Creştinism sau Biserica ?

de Arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929)

 

 

Introducere

De obicei, oamenii aleg să tacă cu privire la o chestiune despre care nu ştiu nimic şi pe care nu o înţeleg. Desigur, acesta este un lucru de bun simţ. De exemplu, haideţi să ne imaginăm o persoană care nu ştie nimic despre chimie, dar care, cu toate acestea, insistă într-una să-şi bage nasul în treburile chimiştilor. Le corectează formulele ştiinţifice, care au fost obţinute cu atâta trudă, schimbându-le ordinea sau înlocuindu-le una cu alta. Vom fi de acord că o astfel de persoană se comportă cu cea mai mare nechibzuinţă şi că nu putem decât să ne fie milă de ea.

Există însă un domeniu în care mult prea mulţi oameni se socotesc a fi maeştri desăvârşiţi, ba chiar cvasi-legiuitori; acesta este domeniul legat de credinţa creştină şi Biserică. Şi în acest domeniu au fost stabilite formule limpezi şi bine definite, printr-o mare străduinţă de gândire teologică, povăţuire duhovnicească, credinţă şi evlavie. Aceste formule sunt stabilite şi trebuie primite prin credinţă. Fără a ţine seama de acest fapt, o mulţime de oameni intră în chestiunile de credinţă şi Biserică doar ca nişte reformatori îndrăzneţi şi hotărâţi care vor să refacă totul după propriile dorinţe. Când astfel de oameni au insuficientă cunoaştere sau înţelegere, ei se împotrivesc îndeosebi să rămână tăcuţi. Dimpotrivă, ei încep nu numai să vorbească, ci şi să strige. Asemenea strigăte pe teme de credinţă şi Biserică umplu de obicei paginile ziarelor şi conversaţiile ordinare ale oamenilor care, în general, arareori cugetă câtuşi de puţin la credinţă şi Biserică. Dacă ei cugetă la astfel de lucruri, preferă să le exprime doar pe un ton autoritar şi acuzator.

Într-o astfel de atmosferă se nasc o mulţime de opinii greşite, care ulterior ajung la modă deoarece nimeni nu-şi va da osteneala să cugete la ele şi să le cerceteze. Când astfel de opinii se răspândesc, se poate întâmpla foarte uşor ca ele să fie asimilate în mod inconştient chiar de oameni care sunt devotaţi în sufletele lor credinţei şi Bisericii.

Una dintre cele mai răspândite şi ,,acceptate” opinii este ceea ce am numi „separarea creştinismului de Biserică”. Pe aceasta am dori să o cercetăm cu ajutorul cuvântului lui Dumnezeu şi al scrierilor Sfinţilor Părinţi.

 

Biserica a fost creată pentru a reflecta unitatea desăvârşită a lui Dumnezeu, Unul în Treime

Viaţa Mântuitorului Hristos dăruieşte cititorului Sfintelor Evanghelii multe clipe minunate care îi umplu sufletul cu un simţământ aparte al măreţiei. Dar poate că cea mai minunată clipă din viaţa întregii omeniri a fost aceea când, în întunericul unei nopţi, sub bolţile copacilor ce tocmai înverzeau, prin care cerul însuşi, cu licăriri de stele, părea să privească spre pământul păcătos, Domnul Iisus Hristos rostea în rugăciunea Sa domnească:

Părinte sfinte, păzeşte-i pre dânşii întru numele tău pre care ai dat mie, ca să fie una, precum şi noi. ... Şi nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru mine; ca toţi una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, şi eu întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie (Ioan 17, 11, 20-21).

O atenţie deosebită trebuie acordată acestor cuvinte ale lui Hristos, deoarece în ele este definită în mod limpede esenţa întregului creştinism. Creştinismul nu este un fel de învăţătură abstractă care este acceptată de către minte şi este descoperită de fiecare persoană în mod separat. Dimpotrivă, creştinismul este o viaţă în care persoane distincte sunt atât de unite între ele, încât unitatea lor poate fi asemănată cu unitatea Persoanelor Sfintei Treimi. Hristos nu S-a rugat doar ca învăţătura Sa să se păstreze astfel încât să se răspândească în întreaga lume. El S-a rugat pentru unirea tuturor celor ce cred în El. Hristos S-a rugat Părintelui Său ceresc pentru întemeierea sau, mai bine zis, restabilirea pe pământ a unităţii fireşti a întregii omeniri. Omenirea a fost zidită dintr-o sorginte comună (potrivit Faptele Apostolilor 17, 26).

Potrivit cuvintelor Sfântului Vasilie cel Mare, „omenirea nu ar fi cunoscut împărţiri, nici neînţelegeri, nici războaie, dacă păcatul nu ar fi dezbinat firea omenească”; şi „acesta este ţelul principal al iconomiei mântuitoare a lui Dumnezeu a întrupării lui Hristos: a aduce firea omenească la unitate cu El Însuşi şi cu Mântuitorul. Apoi, nimicind partea cea rea, să restabilească unitatea cea dintru început aşa cum un doctor extrem de iscusit, prin leacuri tămăduitoare, pune laolaltă trupul care a fost sfâşiat în bucăţi”[1]. Biserica este alcătuită din această unire a persoanelor individuale; nu numai a apostolilor, ci a tuturor celor ce cred în Hristos prin cuvântul lor.

Nu s-a aflat vreodată lucru pământesc care să poată fi asemuit cu noua comunitate a celor mântuiţi. Nu este pe pământ nici o formă de unitate cu care s-ar putea asemăna unitatea care este Biserica. O astfel de unitate se află numai în cer. În cer, neasemuita dragoste a Tatălui, Fiului şi Duhului Sfânt uneşte trei Persoane întru o Fiinţă, aşa încât nu există trei Fiinţe, ci Un Dumnezeu viind o existenţă întreit-una. Acei oameni – pentru care Hristos S-a rugat Tatălui ceresc ca dragostea cu care m-ai iubit pre mine, întru dânşii să fie şi eu întru ei (Ioan 17, 26) – sunt chemaţi de asemenea la o astfel de dragoste care poate contopi mulţi într-o unime.

În cuvintele de mai sus ale lui Hristos, adevărul Bisericii este pus în cea mai strânsă legătură cu taina Preasfintei Treimi. Oamenii care intră în Biserică şi o iubesc devin asemenea celor trei Persoane ale Sfintei Treimi, a căror dragoste le uneşte întru o Fiinţă. Biserica este ca o unică esenţă a mai multor persoane, creată de principiul moral al dragostei. Exact acesta este motivul pe care-l regăsesc foarte mulţi Părinţi şi Dascăli ai Bisericii străluciţi – Sfântul Chiprian al Cartaginei, Sfântul Vasilie cel Mare, Sfântul Grigorie al Nyssei, Sfântul Ambrozie al Milanului, Sfântul Ilarie de Poitiers, Sfântul Chiril al Alexandriei, Fericitul Augustin al Hipponei şi Sfântul Ioan Cassian – în prima rugăciune a Mântuitorului Hristos. Mi-am permis să introduc scurte citate pe această temă din scrierile unor Părinţi din această măreaţă şi vestită adunare.

În epistola sa către Magnus, Sfântul Chiprian al Cartaginei spune: „Domnul, învăţându-ne că unitatea vine de la dumnezeiasca stăpânire, întăreşte şi zice: Eu şi Tatăl una suntem (Ioan 10, 30)”[2]. În lucrarea sa Rugăciunea Domnească, Chiprian spune de asemenea: „Nemulţumindu-Se a ispăşi pentru noi prin sângele Său, a şi mijlocit pentru noi. Şi când mijlocea pentru noi, iată ce dorea: ca noi să vieţuim întru aceeaşi unime întru care Tatăl şi Fiul sunt una”[3].

Iată ce scrie Sfântul Chiril al Alexandriei: „Hristos – luând ca pildă şi icoană a acelei nedespărţite iubiri, înţelegeri şi unităţi care este cu putinţă doar în unanimitate, unitatea de esenţă pe care Tatăl o are cu El şi pe care El, la rândul Său, o are cu Tatăl – doreşte ca şi noi să ne unim unul cu altul; evident în acelaşi fel în care cea de-o-fiinţă Sfântă Treime este unită, astfel încât întreg trupul Bisericii este gândit ca una, înălţându-se în Hristos prin contopirea şi unirea a doi oameni întru alcătuirea noului întreg desăvârşit. Icoana unităţii dumnezeieşti şi firea de-o-fiinţă a Sfintei Treimi ca cea mai desăvârşită întrepătrundere trebuie să se reflecte în unitatea credincioşilor care sunt de o inimă şi un cuget”. Sfântul Chiril subliniază de asemenea că ,,unitatea firească prin care noi toţi suntem legaţi laolaltă, şi toţi cu Dumnezeu, nu poate exista fără unitate trupească”[4].

Prin urmare, toate lucrările pământeşti ale lui Hristos nu trebuie privite doar ca învăţătură. Hristos nu a venit pe pământ să vestească omenirii câteva enunţuri teoretice noi. Nu ! El a venit pentru a crea o viaţă cu totul nouă pentru omenire, adică Biserica. Hristos Însuşi a spus că El va zidi Biserica (potrivit Matei 16, 18).Lumea 89

Această nouă comunitate omenească, potrivit concepţiei Creatorului Însuşi, diferă în mod esenţial de toate celelalte asociaţii ale oamenilor în diverse societăţi. Hristos Însuşi S-a referit adeseori la Biserica Sa ca la Împărăţia lui Dumnezeu şi a spus că această Împărăţie nu este din lume, adică, natura sa nu este din lume, nu este vremelnică; ea nu se poate asemăna cu împărăţiile pământeşti (potrivit Ioan 14, 27; 15, 19; 17, 14-16; 18, 36).

Imaginea Bisericii de comunitate nouă, desăvârşită, distinctă de o comunitate organizată de stat este exprimată în chip minunat şi profund în condacul praznicului Pogorârii Duhului Sfânt, când Biserica reaminteşte şi prăznuieşte începutul său: „Când s-au pogorât, amestecând limbile, despărţit-au neamurile cel Preaînalt, iară când au împărţit limbi de foc, întru o unire pre toţi au chemat; şi cu un glas să slăvim pre Preasfântul Duh”. Aici crearea Bisericii este plasată în opoziţie cu Turnul Vavilonului şi „amestecarea limbilor”, când Dumnezeu Cel Preaînalt S-a pogorât, a amestecat limbile şi a despărţit neamurile.

 
Pogorârea Sfântului Duh
Frescă din biserica mânăstirii noastre
 

Istorisirea biblică despre Turnul Vavilonului are o semnificaţie extrem de adâncă. Chiar înainte de acest eveniment Scriptura relatează primele succese ale omenirii păcătoase în ce priveşte cultura şi societatea. În această perioadă, omul a început să construiască cetăţi de piatră. Atunci Domnul a amestecat limbile celor ce vieţuiau pe pământ, astfel că ei au încetat a se mai înţelege unii cu alţii şi au fost împrăştiaţi în tot pământul (potrivit Facerea 11, 1-9). Prin această „zidire a Turnului Vavilonului” ne este prezentat un model general de societate civilă sau de stat întemeiată pe o normă legală exterioară.

Filozoful rus V.S. Soloviov definea legea astfel: „Legea este o cerere coercitivă pentru înfăptuirea unui nivel minim de bine sau ordine care nu permite anumite manifestări ale răului”[5]. Chiar dacă acceptăm această definiţie a legii, este evident că ea nu ar corespunde niciodată cu morala creştină. Legea are de-a face cu aspectul exterior şi ocoleşte esenţa omului. O societate creată pe o bază legală nu poate nicicând să-i unească pe oameni. Unitatea este distrusă de iubirea de sine şi egoism, deoarece legea nu distruge egoismul. Dimpotrivă, legea nu face decât să-l confirme, apărându-l de o încălcare din partea egoismului celorlalţi.

Scopul unui stat întemeiat pe lege constă în crearea, pe cât este cu putinţă, a unei ordini în care egoismul fiecărui membru să poată fi satisfăcut fără a încălca interesele altora. Singura cale de a crea o astfel de ordine poate fi aceea de a pune oarecare restricţii egoismului membrilor individuali. În aceasta constă contradicţia de nerezolvat a legii: ea afirmă egoismul, dar îi impune restricţii. Aşadar, o societate organizată pe o bază legală poartă întotdeauna în sine sămânţa propriei decăderi, pentru că apără egoismul care îi corodează neîncetat unitatea. Soarta Turnului Vavilonului este soarta societăţii legale. Într-o astfel de societate va avea loc frecvent o „amestecare a limbilor” când oamenii încetează a se mai înţelege unii cu alţii chiar dacă vorbesc aceeaşi limbă. Ordinea legală lasă loc adeseori unei dezordini teribile.

Societatea creştină – Biserica – este exact opusul unei astfel de societăţi legale, pur temporare. „Iară când au împărţit limbi de foc, întru o unire pre toţi au chemat”. Hristos nu a creat Biserica ca mijloc de apărare a egoismului omenesc, ci ca mijloc de nimicire deplină a acestuia.

Baza unităţii Bisericii nu constă din principii legale, care apără egoismul personal, ci este dragostea, care este opusul egoismului personal. În convorbirea de rămas bun, Hristos le-a spus ucenicilor Săi: Poruncă nouă dau vouă, ca să vă iubiţi unul pre altul; precum eu v-am iubit pre voi, ca şi voi să vă iubiţi unul pre altul. Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 34-35).

Acest ,,nou început” al unităţii Bisericii creează o unitate organică mai degrabă decât o unificare mecanică a persoanelor divizate lăuntric. Hristos Însuşi asemăna unitatea Bisericii cu unitatea organică a unui copac cu ramurile sale (potrivit Romani 11, 17, 24).

Apostolul Pavel a vorbit cu multă amănunţime despre unitatea organică a Bisericii. De asemenea, el a comparat Biserica cu un copac, dar mult mai des, Apostolul Pavel se referă la Biserică ca la un trup – soma. Referirea la Biserică ca la un trup implică numaidecât unitatea ei, deoarece două trupuri nu pot fi unite în mod organic unul cu altul. Acest termen arată şi caracterul aparte al unificării mădularelor care intră în alcătuirea Bisericii. Imaginea trupului aplicată Bisericii este dezvăluită în chip minunat de Apostolul Pavel. Toţi cei ce intră în Biserică sunt mădulare separate, dar împreună alcătuiesc un singur trup în Hristos (potrivit Romani 12, 5; I Corinteni 12, 20). Trupul este unul, dar are multe mădulare, şi toate sunt mădularele unui singur trup; oricât de multe ar fi, ele alcătuiesc un singur trup. Trupul nu este un mădular, ci multe. Că de ar zice piciorul, pentru că nu sunt mână, nu sunt din trup; au doar pentru aceea nu este din trup ? Şi de ar zice urechea, pentru că nu sunt ochi, nu sunt din trup; au doar pentru aceea nu este din trup ? (I Corinteni 12, 14-16).

