Renaşterea harismatică ca un semn al vremurilor[1]

de ieromonah Serafim Rose († 1982)

 

PARTEA I

,,Costa Deir a luat microfonul şi ne-a spus că inima sa a fost împovărată pentru Biserica Ortodoxă Greacă. El i-a cerut părintelui episcopalian Driscoll să se roage ca Sfântul Duh să curăţească acea Biserică aşa cum a curăţit Biserica Catolică. În timp ce părintele Driscoll se ruga, Costa Deir a plâns în microfon. După rugăciune a fost un mesaj lung în limbi şi o interpretare la fel de lungă care spunea că rugăciunile au fost auzite şi Sfântul Duh va sufla prin Biserica Ortodoxă Greacă şi o va deştepta. În acest moment erau atâtea plânsete şi strigăte încât am bătut în retragere emoţional ... Însă, m-am auzit pe mine însumi spunând un lucru surprinzător: ,,Într-o zi când vom citi cum lucrează Duhul în Biserica Ortodoxă Greacă, să ne amintim că noi am fost aici în momentul când a început”[2].

După şase luni de la evenimentul descris aici, petrecut la o întrunire interconfesională ,,harismatică” din Seattle, creştinii ortodocşi au început într-adevăr să audă că ,,duhul harismatic” lucra în Biserica Ortodoxă Greacă. Din ianuarie 1972, revista Logos a părintelui Eusebiu Stephanou a început să relateze despre această mişcare care apăruse mai devreme în câteva parohii greceşti şi siriene din America şi acum se răspândise în altele, fiind promovată activ de părintele Eusebiu. După ce cititorul va studia descrierea acestui ,,duh” din cuvintele reprezentanţilor săi de frunte în paginile care urmează, nu trebuie să-i fie greu a crede că în realitate el a fost evocat şi infiltrat în lumea ortodoxă tocmai de astfel de rugăminţi stăruitoare urgente ale ,,creştinilor interconfesionali”. Deoarece dacă reiese o concluzie din această descriere, aceasta trebuie categoric să fie că ,,renaşterea harismatică” spectaculoasă actuală nu este doar un fenomen al hiper-sentimentalismului şi revivalismului[3] protestant – deşi aceste elemente sunt de asemenea puternic prezente –, ci este de fapt lucrarea unui ,,duh” care poate fi invocat şi care lucrează ,,minuni”.

Întrebarea la care vom încerca să răspundem în aceste pagini este: ce sau cine este acest duh ? Ca ortodocşi, noi ştim că nu numai Dumnezeu lucrează minuni; diavolul are propriile ,,minuni” şi de fapt el poate şi chiar imită efectiv orice minune autentică a lui Dumnezeu. Aşadar, noi vom încerca în aceste pagini să fim atenţi să ispitim duhurile de sunt de la Dumnezeu (I Ioan 4, 1). Vom începe cu o mică prezentare istorică, de vreme ce nimeni nu poate nega că ,,renaşterea harismatică” a pătruns în lumea ortodoxă de la confesiunile protestantă şi catolică, care la rândul lor au primit-o de la sectele penticostale.

 

Mişcarea Penticostală

Mişcarea Penticostală modernă, deşi a avut precursori în secolul al XIX-lea, îşi are originea precis la orele 7 p.m. în ajunul Anului Nou al anului 1900. Cu câtăva vreme înainte de acest moment, pastorul metodist din Topeka, Kansas, Charles Parham, căutând o soluţie la slăbiciunea slujirii sale creştine, se concentrase pe studiul Noului Testament, cu un grup de studenţi ai săi, cu scopul de a descoperi secretul puterii creştinismului apostolic. În cele din urmă, studenţii au dedus că acest secret stă în ,,grăirea în limbi”, care – credeau ei – însoţea întotdeauna primirea Sfântului Duh în Faptele Apostolilor. Cu un freamăt şi o tensiune sporite, Parham şi studenţii lui au hotărât să se roage până când vor primi ei înşişi ,,botezul Sfântului Duh” împreună cu grăirea în limbi.

Pe 31 decembrie 1900, ei s-au rugat de dimineaţă până în noapte fără nici un succes, până când o tânără fată a sugerat că din acest experiment lipsea un ingredient: ,,punerea mâinilor”. Parham şi-a pus mâinile pe capul fetei şi imediat ea a început să vorbească într-o ,,limbă necunoscută”. În decurs de 3 zile, au fost multe asemenea ,,botezuri”, inclusiv al lui Parham însuşi şi a altor 12 slujitori din diferite confesiuni, şi toate au fost însoţite de vorbirea în limbi. Curând renaşterea s-a răspândit în Texas, şi apoi a avut un succes spectaculos la o mică biserică a negrilor din Los Angeles. De atunci s-a răspândit în toată lumea şi afirmă că are 10 milioane de membri.

Vreme de jumătate de secol, Mişcarea Penticostală a rămas sectară şi pretutindeni era primită cu ostilitate de confesiunile consacrate. Apoi, însă, grăirea în limbi a început să apară treptat în confesiunile însele, deşi la început a fost ţinută mai degrabă sub tăcere, până când în 1960, un pastor episcopalian din apropiere de Los Angeles a făcut o publicitate largă acestui fapt, declarând public că el a primit ,,botezul Sfântului Duh” şi a grăit în limbi. După o oarecare ostilitate iniţială, ,,renaşterea harismatică” a câştigat aprobarea oficială sau neoficială a tuturor confesiunilor importante şi s-a răspândit rapid în America şi străinătate.

Chiar Biserica Romano-Catolică, odinioară rigidă şi exclusivistă, odată ce a luat în serios ,,renaşterea harismatică” la sfârşitul anilor ’1960, a fost curăţită entuziast în această mişcare. În America, episcopii romano-catolici şi-au dat aprobarea pentru mişcare în 1969, şi cele câteva mii de catolici implicaţi în ea au sporit de atunci la nenumărate sute de mii, care se adună periodic în conferinţe ,,harismatice” locale şi naţionale, la care participă uneori zeci de mii de oameni. Ţările romano-catolice europene au devenit de asemenea ,,harismatice” cu entuziasm, precum dovedeşte conferinţa ,,harismatică” din vara anului 1978 din Irlanda, la care au fost prezenţi mii de preoţi irlandezi. Nu cu mult timp înainte de moartea sa, Papa Paul al VI-lea s-a întâlnit cu o delegaţie de ,,harismatici” şi a proclamat că şi el este penticostal.

 

Lumea 99 2

Cardinalul Suenens şi alţi episcopi de-a stânga şi de-a dreapta Papei Paul al VI-lea
în timpul conferinţei internaţionale pentru renaşterea harismatică în Biserica Catolică, Roma, 1975

 

Care poate fi motivul pentru un succes atât de spectaculos al renaşterii ,,creştine” într-o lume evident ,,post-creştină” ? Fără îndoială, răspunsul constă în doi factori: primul, terenul receptiv alcătuit din acele milioane de ,,creştini” care simt că religia lor este seacă, excesiv de raţională, doar exterioară, fără fervoare sau putere; şi al doilea, ,,duhul” în mod evident puternic care se află în spatele fenomenelor, care este capabil să genereze, în condiţii adecvate, o multitudine şi diversitate de fenomene ,,harismatice”, inclusiv tămăduire, grăire în limbi, tâlcuire, proorocie – şi, fundamental pentru toate acestea, o experienţă copleşitoare care este numită ,,botezul în sau cu Sfântul Duh”.

Dar ce este mai precis acest ,,duh” ? În mod semnificativ, această întrebare este arareori, dacă nu chiar deloc pusă de adepţii ,,renaşterii harismatice”; propria lor experienţă ,,baptismală” este atât de puternică şi este precedată de o pregătire psihologică atât de eficientă sub forma rugăciunii şi aşteptării intense, încât în minţile lor nu există nici o îndoială că ei au primit Sfântul Duh şi că fenomenele pe care le-au trăit şi văzut sunt exact cele descrise în Faptele Apostolilor. De asemenea, atmosfera psihologică a mişcării este adesea atât de unilaterală şi tensionată, încât este socotit chiar blasfemie împotriva Sfântului Duh a nutri cea mai mică îndoială în această privinţă. Din sutele de cărţi care au apărut deja despre mişcare, doar extrem de puţine exprimă cea mai mică îndoială în ce priveşte validitatea sa spirituală.

