lor.

Îngăduiţi-mi să subliniez din nou că ambele extreme trebuie evitate – atât lumescul, cât şi super-spiritualitatea – dar aceasta nu înseamnă că noi nu ar trebui să conştientizăm în mod realist cererile legitime pe care le are lumea de la noi, sau că ar trebui să încetăm să respectăm şi să primim povăţuire sănătoasă de la marii Părinţi isihaşti şi să folosim rugăciunea lui Iisus noi înşine, după împrejurări şi posibilităţi. Trebuie doar să fie la nivelul nostru, pe pământ. Ideea este – şi este o idee care este absolut necesară pentru supravieţuirea noastră ca ortodocşi în ziua de azi – că noi trebuie să înţelegem situaţia noastră ca ortodocşi astăzi; trebuie să înţelegem în mod profund ce timpuri trăim, cât de puţin ştim şi simţim cu adevărat Ortodoxia, cât de departe suntem nu numai de sfinţii vremurilor străvechi, ci chiar de creştinii ortodocşi obişnuiţi de acum 100 ani sau chiar de acum o generaţie, şi cât de mult trebuie să ne smerim doar pentru a supravieţui ca ortodocşi în ziua de astăzi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 96/ianuarie-februarie 2016

 

 

 

PARTEA A II-A

Ce putem face

Anume, ce putem face pentru a dobândi această conştientizare, această înţelegere, şi cum putem s-o facem roditoare în vieţile noastre ? Voi încerca să răspund la această întrebare în două părţi: prima, privind conştientizarea noastră a lumii din jur, care ca niciodată în istoria creştinismului a devenit duşmanul nostru cu bună ştiinţă; şi a doua, privind conştientizarea noastră a Ortodoxiei, despre care mi-e teamă că cei mai mulţi dintre noi cunosc mult mai puţin decât ar trebui să ştim, mult mai puţin decât trebuie să ştim dacă dorim să o păstrăm.

În primul rând, din moment ce fie că vrem fie că nu noi suntem în lume (şi efectele ei sunt resimţite cu putere chiar într-un loc îndepărtat precum mânăstirea noastră de aici), trebuie să-i facem faţă ei şi ispitelor ei în mod direct şi realist, dar fără a-i ceda; în special, trebuie să-i pregătim pe tinerii noştri pentru ispitele cu care se confruntă şi, ca să spunem aşa, să-i vaccinăm împotriva acestor ispite. Trebuie să conştientizăm că lumea care ne înconjoară arareori ajută şi aproape întotdeauna împiedică creşterea copilului în adevăratul duh ortodox. Trebuie să fim pregătiţi zi de zi pentru a răspunde influenţei lumii cu principiile unei educaţii creştine sănătoase.

Aceasta înseamnă că ceea ce învaţă un copil la şcoală trebuie să fie verificat şi corectat în mod constant acasă. Nu putem crede că ceea ce învaţă el la şcoală este pur şi simplu ceva util sau lumesc şi nu are nimic de-a face cu educaţia sa ortodoxă. El poate învăţa deprinderi şi lucruri folositoare (cu toate că multe şcoli din America de astăzi eşuează lamentabil chiar şi în această privinţă; mulţi profesori ne spun că tot ce pot face este să-i ţină pe copii în linişte în clasă, fără ca măcar să-i înveţe ceva), dar chiar dacă primeşte doar atât, el învaţă de asemenea multe atitudini şi filozofii greşite.

Atitudinea de bază a unui copil faţă de şi preţuirea literaturii, muzicii, istoriei, artei, filozofiei, chiar a ştiinţei, şi bineînţeles a vieţii şi religiei trebuie să vină în primul rând nu de la şcoală, deoarece şcoala îţi va da toate acestea amestecate cu filozofie modernă; ea trebuie să vină mai întâi de acasă şi din Biserică, pentru că altfel el este silit la a fi educat în mod eronat în lumea de astăzi, în care educaţia publică este în cel mai bun caz agnostică şi în cel mai rău caz făţiş atee sau anti-religioasă. Desigur, în Uniunea Sovietică toate acestea îi sunt impuse copilului, fără nici un fel de religie şi cu un program activ de a-l face pe copil ateu.