Dumnezeu a aranjat fiecare din mădularele trupului precum I-a bineplăcut (potrivit I Corinteni 12, 12, 16-18) exact aşa cum noi avem multe mădulare într-un singur trup, şi nu toate mădularele au aceeaşi lucrare (potrivit Romani 12, 4). Ochiul nu poate spune mâinii, nu-mi eşti de folos, nici capul nu poate spune aşa ceva picioarelor. Dumnezeu a întocmit trupul din părţi interdependente, deci toate mădularele sunt deopotrivă sensibile unul faţă de celălalt. Astfel, dacă un mădular suferă, toate mădularele suferă împreună cu el; dacă unul din mădulare se slăveşte, toate mădularele se bucură împreună cu el (I Corinteni 12, 21, 24-26, 27; potrivit Romani 12, 6, 9).

Dar cum este cu putinţă a săvârşi o astfel de unitate între oamenii dintr-o comunitate bisericească ? Starea firească a omului corespunde mai mult creării unei societăţi pur legale, deoarece păcatul este afirmarea de sine şi iubirea de sine care sunt apărate de dreptul civil. Într-adevăr, atâta vreme cât omul îşi apără starea păcătoasă, unitatea deplină va fi un vis deşert ce nu poate fi adus la realitate.

Cu toate acestea, o astfel de săvârşire a unităţii este făcută cu putinţă de ideea de Biserică. Hristos ne-a dat porunca de a ne iubi unii pe alţii, dar porunca singură nu este de ajuns. Ca orice enunţ teoretic, nu poate crea nimic dacă nu este înzestrată cu puterea de a împlini. Dacă creştinismul s-ar mărgini la învăţătura teoretică despre dragoste, el nu ar avea nici o valoare, fiindcă puterea de a înfăptui această învăţătură nu se află în firea omenească, care este deformată de păcat. Raţiunea mărturiseşte că porunca dragostei este bună, dar omul întâmpină necontenit în sine o altă lege care luptă împotriva legii minţii şi care-l face rob legii păcatului (Romani 7, 22-23). Dar lucrarea lui Hristos nu se mărgineşte la enunţuri teoretice şi în aceasta stă puterea şi însemnătatea lucrării Sale.

Omenirii îi este dată o nouă putere şi astfel noua unitate a Bisericii este cu putinţă pentru ea. Este un nou început, un nou izvor de viaţă – Duhul Sfânt. Hristos Însuşi a spus că cel care nu se naşte din apă şi din Duh nu poate intra în Împărăţia lui Dumnezeu (potrivit Ioan 3, 3). Trebuie să ne naştem din Duhul (Ioan 3, 6, 8). Când Apostolul Pavel vorbeşte despre unitatea poporului în Biserică, el vorbeşte întotdeauna de Duhul Sfânt ca izvorul acestei unităţi.

Pentru apostol, Biserica nu este numai un trup, ci şi un Duh (I Corinteni 12, 11, 13; Efeseni 4, 3-4, 7). Prin aceasta înţelegem nu o concordanţă de idei sau o unitate a convingerilor religioase, cum vor să creadă unii gânditori apuseni, ci un singur Duh al lui Dumnezeu care străbate întregul trup al Bisericii, precum mărturisesc Sfinţii Părinţi şi Dascăli ai Bisericii.

„Ce este unirea Duhului?” întreabă Sfântul Ioan Gură de Aur, şi răspunde: „După cum în trup, duhul este cel ce ţine toate şi împărtăşeşte oarecare unitate diversităţii care apare de la feluritele mădulare ale trupului, aşa şi aici. Dar Duhul este dat şi spre a uni oamenii care sunt deosebiţi între ei după naştere şi după felul de a gândi”[6]. „Cu aceste cuvinte (un Duh), el (apostolul) a dorit să sădească în ei o înţelegere reciprocă, ca şi cum ar fi spus: De vreme ce aţi primit un Duh şi aţi băut dintr-un Izvor, atunci trebuie să nu existe dezbinare între voi”.

Fericitul Teodoret spune: „Sunteţi cu toţii socotiţi a fi vrednici de un singur Duh; alcătuiţi un singur trup”[7]. Fericitul Ieronim descrie: „Un trup în sensul trupului lui Hristos, care este Biserica; şi un Duh Sfânt, un singur dătător şi sfinţitor a toate”[8]. Fericitul Teofilact bulgarul scria: „Aşa cum duhul în trup este temelia care leagă şi uneşte toate, cu toate că mădularele sunt osebite, tot aşa Duhul Sfânt care sălăşluieşte în cei credincioşi îi uneşte pre toţi chiar dacă ei diferă unul de altul prin naştere, caracter şi îndeletniciri”[9].

Potrivit învăţăturii apostolului, întreaga viaţă a Bisericii este o manifestare a Duhului Sfânt al lui Dumnezeu; fiecare manifestare a dragostei, fiecare virtute este lucrarea unui dar al Duhului. După cuvântul Apostolului Petru, oamenii sunt doar nişte buni iconomi ai darului celui de multe feluri ai lui Dumnezeu (I Petru 4, 10). Duhul lui Dumnezeu a străbătut cu propria putere întregul trup al Bisericii şi a dat felurite daruri duhovniceşti fiecăruia din mădularele ei, făcând cu putinţă o nouă viaţă pentru omenire. El uneşte pe toţi într-un trup, unindu-i în asemenea chip încât să insufle în inimile oamenilor acea dragoste care, în starea lor firească, nu poate fi un principiu al vieţii lor şi al relaţiilor cu alţi oameni.

Dragostea este a lui Dumnezeu – acest dicton al Apostolului Ioan poate fi socotit tema generală a unei întregi serii de cuvântări apostolice. Dragostea este numită „a lui Dumnezeu”. Dragostea lui Hristos ţine laolaltă mădularele Bisericii (II Corinteni 5, 14). Dragostea este roada Duhului (Galateni 5, 22). Dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat întru inimile noastre prin Duhul Sfânt cel ce s-au dat nouă (Rom. 5, 5). Dumnezeu ne-a mântuit prin lucrarea înnoitoare a Sfântului Duh, pe care L-a vărsat asupra noastră din belşug prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru (Tit 3, 5-6).

 

Lumea 90

Biserica Naşterii Domnului, Betleem. Fotografie din 1920

 

În acest chip, Sfântul Duh care sălăşluieşte în Biserică dă fiecărui mădular al Bisericii tăria de a deveni o fiinţă nouă a cărei viaţă este călăuzită de dragoste. Învăţătura Apostolului Pavel privind Biserica este legată în mod indisolubil de învăţătura sa despre dragoste ca principiul fundamental al vieţii creştine. Această legătură este puţin remarcată de comentatorii erudiţi contemporani, dar Sfinţii Părinţi ai Bisericii atrag atenţia asupra ei. Despre această comparaţie apostolică a Bisericii cu trupul, Fericitul Teodoret spune: „Această asemuire este potrivită în învăţătura dragostei”[10]. Sfântul Ioan Gură de Aur, tâlcuind cuvintele un trup, zice: „Pavel cere de la noi o dragoste care să ne lege laolaltă, făcându-ne nedespărţiţi unul de altul, şi de o astfel de uniune deplină încât noi părem a fi mădularele unui trup. Numai o asemenea dragoste aduce mari bunătăţi”[11].

Citind epistolele Apostolului Pavel, se poate observa că atunci când vorbeşte de obicei despre Biserică vorbeşte şi despre dragoste. Desigur, aceasta se întâmplă deoarece cele două sunt legate în mod inseparabil una de cealaltă în însuşi sistemul apostolului. Întreaga sa etică creştină se întemeiază pe învăţătura dogmatică despre Biserică. Astfel, în ultimele capitole ale Epistolei către Romani, apostolul vorbeşte într-amănunt despre morala creştină. Această cuvântare începe în capitolul 12, versetul 9, iar în cele 5 versete anterioare (4-8), apostolul expune pe scurt învăţătura despre Biserică ca trup. În Epistola I către Corinteni, după învăţătura despre Biserică din capitolul 12, urmează imediat „cântarea dragostei Noului Testament” (I Corinteni 12, 31-13, 13). Ceva asemănător se poate remarca şi în Epistola către Efeseni şi Epistola către Colosseni.

Ce decurge din toate cele ce s-au spus ? Învăţătura lui Hristos este o învăţătură nu numai despre re-crearea unei persoane morale distincte, ci şi despre re-crearea unei societăţi desăvârşite, adică despre Biserică. Duhul lui Dumnezeu, vieţuind în Biserică, dă putere pentru împlinirea în viaţă a învăţăturii creştine. Deoarece această învăţătură este o învăţătură despre dragoste, împlinirea ei creează din nou o comunitate deoarece dragostea este o temelie care leagă şi nu dezbină.

În afara Bisericii şi fără Biserică viaţa creştină nu este cu putinţă. Fără Biserică, doar învăţătura creştină rămâne ca o vorbă goală, deoarece viaţa creştină este viaţa Bisericii. Numai în viaţa Bisericii poate trăi şi se poate dezvolta o persoană. Într-un organism trupesc, mădularele separate nu cresc sau nu se dezvoltă niciodată independent unul de altul, ci întotdeauna şi numai în legătură cu întregul organism. Acelaşi lucru se aplică Bisericii. Deoarece creşterea Bisericii este în acelaşi timp creşterea mădularelor ei.

În scrierile Noului Testament, scopul existenţei Bisericii este arătată a fi desăvârşirea morală a firii omeneşti. Potrivit Sfântului Apostol Pavel, darurile duhovniceşti şi toate slujirile în general există în Biserică pentru facerea de sfinţi, adică, pentru renaşterea morală a creştinilor până când vom ajunge cu toţii la unitate în credinţa noastră şi în înţelegerea noastră asupra cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, devenind bărbat desăvârşit, matur, cu plinătatea lui Hristos (potrivit Efeseni 4, 13).

Iată de ce apostolul descrie acel proces prin care omenirea renăscută ajunge la deplina maturitate a lui Hristos. Fără a intra într-o analiză detaliată a textului grec din Efeseni 4, 16, ne vom mărgini la a tâlcui gândul pe care-l exprimă apostolul[12]. Întregul trup al Bisericii este unit într-o armonie ce sporeşte mereu prin intermediul perceperii darurilor îmbelşugate ale Sfântului Duh care lucrează în fiecare mădular într-un chip aparte. Astfel trupul Bisericii atinge desăvârşirea în toate mădularele sale. Toată creşterea întregului organism al Bisericii depinde de fiecare mădular în parte care respectă cu sfinţenie legea dragostei. Perceperea darului Duhului este cu putinţă numai prin dragoste şi în unire cu Biserica.

Aşa sunt înţelese cuvintele mai sus amintite ale Sfântului Apostol Pavel de către Sfântul Ioan Gură de Aur, Fericitul Teodoret, Sfântul Ioan Damaschin şi Fericitul Teofilact. Cugetările lor sunt puse laolaltă de Episcopul Teofan Zăvorâtul ale cărui cuvinte le vom cita: „Credinţa creştină uneşte pe credincioşi cu Hristos şi astfel se alcătuieşte un trup armonios din indivizi separaţi. Hristos modelează acest trup împărtăşindu-se pe Sine fiecărui mădular şi dăruindu-le Duhul harului într-un chip efectiv, concret. Prin urmare, Duhul harului pogorându-Se asupra fiecăruia îl face a fi ceea ce se cuvine să fie în trupul Bisericii lui Hristos. Trupul lui Hristos fiind alcătuit armonios prin acest dar al Duhului, se zideşte el însuşi după măsura în care fiecare mădular răspunde scopului său sau lucrează pentru bunăstarea Bisericii în toată plinătatea darului harului primit”[13].

Din această învăţătură a Apostolului Pavel şi tâlcuirea ei de către Sfinţii Părinţi citaţi mai sus este evident că, potrivit Noului Testament, desăvârşirea personalităţii omeneşti depinde de apartenenţa sa de Biserică ca organism viu, urmându-şi creşterea prin înrâurirea binefăcătoare şi îmbelşugată a Sfântului Duh. Dacă legătura cu trupul Bisericii se întrerupe, atunci personalitatea care este în felul acesta izolată şi închisă în propriul egoism va fi lipsită de înrâurirea binefăcătoare şi îmbelşugată a Sfântului Duh care sălăşluieşte în Biserică.

„În realitate, dacă s-a întâmplat ca mâna să fie tăiată din trup, duhul ce vine de la creier, căutând continuarea [mâna] şi negăsind-o acolo, nu se va rupe de trup şi va trece în mâna tăiată. Dacă mâna nu este acolo, ea nu mai primeşte nici o împărtăşire. La fel se petrece aici dacă noi nu mai suntem împreună-legaţi prin dragoste”[14]. „Tot cel ce s-a despărţit de izvorul vieţii, pierzând esenţa cea mântuitoare, nu poate trăi şi respira cu o viaţă aparte”[15]. „Depărtează raza soarelui de la izvorul său: unitatea ei nu-i va permite să existe ca lumină separată; rupe o ramură dintr-un copac – partea ruptă va pierde abilitatea de a creşte; desparte un râu de izvorul lui – partea despărţită va seca. Tot aşa, Biserica, luminată de lumina Domnului, îşi întinde razele sale peste tot pământul; dar lumina ce se revarsă pretutindeni este una, şi unitatea trupului rămâne nedespărţită. Îşi întinde ramurile cu rod îmbelşugat peste tot pământul; râurile sale bogate ajung până departe; şi întotdeauna, Capul rămâne Unul. O obârşie, o maică, cu belşug de împliniri ale rodniciei”[16].

Din aceste cuvinte însufleţite şi poetice reiese clar ideea că o persoană separată sau chiar o comunitate creştină separată este vie doar în măsura în care trăieşte viaţa lui Hristos, în măsura în care este unită cu Biserica Universală. A rămâne deoparte sau a fi închis în sine pune persoana sau chiar Biserica locală în aceeaşi situaţie cu o rază despărţită de soare, un râu de izvorul său, sau o ramură din trunchiul copacului. Viaţa duhovnicească poate exista numai într-o unitate organică cu Biserica Universală; dacă această unitate este ruptă, viaţa creştină va seca.