Pentru a ne face o idee mai bună despre caracteristicile distinctive ale ,,renaşterii harismatice”, haide să examinăm câteva mărturii şi practici ale participanţilor la ea, comparându-le mereu cu standardul Sfintei Ortodoxii. Aceste mărturii vor fi luate, cu câteva excepţii care vor fi specificate, din cărţile şi revistele apologetice ale mişcării, scrise de oameni favorabili ei şi care, în mod evident, publică numai acel material care pare să susţină poziţia lor. Mai mult, vom folosi la minimum sursele penticostale stricte, limitându-ne în principal la participanţii protestanţi, catolici şi ortodocşi la ,,renaşterea harismatică” contemporană.

 

Lumea 99 3

Întrunirile catolice seamănă din ce în ce mai mult cu mişcările protestante harismatice originale

 

 

Duhul ,,ecumenist” al ,,renaşterii harismatice”

Înainte de a cita mărturii ,,harismatice”, ar trebui să ţinem seama de o caracteristică de bază a Mişcării Penticostale originale, care este arareori menţionată de scriitorii ,,harismatici”, aceea că numărul şi diversitatea sectelor penticostale sunt uluitoare, fiecare cu propriul accent dogmatic şi multe dintre ele neavând nici o relaţie cu celelalte. Există ,,Adunările lui Dumnezeu”, ,,Bisericile lui Dumnezeu”, grupuri ,,penticostale” şi ,,ale sfinţeniei”, grupuri ,,Evanghelia deplină” etc, multe din ele împărţite în secte mai mici. Primul lucru pe care cineva ar trebui să-l spună despre ,,duhul” care inspiră o asemenea anarhie este că acesta nu este cu siguranţă un duh al unităţii, (fiind) în contrast puternic cu Biserica Apostolică din primul secol la care mişcarea afirmă că se întoarce. Cu toate acestea, în ultimul deceniu se vorbeşte mult, mai ales în ,,renaşterea harismatică” din sânul confesiunilor, despre ,,unitatea” pe care o inspiră. Dar ce fel de unitate este aceasta ? Este ea adevărata unitate a Bisericii pe care o cunosc deopotrivă creştinii ortodocşi din secolele I şi XX, sau este pseudo-unitatea mişcării ecumeniste care neagă că există Biserica lui Hristos ?

Răspunsul la această întrebare este enunţat destul de limpede de ,,profetul” conducător al penticostalismului secolului XX, David Du Plessis, care în ultimii 20 ani a răspândit activ ştiri despre ,,botezul Sfântului Duh” printre confesiunile din Consiliul Mondial al Bisericilor, ca răspuns la un ,,glas” care i-a poruncit să facă aceasta, în 1951. ,,Renaşterea penticostală în biserici adună putere şi viteză. Lucrul cel mai remarcabil este că această renaştere se găseşte în aşa-numitele societăţi liberale şi mult mai puţin în cele evanghelice şi deloc în segmentele fundamentaliste ale protestantismului. Ultimele menţionate sunt în prezent cei mai vehemenţi opozanţi ai acestei renaşteri glorioase, deoarece în mişcarea penticostală şi în mişcările moderniste ale Consiliului Mondial găsim cele mai puternice manifestări ale Duhului”[4].

De asemenea, în Biserica Romano-Catolică, ,,renaşterea harismatică” apare tocmai în cercurile ,,liberale”, şi una din consecinţele ei este că inspiră şi mai mult ecumenismul lor şi experimentarea liturgică (,,liturghiile cu chitară” şi cele asemenea); în timp ce catolicii tradiţionalişti se opun mişcării pe atât de mult pe cât protestanţii fundamentalişti. Fără nici o îndoială, orientarea ,,renaşterii harismatice” este puternic ecumenistă. Un pastor luteran ,,harismatic”, Clarence Finsaas scrie: ,,Mulţi sunt surprinşi că Sfântul Duh poate lucra şi în diferitele tradiţii ale Bisericii istorice ... fie că doctrina Bisericii are o temelie de calvinism sau arminianism, acest lucru contează puţin, dovedind că Dumnezeu este mai mare decât crezurile noastre şi că nici o confesiune nu are monopol asupra Lui”[5]. Vorbind despre ,,renaşterea harismatică”, un pastor episcopalian relatează că ,,din punct de vedere ecumenist (ea) conduce la o remarcabilă reunire a creştinilor de tradiţii diferite, în special la nivelul bisericesc local”[6].

Publicaţia ,,harismatică” californiană Renaşterea Inter-Bisericească (Inter-Church Renewal) este plină de demonstraţii de ,,unitate”, precum aceasta: ,,Întunericul secolelor a fost risipit şi o călugăriţă romano-catolică şi un protestant s-ar putea iubi unul pe celălalt cu un fel nou de dragoste stranie”, care dovedeşte că ,,vechile bariere confesionale se prăbuşesc. Diferenţele doctrinare superficiale sunt lăsate deoparte pentru ca toţi credincioşii să vină în unitatea Sfântului Duh”. Preotul ortodox Eusebiu Stephanou crede că ,,această revărsare a Sfântului Duh transcende hotarele confesionale ... Duhul lui Dumnezeu lucrează atât înlăuntrul, cât şi în afara Bisericii Ortodoxe”[7].

Aici creştinul ortodox care este atent în a ,,ispiti duhurile” se găseşte pe un teren familiar, presărat cu clişeele ecumeniste obişnuite. Şi mai presus de orice haideţi să remarcăm că această nouă ,,revărsare a Sfântului Duh”, exact ca mişcarea ecumenistă însăşi, apare în afara Bisericii Ortodoxe; acele câteva parohii ortodoxe care o acceptă în prezent urmează în mod evident o tendinţă a vremurilor care s-a maturizat pe deplin în afara hotarelor Bisericii lui Hristos.

Dar cum de cei aflaţi în afara Bisericii lui Hristos pot să-i înveţe [ceva] pe creştinii ortodocşi ? Cu siguranţă, este adevărat (nici un creştin ortodox treaz nu va nega) că ortodocşii sunt uneori ruşinaţi de înflăcărarea şi râvna unor romano-catolici şi protestanţi privind prezenţa la biserică, activităţile misionare, rugăciunea comună, citirea Scripturii şi altele asemenea. Persoanele neortodoxe râvnitoare îi pot ruşina pe ortodocşi, chiar în eroarea credinţelor lor, când ei se străduiesc mai mult să-I placă lui Dumnezeu decât mulţi ortodocşi ce deţin deplinătatea creştinismului apostolic. Ortodocşii ar face bine să înveţe de la ei şi să-şi dea seama de bogăţiile duhovniceşti din propria Biserică pe care nu reuşesc să le vadă din cauza trândăviei duhovniceşti sau a obiceiurilor proaste. Toate acestea sunt legate de latura umană a credinţei, de strădaniile omeneşti care pot fi cheltuite în activităţi religioase, indiferent dacă credinţa cuiva este dreaptă sau eronată.

Cu toate acestea, mişcarea ,,harismatică” pretinde că este în contact cu Dumnezeu, că a găsit un mijloc de a primi Sfântul Duh, revărsarea harului lui Dumnezeu. Şi totuşi doar Biserica, şi nimic altceva a fost întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos ca mijloc de a da harul oamenilor. Trebuie noi să credem că Biserica trebuie înlocuită acum de vreo ,,nouă revelaţie” capabilă de a da harul în afara Bisericii, în orice grup de oameni care se poate întâmpla să creadă în Hristos, dar care nu au nici o cunoştinţă sau experienţă a sfintelor taine pe care Hristos le-a instituit şi nici un contact cu apostolii şi urmaşii lor pe care El i-a aşezat iconomi ai sfintelor taine ? Nu: este la fel de sigur astăzi precum era în secolul I că darurile Sfântului Duh nu sunt dezvăluite celor din afara Bisericii.