Părinţii trebuie să cunoască cu precizie ce sunt învăţaţi copiii lor la cursurile educaţionale, care sunt aproape universale astăzi în şcolile americane, şi să corecteze acasă, nu numai printr-o atitudine onestă faţă de acest subiect (îndeosebi între taţi şi fii – un lucru foarte rar în societatea americană), ci şi printr-o expunere limpede a aspectului moral care lipseşte cu desăvârşire din educaţia publică.

Părinţii trebuie să ştie ce gen de muzică ascultă copiii lor, ce conţin filmele pe care ei le văd (ascultând şi privind împreună cu ei când este necesar), la ce fel de limbaj sunt expuşi şi ce fel de limbaj folosesc, şi să le dea perspectiva creştină asupra tuturor acestora.

Televizorul – în casele unde nu există îndeajuns curaj pentru a-l arunca pe fereastră – trebuie controlat şi supravegheat cu stricteţe pentru a evita efectele nocive ale acestui aparat care a devenit principalul promotor al atitudinilor şi ideilor anti-creştine chiar acasă, mai ales către cei tineri.

Vorbesc de creşterea copiilor deoarece aici loveşte întâi lumea pe creştinii ortodocşi şi îi formează pe cei mici după chipul ei; odată formate atitudinile greşite într-un copil, sarcina de a-i da o educaţie creştină devine de două ori mai grea.

Dar nu numai copiii, ci noi toţi ne confruntăm cu lumea care încearcă să ne formeze într-un anti-creştinism, prin intermediul şcolilor, televiziunii, filmelor, muzicii la modă şi al tuturor celorlalte influenţe care apasă asupra noastră, îndeosebi în marile oraşe. Trebuie să fim conştienţi că ceea ce este pus asupra noastră este dintr-o singură bucată; are un ritm anume, are un mesaj anume pe care ni-l transmite, acest mesaj al închinării la sine, al relaxării, al nepăsării, al distracţiei, al renunţării la orice gând privind cealaltă lume, sub diferite forme, fie prin muzică, fie prin filme, televiziune, sau prin ceea ce se învaţă în şcoli, felul în care sunt accentuate subiectele, felul în care este prezentat contextul, şi orice altceva; există un lucru anume care ne este dat. Este în realitate o educaţie în ateism. Noi trebuie să rezistăm prin cunoaşterea exactă a ceea ce lumea încearcă să ne facă, şi prin alcătuirea şi transmiterea [mai departe a] răspunsului nostru creştin ortodox la aceasta.

Ca să fiu sincer, urmărind modul în care familiile ortodoxe de astăzi trăiesc şi transmit ortodoxia lor, s-ar părea că această bătălie este mai adeseori pierdută decât câştigată. Procentul creştinilor ortodocşi care îşi păstrează identitatea ortodoxă intactă şi nu sunt schimbaţi după chipul lumii de astăzi este într-adevăr mic.

Însă, nu este necesar să privim lumea din jurul nostru ca fiind cu totul rea. De fapt, pentru supravieţuirea noastră ca ortodocşi noi trebuie să fim îndeajuns de înţelepţi încât să folosim orice este pozitiv în lume spre folosul nostru. Aici voi expune câteva idei despre cum putem folosi ceva din lume, care pare a nu avea nimic de-a face în mod direct cu Ortodoxia, pentru a ne alcătui perspectiva noastră ortodoxă asupra lumii.