Nădăjduim că am arătat destul de limpede că învăţătura despre Biserică are o însemnătate covârşitoare în învăţătura Noului Testament.

Creştinismul nu este preocupat de interesele raţiunii, ci doar de cele ale mântuirii omului. De aceea, în creştinism, nu există dogme pur teoretice. Adevărurile dogmatice au semnificaţie morală, iar morala creştină se întemeiază pe dogmă. Conceptul de Biserică include faptul că Biserica este acel loc în care dogma devine învăţătură morală şi dogmatica creştină devine viaţă creştină. Biserica înţeleasă în acest chip dă viaţă învăţăturii creştine şi ajută la împlinirea ei în viaţă. Fără Biserică nu există creştinism; există doar învăţătura creştină care, prin sine, nu poate ,,înnoi pe Adam cel căzut”.

Dacă ne întoarcem acum de la dogma Bisericii aşa cum este revelată în Noul Testament la faptele istoriei creştinismului, vom vedea că acest concept este exact cel care a stat la baza concepţiei creştine şi i-a modelat realitatea. Înainte de orice altceva, creştinii au devenit conştienţi că sunt mădulare ale Bisericii. Obştea creştină se numea pe sine „Biserica”, preferând acest nume oricărei alte denumiri. Cuvântul „Biserică” (ekklisia) apare de 110 ori în Noul Testament, în timp ce cuvinte precum ,,creştinism” şi cuvinte asemănătoare[17] sunt cu totul necunoscute în Noul Testament. După pogorârea Sfântului Duh asupra apostolilor şi ucenicilor lui Hristos, a luat fiinţă Biserica în chip de comunitate văzută, cu o legătură duhovnicească între membrii ei.

La început nu exista un sistem de propovăduire cuprinzător. Credinţa în Hristos era înfăţişată prin câteva dogme generale. Nu era nimic de învăţat în creştinism şi puţinul acord comun nu atrăgea după sine enunţuri abstracte. Ce însemna pe atunci să fii creştin ?

În vremurile noastre auzim tot felul de răspunsuri, precum: „A fi creştin înseamnă a recunoaşte învăţătura lui Hristos, a încerca să împlineşti poruncile Sale”. Bineînţeles, acesta este cel mai bun dintre astfel de răspunsuri. Însă primii creştini răspundeau la această întrebare într-un mod cu totul diferit. Chiar din primele pagini ale istoriei sale, creştinismul ni se înfăţişează sub forma unei comunităţi armonioase şi într-un cuget. În afara acestei comunităţi nu existau creştini. A veni la credinţa în Hristos, a deveni creştin însemna a te uni cu Biserica. Acest lucru este exprimat în mod repetat în Faptele Apostolilor, unde citim că Domnul adăuga pre cei ce se mântuiau în toate zilele la biserică (Faptele Apostolilor 2, 47; 5, 13-14). Fiecare nou credincios era ca o ramură altoită pe copacul vieţii Bisericii.

 

Lumea 91

Praznic creştin
Frescă din catacomba Sfântul Calist din Roma, secolul III
 

Iată un exemplu mai distinctiv, o ilustrare tocmai a acestei uniri cu Biserica. Prigonitorul Saul, încă suflând cu îngroziri şi cu ucideri împotriva ucenicilor Domnului (Faptele Apostolilor 9, 1), a suferit o convertire minunată pe drumul Damascului şi a devenit ucenic al lui Hristos. Avem aici o revelaţie specială a lui Dumnezeu făcută omului. În Damasc, Domnul l-a trimis pe Anania să-l boteze pe Saul. Apoi Saul a călătorit la Ierusalim spre a se alătura ucenicilor de acolo. După ce Varnava i-a înştiinţat pe apostoli despre el, el era cu ei (Faptele Apostolilor 9, 28). Astfel, chiar viitorul mare apostol pe care, în vedenia lui Anania, Domnul îl numeşte vas ales (Faptele Apostolilor 9, 15), îndată după convertire s-a unit cu Biserica, care era o comunitate văzută. Iată dovada scrisă că Domnul nu vrea să-i ştie pe slujitorii Săi în afara Bisericii.

Este uşor de înţeles de ce Sfântul Apostol Pavel vorbeşte cu atâta stăruinţă despre Biserică în epistolele sale: el nu făureşte o învăţătură despre Biserică, fiindcă chiar în vremea convertirii sale Pavel cunoscuse exact această Biserică şi nu altceva, precum aminteşte ulterior: Că aţi auzit de petrecerea mea oa­re­când întru credinţa iudaicească, că preste măsură goneam bi­se­rica lui Dumnezeu, şi o stricam pre ea (Galateni 1, 13). Saul nu i-a prigonit pe adepţii vreunui fel de învăţătură, ci anume Biserica, ca o valoare definită, perceptibilă chiar pentru cei din afară.

Potrivit mărturiei celui ce a alcătuit Faptele Apostolilor, prima comunitate creştină era înfăptuirea aproape deplină a acestui concept de Biserică. Societatea credincioşilor, citim în Faptele Apostolilor, avea o inimă şi un suflet (potrivit Faptele Apostolilor 4, 32). Este demn de notat că în secolul al IV-lea, când era explicată dogma referitoare la Sfânta Treime, unii dintre Sfinţii Părinţi foloseau analogia cu primii creştini pentru a descrie unitatea Sfintei Treimi.

Cât de clar era definită prima comunitate creştină este arătat în chip minunat într-un verset din Faptele Apostolilor care a trecut oarecum neobservat: Iar din ceilalţi nimeni nu cuteza să se lipească de ei; ci îi mărea pre ei norodul (Faptele Apostolilor 5, 13).

Astfel, pe de o parte, convertirea la creştinism este concepută ca o unire cu Biserica, şi pe de altă parte, din ceilalţi nimeni nu cuteza să se lipească de ei. Atunci nu este oare limpede că chiar de la început, când ucenicii direcţi ai lui Hristos erau încă în viaţă, creştinismul era o societate văzută – Biserica – fiindcă pe atunci ea nu era o teorie, ci viaţa însăşi ?

Da, în primele veacuri, Biserica era deja opusul şcolii. Şcoala era aproape un cuvânt de ocară pentru vechii creştini. ,,Şcoală” era numele comunităţilor eretice care se despărţiseră de Biserică, precum se poate vedea în scrierile Sfinţilor Irineu de Lyon şi Ipolit al Romei. Folosind acest nume, ei subliniau perspectiva lor că în afara Bisericii nu există viaţă creştină, este loc doar pentru o şcoală a raţionalismului, pentru filozofie scolastică.

Este chiar cu putinţă a aduce dovezi din afara Bisericii. Este binecunoscut cum au alterat protestanţii ideea de Biserică, propovăduind un fel de învăţătură despre o Biserică „nevăzută”. Această învăţătură este atât de vagă, obscură şi nedesluşită, încât un teolog luteran, într-un raport oficial către Dieta de la Speyer din 1875, declara: „Învăţătura noastră protestantă despre Biserică se distinge însă printr-o asemenea neclaritate şi inconsistenţă, încât poate fi numită călcâiul lui Ahile al protestantismului”[18]. Cu toate acestea, protestanţii încearcă uneori să atribuie învăţătura lor despre Biserică creştinismului timpuriu. Unii învăţaţi protestanţi declară în chip hotărât că întemeierea Bisericii văzute contrazice creştinismul evanghelic şi că l-a distorsionat. Acesta era, de pildă, punctul de vedere al lui Rudolf Sohm[19].

În orice caz, în ultima vreme, nici măcar în studiile protestante nu se mai fac auzite astfel de voci categorice în ce priveşte Biserica primelor veacuri. Erudiţia străină de Biserică ajunge încet să realizeze adevărul că Biserica şi creştinismul erau concepte identice şi complet inseparabile unul de altul încă de la început.

În sfârşit, am face o mare omisiune dacă nu am cita câteva din judecăţile vechilor scriitori bisericeşti despre problema ce ne interesează. Ne vom opri asupra opiniilor a doar doi scriitori care au trudit mult pentru înţelegerea dogmei Bisericii: Sfântul Chiprian al Cartaginei şi Fericitul Augustin al Hipponei.

 

A fi creştin înseamnă a aparţine Bisericii

Potrivit cuvintelor Sfântului Chiprian, a fi creştin înseamnă a aparţine Bisericii văzute şi a te supune ierarhiei pe care Dumnezeu a aşezat-o în ea. Biserica este împlinirea dragostei lui Hristos şi orice despărţire de Biserică este o încălcare a acestei iubiri, în care atât ereticii cât şi schismaticii păcătuiesc deopotrivă. Acesta este ideea fundamentală a tratatului său Despre unitatea Bisericii Universale.

Aceeaşi idee este repetată mereu în scrisorile aceluiaşi Sfânt Părinte. „Hristos ne-a dat pacea, ne- a poruncit să fim în bună înţelegere şi într-un cuget, ne-a poruncit să păzim în chip neştirbit şi neclătit legătura dragostei. Oricine încalcă dragostea lui Hristos prin dezbinarea mincinoasă nu va mai aparţine lui Hristos: cel ce nu are această dragoste, nu-L are nici pe Dumnezeu. Aceia care nu doresc să fie într-un cuget în Biserica lui Dumnezeu nu pot rămâne cu Dumnezeu”[20].

Ereticii şi schismaticii nu au această dragoste, adică principala virtute creştină şi de aceea ei sunt creştini doar cu numele. „Ereticii şi schismaticii nu păstrează nici unitatea Bisericii, nici dragostea frăţească”[21]. „Ei lucrează împotriva dragostei lui Hristos”[22]. „Marchian, care s-a alăturat lui Novaţian, a devenit duşman al milosteniei şi dragostei”[23]. „Este bine cunoscut că ereticii s-au abătut de la dragostea şi unitatea Bisericii Universale”[24]. „Ce unitate respectă, ce dragoste păstrează sau la ce dragoste visează cel care, lăsându-se în voia pornirilor dezbinării, sfâşie Biserica, nimiceşte credinţa, tulbură pacea, dezrădăcinează dragostea şi spurcă sfintele taine ?”[25]

Sfântul Chiprian a exprimat chiar conceptul categoric că nu numai că nu poate exista viaţă creştină în afara Bisericii, dar nu poate fi nici învăţătură creştină. Credinţa curată există doar în Biserică.[26] Sfântul Chiprian numeşte de asemenea Biserica ,,Adevăr”[27] şi învaţă că unitatea credinţei nu poate fi separată de unitatea Bisericii[28], deoarece adevărul este unul, aşa cum Biserica este una[29].

Cel ce nu aderă la unitatea Bisericii nu poate crede că păstrează credinţa[30]. Orice separare de Biserică este negreşit legată de alterarea credinţei. „Vrăjmaşul a născocit erezii şi schisme ca să răstoarne credinţa, să denatureze adevărul şi să destrame unitatea. Slujitorii lui proclamă înşelăciunea sub chipul credinţei, vestesc pe antihrist în numele lui Hristos şi, ascunzând minciuna sub înfăţişarea dreptăţii, cu iscusinţă şi cu vicleşug nimicesc adevărul”.Lumea 92 1

„Aşa cum satana nu este Hristos, cu toate că înşală în numele Său, tot aşa nu poate fi creştin cel ce nu rămâne întru adevărul Evangheliei Sale şi al credinţei”. „Ereticul sfâşie Biserica şi distruge credinţa ..., el se întrarmează pe sine împotriva Bisericii. În ce priveşte credinţa, el este un vânzător; în ce priveşte evlavia, el este un prihănitor, slugă răzvrătită, fiu nelegiuit, frate potrivnic”[31].

„Dacă cercetăm credinţa celor ce cred în afara Bisericii, vom descoperi că toţi ereticii au o credinţă cu totul diferită; de fapt, ei au doar un fanatism sălbatic, blasfemie, şi o decădere care luptă împotriva sfinţeniei şi adevărului”[32]. Potrivit Sfântului Chiprian, a fi în afara Bisericii şi totuşi a rămâne creştin este cu neputinţă, fiindcă a fi în afara Bisericii înseamnă a fi în afara taberei lui Hristos[33].

 
Sfântul Ierarh Chiprian al Cartaginei
Basilica San Apollinare Nuovo, Ravenna
 

Cei ce se separă de Biserică şi cei ce lucrează împotriva Bisericii sunt antihrişti şi păgâni. Iată ce scrie Sfântul Chiprian, de pildă, lui Antonianus despre Novaţian: „Ai dorit, preaiubite frate, să-ţi scriu despre Novaţian, ce erezie a născocit. Află că, întâi de toate, noi nu trebuie să fim curioşi despre ce învaţă el atunci când învaţă în afara Bisericii. Indiferent cine sau ce este el, el nu este creştin atâta vreme cât nu este în Biserica lui Hristos[34]. ,,Cum poate fi cineva cu Hristos dacă el nu vieţuieşte în Mireasa lui Hristos, dacă el nu este găsit în Biserica Sa ?”

În sfârşit, în tratatul Despre unitatea Bisericii Universale, noi citim faimoasele cuvinte: „Cel ce nu are Biserica drept mamă, nu-L poate avea pe Dumnezeu drept Tată[35]. Sfântul Chiprian refuză pe deplin a da numele de „creştin” tuturor celor ce stau în afara Bisericii, ca şi cum repetă strigătul plin de hotărâre al dascălului său Tertullian: „Ereticii nu pot fi creştini !”

În acest fel, noi putem înţelege cerinţa Sfântului Chiprian ca şi novaţienii, care erau doar schismatici, să fie rebotezaţi când sunt primiţi în Biserică. Pentru Sfântul Chiprian, botezul schismaticilor la primirea în Biserică nu era nicidecum rebotezare, ci exact botez. „Noi susţinem – îi scria lui Quintus – că nu rebotezăm pe cei ce vin de acolo, ci botezăm; fiindcă ei nu au primit nimic acolo unde nu este nimic”[36]. El adaugă că botezul în afara Bisericii nu este decât „o cufundare deşartă şi necurată”. „Acolo oamenii nu se spală, ci mai degrabă se mânjesc; şi nu se curăţesc de păcate, ba chiar le adună. Naşterea aceea nu odrăsleşte fii ai lui Dumnezeu, ci ai diavolului”[37].

Convingerea Sfântului Chiprian despre invaliditatea oricărui botez în afara Bisericii şi despre necesitatea botezării din nou a convertiţilor la Biserică a fost confirmată de un Sinod local al Bisericii care s-a întrunit în Cartagina în 256 d.H., fiind prezidat de Chiprian însuşi. În cuvântul său de încheiere, rezumând hotărârile Sinodului,Lumea 92 2 sfântul spune: „Ereticii trebuie botezaţi numai cu botezul Bisericii astfel încât ei să se poată transforma din duşmani în prieteni şi din antihrişti în creştini”[38].