Marele Părinte ortodox din secolul al XIX-lea, Episcopul Teofan Zăvorâtul scrie că darul Sfântului Duh este dat ,,tocmai prin sfânta taină a mirungerii, care a fost introdusă de apostoli în locul punerii mâinilor” (care este forma pe care o are sfânta taină în Faptele Apostolilor). ,,Noi toţi – care am fost botezaţi şi mirunşi – avem darul Sfântului Duh ... chiar dacă nu este activ în fiecare din noi”. Biserica Ortodoxă oferă mijloacele pentru a face ca acest dar să fie activ, şi ,,nu există nici o altă cale ... Fără sfânta taină a mirungerii, precum anterior fără punerea mâinilor apostolilor, Sfântul Duh nu S-a pogorât niciodată şi nici nu se va pogorî niciodată”[8].

Într-un cuvânt, orientarea ,,renaşterii harismatice” poate fi descrisă ca una a unui nou ecumenism mai profund sau ,,spiritual”: toţi creştinii ,,renăscuţi” în propria tradiţie, dar în acelaşi timp uniţi în mod bizar, deoarece este aceeaşi experienţă cu alţii de asemenea ,,renăscuţi” în propriile tradiţii religioase, care toate conţin diferite grade de erezie şi hulă ! Acest relativism conduce de asemenea la deschidere faţă de practici religioase complet noi, precum aceea prin care un preot ortodox permite mirenilor să-şi ,,pună mâinile” pe el în faţa uşilor împărăteşti ale unei biserici ortodoxe[9].

Finalul tuturor acestora este viziunea super-ecumenistă a ,,profetului” conducător penticostal, care spune că mulţi penticostali ,,au început să vizualizeze posibilitatea ca mişcarea să devină Biserica lui Hristos la sfârşitul vremurilor. Însă, această situaţie s-a schimbat cu totul în cursul ultimilor 10 ani. Mulţi din fraţii mei sunt convinşi acum că Domnul Iisus Hristos, capul Bisericii, va revărsa Duhul Său asupra a tot trupul şi că Bisericile istorice vor renaşte sau vor fi reînnoite şi apoi în această renaştere vor fi unite de Sfântul Duh”[10]. În mod limpede, nu există loc în ,,renaşterea harismatică” pentru aceia care cred că Biserica Ortodoxă este Biserica lui Hristos. Nu este de mirare că până şi unii ortodocşi penticostali admit că la început ei au fost ,,suspicioşi privind Ortodoxia” acestei mişcări[11].

Dar acum haideţi să începem să privim dincolo de teoriile şi practicile ecumeniste ale penticostalismului către ceea ce inspiră şi dă putere în realitate ,,renaşterii harismatice”: experienţa efectivă a puterii ,,duhului”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 99/iulie-august 2016

 

 

 

PARTEA A II-A

,,Vorbirea în limbi”

Dacă ne uităm cu atenţie la scrierile ,,renaşterii harismatice”, vom descoperi că această mişcare seamănă de aproape cu multe mişcări sectare din trecut prin faptul că se bazează la origine sau chiar în întregime pe o singură accentuare dogmatică sau pe o practică religioasă întrucâtva bizară. Singura diferenţă este că accentuarea de acum este pusă pe un punct specific pe care nici un sectar din trecut nu l-a socotit atât de esenţial: vorbirea în limbi.

Potrivit constituţiei diferitelor secte penticostale, ,,botezul credincioşilor în Sfântul Duh este mărturisit de semnul fizic iniţial al vorbirii în alte limbi”[12]. Şi acesta nu este numai primul semn al convertirii la o sectă sau orientare penticostală; potrivit celor mai mari autorităţi penticostale, această practică trebuie continuată sau ,,Duhul” poate fi pierdut. David Du Plessis scrie: ,,Practica de a te ruga în limbi ar trebui să continue şi să sporească în vieţile celor botezaţi în Duhul, altfel ei pot descoperi că celelalte manifestări ale Duhului au loc arareori sau încetează cu totul”[13]. Mulţi mărturisesc, precum o face un protestant, că limbile ,,au devenit acum un accesoriu esenţial al vieţii mele religioase”[14]. Şi o carte romano-catolică pe această temă, mai prudentă, spune că dintre ,,darurile Sfântului Duh”, limbile ,,sunt adesea dar nu întotdeauna cel dintâi dar primit. Aşadar, pentru mulţi este o poartă prin care cineva trece în tărâmul darurilor şi roadelor Sfântului Duh”[15].

Aici deja cineva poate remarca o exagerare care cu siguranţă nu este prezentă în Noul Testament, unde vorbirea în limbi are o importanţă indiscutabil minoră, slujind ca semn al pogorârii Sfântului Duh în Ziua Cincizecimii (Faptele Apostolilor cap. 2) şi în alte două ocazii (Faptele Apostolilor cap. 10 şi 19). După secolul I sau poate al II-lea, nu există nici o consemnare a sa în nici o sursă ortodoxă şi nu este consemnată ca având loc nici măcar printre cei mai mari Părinţi din pustia egipteană, care erau atât de plini de Duhul lui Dumnezeu încât săvârşeau numeroase minuni uluitoare, incluzând învierea morţilor.

Prin urmare, atitudinea ortodoxă faţă de vorbirea în limbi autentică poate fi rezumată în cuvintele Fericitului Augustin (Omilii la Ioan VI, 10): ,,La început, ‘Duhul Sfânt a venit asupra celor care credeau şi ei au vorbit în limbi’ pe care nu le învăţaseră, ‘precum le da lor Duhul a grăi’. Acestea erau semne potrivite cu timpurile. Căci se cuvenea să fie acest semn al Sfântului Duh a arăta în toate limbile că Evanghelia lui Dumnezeu trebuia să străbată prin toate limbile întreg pământul. Aceasta s-a făcut ca un semn şi a trecut”. Şi ca şi cum ar răspunde penticostalilor contemporani care accentuează în mod bizar acest aspect, Augustin continuă: ,,Se aşteaptă oare acum ca cei asupra cărora sunt puse mâinile să vorbească în limbi ? Sau când am pus mâinile noastre asupra acestor copii, voi toţi v-aţi aşteptat să vedeţi dacă ei vor vorbi în limbi ? Şi când a văzut că ei nu au vorbit în limbi, a fost vreunul din voi atât de corupt în inimă încât să spună: ‘Aceştia nu au primit Sfântul Duh ?’”

Pentru a justifica folosirea limbilor, penticostalii moderni menţionează îndeosebi la prima Epistolă a Sfântului Pavel către Corinteni (capitolele 12-14). Dar Sfântul Apostol Pavel a scris acest fragment tocmai pentru că ‘limbile’ deveniseră o sursă de tulburare în Biserica din Corint; şi chiar dacă nu le interzice, el reduce indiscutabil la minimum importanţa lor. Prin urmare, acest fragment, departe de a încuraja orice renaştere modernă a ,,limbilor”, ar trebui dimpotrivă să o descurajeze, mai ales când cineva descoperă (precum admit înşişi penticostalii) că există alte surse de a vorbi în limbi pe lângă Sfântul Duh ! Ca ortodocşi, noi ştim deja că vorbirea în limbi ca un adevărat dar al Sfântului Duh nu poate apărea printre cei din afara Bisericii lui Hristos; dar haideţi să privim mai îndeaproape la acest fenomen modern şi să vedem dacă are caracteristicile care ar putea dezvălui din ce sursă provine.

Dacă am devenit deja suspicioşi din cauza importanţei exagerate acordate ,,limbilor” de penticostalii moderni, ar trebui să ne trezim de-a binelea în ce le priveşte când examinăm circumstanţele în care au loc.