Copilul care a fost expus din primii ani de viaţă la muzica clasică de calitate, şi a văzut că sufletul său este transformat de ea, nu va fi nici pe departe atât de ispitit de ritmul brut şi mesajul rock-ului şi al altor forme contemporane de pseudo-muzică, pe cât este cineva care a crescut fără o educaţie muzicală. O astfel de educaţie muzicală, precum au spus câţiva stareţi de la Optina, rafinează sufletul şi îl pregăteşte pentru primirea impresiilor duhovniceşti.

Copilul care a primit o educaţie în ce priveşte literatura, drama şi poezia de calitate şi a simţit efectul lor în propriul suflet – adică, s-a bucurat cu adevărat de ele – nu va deveni cu uşurinţă un dependent de filmele şi programele de televiziune contemporane şi de romanele ieftine care devastează sufletul şi îl îndepărtează de la calea creştină.

Copilul care a învăţat să vadă frumuseţea în pictura şi sculptura clasică nu va fi atras cu uşurinţă de perversitatea artei contemporane sau de produsele stridente ale publicităţii moderne şi pornografiei.

Copilul care cunoaşte câte ceva despre istoria lumii, îndeosebi din timpurile creştine, şi despre cum trăiau şi gândeau alţi oameni, în ce erori şi capcane au căzut oamenii îndepărtându-se de Dumnezeu şi de poruncile Sale, şi ce vieţi slăvite si însemnate au dus când I-au fost credincioşi – vor discerne viaţa şi filozofia vremurilor noastre şi nu vor fi înclinaţi către a urma prima filozofie sau mod de viaţă nou pe care-l întâlneşte. Una din problemele fundamentale cu care se confruntă educaţia copiilor astăzi este aceea că în şcoli copiilor nu li se mai oferă un sens al istoriei. Este un lucru periculos şi fatal a lipsi un copil de un sens al istoriei. Aceasta înseamnă că el nu are nici o capacitate de a lua exemplu de la oamenii care au trăit în trecut. Şi într-adevăr, istoria se repetă în mod constant. Odată ce vezi aceasta, devine interesant cum au rezolvat oamenii problemele, cum au fost oamenii care s-au ridicat împotriva lui Dumnezeu şi ce a rezultat de aici, şi cum oamenii şi-au schimbat vieţile şi au devenit excepţii dând un exemplu care a ajuns până în zilele noastre. Acest sens al istoriei este un lucru extrem de important care ar trebui transmis copiilor.

În general, persoana care este bine familiarizată cu cele mai bune produse ale culturii seculare – care în Apus aproape întotdeauna au nuanţe religioase, creştine limpezi – are o şansă mult mai mare de a duce o viaţă ortodoxă normală, rodnică, decât cineva care cunoaşte doar cultura populară astăzi. Cel care este convertit la Ortodoxie direct din cultura „rock”, şi în general oricine crede că poate combina Ortodoxia cu acel tip de cultură, are de trecut prin multe suferinţe şi va parcurge un drum dificil în viaţă înainte de a putea deveni un creştin ortodox cu adevărat serios, care este capabil să transmită credinţa sa altora. Fără această suferinţă, fără această conştientizare, părinţii ortodocşi îşi vor creşte copiii pentru a fi devoraţi de lumea contemporană. Cea mai bună cultură a lumii, primită în mod adecvat, rafinează şi dezvoltă sufletul; cultura populară astăzi schilodeşte şi deformează sufletul şi îl împiedică să aibă un răspuns normal şi deplin la mesajul Ortodoxiei.

Prin urmare, în lupta noastră împotriva duhului acestei lumi, noi putem folosi cele mai bune lucruri pe care lumea ni le oferă pentru a merge dincolo de ele; dacă suntem îndeajuns de înţelepţi să vedem, tot ceea ce este bun în lume arată către Dumnezeu şi Ortodoxie, şi trebuie să folosim acest lucru.