Opiniile Sfântului Chiprian, citate mai sus, care evident erau împărtăşite de întregul Sinod cartaginez, mărturisesc limpede şi profund cât de deplin se contopea Biserica cu creştinismul şi viceversa, în secolul al III-lea.

Nu toate vederile Sfântului Chiprian au fost acceptate pe deplin de Biserică. Mai ales învăţătura sa despre necesitatea rebotezării şi a schismaticilor când se convertesc la Biserică a suferit modificări. Asupra acestui punct, opiniile Fericitului Augustin diferă întrucâtva, cu toate că părerea sa despre legătura dintre creştinism şi Biserică rămâne exact aceeaşi.

 
Fericitul Augustin al Hipponei
Capela Palatină, Palermo, Sicilia, circa 1140
 

Fericitul Augustin susţinea că învăţătura creştină, înţeleasă teoretic, poate fi păstrată în afara Bisericii. Adevărul rămâne adevăr chiar dacă ar putea fi exprimat de o persoană rea. Fiindcă până şi diavolii Îl mărturiseau pe Hristos tot aşa cum a făcut-o Sfântul Apostol Petru[39]. Aurul este fără îndoială bun, şi rămâne aur chiar atunci când este luat de un hoţ, chiar dacă slujeşte unor scopuri diferite pentru el[40]. Hristos a spus ucenicilor Săi: Cel ce nu este împotriva noastră, pentru noi este (Luca 9, 50). De aici se trage concluzia că cel ce stă în afara Bisericii în unele lucruri nu este împotriva Bisericii şi are ceva din bogăţia Bisericii[41].

Oricum, atenienii Îl cinsteau pe Dumnezeul necunoscut (Faptele Apostolilor 17, 23) şi Sfântul Apostol Iacov adeverea că până şi dracii cred (Iacov 2, 19), şi ei, bineînţeles, sunt în afara Bisericii.[42] În lucrările sale împotriva donatiştilor, Fericitul Augustin pledează într-amănunt pentru validitatea botezului schismaticilor. Însă, dacă este cu putinţă a păstra adevărata învăţătură în afara Bisericii şi dacă până şi tainele săvârşite în schismă faţă de Biserică sunt valide, nu cumva Biserica nu este cu adevărat necesară ? Nu cumva mântuirea este cu putinţă în afara Bisericii ? Fericitul Augustin face o deosebire între creştinism şi Biserică ? La toate aceste întrebări le este dat un răspuns negativ în sistemul Fericitului Augustin. El atribuie viaţa creştină, care duce la mântuire, doar Bisericii. În afara Bisericii, această viaţă nu poate exista.

Toată bogăţia Bisericii pe care o au cei care s-au separat de ea nu le aduce absolut nici un folos, ci doar vătămare[43]. De ce ? Deoarece – răspunde Fericitul Augustin – toţi cei ce s-au despărţit de Biserică nu au dragoste. Hristos a dat un semn prin care este posibil a-i recunoaşte pe ucenicii Lui. Acest semn nu este învăţătura creştină, nici măcar sfintele taine, ci singură dragostea. Astfel, El a spus ucenicilor Săi: Întru aceasta vor cunoaşte toţi că ai mei ucenici sunteţi, de veţi avea dragoste întru voi (Ioan 13, 35).

Tainele nu vor mântui dacă cel care le primeşte nu are dragoste. Apostolul zice: De aş şti toate tainele, ... iar dragoste nu am, nimic nu sunt (I Corinteni 13, 2)[44]. Chiar Caiafa a prorocit, dar s-a osândit[45]. Actul despărţirii de Biserică este el însuşi cel mai mare păcat, care dovedeşte că schismaticii nu au dragoste. Cel care se naşte din nou prin botez, dar nu se uneşte cu Biserica, nu are nici un folos din botez fiindcă nu are dragoste; botezul poate fi binefăcător pentru el numai atunci când se uneşte cu Biserica. Harul botezului nu poate curăţi de păcat pe cel care nu aparţine Bisericii; faptele sale sunt ca şi paralizate de persistenţa unei inimi schismatice în răutatea schismei.

Întrucât cel care este botezat în afara Bisericii îşi arată păcătoşenia şi lipsa dragostei din el îndată după botez, prin intrarea în întunericul schismei, păcatele se întorc degrabă la el.Faptul că păcatele iertate se întorc dacă nu există dragoste frăţească a fost arătat limpede de Domnul când a vorbit despre sluga pe care stăpânul a iertat-o de 10.000 de talanţi. Când aceeaşi slugă nu s-a milostivit de tovarăşul său care-i datora doar 100 de dinari, stăpânul i-a cerut plata întregii datorii. Aşa cum sluga aceea a fost iertată de datorie pentru o vreme, tot aşa cel care este botezat în afara Bisericii este slobozit de păcatele sale pentru o vreme. Dar de vreme ce rămâne în afara Bisericii şi după botez, toate păcatele pe care le-a comis înainte de a fi fost botezat sunt impuse din nou asupra lui. Păcatele sale sunt iertate doar când el, prin dragoste, se uneşte cu Biserica.

Schismaticii sunt lipsiţi de nădejdea mântuirii nu numai fiindcă botezul lor este invalid, ci şi fiindcă ei sunt în afara Bisericii şi în vrăjmăşie cu ea. Harul Duhului Sfânt poate fi primit şi păstrat doar de cel care este unit în dragoste cu Biserica[46]. Cel care s-a despărţit de Biserică nu are dragoste. Cel care nu iubeşte unitatea Bisericii nu are dragostea lui Dumnezeu[47]; în zadar zice el că are dragostea lui Hristos[48]. Dragostea poate fi păstrată numai în prezenţa unităţii cu Biserica[49], deoarece Duhul Sfânt însufleţeşte numai trupul Bisericii[50].Nu poate exista nici o raţiune legitimă şi suficientă pentru a te despărţi de Biserică[51]; cel care se desparte de Biserică nu are Duhul Sfânt[52], tot aşa cum un mădular tăiat din trup nu are duh de viaţă, chiar dacă păstrează o vreme identitatea de mai înainte[53]. Astfel, cât timp toţi cei ce s-au despărţit de Biserică se împotrivesc ei, ei nu pot fi buni; chiar dacă purtarea lor ar putea părea vrednică de laudă, însuşi faptul separării lor de Biserică îi face răi[54].

Aşadar, potrivit învăţăturii Fericitului Augustin, Biserica este un concept mai îngust decât creştinismul care este înţeles doar în sensul tezelor abstracte. Este posibil a fi în acord cu aceste teze abstracte în timp ce rămâi încă în afara Bisericii; dar pentru unirea cu Biserica, acordul voinţei (consensio voluntatum) este indispensabil[55]. Este evident că, fără acesta din urmă, doar acordul abstract cu învăţătura creştină este complet nefolositor şi că nu există mântuire în afara Bisericii.

Punctele de vedere ale Sfântului Chiprian şi Fericitului Augustin pot fi socotite oarecum diferite, dar amândoi ajung exact la aceeaşi concluzie: în afara Bisericii nu există mântuire ! Oamenii se mântuiesc prin dragostea lor care este harul Noului Testament[56]. În afara Bisericii este cu neputinţă a păstra dragostea[57], deoarece este cu neputinţă a primi Sfântul Duh[58].

Ce am descoperit în aceste exemple reprezentative ale cugetării Bisericii din secolele III-V ? Am văzut că ele coincid cu concluziile la care am ajuns mai devreme când am cercetat învăţătura Noului Testament despre Biserică şi faptele creştinismului timpuriu. Creştinismul şi Biserica sunt unul şi acelaşi lucru numai atunci când nu vedem creştinismul ca suma unor teze abstracte care nu obligă pe nimeni la nimic. O astfel de înţelegere a creştinismului poate fi numită doar drăcească.

Ar rezulta că astfel de creştini mărturisesc de asemenea în felul dracilor, care şi ei cred şi se cutremură. Oare a cunoaşte sistemul înseamnă a fi cu adevărat creştin ? O slugă care cunoaşte voia stăpânului şi nu o împlineşte va fi alungată şi lepădată şi, desigur, pe bună dreptate.

„Creştinismul nu stă în convingerea tăcută, ci în măreţia faptei”, spune Sfântul Ignatie[59].

Nu, Hristos nu este doar un mare învăţător; El este Mântuitorul lumii, care a dat omenirii o nouă putere, care a înnoit omenirea. Noi nu am primit numai o învăţătură de la Hristos, Mântuitorul nostru, ci şi viaţă. Dacă ar fi să înţelegem creştinismul ca pe o nouă viaţă – nu potrivit elementelor lumii care cunoaşte doar principiile egoismului şi iubirii de sine, ci potrivit lui Hristos şi învăţăturii şi pildei Sale de lepădare de sine şi dragoste –, atunci creştinismul în chip necesar va coincide deplin cu Biserica. A fi creştin înseamnă a aparţine Bisericii, deoarece creştinismul este tocmai Biserica. În afara Bisericii nu există viaţă şi nu poate exista.

În sfârşit, pentru a înţelege cât de important este conceptul de Biserică, este îndeajuns să luăm aminte cu atenţie la Simbolul credinţei (Crezul), pentru că feluritele articole au fost introduse în Simbolul credinţei după ce au apărut tot felul de eretici care au denaturat un adevăr sau altul. Astfel, întreg Simbolul credinţei poate fi numit polemic. Istoria lui dezvăluie o lărgire a conţinutului său ca urmare a luptei cu o erezie sau alta.

Nu tot aşa stau lucrurile însă cu articolul 9, cel privitor la Biserică. Acest articol s-a aflat în Simbolul credinţei chiar de la început. El a fost introdus independent de apariţia oricărui soi de învăţătură falsă. La acea vreme nu existau încă protestanţi care să viseze la vreun fel de creştinism fără Biserică.

Este limpede că, încă de la început, conceptul de Biserică a stat în fruntea credinţelor creştine şi că acest adevăr – creştinismul este tocmai Biserica – poate fi considerat ca fiind dat de la Însuşi Domnul Iisus Hristos.

Ridicându-ne la această înălţime a conştiinţei Bisericii, va fi de mare folos să ne uităm la viaţa contemporană, la tendinţele şi opiniile care sunt larg răspândite în ea şi să le evaluăm din punctul de vedere al Bisericii.

 

Substituirea Bisericii cu creştinismul

„Cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. În acest fel îşi mărturiseşte orice creştin ortodox credinţa în măreţul adevăr al Bisericii. Dar cu greu se poate indica alt articol din Simbolul credinţei care este mai puţin înţeles de inima omului care l-a rostit cu buzele decât articolul 9 în care este exprimat adevărul despre Biserică. Acest lucru este, în parte, de înţeles deoarece în articolul 9 din Simbolul credinţei omul mărturiseşte legătura sa cu comunitatea văzută a celor ce-L urmează pe Hristos. În aceste scurte cuvinte de mărturisire, el este de acord cu toate adevărurile învăţate de Biserică, care este recunoscută drept păstrătoarea învăţăturii lui Hristos.

Din punct de vedere practic, suntem de acord, odată pentru totdeauna, să ne supunem tuturor acelor legi prin care Biserica atinge ţelurile existenţei sale şi potrivit cărora este ocârmuită ca o societate vie pe pământ. Deci, se pare că nu greşim dacă ne exprimăm gândul că adevărul Bisericii, mai presus de toate celelalte adevăruri, atinge însăşi viaţa fiecărui creştin, definindu-i nu numai convingerile, ci şi viaţa. A mărturisi Biserica înseamnă mai mult decât simpla visare despre Hristos. Înseamnă a trăi în chip creştinesc şi a urma calea dragostei şi lepădării de sine. De aceea, adevărul Bisericii este contrar acelor principii ale vieţii care s-au strecurat încet până şi în conştiinţa şi atitudinea comunităţii religioase ruse, cu toate că de cele mai multe ori, fireşte, în rândurile aşa-numitei societăţi intelectuale.

În tristele vremuri pentru Biserică din timpul domniei lui Petru I, păturile superioare ale societăţii ruse s-au îndepărtat de viaţa bisericească a poporului şi au început să ducă o viaţă în comun mai degrabă cu toate celelalte popoare europene decât cu ruşii. Supunându-se influenţei apusene în toate sferele vieţii, societatea rusă nu a putut evita influenţa confesiunilor apusene asupra formării atitudinilor sale religioase[60]. Aceste confesiuni au fost numite, pe bună dreptate, „erezii împotriva dogmei şi esenţei Bisericii şi împotriva credinţei sale în sine”, de către un adevărat fiu al Bisericii Ortodoxe şi al patriei mamă, A. S. Homiakov[61]. El nu greşea socotind tăgăduirea Bisericii drept cea mai caracteristică trăsătură atât a romano-catolicismului, cât şi a protestantismului.

Adevărul Bisericii a fost deformat în mare măsură în Apus după ce Roma s-a rupt de Biserică. În Apus, împărăţia lui Dumnezeu a început să fie văzută mai mult ca o împărăţie pământească. Catolicismul a eclipsat conceptul creştin de Biserică în conştiinţa membrilor săi cu socotelile sale legaliste ale faptelor bune, relaţia mercenară cu Dumnezeu şi falsificarea mântuirii.

Catolicismul a dat naştere unei odrasle legitime, cu toate că foarte neascultătoare, protestantismul. Protestantismul a fost creat din solul umanismului, care nu era un fenomen religios; dimpotrivă, toate ideile sale principale sunt pur pământeşti, omeneşti. El a creat respectul pentru om în condiţia sa firească. Protestantismul, aducând baza umanismului pe teren religios, nu era un protest al conştiinţei creştine a străvechii Biserici autentice împotriva formelor şi normelor create de papismul medieval, aşa cum sunt înclinaţi să susţină adeseori teologii protestanţi.Departe de asta; protestantismul era un protest exact în acelaşi plan. El nu a restabilit străvechiul creştinism, ci a înlocuit doar o deformare a creştinismului cu alta, iar noua minciună era mult mai rea decât cea dintâi. Protestantismul a devenit ultimul cuvânt al papismului şi l-a condus către concluzia sa logică.