Departe de a fi dată liber şi spontan, fără intervenţia omului – precum sunt (date) darurile adevărate ale Sfântului Duh –, vorbirea în limbi poate fi făcută a se petrece destul de predictibil printr-o tehnică precisă de ,,rugăciune” concentrată colectivă însoţită de cântări protestante sugestive din punct de vedere psihologic (,,Vine ! Vine !”), care culminează cu o ,,punere a mâinilor” şi uneori implică asemenea eforturi pur fizice ca repetarea încontinuu a unei fraze date[16], sau doar producerea de sunete cu gura. După ce a vorbit în limbi, o persoană recunoaşte, ca multe altele: ,,Adeseori am scos silabe fără sens din gură într-un efort de a începe curgerea rugăciunii în limbi”[17]; şi astfel de eforturi, departe de a fi descurajate, sunt în realitate susţinute de penticostali.

,,A scoate sunete din gură nu este ‘grăire în limbi’, dar poate însemna un act onest de credinţă prin care Sfântul Duh îl va cinsti dând acelei persoane puterea de a vorbi în altă limbă”[18]. Alt pastor protestant spune: ,,Se pare că obstacolul iniţial pentru grăirea în limbi este pur şi simplu a realiza că trebuie să ‘vorbeşti mai departe’ … Primele silabe şi cuvinte pot suna straniu în urechea ta … Ele pot fi greoaie şi nearticulate. Poţi crede că tu doar le născoceşti. Dar pe măsură ce continui să vorbeşti în credinţă ... Duhul va modela pentru tine o limbă de rugăciune şi laudă”[19]. Un ,,teolog” iezuit relatează cum el a pus în practică un astfel de sfat: ,,După micul dejun, m-am simţit tras aproape fizic către capelă unde m-am aşezat să mă rog. Urmând descrierea lui Jim, despre cum a primit el însuşi darul limbilor, am început să spun discret pentru mine însumi ‘la, la, la, la’. Spre imensa mea consternare, a urmat o mişcare rapidă a limbii şi buzelor însoţită de un sentiment grozav de evlavie lăuntrică”[20].

Orice creştin ortodox cumpătat poate confunda aceste jocuri psihice periculoase cu darurile Sfântului Duh ?! În mod limpede, aici nu există absolut nimic creştin, nimic câtuşi de puţin duhovnicesc. Mai degrabă acesta este tărâmul mecanismelor psihice care pot fi puse în mişcare prin intermediul unor tehnici psihologice sau fizice precise, şi ,,grăirea în limbi” pare să aibă un rol cheie, ca un fel de ,,declanşator” în acest tărâm. În orice caz, în mod categoric nu seamănă defel cu darul duhovnicesc descris în Noul Testament, dacă nu chiar mai rău, este mult mai apropiată de ,,vorbirea în limbi” şamanică aşa cum este practicată în religiile primitive, în care şamanul sau doctorul vrăjitor are o tehnică precisă pentru a intra în transă şi apoi de a da un mesaj către sau de la un ,,zeu” într-o limbă pe care nu a învăţat-o[21].

În paginile care urmează vom întâlni experienţe ,,harismatice” atât de ciudate, încât comparaţia cu şamanismul nu va părea teribil de deplasată, mai ales dacă noi înţelegem că şamanismul primitiv nu este decât o expresie particulară a unui fenomen ,,religios” care, departe de a fi străin de Apusul modern, are în realitate un rol semnificativ în vieţile unora dintre ,,creştinii” contemporani: mediumnitatea.

 

Mediumnitatea ,,creştină”

Un studiu minuţios şi obiectiv al ,,grăirii în limbi” a fost realizat de pastorul luteran german dr. Kurt Koch (Dezbinarea limbilor). După examinarea a sute de exemple ale acestui ,,dar” manifestat în ultimii câţiva ani, el a ajuns – pe temeiuri scripturistice – la concluzia că numai 4 din aceste cazuri ar putea fi identice cu darul descris în Faptele Apostolilor; dar el nu era sigur de nici unul din ele. Având tradiţia patristică completă a Bisericii lui Hristos în spatele său, creştinul ortodox arLumea 100 2 fi mai strict în judecata sa decât dr. Koch. Dar, în contrast cu aceste puţine cazuri posibil adevărate, dr. Koch a descoperit un număr de cazuri de posedare demonică incontestabilă – fiindcă ,,vorbirea în limbi” este de fapt un ,,dar” obişnuit al celor posedaţi.

Dar în concluzia finală a dr. Koch găsim ceea ce este probabil cheia întregii mişcări. El conchide că mişcarea ,,limbilor” nu este deloc o ,,renaştere”, fiindcă în ea este prea puţină pocăinţă sau încredinţare că s-a păcătuit, ci în primul rând căutarea puterii şi experienţei; fenomenul limbilor nu este darul descris în Faptele Apostolilor, nici nu este (în majoritatea cazurilor) posedare demonică reală; mai degrabă, ,,devine tot mai limpede că probabil peste 95% din întreaga mişcare a limbilor are un caracter mediumnic[22].

Ce este un ,,medium” ? Un medium este o persoană cu o anumită sensibilitate psihică care îi permite să fie vehiculul sau mijlocul pentru manifestarea unor forţe sau fiinţe nevăzute (unde sunt implicate fiinţe reale, precum a afirmat limpede stareţul Ambrozie de la Optina[23], acestea sunt întotdeauna duhurile căzute al căror tărâm este acesta, şi nu ,,spiritele morţilor” imaginate de spiritişti). Aproape toate religiile necreştine folosesc mult darurile mediumnice, precum clarviziunea, hipnoza, vindecarea ,,miraculoasă”, apariţia şi dispariţia de obiecte ca şi mişcarea lor din loc în loc etc.

Ar trebui remarcat că unele daruri asemănătoare au avut şi sfinţii ortodocşi, dar există o diferenţă uriaşă între darul creştin adevărat şi imitaţia sa mediumnică. De exemplu, darul creştin autentic al tămăduirii este dat de Dumnezeu în mod direct ca răspuns la rugăciunea stăruitoare şi mai ales la rugăciunea unui om care este în mod special bineplăcut lui Dumnezeu, un om drept sau sfânt (Iacov 5, 16), şi de asemenea prin atingerea cu credinţă cu obiecte care au fost sfinţite de Dumnezeu (agheasmă, moaştele sfinţilor etc; a se vedea Faptele Apostolilor 19, 12; IV Împăraţi 13, 21). Însă vindecarea mediumnică, asemenea oricărui alt dar mediumnic, este realizată prin anumite tehnici precise şi stări psihice care pot fi cultivate şi aduse în uz prin practică, şi care nu au nici un fel de legătură nici cu sfinţenia, nici cu lucrarea lui Dumnezeu. Capacitatea mediumnică poate fi dobândită fie prin moştenire, fie prin transfer activ prin contact cu cineva care are darul sau chiar prin citirea de cărţi oculte[24].

Multe mediumuri pretind că puterile lor nu sunt câtuşi de puţin supranaturale, ci vin dintr-o parte a naturii despre care se cunoaşte foarte puţin. Într-o oarecare măsură, acest lucru este fără îndoială adevărat; dar este de asemenea adevărat că tărâmul din care vin aceste daruri este tărâmul special al duhurilor căzute, care nu ezită să folosească ocazia furnizată de oamenii care intră pe acest tărâm pentru a-i atrage în capcanele lor, adăugând propriile puteri şi manifestări demonice pentru a duce sufletele spre pierzare. Şi oricare ar fi explicaţia diferitelor fenomene mediumnice, Dumnezeu în Revelaţia Sa către omenire a interzis strict orice contact cu acest tărâm ocult:

Să nu se afle întru tine (…) care să umble cu vrajă, descântând şi fermecând. Şi fermecător şi descântător şi care vrăjeşte după măruntaie şi care caută în stele şi care întreabă morţii. Că urâciune este Domnului Dumnezeului tău tot cel ce face acestea (A Doua Lege 18, 10-12; a se vedea şi Leviticul 20, 6).