 

Perspectiva ortodoxă asupra lumii

Cu o asemenea perspectivă atât asupra lucrurilor bune, cât şi asupra celor rele din lume, este cu putinţă să avem şi să aprindem în noi o perspectivă ortodoxă asupra lumii, adică, o perspectivă ortodoxă asupra întregii vieţi, nu doar asupra chestiunilor bisericeşti în mod restrâns. Există o opinie falsă, care din nefericire este mult prea răspândită astăzi, cum că este îndeajuns a avea o ortodoxie care este limitată la Lumea 97 3clădirea bisericii şi la activităţi „ortodoxe” formale, cum ar fi rugăciunea în anumite momente sau facerea semnului crucii; ea susţine că, în orice altă situaţie, creştinul ortodox poate fi ca oricine altcineva, luând parte la viaţa şi cultura timpurilor noastre fără nici o problemă, atâta vreme cât nu păcătuieşte.

Oricine a ajuns să realizeze cât de profundă este Ortodoxia şi cât de deplin este angajamentul care i se cere creştinului ortodox serios, şi totodată ce cerinţe totalitare are lumea contemporană de la noi, va înţelege cu uşurinţă cât de greşită este această opinie. Cineva este ortodox tot timpul, în fiecare zi, în fiecare situaţie a vieţii, sau nu este nici pe departe cu adevărat ortodox. Ortodoxia noastră este dezvăluită nu numai în vederile noastre strict religioase, ci în orice facem şi spunem. Cei mai mulţi dintre noi nu suntem conştienţi de răspunderea religioasă, creştină pe care o avem faţă de partea aparent lumească a vieţilor noastre. Cel cu o adevărată perspectivă ortodoxă asupra lumii trăieşte fiecare parte a vieţii sale ca un ortodox.

Prin urmare, haideţi să ne punem întrebarea: cum putem hrăni şi susţine această perspectivă ortodoxă asupra lumii în viaţa noastră de zi cu zi ?

Primul şi cel mai evident mod este de a fi într-un contact constant cu izvoarele de hrană creştină, cu tot ceea ce ne dă Biserica spre luminarea şi mântuirea noastră: slujbele bisericeşti şi sfintele taine, Sfânta Scriptură, vieţile sfinţilor, scrierile Sfinţilor Părinţi. Desigur, fiecare trebuie să citească scrieri potrivite cu nivelul său de înţelegere şi să pună în practică învăţătura Bisericii în propriile circumstante de viaţă; atunci ele pot fi rodnice în a ne călăuzi şi a ne schimba într-un mod creştin.

Însă adeseori aceste surse creştine fundamentale nu au întregul lor efect asupra noastră sau nu ne influenţează în realitate deloc, deoarece noi nu avem atitudinea creştină corectă faţă de ele şi faţă de viaţa creştină pe care ele ar trebui să ne-o inspire. Permiteţi-mi acum să spun câteva cuvinte despre care ar trebui să fie atitudinea noastră dacă dorim să dobândim un folos real de la ele şi dacă ele vor fi pentru noi începutul unei adevărate perspective ortodoxe asupra lumii.

Înainte de toate, hrana duhovnicească creştină, prin însăşi natura ei, este ceva viu şi hrănitor; dacă atitudinea noastră faţă de ea este doar academică şi de studiu, nu vom reuşi să obţinem folosul pe care-l pot da. Aşadar, dacă citim cărţi ortodoxe sau suntem interesaţi de Ortodoxie numai pentru a fi informaţi sau ca să ne expunem cunoştinţele altora, pierdem din vedere esenţa; dacă aflăm poruncile lui Dumnezeu şi legea Bisericii Sale doar pentru a fi „corecţi” şi a judeca „incorectitudinea” celorlalţi, pierdem din vedere esenţa. Aceste lucruri nu trebuie numai să ne influenţeze ideile, ci să ne atingă în mod direct vieţile şi să le schimbe. În orice vreme de mare criză a problemelor omeneşti – precum sunt timpurile critice care se află chiar înaintea ochilor noştri în lumea liberă –, cei ce-şi pun nădejdea în cunoaşterea exterioară, în legi, canoane şi corectitudine, nu vor putea rezista. Atunci, cei puternici vor fi cei a căror educaţie ortodoxă le-a dat un simţ pentru ceea ce este cu adevărat creştinesc, cei a căror Ortodoxie este în inimă şi este capabilă să atingă alte inimi.