Adevărul şi mântuirea sunt dăruite dragostei, adică Bisericii – aceasta este conştiinţa Bisericii. Catolicismul, rupându-se de Biserică, a schimbat această conştiinţă şi a proclamat că adevărul este dat unei persoane deosebite, papa, care chiverniseşte mântuirea tuturor. Protestantismul doar a protestat: De ce este adevărul dat numai papei ? – şi a adăugat: Adevărul şi mântuirea sunt accesibile fiecărui individ în parte, independent de Biserică. În acest fel orice individ a fost promovat la rangul de papă infailibil. Protestantismul a pus câte o tiară papală pe capul fiecărui profesor german şi, cu nenumăraţii săi papi, a distrus complet conceptul de Biserică, înlocuind credinţa cu raţiunea fiecărei persoane în parte. El a înlocuit mântuirea în Biserică cu o încredere fantezistă în mântuirea prin Hristos într-o izolare egoistă de Biserică. În realitate, bineînţeles, protestanţii s-au depărtat încă de la început şi pe căi ocolite, prin contrabandă, ca să spunem aşa, au introdus unele elemente ale dogmei despre Biserică, recunoscându-i o oarecare autoritate, cu toate că numai în domeniul dogmei. Fiind o anarhie religioasă, protestantismul pur, asemenea tuturor anarhilor, s-a dovedit a fi cu totul imposibil, şi prin aceasta a mărturisit înaintea noastră adevărul incontestabil că sufletul omenesc este prin firea sa înclinat spre Biserică.

Însă, partea teoretică a protestantismului a fost pe placul iubirii de sine omeneşti şi voii proprii de toate soiurile, deoarece iubirea de sine şi voia proprie au primit un fel de sfinţire şi binecuvântare de la protestantism. Acest fapt este dovedit astăzi de nesfârşita divizare şi conflictul dintre facţiunile protestantismului însuşi. Protestantismul este cel ce a declarat deschis cea mai mare minciună: că cineva poate fi creştin în timp ce neagă Biserica. Cu toate acestea, legându-şi membrii de unele autorităţi şi legi bisericeşti obligatorii, protestantismul se aruncă într-o contradicţie fără speranţă: despărţindu-l pe individ de Biserică, el pune totuşi limite acestei libertăţi. Din aceasta se trage revolta constantă a protestanţilor împotriva acelor câtorva rămăşiţe jalnice de conştiinţă bisericească care sunt încă păstrate de reprezentanţii oficiali ai denominaţiunilor lor.

Nu este greu de înţeles că protestantismul corespunde perspectivei aproape în întregime păgâne general acceptate în Apus. Acolo, unde cultul individualismului înfloreşte luxuriant, găsindu-şi profeţii în filozofia la modă şi cântăreţii în beletristică, idealul Bisericii lui Hristos nu-şi poate afla loc bineînţeles; deoarece el neagă iubirea de sine şi voia proprie şi cere dragoste de la toţi.

În societatea rusă contemporană există o influenţă directă a protestantismului. Întregul nostru sectarism raţionalist rus îşi are rădăcinile ideologice în protestantism, din care descinde direct. La urma urmei, de unde vin toţi misionarii sectari dacă nu din ţările protestante ? Toate punctele de dezacord dintre aceşti sectari şi Biserica Ortodoxă vin din negarea Bisericii în numele unui „creştinism evanghelic” imaginar.

Însă, chiar independent de protestantism, mulţi ajung acum să tăgăduiască Biserica, asimilând în general atitudinea vest-europeană care s-a dezvoltat în afara Bisericii şi care este cu totul străină şi chiar ostilă duhului Bisericii.

Tot mai mult din aroganta ideologie vest-europeană a iubirii de sine pătrunde în comunitatea noastră. Literatura rusă, care altădată propovăduia dragostea şi renaşterea morală, îndeosebi în scrierile marelui Dostoievski, a început în ultimii ani - prin personalităţi precum Gorki, Andreev şi alţii asemenea lor - să se plece în faţa vest-europeanului Baal al individualismului mândru. Când, în societatea noastră ortodoxă, dragostea este alungată de mândrie şi iubire de sine (care sunt numite „nobile”, cu toate că Sfinţii Părinţi ai Bisericii vorbesc despre iubire de sine şi mândrie doar în legătură cu diavolul), când lepădarea de sine este înlocuită cu încrederea în sine şi blândei supuneri îi ia locul voia proprie, mândră, atunci o ceaţă deasă învăluie adevărul Bisericii, care este legat în mod inseparabil de idealuri total opuse.

De-a lungul anilor, poporul rus a părăsit obiceiul de a cugeta bisericeşte şi a început să piardă cunoaşterea Bisericii ca viaţă nouă în Hristos. Au fost vremuri mai bune, când I.T. Posoşkov lăsa moştenire fiului său această îndatorire: „Eu, fiule, cu tărie îţi las moştenire şi te leg cu jurământ să te alipeşti cu toată puterea ta de Sfânta Biserică Răsăriteană ca de maica care te-a născut ... şi să te desparţi de toţi cei care sunt duşmani ai Sfintei Biserici şi să nu ai nici un prieteşug cu ei deoarece sunt duşmanii lui Dumnezeu”[62].După cugetul lui Posoşkov, un duşman al Bisericii este negreşit un duşman al lui Dumnezeu.

Mulţi oameni au pierdut deja o asemenea limpezime a cugetării şi, încetul cu încetul, ,,a luat naştere cea mai teribilă contrafacere a credinţei lui Hristos din zilele noastre”. Ei au privit credinţa dintr-un punct de vedere pur abstract, ca o culegere de învăţături asupra cărora este cu putinţă a face felurite experimente. Creştinismul, în sens de viaţă a Bisericii şi de omenire născută din nou prin Hristos Mântuitorul, este aproape uitat. Hristos Însuşi a spus că El a zidit Biserica; dar oare mai vorbeşte cineva acum despre această Biserică ?Nu; acum ei preferă să vorbească despre creştinism; mai mult, ei consideră creştinismul un soi de învăţătură filozofică sau morală. Creştinism – sună la fel ca neokantianism sau nietzcheism ! Această substituire a Bisericii cu creştinismul pătrunde, asemenea unui venin subtil, chiar în conştiinţa comunităţii bisericeşti. Este o otravă subtilă deoarece este ascunsă sub un acoperemânt înflorat al discursurilor răsunătoare despre cusururile „creştinismului istoric” (adică, Biserica), despre faptul că nu ar corespunde unui soi de creştinism ,,pur”, evanghelic”.

Evanghelia şi Hristos se pun în opoziţie cu Biserica care, dintr-un motiv oarecare, este numită „istorică” ca şi cum există sau a existat vreodată o Biserică diferită „neistorică”. Adevărul este însă că satana a luat chip de înger de lumină. El dă impresia că este preocupat de bunăstarea adevărului lui Hristos, ca şi cum el vrea să curăţească adevărul lui Hristos de neadevărul oamenilor. Cineva îşi aminteşte automat de dictonul înţelept al Sfântului Vichentie de Lerins: „Când îi auzim pe unii că rostesc cuvinte apostoleşti sau prooroceşti spre combaterea credinţei soborniceşti, nu trebuie să ne îndoim că diavolul grăieşte prin buzele lor; şi ca să se strecoare neştiuţi printre oile sincere, ei îşi ascund înfăţişarea de lupi, fără a lepăda ferocitatea lor lupească. Ei se îmbracă în cuvinte din dumnezeieştile Scripturi ca şi cu lâna de oaie, astfel ca, simţind moliciunea lânii, nimeni să nu se teamă de colţii lor ascuţiţi”[63].

În realitate, aceste încercări de a pune Evanghelia în opoziţie cu Biserica şi de a înlocui Biserica cu un concept îndoielnic de creştinism au avut multe urmări jalnice: viaţa creştinească seacă. Ea pare a fi doar încă o învăţătură în seria nesfârşită de învăţături vechi şi noi; şi, pe deasupra, o învăţătură foarte vagă, pentru că fără Biserică se deschide posibilitatea unei mulţimi nenumărate de înţelegeri dintre cele mai arbitrare şi contradictorii. În această privinţă, creştinismul se află incomparabil mai jos decât multe şcoli filozofice. De fapt, întemeietorii şcolilor filozofice au lăsat în urmă volume întregi cu operele lor. Ei au lăsat expuneri mai mult sau mai puţin clare ale sistemelor lor, ei s-au exprimat mai mult sau mai puţin complet, astfel că nu există un spaţiu nelimitat pentru diverse interpretări arbitrare ale învăţăturii lor. Domnul Iisus Hristos nu a lăsat sistemul Său. El nu a scris nimic. Doar o dată se spune că El a scris cu degetul Său, şi chiar şi atunci El a scris doar pe pământ (potrivit Ioan 8, 6).

Astfel, nimic nu este mai uşor decât a reinterpreta învăţătura lui Hristos după bunul plac al cuiva şi a inventa „creştinismul”, trecând, sub acest nume, visele inimii şi chipurile propriei fantezii deşarte. Sfintele cărţi ale Noului Testament au fost scrise de apostoli neînvăţaţi, practici. În toate veacurile au existat ,,corectori ai apostolilor” – cum îi numeşte Sfântul Irineu de Lyon[64] – inşi care s-au socotit mai presus decât apostolii, acei „pescariLumea 94 1 galileeni”. Îi stă bine oare unui european cât se poate de educat din secolul XX să accepte pe cuvânt tot ceea ce au spus nişte „pescari” ? Deci, mulţi se eliberează de autoritatea apostolilor şi doresc să interpreteze învăţătura lui Hristos călăuzindu-se doar după capriciile personale. De exemplu, Lev Tolstoi a declarat fără ocolişuri că Apostolul Pavel nu a înţeles cum se cuvine învăţătura lui Hristos; rezultă că Tolstoi se socotea pe sine mai presus de Apostolul Pavel. Te cruceşti văzând cât de departe merg oamenii în „interpretarea” lor dată creştinismului. Orice şi-ar putea dori, ei găsesc de îndată în Evanghelie. S-ar părea că este cu putinţă să-ţi acoperi orice vis deşert şi chiar un gând răuvoitor cu autoritatea Evangheliei.

 

Sfântul Irineu de Lyon

 

Credinţa lui Hristos devine limpede şi definită pentru om numai atunci când el crede în chip nefăţarnic în Biserică; numai atunci mărgăritarele acestei credinţe sunt limpezi, numai atunci credinţa rămâne slobodă de grămada de gunoi murdar al tuturor părerilor şi judecăţilor posibile, născute din voia proprie. Apostolul Pavel vorbise mai înainte despre aceasta atunci când numea Biserica Dumnezeului celui Viu stâlp şi întărire a adevărului (potrivit I Timotei 3, 15).

În starea separării de Biserică, chiar învăţătura creştină pare a fi ceva foarte vag, amăgitor şi mereu în schimbare după dorinţe.

Substituirea Bisericii cu creştinismul conduce către o altă substituire: ,,substituirea lui Hristos Dumnezeu-omul cu omul Iisus din Nazaret”. Exact aşa cum credinţa în Biserică este legată inseparabil de recunoaşterea dumnezeirii Mântuitorului Hristos, tot aşa tăgăduirea Bisericii conduce neabătut în cele din urmă la negarea întrupării Fiului lui Dumnezeu, negarea dumnezeirii lui Iisus Hristos. Nu este necesar câtuşi de puţin ca Hristos să fie Dumnezeu-om pentru a da o învăţătură anume. Faptul că Hristos este Dumnezeu-om este necesar doar dacă El este văzut ca Mântuitorul, care a revărsat putere în firea omenească şi a întemeiat Biserica.

În realitate, nu se vede această legătură inseparabilă dintre adevărul Bisericii şi adevărul că El este Fiul lui Dumnezeu în cuvintele lui Iisus Hristos Însuşi ? Simon Petru a spus: Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu. Atunci Hristos i-a zis: Tu eşti Petru, şi pre această piatră (adică, pe adevărul întrupării lui Dumnezeu pe care Petru l-a mărturisit) voiu zidi Biserica Mea, şi porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 16 şi 18). Biserica primară, într-o străduinţă deosebită, cu toată puterea sa, a definit acest adevăr, că Fiul întrupat al lui Dumnezeu este de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl, fiindcă ea înseta de o adevărată înnoire a firii omeneşti, de re-zidirea „noii făpturi”, adică a Bisericii. Forţa motrice internă a tuturor mişcărilor dogmatice din secolul IV a fost credinţa neclintită în faptul că Fiul lui Dumnezeu este Persoana a doua a Sfintei Treimi, care S-a pogorât pe pământ, S-a făcut om, a descoperit tainele Împărăţiei lui Dumnezeu, a întemeiat Biserica Sa pe pământ, a pătimit pentru păcatele oamenilor şi, biruind moartea, S-a sculat din morţi, deschizând calea pentru îndumnezeirea omului nu numai cu sufletul, ci şi cu trupul[65]. De ce a fost atât de înverşunată lupta cu arianismul ? De ce au fost întâmpinaţi arienii cu atâta dezaprobare, încât Sfântul Atanasie cel Mare, acest stâlp al Bisericii lui Hristos, le-a refuzat numele de „creştini” ?

Pentru omul contemporan necredincios, toate dezbaterile dogmatice din veacul al IV-lea par de neînţeles şi lipsite de sens. Cu toate acestea, a fost o luptă între două puncte de vedere incompatibile cu privire la Hristos: concepţia mistico-religioasă în care El este izvorul vieţii, mântuirii, nemuririi şi îndumnezeirii omului, în opoziţie cu concepţia raţionalistă în care Hristos este prezentat doar ca un învăţător idolatrizat şi model pentru adepţii Săi. Centrul controversei era: va rămâne în viitor creştinismul o religie cu întregul său ansamblu de convingeri curate şi speranţe, sau va fi redus la o simplă filozofie cu nuanţe religioase, cum erau nu puţine în acea vreme ?

Aceste chestiuni privind dumnezeirea Fiului lui Dumnezeu, care afectau latura cea mai profundă a sufletului credincios, erau discutate în pieţe şi în târguri. Se poate spune că şi atunci Biserica apăra adevărul că Întemeietorul ei este de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl. Lumea 94 2Arienii, oameni cu mentalitate raţionalistă, tăgăduiau că Fiul întrupat al lui Dumnezeu este de o fiinţă cu Tatăl, socotindu-L întemeietorul vreunei şcoli, care deci nu trebuie să fie în mod necesar Dumnezeu desăvârşit. Dorinţa de a fi „făptură nouă”, „fire înnoită”, cu alte cuvinte, Biserică a Dumnezeului celui viu, cere recunoaşterea deplinei dumnezeiri a lui Hristos. „Dumnezeu S-a făcut om ca omul să poată deveni dumnezeu”. „Fiul lui Dumnezeu S-a făcut fiu al omului pentru ca fiii omului să poată deveni fii ai lui Dumnezeu”. Aşa au definit conceptul întrupării lui Dumnezeu Sfântul Irineu de Lyon şi Sfântul Atanasie cel Mare.