În practică este imposibil a combina mediumnitatea cu creştinismul autentic, dorinţa pentru fenomenele sau puterile mediumnice fiind incompatibilă cu orientarea creştină fundamentală către mântuirea sufletului. Aceasta nu înseamnă că nu există ,,creştini” implicaţi în fenomenul medium, adesea în mod inconştient (precum vom vedea); înseamnă doar că ei nu sunt creştini autentici, că creştinismul lor este doar un ,,creştinism nou” precum cel pe care l-a propovăduit Nicolae Berdiaev, care va fi discutat din nou mai jos. Dr. Koch, chiar cu formaţia sa protestantă, face o observaţie validă când remarcă: ,,Viaţa religioasă a unei persoane nu este vătămată de ocultism sau spiritism. Într-adevăr, spiritismul este în mare măsură o mişcare ‘religioasă’. Diavolul nu ne răpeşte ‘religiozitatea’ … [Dar] există o mare diferenţă între a fi religios şi a fi născut din nou de Duhul lui Dumnezeu. Este trist să spunem că denominaţiunile noastre creştine cuprind mai mulţi oameni ‘religioşi’ decât creştini adevăraţi”[25].

Cea mai cunoscută formă de mediumnitate în occidentul modern este şedinţa spiritistă, în care se face contactul cu anumite forţe care produc efecte observabile precum ciocănituri, glasuri, diferite feluri de comunicări ca scrisul automat şi vorbitul în limbi necunoscute, mişcarea obiectelor şi apariţia de mâini şi figuri ,,umane” care pot fi uneori fotografiate. Aceste efecte sunt produse cu ajutorul atitudinilor şi tehnicilor clare din partea celor prezenţi, despre care vom cita aici unul din manualele standard asupra subiectului[26].

 

1. Pasivitatea: ,,Activitatea unui spirit este măsurată de gradul de pasivitate sau supunere pe care el îl găseşte în persoana cu puteri psihice sau medium”. Însuşirea de a fi medium … poate fi dobândită prin cultivare sârguincioasă de oricine care în mod voit îşi oferă trupul, cu voinţa sa liberă şi facultăţile sensibile şi intelectuale unui duh invadator sau care să-l controleze”.

2. Solidaritate în credinţă: Toţi cei prezenţi trebuie să aibă o ,,atitudine înţelegătoare a minţii în sprijinul mediumului”; fenomenele spiritiste sunt ,,înlesnite de o anumită simpatie care se iveşte dintr-o armonie de idei, poziţii şi sentimente care există între experimentatori şi medium. Când această simpatie şi armonie, ca şi supunerea personală a voinţei, sunt incompatibile între membrii ‘cercului’, şedinţa se dovedeşte un eşec”. De asemenea, ,,numărul experimentatorilor este de mare importanţă. Dacă este mai mare, ei împiedică armonia atât de necesară pentru succes”.

3. Toţi cei prezenţi ,,îşi unesc mâinile pentru a alcătui aşa-numitul cerc magnetic. Prin acest circuit închis, fiecare membru contribuie la energia unei anumite forţe care este comunicată colectiv mediumului”. Cu toate acestea, ,,cercul magnetic” este necesar numai la mediumurile mai puţin bine-dezvoltate. Doamna Blavatsky, fondatoarea ,,teosofiei” moderne, ea însăşi un medium, mai târziu a râs de tehnicile Lumea 100 3grosolane ale spiritismului când a întâlnit mediumuri mult mai puternice în Orient, din a căror categorie face parte şi fachirul descris în capitolul 3.

4. Atmosfera spiritistă necesară este indusă de obicei prin mijloace artificiale, precum cântarea de imnuri, interpretarea de muzică liniştită şi chiar prin oferirea de rugăciuni”.

Fără îndoială, şedinţa spiritistă este o formă mai degrabă incipientă de mediumnitate – deşi tocmai din acest motiv tehnicile sale sunt cu atât mai mult evidente – şi numai arareori produce rezultate spectaculoase. Există alte forme mai subtile, unele din ele circulând sub numele de ,,creştine”. Pentru a înţelege aceasta cineva trebuie doar să urmărească tehnicile unui ,,tămăduitor prin credinţă” precum Oral Roberts (care înainte de a se alătura Bisericii Metodiste în urmă cu câţiva ani era pastor al sectei Sfinţenia Penticostală), care produce vindecări ,,miraculoase” alcătuind un ,,cerc magnetic” real alcătuit din oameni cu simpatia, pasivitatea şi armonia de ,,credinţă” potrivite care îşi pun mâinile pe televizor în timp ce el este la televizor; vindecările pot avea loc chiar bând un pahar cu apă care a fost pus pe televizor şi astfel a absorbit curgerea forţelor mediumnice puse în mişcare. Dar astfel de vindecări, precum cele produse de spiritism şi vrăjitorie, pot pricinui ulterior pierderi grele mediumului, fără a menţiona tulburări spirituale[27].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 100/septembrie-octombrie 2016

 

 

 

PARTEA A III-A

Mediumnitatea ,,creştină” (continuare)

În acest tărâm, cineva trebuie să fie extrem de atent deoarece diavolul imită neîncetat lucrările lui Dumnezeu şi mulţi oameni cu daruri mediumnice continuă să creadă că ei sunt creştini şi că darurile lor vin de la Sfântul Duh. Dar este posibil a spune că acest lucru este adevărat despre ,,renaşterea harismatică”, că ea este de fapt, precum spun unii, în primul rând o formă de mediumnitate ?

Aplicând ,,renaşterii harismatice” cele mai evidente teste pentru mediumnitate, cineva este frapat înainte de toate de faptul că principalele cerinţe pentru sesiunea spiritistă descrise mai sus sunt prezente toate la întrunirile de rugăciune ,,harismatice”, în timp ce nici măcar una din aceste caracteristici nu este prezentă în aceeaşi formă sau grad în închinarea creştină autentică a Bisericii Ortodoxe.

 

1. ,,Pasivitatea” sesiunii spiritiste corespunde cu ceea ce scriitorii ,,harismatici” numesc ,,un fel de permisiune liberă … Aceasta implică mai mult decât dedicarea existenţei conştiente a unei persoane printr-un act de voinţă; se referă de asemenea la un domeniu mare, chiar ascuns din viaţa subconştientă a unei persoane … Tot ce poate fi făcut este a oferi sinele – trup, minte şi chiar limbă – astfel ca Duhul lui Dumnezeu să poată avea stăpânire deplină … Asemenea persoane sunt pregătite, barierele sunt lăsate la pământ şi Dumnezeu se mişcă cu putere prin întreaga lor fiinţă”[28].

O astfel de atitudine ,,spirituală” nu este cea a creştinismului: este mai degrabă atitudinea budismului zen, a ,,misticismului” oriental, hipnozei şi spiritismului. O asemenea pasivitate exagerată este cu totul străină de spiritualitatea ortodoxă şi este doar o invitaţie deschisă pentru activitatea duhurilor înşelătoare. Un observator plin de înţelegere notează că la întrunirile penticostale oamenii care vorbesc în limbi sau tălmăcesc ,,par aproape că intră într-o transă”[29]. Această pasivitate este atât de pronunţată în unele comunităţi ,,harismatice”, încât ele desfiinţează complet organizarea bisericească şi orice ordine stabilită a slujbelor şi fac absolut orice precum le dirijează ,,duhul”.

 

2. Există o ,,solidaritate în credinţă” categorică – şi nu doar solidaritate în credinţa creştină şi nădejde pentru mântuire, ci o unanimitate specifică în dorinţa pentru şi aşteptarea fenomenelor ,,harismatice”. Acest lucru este adevărat pentru toate întrunirile de rugăciune ,,harismatice”; dar este cerută o solidaritate şi mai pronunţată pentru experimentarea ,,botezului Sfântului Duh”, care este săvârşit de obicei într-o încăpere mică, separată, în prezenţa doar a câtorva care au avut deja experienţa. Prezenţa chiar a unei singure persoane care are gânduri negative despre experienţă este adesea suficientă pentru a face ca ,,botezul” să nu aibă loc – exact în felul în care îndoielile şi rugăciunea preotului ortodox descrise mai sus au fost suficiente pentru a opri iluzia impresionantă produsă de fachirul ceylonez.