Nimic nu este mai tragic decât să vezi pe cineva, care este crescut în Ortodoxie, are anumite cunoştinţe de catehism, a citit ceva vieţi ale sfinţilor, are o idee generală despre ce susţine Ortodoxia, înţelege unele slujbe, dar nu este conştient de ce se petrece în jurul lui. Şi el oferă copiilor săi această viaţă în două moduri: unul este modul în care trăiesc majoritatea oamenilor şi celălalt este modul în care ortodocşii îşi petrec duminicile şi când citesc unele texte ortodoxe. Când un copil este crescut astfel este foarte probabil ca el să nu urmeze modul ortodox de viaţă; va fi o parte extrem de redusă a vieţii sale, deoarece viaţa contemporană este prea atrăgătoare, prea mulţi oameni umblă după ea, ea este o parte prea mare din realitatea de astăzi. El va urma modul ortodox de viaţă doar dacă a fost învăţat cu adevărat cum să abordeze viaţa contemporană, cum să se păzească de efectele ei negative şi cum să se folosească de lucrurile bune care există în lume.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 97/martie-aprilie 2016

 

 

 

PARTEA A III-A

Prin urmare, atitudinea noastră, începând chiar din acest moment, trebuie să fie realistă si normală. Adică, trebuie aplicată circumstanţelor reale ale vieţii noastre, nu un produs al imaginaţiei şi fugă de realitate şi refuz de a te confrunta cu împrejurările de multe ori neplăcute ale lumii care ne înconjoară. O Ortodoxie care este prea exaltată şi prea mult cu capul în nori aparţine unei sere şi este incapabilă de a ne ajuta în viaţa cotidiană, nemaivorbind de mântuirea celor din jurul nostru. Lumea noastră este extrem de crudă şi răneşte sufletele cu asprimea ei; noi trebuie să răspundem înainte de toate într-un chip realist, cu dragoste creştină şi înţelegere, lăsând relatările despre isihasm şi formele avansate de rugăciune pentru cei capabili să le primească.

Astfel, de asemenea, atitudinea noastră nu trebuie să fie egocentrică ci să se întindă către cei care Îl caută pe Dumnezeu şi o viaţă evlavioasă. În zilele noastre, oriunde există o comunitate ortodoxă bine întocmită, ispita este de a o transforma într-o societate a mulţumirii de sine şi a desfătării cu virtuţile şi realizările noastre ortodoxe: frumuseţea bisericilor noastre şi accesoriilor din ele, măreţia slujbelor noastre, chiar puritatea învăţăturii noastre. Dar adevărata viaţă creştină, chiar din timpul apostolilor, a fost întotdeauna inseparabilă de comunicarea ei altora. O Ortodoxie care trăieşte prin chiar acest fapt luminează înainte pentru alţii – şi nu este nevoie de a deschide un ,,departament misionar” pentru a face aceasta; focul adevăratului creştinism se transmite fără acesta.

Dacă Ortodoxia noastră este ceva ce ţinem doar pentru noi înşine, şi ne lăudăm cu ea, atunci suntem mortul care îngroapă mortul – care este exact starea multora din parohiile noastre ortodoxe de astăzi, chiar şi a celor cu un număr mare de tineri, dacă ei nu caută să meargă mai în profunzimea credinţei lor. Nu este suficient să spunem că tinerii merg la biserică. Trebuie să ne întrebăm ce dobândesc ei în biserică, ce iau cu sine din biserică, şi, dacă nu fac din Ortodoxie o parte a întregii lor vieţi, atunci cu adevărat nu este suficient a spune că ei merg la biserică.