 

Sfântul Atanasie cel Mare. Frescă din biserica Mânăstirii Curtea de Argeş, secolul XIV

 

Teologia Bisericii noastre Ortodoxe este plină de astfel de definiţii. Iată câteva exemple din slujba Naşterii lui Hristos: „Astăzi Dumnezeu pe pământ a venit, şi omul la Cer s-a suit” (Litie, stihira a 2-a); „Pe cel după chip şi după asemănare, văzându-l Iisus stricat pentru călcarea poruncii, plecând cerurile S-a pogorât, şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei fără schimbare; ca într-însa să înnoiască pe Adam cel stricat” (Litie, stihira a 4-a); „Deci să dănţuiască toată făptura şi să sălteze; că a venit Domnul să o înnoiască, şi să mântuiască sufletele noastre” (Slava de la Stihoavnă);„Pe cel stricat pentru neascultare, pe cel făcut după chipul lui Dumnezeu, şi care era tot în înjosire, căzând din cea mai bună viaţă dumnezeiască, iarăşi îl înnoieşte înţeleptul Ziditor, că S-a proslăvit” (canonul întâi, cântarea 1, troparul 1).

Biserica Ortodoxă este purtătoarea conceptului adevăratei mântuiri a omului, a deplinei sale renaşteri, înnoiri, rezidiri şi îndumnezeiri, la care omul nu poate ajunge prin propria putere oricât de mult ar filozofa.

Întruparea Fiului lui Dumnezeu este absolut esenţială pentru ca Biserica să fie Biserică, o societate a omenirii înnoite. Astfel, pentru oamenii Bisericii, care au înţeles toată înălţimea idealului religios al Sfintei Biserici, Iisus Hristos întotdeauna a fost şi este Fiul lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl.

„Alţii – scrie Sfântul Irineu – nu acordă nici o semnificaţie pogorârii Fiului lui Dumnezeu şi iconomiei întrupării Sale, pe care apostolii au propovăduit-o şi proorocii au vestit-o, şi prin care trebuie împlinită desăvârşirea omenirii. Asemenea oameni trebuie adăugaţi la numărul celor necredincioşi”.

În vremea Sfântului Irineu, unii învăţători falşi susţineau că întreaga însemnătate a lui Hristos consta doar în aceea că El dăduse o lege nouă în locul celei vechi, pe care a desfiinţat-o. Pe de altă parte, Sfântul Irineu a spus că nici legea nouă, nici învăţătura nouă nu au fost scopul venirii lui Hristos, ci ţelul Său a fost re-zidirea firii omeneşti căzute.

„Dacă – scrie el – se naşte în cugetul tău un astfel de gând: ‘Ce lucru nou a adus Domnul prin venirea Sa ?’, atunci află că El toate le-a făcut noi; El S-a dat adus pe Sine şi astfel a înnoit pe om şi a dăruit viaţă omenirii”[66].

Dacă cineva neagă Biserica cu idealurile ei religioase, atunci Hristos devine pentru el doar un învăţător-filozof din categoria lui Buddha, Confucius, Socrate, Lao-Tse şi alţii. Mai mult, Hristos, ca învăţător, pare departe de a fi original. Ştiinţa binevoitoare citează o mulţime de izvoare, inclusiv mituri babiloniene, din care se presupune că sunt împrumutate învăţăturile lui Hristos. Hristos este asemuit cu un biet învăţat care îşi compilează lucrarea împrumutând, nu întotdeauna cu succes, din lucrările altor oameni.

Duşmanii creştinismului arată cu pasiune către rezultatele cercetării ştiinţifice şi declară că, în esenţă, Iisus din Nazaret nu a dat nici măcar o învăţătură nouă; El doar a repetat ceea ce se spusese chiar fără El.

Dar pentru cei ce cred în Hristos, toată această vorbărie despre feluritele „influenţe” asupra creştinismului este cu totul lipsită de sens. Esenţa faptelor lui Hristos, aşa cum am văzut, nu constă câtuşi de puţin în învăţătură, ci în mântuire. Dumnezeu L-a trimis pe Fiul Său Unul-născut ca noi să putem primi viaţă prin El (potrivit I Ioan 4, 9; 5, 13).

Chiar dacă percepţiile adevărului care sunt apropiate de creştinism pot fi întâlnite în învăţăturile filozofilor pământeşti, Hristos a fost Cel care a înnoit firea omenească, a întemeiat Biserica, L-a trimis pe Duhul Sfânt şi astfel a pus început unei noi vieţi, ceea ce nici un filozof muritor nu ar putea face. Pogorârea pe pământ a Fiului lui Dumnezeu şi moartea Sa pe cruce au fost absolut necesare pentru întemeierea Bisericii; şi toţi cei care separă creştinismul de Biserică ajung, mai devreme sau mai târziu, la hula negării lui Hristos Dumnezeu-omul, şi ei ajung la aceasta deoarece dumnezeirea lui Hristos devine de prisos pentru ei.

Există un număr crescând de oameni printre noi care visează la un soi de creştinism fără Biserică. Aceşti oameni au un sistem de gândire anarhic constant. Ei sunt fie incapabili, fie mai adesea pur şi simplu prea leneşi pentru a-şi duce gândurile până la capăt.

Fără a vorbi măcar despre prea văditele contradicţii ale cvasi-creştinismului fără Biserică, se poate vedea oricând că acesta este cu totul lipsit de harul autentic al vieţii creştine şi de insuflarea şi pulsaţia Duhului.

Când oamenii iau Evanghelia în mână, uitând că Biserica a fost cea care le-a dat-o, atunci ea devine asemenea Coranului, despre care se spune că a fost aruncat de Allah din cer. Când ei reuşesc cumva să treacă cu vederea învăţătura despre Biserică din ea, atunci tot ceea ce rămâne din creştinism este învăţătura, atât de lipsită de puterea de a rezidi viaţa şi omul, pe cât este orice sistem filozofic.

Strămoşii noştri Adam şi Eva au căutat să ajungă ca nişte dumnezei fără Dumnezeu, bizuindu-se pe puterea magică a minunatului măr. Iată cum visează să se mântuiască mulţi din contemporanii noştri: cu Evanghelia, dar fără Biserică şi fără Dumnezeu-omul. Ei nădăjduiesc în cartea Evangheliei exact aşa cum Adam şi Eva îşi puneau nădejdea în mărul din Rai.

Însă cartea nu are puterea de a le da lor o nouă viaţă. Oamenii care tăgăduiesc Biserica vorbesc întruna despre „principiile evanghelice”, despre învăţătura evanghelică; dar creştinismul ca viaţă le este cu totul străin.

În forma sa lipsită de Biserică, creştinismul este doar o vorbă goală, din când în când sentimentală, dar întotdeauna o caricatură şi fără viaţă. Tocmai aceşti oameni sunt cei care, în timp ce neagă Biserica, au făcut creştinismul, în cuvintele lui V.S. Soloviov, ,,plictisitor de moarte”. Precum observa David Strauss, „când edificiul Bisericii este distrus şi pe loculLumea 96 1 gol, abia nivelat, este înălţată numai predica ziditoare, rezultatul este trist şi cumplit”.

În trecut, cel mai consecvent propovăduitor al creştinismului fără Biserică de la noi a fost Lev Tolstoi. Tolstoi i-a rătăcit pe mulţi cu propovăduirea sa, dar în tolstoism se poate vedea cu limpezime falimentul creştinismului fără Biserică.

 

Contele Lev Nicolaevici Tolstoi (1828-1910)

 

Punctul de plecare al învăţăturii false a lui Tolstoi poate fi socotit separarea sa netă a creştinismului de Biserică. Tolstoi a condamnat pe faţă Biserica, în acelaşi timp în care admira creştinismul. Însă, pentru el, creştinismul a devenit curând doar o învăţătură, şi Hristos doar un învăţător.

Orice soi de învăţătură ni s-ar pune înainte, nu este defel lipsit de importanţă pentru noi a şti a cui este acea învăţătură. Pentru Tolstoi, persoana vie a lui Hristos şi-a pierdut orice însemnătate şi înţeles. După ce a luat învăţătura lui Hristos, a părut posibil a uita de El Însuşi.

Tolstoi Îl tăgăduia pe Dumnezeu-omul, referindu-se la El ca la ,,un evreu răstignit” şi ,,un evreu mort”. Cu aceasta, Evanghelia este despărţită de însuşi începutul ei, unde se vesteşte naşterea peste fire a Fiului lui Dumnezeu din Fecioara Maria, şi este despărţită de sfârşitul ei, unde se dă mărturie de învierea din morţi a Fiului lui Dumnezeu şi înălţarea Sa la ceruri.

Tolstoi nu s-a limitat la această separare a Evangheliei de începutul şi sfârşitul ei; el a restructurat şi „porţiunea de mijloc” potrivit gusturilor sale. Astfel, el l-a silit pe Iisusul său să spună doar ceea ce poruncea el, învăţătorul de la Iasnaia Poliana (numele moşiei lui Tolstoi).

Hristos Însuşi a făgăduit să trimită ucenicilor Săi „alt Mângâietor”. Acest „Mângâietor”, Sprijinitorul Dumnezeiesc, este preaslăvit în Biserica lui Hristos ca izvorul noii şi îmbelşugatei vieţi a Bisericii care este darul harului. Aşa cum am văzut, Apostolul Pavel vorbeşte mereu despre Sfântul Duh ce vieţuieşte în Biserică.

Cu toate acestea, Tolstoi a tăgăduit Sfântul Duh. El numea Biserica Ortodoxă nu a lui Hristos ci, în batjocură, „a Sfântului Duh”. Apoi s-a înjosit într-atât încât a hulit sfintele taine prin care membrii Bisericii primesc harul Sfântului Duh pentru o nouă viaţă. Botezul este o taină a naşterii din nou; pentru Tolstoi, el a devenit „scăldarea pruncilor”. Sfânta împărtăşanie, fără de care, potrivit învăţăturii lui Hristos Însuşi, nimeni nu poate avea viaţă întru el (potrivit Ioan 6, 53), a devenit, în terminologia blasfemiatoare a lui Tolstoi, „zeamă” pe care cineva ,,o soarbe dintr-o linguriţă”.

I se poate mulţumi lui Tolstoi pentru că cel puţin a fost consecvent. Limitând toată lucrarea lui Hristos doar la învăţătura Sa şi negând Biserica, Tolstoi a ajuns, dintr-o necesitate logică, la toate concluziile sale care au distrus însuşi creştinismul. Cel puţin Tolstoi ne-a demonstrat limpede la ce rezultate să ne aşteptăm din separarea absurdă a creştinismului de Biserică şi negarea Bisericii în numele unui creştinism imaginar. Dacă cineva desparte creştinismul de Biserică, atunci nu este nevoie de dumnezeirea Mântuitorului şi Sfântul Duh nu este necesar.

Însă fără Sfântul Duh şi fără dumnezeirea Mântuitorului, fără întruparea Fiului lui Dumnezeu, învăţătura lui Iisus Nazarineanul devine puţin însemnată pentru viaţă, întocmai ca orice altă învăţătură; căci este cu neputinţă a împărtăşi optimismul socratic, potrivit căruia cunoaşterea este virtute.

Falimentul modului în care Tolstoi înţelege creştinismul fără Biserică este evident din faptul că tolstoismul nu a creat nici un fel de viaţă. Creştinismul este posibil doar în unirea cu Dumnezeu-omul Hristos cel viu, şi în unirea creată de har a poporului cu Biserica. În tolstoism nu există nici una, nici alta.

În locul râvnei mucenicilor şi pustnicilor Bisericii, în locul legăturii dragostei care-i leagă pe apostoli şi pe credincioşi atât de tare, încât inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut era unul (Faptele Apostolilor 4, 32) – în loc de toate acestea, următorii lui Tolstoi au dat naştere doar ,,coloniilor tolstoiste” groteşti şi lipsite de viaţă. Cel ce nu are pre Fiul lui Dumnezeu, viaţa nu are (I Ioan 5, 12). Precum spunea V.S. Soloviov, Tolstoi a adunat în jurul său doar câteva duzini de oameni fără minte de genul celor care sunt întotdeauna gata să se împrăştie în diferite direcţii. Se pare că „Marele Învăţător” nu a învăţat pe nimeni nimic şi „toiagul verde” nu a mântuit pe nimeni, căci nu un toiag, ci crucea lui Hristos este necesară pentru mântuire.

Deci, folosind tolstoismul ca exemplu, vedem că creştinismul fără Biserică duce la o deformare teribilă şi chiar la distrugerea creştinismului însuşi. El este combătut de totala sa lipsă de viaţă.

Falsa învăţătură protestantă este discreditată de aceeaşi lipsă de viaţă. Ce au obţinut protestanţii punând în umbră conceptul de Biserică cu filozofarea lor ? Ei au obţinut numai dezbinare, şi cea mai lipsită de nădejde dezbinare. Protestantismul se fărâmiţează încontinuu în mai multe secte. Nu există viaţă bisericească protestantă, ci un soi de viaţă ,,abia pâlpâind” a sectelor şi comunităţilor separate.

Protestantismul a ucis viaţa obişnuită a Bisericii, pentru care Domnul Iisus Hristos S-a rugat în acea primă rugăciune sfântă.

În realitate, protestanţii fundamentalişti sunt mult mai aproape de creştinii ortodocşi decât protestanţii cu învăţături raţionaliste extreme care nu au nimic în comun cu creştinismul, cu excepţia asumării arbitrare şi neîntemeiate a numelui de creştin. Ei nici măcar nu caută o binecuvântare pentru aceasta. Ce fel de unitate este cu putinţă între ei ? Ce fel de viaţă pot avea ei ?

Nu spunem toate acestea în întregime de la noi. În unele clipe de luminare, protestanţii înşişi spun exact acelaşi lucru chiar mai tăios. Unul din ei scrie: „Ţara care a fost leagănul Reformei devine mormântul credinţei reformate. Credinţa protestantă este în pragul morţii. Toate lucrările recente despre Germania, ca şi toate observaţiile personale, sunt de acord cu aceasta”[67].

„Nu se observă în teologia noastră contemporană că reprezentanţii ei au pierdut tot ceea ce este pozitiv ?”, întreabă altul[68]. Şi mai triste sunt cuvintele unui al treilea: „Forţa vitală a protestantismului a fost istovită într-o harababură de şcoli dogmatice, neînţelegeri teologice, rivalitate bisericească ... Reforma a fost uitată sau este dispreţuită; cuvântul lui Dumnezeu, pentru care părinţii au murit, este pus la îndoială; protestantismul este dezbinat, slab şi fără putere”[69].