 

3. ,,Cercul magnetic” spiritist corespunde cu ,,punerea mâinilor” penticostală, care este făcută întotdeauna de aceia care ei înşişi au experimentat deja ,,botezul” cu vorbire în limbi, şi care slujesc, în cuvintele penticostalilor înşişi, drept ,,canale ale Sfântului Duh”[30] – un termen folosit de spiritişti pentru a se referi la mediumuri.

 

4. ,,Atmosfera” ,,harismatică”, ca cea spiritistă, este indusă prin intermediul imnurilor şi rugăciunilor sugestive, şi adeseori şi prin bătut din palme, toate acestea dând ,,un efect de agitaţie crescândă şi de o calitate aproape ameţitoare”[31].

 

Se poate încă obiecta că toate aceste similitudini între mediumnitate şi penticostalism sunt doar întâmplătoare; şi într-adevăr, pentru a arăta dacă ,,renaşterea harismatică” este sau nu de natură mediumnică, va trebui să stabilim ce fel de ,,duh” este cel transmis prin ,,canalele” penticostale. Un număr de mărturii ale celor care l-au experimentat – şi care cred că este Sfântul Duh – indică limpede natura sa. ,,Grupul s-a strâns în jurul meu. Era ca şi cum ei formau cu trupurile lor o pâlnie prin care se concentra curgerea Duhului care pulsa prin încăpere. A curs în mine în timp ce şedeam acolo”[32]. La o întrunire de rugăciune catolică penticostală, ,,după ce a intrat într-o încăpere, o persoană a fost aproape doborâtă la pământ de prezenţa vizibil puternică a lui Dumnezeu”[33]. (Comparaţi cu atmosfera ,,vibrantă” de la unele rituri păgâne şi hinduse). Altă persoană descrie experienţa sa ,,baptismală”: ,,Am conştientizat că Domnul era în încăpere şi că Se apropia de mine. Nu-l puteam vedea, dar m-am simţit împins din spate. Mi s-a părut că plutesc către etaj …”[34]. Alte exemple asemănătoare vor fi expuse mai jos în discuţia despre acompaniamentul fizic al experienţei ,,harismatice”. Acest duh ,,care pulsează”, ,,vizibil”, ,,care împinge”, care ,,se apropie” şi ,,curge” ar părea să confirme caracterul mediumnic al mişcării ,,harismatice”. Cu siguranţă, Sfântul Duh nu ar putea fi descris niciodată în aceste feluri !

Şi haideţi să ne amintim o caracteristică bizară a vorbirii în limbi ,,harismatice” pe care am menţionat-o deja: că este dată nu numai la experienţa iniţială a ,,botezului Sfântului Duh”, ci se presupune că se continuă (atât în particular, cât şi în public) şi devine un ,,acompaniament esenţial” al vieţii religioase, sau altfel ,,darurile Duhului” pot înceta. Un scriitor ,,harismatic” presbiterian scrie despre funcţia specifică a acestei practici în ,,pregătirea” pentru întrunirile ,,harismatice”:

,,Se întâmplă frecvent că … un grup mic va petrece timp rugându-se în Duhul [adică, în limbi]. Procedând astfel este înmulţit considerabil simţul prezenţei şi puterii lui Dumnezeu care traversează întrunirea”. Şi din nou: ,,Descoperim că rugăciunea tăcută în Duhul în cursul acelei întruniri ajută la menţinerea unei deschideri faţă de prezenţa lui Dumnezeu … [deoarece] după ce o persoană s-a obişnuit să se roage în limbi cu voce tare … curând se naşte o posibilitate ca respiraţia sa, mişcându-se de-a lungul coardelor vocale şi limbii, să manifeste respiraţia Duhului, şi prin urmare ca rugăciunea să continue în tăcere, totuşi în mod profund, înlăuntru”[35].

Haideţi să ne amintim şi că vorbirea în limbi poate fi declanşată de astfel de procedee artificiale precum ,,a scoate sunete cu gura” – şi ajungem la concluzia inevitabilă că vorbirea în limbi ,,harismatică” nu este câtuşi de puţin un ,,dar”, ci o tehnică, dobândită ea însăşi prin alte tehnici şi care la rândul ei declanşează încă alte ,,daruri ale Duhului”, dacă cineva continuă să o practice şi să o cultive. Oare nu avem aici un indiciu pentru realizarea actuală principală a mişcării penticostale moderne – că a descoperit o nouă tehnică mediumnică pentru a intra în şi a păstra o stare psihică în care ,,darurile” miraculoase devin un lucru obişnuit ?Dacă este adevărat, atunci definiţia ,,harismatică” a ,,punerii mâinilor” – ,,simpla slujire a una sau mai multe persoane care ele însele sunt canale ale Sfântului Duh către alţii care nu sunt încă atât de binecuvântaţi”, în care ,,lucrul important [este] că cei care slujesc au experimentat ei înşişi mişcarea Sfântului Duh”[36] – descrie precis transferarea darului mediumnic de către cei care deja l-au dobândit şi au devenit ei înşişi mediumuri. ,,Botezul Sfântului Duh” devine astfel iniţiere mediumnică.

Într-adevăr, dacă ,,renaşterea harismatică” este de fapt o mişcare mediumnică, multe din lucrurile care nu sunt limpezi despre ea, dacă este privită ca o mişcare creştină, devin clare. Mişcarea apare în America, care cu 50 ani înainte dăduse naştere spiritismului într-o atmosferă psihologică similară: o credinţă protestantă plină de raţionalism, moartă, este inundată pe neaşteptate de experienţa reală a unei ,,puteri” nevăzute care nu poate fi explicată raţional sau ştiinţific. Mişcarea are cel mai mare succes în acele ţări care au o istorie însemnată de spiritism sau mediumnitate: America şi Anglia, în primul rând, apoi Brazilia, Japonia, Filipine, Africa neagră.

Cu greu poate fi găsit un exemplu de ,,grăire în limbi” în orice context creştin chiar doar cu numele timp de mai bine de 1.600 ani după vremea Sfântului Pavel (şi chiar atunci este un fenomen izolat şi isteric de scurtă durată), exact până la mişcarea penticostală din secolul XX, aşa cum a subliniat istoricul erudit al ,,entuziasmului” religios[37]; şi totuşi, acest ,,dar” este deţinut de numeroşi şamani şi doctori vrăjitori din religiile primitive, ca şi de mediumurile spiritiste moderne şi persoanele posedate demonic.

,,Profeţiile” şi ,,interpretările” de la slujbele ,,harismatice”, aşa cum vom vedea, sunt bizar de vagi şi cu stereotipuri în exprimare, fără a avea un conţinut specific creştin sau profetic. Învăţătura este subordonată practicii: motto-ul ambelor mişcări ar putea fi, precum spun întruna entuziaştii ,,harismatici”, ,,funcţionează”, însăşi capcana în care, aşa cum am văzut, hinduismul îşi conduce victimele. Cu greu poate exista orice îndoială că ,,renaşterea harismatică”, în ce priveşte fenomenele sale, seamănă mult mai bine cu spiritismul şi în general cu religia necreştină decât cu creştinismul ortodox. Dar va trebui să dăm încă multe exemple pentru a arăta cât de adevărat este acest lucru.

Până în acest punct noi am citat, pe lângă declaraţiile dr. Koch, doar din cele favorabile ,,renaşterii harismatice”, care doar aduc mărturiile lor despre ceea ce îşi închipuie ei că sunt lucrările Sfântului Duh. Acum haideţi să cităm mărturia câtorva oameni care au părăsit mişcarea ,,harismatică” sau au refuzat să intre în ea, deoarece au descoperit că ,,duhul” care o animă nu este Sfântul Duh.