În plus, atitudinea noastră trebuie să fie iubitoare şi iertătoare. Un soi de duritate s-a strecurat în viaţa ortodoxă de astăzi: „Acel om este un eretic; nu te apropia de el”; „acela este ortodox, s-ar părea, dar nu poţi fi sigur cu adevărat”; „acela este evident un spion”. Nimeni nu va nega că Biserica este înconjurată de duşmani astăzi, sau că sunt unii care se vor înjosi să profite de încrederea noastră. Dar aşa a fost de pe vremea apostolilor, şi viaţa creştină a fost întotdeauna oarecum riscantă în acest fel practic. Dar chiar dacă se profită uneori de pe urma noastră şi trebuie să arătăm prudenţă în această privinţă, tot nu putem renunţa la atitudinea noastră fundamentală de dragoste şi încredere fără de care pierdem una din temeliile înseşi ale vieţii noastre creştine. Lumea, care nu-L are pe Hristos, trebuie să fie neîncrezătoare şi rece, dar creştinii, dimpotrivă, trebuie să fie iubitori şi deschişi, sau altfel vom pierde sarea lui Hristos din noi şi vom deveni exact ca lumea, buni doar de alungat şi de călcat în picioare.

Un pic de smerenie când privim la noi înşine ne va ajuta să fim mai generoşi şi mai iertători cu greşelile altora. Ne place să-i judecăm pe alţii pentru ciudăţenia comportamentului lor; îi numim „ţicniţi” sau „convertiţi nebuni”. Este adevărat că trebuie să ne păzim de oamenii realmente dezechilibraţi care ne pot face mult rău în Biserică. Dar ce creştin ortodox serios de azi nu este un pic „nebun” ? Nu ne potrivim în tiparele acestei lumi; dacă o facem, în lumea de astăzi, nu suntem nişte creştini serioşi. Astăzi, adevăratul creştin nu poate fi acasă în lume; nu poate decât să se simtă şi să fie considerat de alţii un pic ,,nebun”. Doar păstrarea vie a idealului creştinismului privind cealaltă lume, sau a fi botezat ca adult, sau a te ruga cu seriozitate, este suficient pentru a fi internat într-un spital de nebuni în Uniunea Sovietică şi în multe alte ţări, iar aceste ţări deschid calea pentru ca restul lumii să le urmeze.

Prin urmare, să nu ne fie frică să fim socotiţi un pic „nebuni” de lume, şi să continuăm să practicăm iubirea şi iertarea creştină pe care lumea nu le poate înţelege nicicând, dar de care are nevoie în inima sa şi după care chiar tânjeşte.

În fine, atitudinea noastră creştină trebuie să fie ceea ce, în lipsa unui cuvânt mai bun, voi numi inocenţă. Azi lumea pune mare preţ pe sofisticare, pe a fi experimentat într-ale lumii, pe a fi un „profesionist”. Ortodoxia nu pune preţ câtuşi de puţin pe aceste calităţi; ele ucid sufletul creştin. Şi totuşi aceste calităţi se strecoară în mod constant în Biserică şi în vieţile noastre. Cât de des sunt auziţi mai ales convertiţi entuziaşti, exprimându-şi dorinţa de a vizita marile centre ortodoxe, catedralele şi mânăstirile unde cândva se adunau mii de credincioşi şi pretutindeni se vorbea despre chestiuni bisericeşti, şi unde cineva poate simţi cât de importantă este Ortodoxia, la urma urmei. Că Ortodoxia este o picătură într-un ocean când te uiţi la întreaga societate, dar în aceste catedrale şi mânăstiri mari sunt atât de mulţi oameni, încât pare să fie într-adevăr un lucru important. Şi cât de des sunt văzuţi aceiaşi oameni într-o stare jalnică după ce şi-au împlinit dorinţa, întorcându-se din „marile centre ortodoxe” posaci şi nesatisfăcuţi, plini de critici şi bârfe bisericeşti mondene, nerăbdători mai presus de toate să fie „corecţi” şi „respectabili” şi experimentaţi în ce priveşte treburile Bisericii. Într-un cuvânt, ei şi-au pierdut inocenţa, simplitatea, fiind duşi pe căi greşite de fascinaţia lor pentru latura lumească a vieţii bisericeşti.