Un cercetător ortodox al luteranismului îşi încheie lucrarea cu această concluzie sumbră: „Lăsaţi în seama propriilor născociri, a propriilor credinţe şi raţiuni subiective, luteranii au mers înainte cu curaj pe o cale greşită şi, ca nişte autodidacţi, au pervertit creştinismul, au pervertit însăşi dogma simbolică, aducând denominaţia luterană pe marginea prăpastiei. Autoritatea primilor reformatori este tot mai mult tăgăduită în luteranism. Comunitatea de credinţă este distrusă din ce în ce mai mult şi luteranismul se apropie de moartea sa spirituală”[70].

În prezent[71], protestanţii admit deja în mod public că în Germania nu mai mult de o treime din pastori recunosc dumnezeirea lui Hristos. Ce este aceasta dacă nu moarte duhovnicească ? Fiindcă, potrivit apostolului, cel ce nu are pre Fiul lui Dumnezeu, viaţa nu are (I Ioan 5, 12).

La un moment dat, în Moscova, s-a făcut mare vâlvă în jurul Federaţiei Creştine Studenţeşti Mondiale[72]. Chiar în mijlocul locurilor sfinte ale Ortodoxiei ruse, au sosit un număr mare de propovăduitori ai acestei uniuni, precum John Raleigh Mott şi Ruth Rouse[73], care au rostit înaintea studenţilor ruşi cuvântări în limba engleză.

De asemenea, noi am audiat o prelegere despre această uniune de peste ocean. S-a spus că uniunea era non-confesională; în ea, se dădea libertate oricărei denominaţiuni creştine. Denominaţiunile se unesc în uniune, potrivit terminologiei utilizate de conferenţiar, ,,pe o bază federativă”. Ulterior, este teoretizată o formă de creştinism independent de Biserică.

Iată pricina pentru care uniunea este ceva ce s-a născut mort din faşă. Există sau poate exista viaţă creştină într-o astfel de „uniune” ? Dacă există, atunci ea este cât se poate de jalnică. Închipuiţi-vă un ,,congres” al organizaţiilor creştine studenţeşti la care s-au prezentat ,,delegaţi ai fracţiunilor denominaţionale unite în mod federativ”, un congres cu toate „rezoluţiile” şi „doleanţele” lor şi aşa mai departe.

Dacă o astfel de unire are loc, atunci ea va fi infinit mai prejos decât viaţa bisericească autentică a Ortodoxiei. Doar unei persoane ce rătăceşte în vreun loc străin, îndepărtat de sfânta Ortodoxie şi de toată credinţa, o astfel de viaţă ce abia pâlpâie, într-o uniune pe un soi de ,,bază federativă”, îi poate părea a fi o nouă revelaţie, o bucurie pentru sufletul gol ! Ce fel de binecuvântări sunt aceste biete pâlpâiri de viaţă în comparaţie cu plinătatea vieţii ortodoxe soborniceşti !

În timp ce ascultam prelegerea despre Federaţia Creştină Studenţească Mondială, mi s-a umplut inima de tristeţe şi mâhnire. Cât de mulţi oameni sinceri, care însetează după Dumnezeu, însetează după viaţă, pier de foame fiind hrăniţi cu laptele supt de la vreo uniune studenţească din străinătate ! Nu ştiu ei cum să se folosească de belşugul pâinii din casa Tatălui ceresc, din Biserica Ortodoxă ? Nu trebuie decât să uite toate „bazele federative”, să se abandoneze de voie deplinei ascultări de Biserica Ortodoxă şi să se lipească de plinătatea vieţii Bisericii, vieţii trupului lui Hristos (pentru a se folosi de belşugul acestor pâini).

Conceptul de Biserică a fost minunat înţeles de A.S. Homiakov, care spunea că pentru Biserica lui Hristos uniatismul este imposibil, numai unitatea este cu putinţă[74].

Au fost cazuri în care oameni frivoli s-au gândit să creeze o religie internaţională studiind prin biblioteci. Milioane de apeluri au fost trimise, cu invitaţia de a se uni în această ,,religie comună”, al cărei proiect era acreditat de aceste apeluri.

Însă, această schemă a fost schiţată în termenii cei mai generali, situaţie în care ar fi putut semna cu aceeaşi uşurinţă un catolic, un protestant, un musulman sau un evreu. Bineînţeles, dacă toţi oamenii ar fi de acord cu această schemă, nu s-ar uni cu nici un chip unul cu celălalt: tezele abstracte generale nu ar sili pe nimeni la nimic. Oamenii ar rămâne aceiaşi; nimeni nu ar dobândi mântuire. Este totală nebunie încercarea de a uni oamenii pe baza vreunei învăţături. Pentru aceasta este nevoie de o putere specială, mai presus de fire, pe care o are doar Una, Sfântă, Sobornicească Biserică a lui Hristos.

Nu este deloc greu de răspuns la întrebarea: ce înseamnă acestea şi alte fenomene similare din viaţa noastră contemporană, şi pe ce bază ar fi putut apărea ? Baza lor este faptul că, pentru mulţi din contemporanii noştri, idealul creştin ortodox autentic al Bisericii a părut a fi prea înalt. Oamenii au devenit acum atât de inerţi şi înţepeniţi în iubirea de sine, încât conceptul ortodox al Bisericii li se pare un soi de constrângere a personalităţii, un despotism de neînţeles şi nenecesar. Conceptul ortodox al Bisericii cere de la fiecare multă lepădare de sine, smerenie şi dragoste. Astfel, în inimile contemporanilor noştri, care sunt sărăcite de dragoste şi pentru care cel mai drag lucru este iubirea de sine, acest ideal este o povară mult prea greu de purtat.

Ce este de făcut ? O, omenirea ştie prea bine cum să procedeze în astfel de cazuri. Când un ideal pare a fi mai presus de puterea ei, prea greu, este înlocuit cu ceva mai potrivit. Adevăratul ideal este depreciat şi esenţa sa este denaturată, cu toate că uneori este păstrat numele iniţial. Cât de mulţi au renunţat deja la acest ideal al dragostei, ca fiind fără de nădejde ? Ei spun că a zidi o viaţă de obşte pe baza acestei iubiri este un vis deşert din care este mai bine să te trezeşti grabnic pentru a scăpa de eşec mai târziu.

Ca şi cum aceasta nu era de ajuns, ei chiar condamnă ca fiind nesănătos şi vătămător orice entuziasm faţă de idealul vieţii Bisericii sau religioase în general, care ar stânjeni cumva progresul necesar al vieţii sociale. Nu cu mult timp în urmă, când a apărut periodicul Vekhi[75], tabăra ultra-progresistă a „persoanelor preocupate de binele public” a înălţat un strigăt disperat: „Reacţiune ! Reacţiune !” Respingând dragostea ca fiind nefolositoare pentru viaţa publică, ceva rezervat doar nevoilor personale ale omului, ei şi-au îndreptat atenţia exclusiv spre lege, cu care ei cred că vindecă toate bolile omeneşti.

Mai mult, virtutea în general este înlocuită cu disciplina, corectitudinea exterioară şi decenţa. Aurul este scump şi pentru înlocuirea lui oamenii au inventat o poleire, exact aşa cum au gândit corectitudinea şi decenţa exterioare ca un înlocuitor pentru virtutea pierdută.

Oamenii se poartă exact în acelaşi fel cu idealul Bisericii, care necesită unitatea totală a sufletelor şi inimilor. Ei înlocuiesc Biserica cu un creştinism care are o valoare nedefinită, aşa cum am spus deja. Conştiinţa nu le este tulburată de o astfel de faptă; fiindcă toate acestea sunt încă ,,creştinism”, un nume decent.

Fără Biserică, este posibil a pune sub acest nume orice îi este pe plac cuiva. În acest fel nu o vei rupe cu totul cu Hristos şi nici nu te vei incomoda în mod special. Într-un cuvânt, lupii sunt hrăniţi, dar oile nu sunt mâncate !

Marea nenorocire a timpurilor noastre stă în faptul că nimeni nu vrea să recunoască deschis propria sărăcie duhovnicească şi că inima i s-a împietrit în aşa măsură încât idealul creştin al Bisericii a devenit împovărător şi chiar de neînţeles. Nu, având aramă în loc de aur, oamenii vor acum să declare aurul lipsit de valoare. Ei atacă acum Biserica cu înverşunare şi neagă însuşi conceptul de Biserică, refugiindu-se cu făţărnicie în fraze răsunătoare şi stereotipice, anoste despre ,,libertatea personală” şi „interpretarea individuală” a creştinismului şi despre o religie a libertăţii şi spiritului.

Idealul lui Hristos privind o singură comunitate a Bisericii (ca să fie una, precum noi una suntem) li se pare a fi o denaturare şi o desfigurare şi astfel îşi pierde sensul său vital.

Creştinismul fără Biserică, aşa-zisul creştinism „evanghelic”, feluritele uniuni creştine studenţeşti mondiale – toate acestea nu sunt nimic altceva decât o înjosire şi o deformare a conceptului lui Hristos despre Biserică, ucigând orice viaţă bisericească plină de har, autentic creştină.

Dar oare sunt aceste lucruri despre care am vorbit singurele fenomene care atestă insuficienta înţelegere contemporană a legăturii indestructibile dintre creştinism şi Biserică ? Ne întâlnim cu această lipsă de înţelegere la fiecare pas. Astăzi, oameni care se gândesc la Dumnezeu în linii mari, oameni care sunt prea puţin interesaţi de chestiuni religioase, care încearcă să-şi organizeze viaţa fără nici o credinţă vie, consideră însă că este o datorie de bună-cuviinţă, ca să spunem aşa, să vorbească cu respect despre creştinism. Bineînţeles, cuvintele lor sună în mod vădit fals şi făţarnic.

Nu am întâlnit încă un dispreţ total şi făţiş faţă de creştinism – această limită a fost atinsă doar de vreo câţiva care sunt împresuraţi de diavolul (Faptele Apostolilor 10, 38), „progresiştii” (dacă, fireşte, se consideră a fi progres calea către iad).

,,Omul de rând”, obişnuit, vorbeşte de obicei despre creştinism cu o anumită doză de respect. „Creştinismul, o, da, desigur, este o învăţătură înaltă şi măreaţă. Cine contestă aceasta ?” Această aprobare brută este modul în care cineva vorbeşte despre creştinism cu toate că, în acelaşi timp, după câte s-ar părea, se consideră un semn de bună-cuviinţă a fi într-un soi de opoziţie adeseori inconştientă faţă de tot ce ţine de Biserică.

În sufletele multora reuşeşte oarecum să coexiste un respect faţă de creştinism şi un dispreţ faţă de Biserică. Astfel de oameni nu se sfiesc câtuşi de puţin să se numească creştini, dar nu vor să audă de Biserică şi le este ruşine să manifeste în vreun fel o conştiinţă bisericească. Oameni care, potrivit certificatelor lor de naştere, sunt „de credinţă ortodoxă” enumeră, cu o bucurie răutăcioasă bizară, neajunsurile reale şi, mai adesea, imaginare ale vieţii bisericeşti. Ei nu se mâhnesc pentru aceste neajunsuri, potrivit poruncii apostolului: Şi ori de pătimeşte un mădular, pătimesc toate mădularele dimpreună (I Corinteni 12, 26); dimpotrivă, ei se bucură.

În aşa-zisa presă „progresistă”, există multe persoane care-şi câştigă pâinea aproape în totalitate din defăimarea instituţiilor Bisericii şi reprezentanţilor ierarhiei bisericeşti. Defăimarea a tot ce ţine de Biserică a devenit acum, pentru unii, pur şi simplu o afacere profitabilă. Cu toate acestea, mulţi se grăbesc să creadă aceste minciuni notorii fără nici o ezitare. Oamenii haini, auzind ceva rău despre duşmanii lor, se zoresc să creadă toată răutatea, temându-se ca nu cumva răutatea să se dovedească neadevărată.

Este exact ceea ce trebuie a se constata permanent la oameni în relaţia lor cu Biserica. Astfel, noi vedem din nou cât de larg răspândită este noţiunea separării creştinismului de Biserică: oamenii se socotesc creştini, dar nu vor să audă nimic de Biserică.

În mediile foarte îndepărtate de credinţă în general, există o confuzie inimaginabilă în privinţa unor noţiuni. Când oameni care s-au îndepărtat de Biserică încep să o judece, se poate vedea limpede că ei nu au absolut nici o idee despre esenţa creştinismului şi Bisericii şi astfel înseşi virtuţile Bisericii le par a fi neajunsurile sale.

De pildă, câte izbucniri de duşmănie oarbă faţă de Biserică a stârnit moartea lui Tolstoi (adică, refuzul Bisericii de a-l înmormânta) ? Dar este vinovată Biserica de faptul că Tolstoi s-a depărtat de ea, devenind duşmanul ei vădit şi primejdios ? El însuşi s-a rupt de Biserică, ca societate văzută, considerând-o chiar a fi o instituţie dăunătoare.

 

Lumea 97 1

Mii de oameni au venit la moşia lui Tolstoi, deşi încă mai mulţi aşteptau
cortegiul funerar în gara din Moscova. Guvernul a limitat numărul de trenuri
şi mulţi oameni au ajuns doar după ce înmormântarea se sfârşise
 

Lumea 97 2

Guvernul rus a fost foarte îngrijorat de faptul că înmormântarea lui Tolstoi
s-ar putea transforma într-o demonstraţie politică. Funeraliile publice ale altor
scriitori şi gânditori democratici fuseseră utilizate în acest scop în trecut
 

Dacă Biserica păstra însă astfel de membri, nu ar fi însemnat aceasta că Biserica se tăgăduieşte pe sine ? Aşadar, care este rostul tuturor acestor atacuri împotriva Bisericii din presă, de la întruniri şi din conversaţiile contemporanilor noştri ? Raţiunea refuză categoric să înţeleagă toate acestea. Este cu neputinţă a găsi chiar cea mai vagă urmă de raţiune în cuvântările şi acţiunile pe care cineva a avut prilejul să le asculte şi să citească despre ele. Orice partid politic îşi rezervă dreptul de a-i exclude din rândurile sale pe membrii care au trădat vederile partidului şi care au început să acţioneze într-o manieră vătămătoare pentru partid.Doar Biserica Ortodoxă, din oarecare raţiuni, nu-l poate exclude pe cel care singur s-a depărtat de ea şi a devenit duşmanul ei. Dar cine ar începe să impute şi să insulte pe oricare din social-democraţi sau cadeţi pentru că au rupt relaţiile cu şi au denunţat public pe unul din foştii membri ai partidului lor după ce el a trecut în tabăra monarhiştilor ? Da, noi am remarcat izbucnirile oarbe şi lipsite de sens ale răutăţii satanice împotriva Sfintei Biserici; dar cel mai trist lucru este că mulţi au defăimat Biserica în numele creştinismului. De mii de ori s-au citit cuvintele: „Uite că l-au excomunicat pe Tolstoi, dar nu era el un adevărat creştin ?” Uitând toată hula lui Tolstoi şi faptul că L-a negat pe Hristos Dumnezeu-omul, astfel de fraze sunt repetate de oameni care sunt în mod evident sinceri, şi nu doar de mincinoşii profesionişti ai ziarelor.