 

1. În Leicester (Anglia), un tânăr a relatat următoarele. El şi prietenul lui erau credincioşi de câţiva ani când, într-o zi, au fost invitaţi la o întrunire a unui grup de vorbire în limbi. Atmosfera întrunirii a pus stăpânire pe ei şi după aceea ei s-au rugat pentru cea de-a doua binecuvântare şi botezul Sfântului Duh. După rugăciune intensă a fost ca şi cum ceva fierbinte a venit peste ei. Ei s-au simţit extrem de agitaţi înlăuntru. Vreme de câteva săptămâni ei s-au desfătat în această nouă experienţă, dar încet-încet aceste valuri de sentimente au scăzut. Tânărul care mi-a istorisit aceasta a remarcat că îşi pierduse orice dorinţă de a citi Biblia şi de a se ruga. El şi-a examinat experienţa în lumina Scripturilor şi a înţeles că nu era de la Dumnezeu. S-a pocăit şi a denunţat-o … Prietenul lui, pe de altă parte, a continuat în aceste ,,limbi” care l-au distrus. Astăzi, el nici măcar nu se mai gândeşte la ideea de a continua să fie creştin”[38].

 

2. Doi pastori protestanţi au mers la o întrunire de rugăciune ,,harismatică” la o biserică presbiteriană din Hollywood. ,,Amândoi am căzut de acord în prealabil ca atunci când prima persoană va începe să vorbească în limbi, să ne rugăm cam aşa: ‘Doamne, dacă acest dar este de la Tine, binecuvântează-l pe acest frate, dar dacă nu este de la Tine, atunci opreşte-l şi să nu fie nici o altă rugăciune în limbi în prezenţa noastră’. ... Un tânăr a început întrunirea cu o rugăciune scurtă, după care s-a deschis pentru rugăciune. O femeie a început să se roage fluent într-o limbă străină fără nici o bâlbâială sau ezitare. Nu a fost dată nici o interpretare. Pastorii B. şi I. au început să se roage în tăcere aşa cum căzuseră de acord anterior. Ce s-a întâmplat ? Nimeni altcineva nu a mai vorbit în limbi, deşi de obicei la aceste întruniri toţi, cu excepţia unui arhitect, se rugau în limbi necunoscute”[39]. Observaţi aici că în absenţa solidarităţii mediumnice de credinţă, fenomenele nu apar.

 

3. ,,În San Diego, California, o femeie a venit pentru povăţuire. Ea mi-a vorbit despre o experienţă urâtă pe care o avusese în cursul unei misiuni ţinute de un membru al mişcării limbilor. Ea a mers la întrunirile sale la care el vorbea despre necesitatea darului limbilor, şi după o întrunire ea a permis să fie puse mâinile asupra ei pentru a primi botezul Sfântului Duh şi darul vorbirii în limbi. În acel moment, ea a căzut la pământ inconştientă. Când şi-a revenit, s-a găsit zăcând pe podea cu gura încă deschizându-i-se şi închizându-i-se automat fără a se auzi vreun cuvânt. Ea s-a înfricoşat foarte tare. În jurul ei stăteau unii din adepţii acestui evanghelist şi ei au exclamat: ‘O, soră, tu ai vorbit în limbi cu adevărat în chip minunat. Acum tu ai Sfântul Duh’. Dar victima acestui aşa-zis botez al Sfântului Duh s-a vindecat. Ea nu s-a mai întors niciodată la acest grup de vorbitori în limbi. Când a venit la mine pentru sfat, ea încă suferea de pe urma efectelor rele ale acestui ‘botez spiritual’”[40].

 

4. Un creştin ortodox din California relatează o întâlnire particulară cu un pastor ,,plin de duh” care a împărţit aceeaşi scenă cu reprezentanţii de frunte catolici, protestanţi şi penticostali ai ,,renaşterii harismatice”: ,,Timp de 5 ore el a vorbit în limbi şi a folosit toate şiretlicurile (psihologice, hipnotice şi ‘punerea mâinilor’) pentru a-i convinge pe cei prezenţi să primească ‘botezul Sfântului Duh’. Scena era într-adevăr teribilă. Când şi-a pus mâinile asupra prietenei noastre, ea a scos sunete guturale, a gemut, a plâns şi a ţipat. El a fost foarte mulţumit de aceasta. El a spus că ea suferea pentru alţii – mijlocea pentru ei. Când ‘şi-a pus mâinile’ pe capul meu am avut presentimentul unui rău real. ‘Limbile’ lui erau amestecate cu engleza: ‘Tu ai darul proorociei, pot să-l simt’. ‘Doar deschide gura şi el se va revărsa’. ‘Tu blochezi pe Sfântul Duh’. Prin darul lui Dumnezeu, eu mi-am ţinut gura închisă, dar sunt destul de sigur că dacă aş fi vorbit, altcineva ar fi ‘interpretat’” (comunicare particulară).

 

5. Cititorii revistei Cuvântul Ortodox (The Orthodox Word) îşi vor aminti relatarea ,,privegherii” ţinută de Arhiepiscopia Antiohiană Siriană din New York la adunarea sa din Chicago din august 1970, unde, după ce s-a creat o atmosferă dramatică şi emoţionantă, tinerii au început să ,,mărturisească” cum îi mişca ,,duhul”. Dar câteva persoane care au fost prezente au relatat ulterior că atmosfera era ,,întunecată şi ameninţătoare”, ,,sufocantă”, ,,întunecată şi nefastă”, şi printr-o mijlocire minunată a Sfântului Ghermano de Alaska, a cărui icoană era prezentă în încăpere, întreaga întrunire s-a risipit şi atmosfera nefastă s-a împrăştiat[41].

 

Există numeroase alte cazuri în care oamenii şi-au pierdut interesul pentru rugăciune, citirea Scripturilor şi creştinism în general, şi au ajuns chiar să creadă, precum a spus un student, că ,,nu va mai avea nevoie să citească Biblia. Dumnezeu Tatăl Se va arăta şi va vorbi cu el”[42].

Vom avea ocazia să cităm încă mărturia multor persoane care nu găsesc nimic negativ sau rău în experienţa lor ,,harismatică”, şi vom examina sensul mărturiei lor. Cu toate acestea, fără a ajunge încă la o concluzie privind natura precisă a ,,duhului” care produce fenomenele ,,harismatice”, pe baza dovezilor strânse aici putem deja să cădem de acord până aici cu dr. Koch: ,,Mişcarea limbilor este expresia unei stări delirante prin care se vădeşte o năpustire a puterilor demonice”[43]. Adică, mişcarea, care este în mod categoric ,,delirantă” prin faptul că se abandonează activităţii unui ,,duh” care nu este Sfântul Duh, nu este demonică în intenţie sau în sine (precum sunt cu siguranţă ocultismul şi satanismul contemporan), dar prin natura sa se lasă în mod particular deschisă faţă de manifestarea forţelor demonice evidente, care apar uneori în realitate. Această lucrare a fost citită de un număr de persoane care au participat la ,,renaşterea harismatică”; multe din ele au părăsit ulterior această mişcare, recunoscând că duhul pe care l-au experimentat în fenomenele ,,harismatice” nu era Sfântul Duh.