În forme variate, aceasta este o ispită pentru noi toţi, şi noi trebuie să luptăm împotriva ei neîngăduindu-ne să dăm prea mare importanţă celor exterioare ale Bisericii, ci întorcându-ne mereu către ,,singurul lucru necesar”: Hristos şi mântuirea sufletelor noastre de acest curent rău. Nu trebuie să fim ignoranţi cu privire la ceea ce se petrece în lume şi în Biserică – de fapt, trebuie să ştim pentru noi înşine – dar cunoaşterea noastră trebuie să fie practică, simplă şi onestă, nu sofisticată şi lumească.

 

Concluzie

Este limpede pentru orice creştin ortodox care este conştient de ceea ce se întâmplă în jurul lui astăzi, că lumea se apropie de sfârşit. Semnele vremurilor sunt atât de evidente încât s-ar putea spune că lumea se prăbuşeşte spre sfârşit.

Care sunt câteva din aceste semne ?

– Anormalitatea lumii. Niciodată manifestări şi comportamente atât de bizare şi nefireşti nu au fost acceptate ca fiind normale ca în zilele noastre. Uitaţi-vă doar la lumea din jurul vostru: ce se scrie în ziare, ce fel de filme rulează, ce este la televizor, ce găsesc oamenii că este interesant şi amuzant, ce-i face să râdă; este complet nefiresc. Şi sunt oameni care promovează dinadins acestea, desigur, spre folosul lor financiar, şi fiindcă aceasta este moda, pentru că există o poftă perversă pentru acest gen de lucruri.

– Războaiele şi zvonurile de războaie, fiecare tot mai rece şi nemilos decât cel anterior, şi toate eclipsate de ameninţarea unui război nuclear mondial inimaginabil, care ar putea fi declanşat prin atingerea unui buton.

– Dezastrele naturale larg răspândite: cutremure, şi acum vulcani – cel mai recent formându-se nu departe de aici, lângă Parcul Yosemite în California Centrală – care modifică deja tiparele climatice ale lumii.

– Centralizarea crescândă a informaţiei despre şi a puterii asupra individului, reprezentată în particular de noul calculator imens din Luxemburg, care are capacitatea de a păstra un fişier cu informaţii despre fiecare om în viaţă; numărul său de cod este 666 şi este poreclit „fiara” de către cei ce lucrează cu el. Pentru a facilita lucrarea unor astfel de calculatoare, guvernul american plănuieşte să înceapă în 1984 emiterea de cărţi de asigurare socială către cetăţeni, cu un număr (evident conţinând numărul de cod 666) imprimat pe mâna lor dreaptă sau pe frunte – întocmai condiţia care va predomina, potrivit Apocalipsei (cap. 13), în timpul domniei antihristului. Desigur, nu înseamnă că prima persoană care va fi imprimată cu 666 este antihristul, sau slujitorul antihristului, dar odată ce te obişnuieşti cu aceasta, cine se va putea opune ? Mai întâi te vor instrui şi apoi te vor face să i te închini lui.

– Iarăşi, creşterea numărului de hristoşi falşi şi antihrişti falşi. Ultimul candidat doar în această vară a cheltuit probabil milioane de dolari făcând publicitate apariţiei sale iminente la televiziunea mondială, făgăduind să dea în acel moment un „mesaj telepatic” către toţi locuitorii globului. Cu totul separat de orice puteri oculte care ar putea fi implicate în asemenea evenimente, noi cunoaştem deja destul de bine posibilităţile de prezentare a mesajelor subliminale prin radio şi mai ales prin televiziune, precum şi faptul că aceasta poate fi făcută de oricine posedă tehnologia de infiltrare a semnalelor radio şi televiziune, indiferent câte legi ar putea interzice aceasta.