Unor astfel de oameni, implicaţi în mişcarea ,,harismatică”, care citesc acum această lucrare, dorim să le spunem: Este posibil să simţiţi că experienţa voastră în mişcarea ,,harismatică” a fost în mare măsură un lucru bun (chiar dacă puteţi avea reţineri faţă de unele lucruri pe care le-aţi văzut sau experimentat în ea); este posibil să nu credeţi că există ceva demonic în ea. Sugerând că mişcarea ,,harismatică” este mediumnică în inspiraţie, noi nu intenţionăm să negăm toată experienţa pe care aţi avut-o cât timp aţi fost implicaţi în ea. Dacă aţi fost treziţi la pocăinţă pentru păcatele voastre, la a înţelege că Domnul Iisus Hristos este Mântuitorul omenirii, la dragostea sinceră pentru Dumnezeu şi aproapele vostru – toate acestea sunt bune cu adevărat şi nu s-ar pierde prin părăsirea mişcării ,,harismatice”. Dar dacă socotiţi că experienţa voastră de a ,,vorbi în limbi”, sau a ,,profeţi”, sau orice altceva din cele ,,supranaturale” pe care le-aţi experimentat, sunt de la Dumnezeu – atunci această lucrare este o invitaţie pentru voi la a descoperi că tărâmul adevăratei experienţe spirituale creştine este mult mai profund decât aţi simţit până acum, că şiretlicurile diavolului sunt mult mai subtile decât aţi putut să vă imaginaţi, că bunăvoinţa firii noastre umane căzute de a confunda iluzia cu adevărul, tihna emoţională cu experienţa spirituală, este mult mai mare decât credeţi.

În ce priveşte natura exactă a ,,limbilor” care sunt vorbite astăzi, nu se poate da un răspuns simplu. Ştim cu certitudine că în penticostalism, întocmai ca în spiritism, elementele de înşelătorie şi sugestie joacă un rol nu puţin important, în presiuni uneori intense folosite în cercurile ,,harismatice” pentru a forţa fenomenele să apară. Astfel, un membru al ,,Mişcării lui Iisus”, penticostală în mare măsură, mărturiseşte că atunci când a vorbit în limbi ,,a fost doar o stare clădită emoţional în care am bălmăjit câteva cuvinte”, şi altul admite deschis: ,,La început când am devenit creştin, oamenii cu care eram mi-au spus că trebuie să o fac [să vorbesc în limbi]. Aşa că m-am rugat s-o pot face şi am mers atât de departe încât i-am copiat, ca ei să creadă că aveam darul”[44].

Prin urmare, unele din aşa-zisele ,,limbi” sunt fără îndoială false, sau în cel mai bun caz produsul sugestiei în condiţii de cvasi-isterie emoţională. Cu toate acestea, există cazuri documentate de vorbire penticostală într-o limbă neînvăţată[45]; există de asemenea mărturia multora referitor la uşurinţa, certitudinea şi liniştea (fără nici un fel de stări isterice) cu care ei pot intra într-o stare de ,,grăire în limbi”; şi există un caracter vizibil supranatural în fenomenul înrudit de ,,cântare în limbi”, în care ,,duhul” inspiră de asemenea melodia şi mulţi se alătură pentru a produce un efect care este descris în fel şi chip ca ,,sinistru, dar extraordinar de frumos”[46] şi ,,inimaginabil, imposibil omeneşte”[47].

În consecinţă, pare evident că o explicaţie pur psihologică sau emoţională nu poate justifica mare parte din fenomenele ,,limbilor” contemporane. Dacă nu se datorează lucrării Sfântului Duh – şi până acum este cu prisosinţă limpede că nu ar putea fi aşa – atunci ,,vorbirea în limbi” de astăzi ca fenomen ,,supranatural” autentic poate fi doar manifestarea unui dar al unui alt duh.

Pentru a identifica acest ,,duh” mai precis, şi pentru a înţelege mişcarea ,,harismatică” mai deplin, nu numai în fenomenele sale ci şi în ,,spiritualitatea” sa, va trebui să căutăm mai adânc în izvoarele tradiţiei ortodoxe. Şi în primul rând va trebui să ne întoarcem la o învăţătură a tradiţiei ascetice ortodoxe care a fost deja discutată în această serie de articole, când am explicat puterea pe care o are hinduismul asupra adepţilor săi: prelest, sau înşelare duhovnicească.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 101/noiembrie-decembrie 2016

 


[1] Majoritatea cărţilor vor fi citate doar cu autorul şi numărul paginii. Informaţii bibliografice complete sunt oferite la sfârşitul articolului.

[2] Pat King, Logos Journal, septembrie-octombrie 1971, p. 50. Această ,,revistă harismatică internaţională” nu trebuie confundată cu revista Logos a părintelui E. Stephanou.

[3] N.r.: Revivalismul protestant a constituit un curent, îndeosebi în cultul evanghelic, de a redeştepta evlavia.

[4] Du Plessis, p. 28.

[5] Christenson, p. 99.

[6] Harper, p. 17.

[7] Logos, ian. 1972, p. 12.

[8] Episcopul Teofan Zăvorâtul, Ce este viaţa duhovnicească, Jordanville, New York, 1962, p. 247-248 (în limba rusă); ediţia în limba engleză, Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, Platina, California, 1995, p. 282. Părintele Eusebiu Stephanou (Logos, ianuarie 1972, p. 13) încearcă să justifice ,,primirea Sfântului Duh” în afara Bisericii din zilele noastre citând istorisirea casei lui Cornilie Sutaşul (Faptele Apostolilor cap. 10), care a primit Sfântul Duh înainte de botez. Dar diferenţa dintre cele două cazuri este crucială: primirea Sfântului Duh de către Cornilie şi casa sa a fost semnul că ei trebuiau să se unească cu Biserica prin botez, în timp ce penticostalii contemporani, prin experienţa lor, sunt doar întăriţi în înşelarea lor că nu există doar o singură Biserică a lui Hristos mântuitoare.

[9] Logos, aprilie 1972, p. 4.

[10] Du Plessis, p. 33.

[11] Logos, aprilie 1972, p. 9.

[12]Sherrill, p. 79.

[13]Du Plessis, p. 89.

[14]Lillie, p. 50.

[15]Ranaghan, p. 19.

[16]Koch, p. 24.

[17]Sherrill, p. 127.

[18]Harper, p. 11.

[19]Christenson, p. 130.

[20]Gelpi, p. 1.

[21]A se vedea Burdick, p. 66-67.

[22]Koch, p. 35.

[23]V. P. ByLov, Tikhie Priyuty, Moscova 1913, p. I 168-170.

[24]A se vedea Kurt Koch, Robia ocultă şi eliberarea (Occult Bondage and Deliverance), Kregel Publications, Grand Rapids, Michigan, 1970, p. 168-170.

[25]Kurt Koch, Între Hristos şi satana, Kregel Publications, 1962, p. 124. Această carte şi Robia ocultă ale dr. Koch oferă o confirmare remarcabilă, bazată pe experienţa secolului XX, a tuturor manifestărilor mediumnice, de magie, vrăjitorie etc, care există în Sfânta Scriptură şi Vieţile sfinţilor ortodoxe, sursa tuturor acestora fiind bineînţeles diavolul. Numai asupra câtorva puncte cititorul ortodox va trebui să corecteze interpretările lui.

[26]Simon A. Blackmore S. J, Spiritism: fapte şi înşelătorii (Spiritism Facts and Frauds), Benziger Bros., New York, 1924, capitolul IV, ,,Mediumuri”, p. 89-105 în diferite părţi.

[27]Despre Oral Roberts, a se vedea Kurt Koch, Robia ocultă, p. 52-55.

[28]Williams, p. 62-63; sublinierile sunt în original.

[29]Sherrill, p. 87.

[30]Williams, p. 64.

[31]Sherrill, p. 23.

[32]Sherrill, p. 122.

[33]Ranaghan, p. 79.

[34]Logos Journal, noiembrie-decembrie 1971, p. 47.

[35]Williams, p. 31.

[36]Williams, p. 64.

[37]Ronald A. Knox, Entuziasmul, un capitol în istoria religiei (Enthusiasm, A Chapter in the History of Religion), Oxford, Galaxy Book, 1961, p. 550-551.

[38]Koch, p. 28.

[39]Koch, p. 15.

[40]Koch, p. 26.

[41]Cuvântul Ortodox, 1970, nr. 4-5, p. 196-199.

[42]Koch, p. 29.

[43]Koch, p. 47.

[44]Ortega, p. 49.

[45]Sherrill, p. 90-95.

[46]Sherrill, p. 118.

[47]Williams, p. 33.