– Reacţia realmente stranie la noul film la care se uită şi despre care vorbeşte toată lumea în America, „E.T.”, care a făcut pur şi simplu milioane de oameni aparent normali să-şi manifeste afecţiunea şi dragostea pentru erou, un ,,salvator” din spaţiul extraterestru care este evident un demon – o pregătire vădită pentru adorarea antihristului ce va veni. (Şi, incidental, recenzorul cinematografic al cotidianului oficial al Arhiepiscopiei Greceşti din America, un preot ortodox, a recomandat din toată inima acest film ortodocşilor, spunând că este un film minunat care ne poate învăţa dragostea, şi că toată lumea ar trebui să-l vadă. Este un contrast foarte mare între oamenii care încearcă să fie conştienţi de ceea ce se întâmplă şi cei care se lasă pur şi simplu duşi de dispoziţia vremurilor.)

Aş putea continua cu detalii ca acestea, dar scopul meu nu este de a vă înspăimânta, ci de a vă face conştienţi de ceea ce se întâmplă în jurul nostru. Este efectiv mult mai târziu decât ne închipuim; Apocalipsa este acum. Şi cât de tragic este să vezi creştini, şi mai înainte de toate tineri ortodocşi, cu această grozăvie nemăsurată atârnând deasupra capetelor lor, care cred că pot continua ceea ce ei numesc o ,,viaţă normală” în aceste vremuri teribile, luând parte pe de-a întregul la capriciile acestei generaţii prosteşti, adoratoare de sine, inconştientă de faptul că paradisul nebunilor în care trăim este pe cale să se prăbuşească, cu totul nepregătită pentru timpurile disperate care se aştern chiar înaintea noastră. Nici măcar nu se mai pune problema de a fi un creştin ortodox ,,bun” sau ,,rău”, întrebarea acum este: va dăinui până în sfârşit credinţa noastră ? În mulţi, nu va dăinui; antihristul ce va veni va fi atât de atrăgător, atât de mult în duhul lucrurilor lumeşti pe care le râvnim acum, încât majoritatea oamenilor nici măcar nu vor şti că şi-au pierdut creştinismul închinându-i-se lui.

Cu toate acestea, chemarea lui Hristos ajunge la noi; haideţi sa începem să o luăm în seamă. Cu o astfel de chemare în inimile noastre, haideţi să începem să aparţinem cu adevărat Bisericii lui Hristos, Biserica Ortodoxă. Apartenenţa exterioară nu este suficientă; ceva trebuie să se mişte înlăuntrul nostru care să ne facă diferiţi de lumea din jur, chiar dacă această lume se numeşte pe sine ,,creştină” şi chiar ,,ortodoxă”. Haideţi să păstrăm şi să cultivăm aceste calităţi ale adevăratei perspective ortodoxe asupra lumii pe care le-am amintit anterior: o atitudine vie, normală, iubitoare şi iertătoare, nu egocentrică, păstrându-ne inocenţa şi simplitatea chiar cu o conştientizare deplină şi smerită a propriei păcătoşenii şi a puterii ispitelor lumeşti din jurul nostru. Dacă trăim realmente această perspectivă ortodoxă, credinţa noastră va supravieţui şocurilor care ne aşteaptă şi va fi o sursă de inspiraţie şi mântuire pentru cei ce Îl vor căuta încă pe Hristos chiar în mijlocul naufragiului omenirii care a început deja astăzi.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 98/mai-iunie 2016

 


[1] Un soi de maestru spiritual la hinduşi sau adepţi ai religiei sikh.

[2] Titlu de respect pentru un maestru spiritual hindus.

[3] Masacrul de la Jonestown a avut loc în 1978.