Ne întâlnim din nou cu ideea, adânc întipărită în cugetele contemporanilor noştri, a posibilităţii unui soi de ,,creştinism adevărat” fără Biserică sau chiar în mod clar ostil faţă de ea. Ar fi cu putinţă aşa ceva dacă ideea de Biserică ar fi limpede, dacă nu ar fi fost înlocuită cu alte valori cu totul vagi şi de neînţeles ?

Poate crede cineva că, în vremurile apostolice, Biserica creştină ar fi fost supusă vreunui reproş din partea păgânilor fiindcă a excomunicat membrii nepotriviţi, pe eretici de exemplu ? Cu toate acestea, în primele veacuri, excomunicarea din Biserică era cea mai comună măsură a disciplinei bisericeşti şi toţi o considerau a fi pe deplin legitimă foarte folositoare.

De ce era aşa ? Fiindcă atunci Biserica era văzută ca o valoare clară şi distinctă, întocmai ca o Biserică şi nu vreun soi de „creştinism”. În vremea aceea nu era loc pentru gândul absurd că creştinismul este una şi Biserica alta, ca şi cum creştinismul s-ar putea despărţi de Biserică. În acele vremuri se ştia că duşmănia faţă de Biserică era de asemenea duşmănie faţă de creştinism. Animozitatea faţă de Biserică în numele unui presupus creştinism este doar un produs al vremurilor noastre nenorocite.

Când creştinismul s-a arătat înaintea ochilor lumii întocmai ca o Biserică, atunci această „lume” a înţeles limpede şi a recunoscut fără să vrea că Biserica şi creştinismul sunt unul şi acelaşi lucru. Acum nu există o definiţie atât de precisă suficientă pentru a distinge unitatea Bisericii de orice din afara Bisericii. Acum toţi sunt socotiţi a fi pe acelaşi plan, noi (cei din Biserică) şi chiar cei care cer ei înşişi să fie excomunicaţi. Se poate spune cu adevărat că nu există disciplină bisericească: totul a devenit opţional pentru mirenii intelectuali – participarea la slujbele dumnezeieşti, mărturisirea şi sfânta împărtăşanie. Astfel, Biserica nu are hotare limpezi şi bine definite care să o separe de „cei din afară”.

Uneori pare că întreaga noastră Biserică este împrăştiată, în neorânduială. Nu se poate spune cine este de-al nostru şi cine este duşmanul. Un soi de anarhie domneşte în cugetele multora. Au apărut prea mulţi ,,învăţători” şi a avut loc o dezbinare în trupul Bisericii (potrivit I Corinteni 12, 25). Episcopii Bisericii străvechi învăţau din „locul cel înalt”. Acum, cel ce spune despre sine că este abia ,,în tindă” sau chiar ,,în apropierea zidurilor Bisericii” Lumea 98se socoteşte totuşi îndreptăţit să înveţe întreaga Biserică, inclusiv pe ierarhi. Aceşti oameni îşi adună şi îşi alcătuiesc toate opiniile despre chestiunile bisericeşti din felurite „foi publice” (cum obişnuia să numească mitropolitul Filaret ziarele), unde articolele pe teme bisericeşti sunt scrise de preoţi răspopiţi şi renegaţi de toate soiurile, sau de batjocoritori înrăiţi şi insolenţi (precum s-a proorocit în II Petru 3, 3), sau oameni care nu au legătură cu Biserica şi care nu simt faţă de ea decât duşmănie, ca de exemplu evreii.

Într-un asemenea noian de confuzie, mulţi se întreabă deja cu îngrijorare: Unde este Biserica ?

 

Arhiepiscop Ilarion Troiţki

 

Iată de ce în vremea noastră există multe ,,căutări” felurite şi fantastice. În timpurile apostolice, cei ce căutau mântuirea sufletelor lor se îndreptau spre Biserică, şi cei din afară nu îndrăzneau să-i tulbure (Faptele Apostolilor 5, 13). Atunci nu exista posibilitatea de a se naşte întrebarea: Unde este Biserica ? Ea era o valoare clară şi bine definită, separată precis de tot ce nu era al Bisericii. Acum există un fel de stadiu intermediar între Biserică şi „lume” şi nu mai există acea separare clară: Biserica şi ceea ce este în afara Bisericii.

Există de asemenea un soi de creştinism nedefinit şi chiar altceva care nu este creştinism, ci o religie abstractă generală. Aceste concepte vagi despre creştinism şi religie au întunecat lumina Bisericii, încât este văzută cu greu de cei ce caută, şi iată de ce ,,căutarea” se transformă acum de multe ori în ,,rătăcire”.

Din acest motiv, în zilele noastre, sunt atât de mulţi din cei care pururea se învaţă, şi niciodată a veni la cunoştinţa adevărului nu pot (II Timotei 3, 7). A luat naştere un nou sport, dacă îl putem numi astfel, un sport al „căutării lui Dumnezeu”. „Căutarea lui Dumnezeu” a devenit scopul în sine şi dacă eforturile lor ar fi vreodată încununate de succes, ei s-ar simţi extrem de nefericiţi şi s-ar transforma de îndată, cu râvna de mai înainte, din „căutători de Dumnezeu” în „luptători de Dumnezeu” (adică, teomahism).

Mulţi oameni îşi clădesc de fapt un nume din sportul „căutării lui Dumnezeu”. Să ne amintim sentinţa neînduplecată a episcopului Mihail (Gribanovki) dată împotriva tuturor acestor „căutări”. „Ei caută – spunea el – fiindcă şi-au pierdut toate principiile; şi pe câtă vreme umblă după [principiile] mai bune, cele mai şubrede profită de confuzie şi înşală fără mustrări de conştiinţă: căci ce fel de conştiinţă poate fi când nimeni nu ştie ce este adevărat, ce este bun, ce este rău”[76].

Înţelegerile pe jumătate ale religiei şi creştinismului doar îi îndepărtează pe mulţi de la adevăr, fiindcă pentru cel care-L caută sincer pe Dumnezeu acestea devin asemenea ,,vămilor văzduhului”. Mulţi se alătură căii acestor căutări grele, dar foarte mulţi nu o sfârşesc bine. Un procent semnificativ din ei rămân „călătorind din încercare în încercare”, negăsind binecuvântata pace. În cele din urmă, în acest tărâm semiîntunecat, al adevărului pe jumătate, în acest tărâm al lipsei de înţelegere şi al nedefinitului, în această „lume nedesluşită şi neisprăvită”, însuşi sufletul decade, devine slab şi primeşte cu greu însufleţirea dată de har.

Un astfel de suflet va continua să caute chiar după ce găseşte ceea ce caută. Atunci se naşte un tip jalnic de ,,hoinar religios”, precum îi numea F.M. Dostoievski.

Starea de lucruri amintită mai sus impune o răspundere deosebită a tuturor membrilor Bisericii din vremea noastră. Membrii Bisericii sunt foarte vinovaţi în aceea că nu izbutesc să arate limpede calea şi luminează prea puţin cu exemplul lor punctul final în care trebuie să ajungă cei ce caută. Acest punct final nu este înţelegerea abstractă a creştinismului, ci tocmai Biserica Dumnezeului celui Viu.

Potrivit exemplului multor oameni care au urmat până la capăt calea agonizantă a căutării, este cu putinţă a discerne că o pace trainică se aşterne doar atunci când omul ajunge să creadă în Biserică; când el primeşte cu toată fiinţa sa ideea de Biserică într-un asemenea mod încât, pentru el, separarea creştinismului de Biserică este de neconceput. Atunci începe trăirea autentică a vieţii bisericeşti. Omul simte că este o ramură a marelui copac al Bisericii care înmugureşte încontinuu. El se conştientizează pe sine nu ca un adept al vreunui fel de şcoală, ci ca mădular al trupului lui Hristos cu care are aceeaşi viaţă şi de la care primeşte această viaţă.

Numai cel care a ajuns a crede în Biserică, care este călăuzit de conceptul Bisericii în aprecierea fenomenelor vieţii şi în îndrumarea vieţii personale, cel care a simţit în sine viaţa Bisericii în sine, doar el este pe calea cea dreaptă. Multe din cele care mai înainte păreau nedefinite şi vagi vor deveni evidente şi limpezi. Este un lucru deosebit de preţios că, în vremuri de clătinare generală, de rătăcire dintr-o parte în alta, de la dreapta la stânga şi de la stânga la dreapta, fiecare persoană care trăieşte în Biserică se simte aşezată pe o stâncă tare, veche de veacuri, pe care o simte neclătită sub picioarele sale.

Duhul lui Dumnezeu trăieşte în Biserică. Aceasta nu este o teză seacă şi dogmatică, păstrată numai din respect pentru ceea ce este vechi. Nu, acesta este adevărul; adevăr care poate fi trăit şi cunoscut de către tot cel ce s-a pătruns de conştiinţa Bisericii. Această viaţă bisericească plină de har nu poate fi subiectul căutării scolastice aride, pentru că este accesibilă pentru studiu doar prin trăire. Limba omenească poate grăi doar vag şi neclar despre această viaţă plină de har.

Sfântul Ilarie de Poitiers spunea pe drept că „aceasta este însuşirea caracteristică a Bisericii – că ea devine uşor de înţeles atunci când o primeşti”[77].

Numai cel care are viaţă bisericească ştie ce este viaţa bisericească; el nu are nevoie de dovezi. Dar pentru cel care nu o are, ea este ceva ce nu se poate dovedi.

Pentru un membru al Bisericii, ţelul întregii sale vieţi trebuie să fie necontenit acela de a se uni tot mai mult cu viaţa Bisericii şi, în acelaşi timp, de a propovădui altora despre Biserică, neînlocuind-o cu creştinismul, neînlocuind viaţa cu o învăţătură seacă şi abstractă.

Astăzi se vorbeşte prea adeseori despre insuficienţa vieţii în Biserică, despre „renaşterea” Bisericii. Toată această vorbărie este greu de înţeles şi suntem foarte înclinaţi spre a o socoti cu totul fără noimă. Viaţa în Biserică nu poate scădea nicicând, fiindcă Duhul Sfânt sălăşluieşte în ea până la sfârşitul veacurilor (potrivit Ioan 14, 16).

Este viaţă în Biserică şi doar oamenii neîmbisericiţi nu observă această viaţă. Viaţa Duhului lui Dumnezeu este de neînţeles pentru omul ce pricepe exclusiv cu mintea; îi poate părea chiar nebunească, fiindcă ea este accesibilă numai omului ce percepe cu duhul. Oamenii care au un mod emoţional de a gândi primesc arareori un simţământ al vieţii bisericeşti conştiente; totuşi există şi astăzi oameni cu inima curată şi viaţă evlavioasă care trăiesc necontenit cu acest simţământ al vieţii îmbelşugate, pline de har din Biserică. Această atmosferă a vieţii Bisericii şi a insuflării Bisericii poate fi simţită mai cu seamă în mânăstiri.

Cei ce vorbesc de insuficienţa vieţii în Biserică se referă de obicei la neajunsurile administraţiei bisericeşti, miile de acte ale consistoriilor şi aşa mai departe. Cu toate acestea, pentru toţi cei care înţeleg în chip autentic viaţa Bisericii este limpede ca bună ziua că toate aceste consistorii şi decretele lor nu afectează defel profunzimea vieţii bisericeşti. Râul adânc al vieţii îmbelşugate, pline de har curge tot mai mult şi dă de băut oricui doreşte să-şi potolească setea duhovnicească. Acest râu nu poate fi stăvilit cu „hârtii”.

Nu, nu despre insuficienţa vieţii în Biserică trebuie vorbit, ci despre insuficienţa conştiinţei bisericeşti în noi. Mulţi duc o viaţă bisericească fără ca măcar să-şi dea seama bine de acest fapt. Chiar dacă trăim în mod conştient o viaţă bisericească, propovăduim prea puţin binecuvântările acestei vieţi. Cu cei din afară discutăm de obicei doar despre adevărurile creştine, uitând de viaţa bisericească. Şi noi suntem capabili uneori să substituim Biserica cu creştinismul, viaţa cu teoria abstractă.

Din nefericire, noi înşine nu preţuim îndeajuns Biserica noastră şi marea binecuvântare a vieţii bisericeşti. Nu ne mărturisim credinţa în Biserică cu curaj, limpede şi hotărât. În timp ce credem în Biserică, pare că ne scuzăm mereu pentru faptul că încă credem în ea. Citim articolul 9 din Crez fără nici o bucurie deosebită sau chiar cu un sentiment de vină.

O persoană cu conştiinţă bisericească se confruntă adeseori astăzi cu exclamaţia poemului în proză al lui Turgheniev: „Crezi încă ? Se vede că eşti un om cu totul înapoiat !” Şi câţi au atât de mult curaj încât să mărturisească vitejeşte: „Da, cred întru Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, aparţin Sfintei Biserici Ortodoxe şi astfel sunt omul cel mai înaintat, căci numai în Biserică este cu putinţă a avea acea viaţă nouă pentru care Fiul lui Dumnezeu a venit pe pământul cel păcătos; numai în Biserică se poate ajunge la măsura vârstei plinirii lui Hristos – aşadar, numai în Biserică este cu putinţă adevăratul progres !”

Nu suntem noi mai adesea înclinaţi să răspundem la întrebarea: Au nu cumva şi tu eşti din ucenicii omului acestuia ? (Ioan 18, 17): Nu-L ştiu pe El ?

 

Concluzie

Prin urmare, ar trebui considerat că necesitatea cea mai stringentă a timpurilor actuale este a mărturisi deschis adevărul de netăgăduit că Hristos a întemeiat întru totul Biserica şi că este absurd a separa creştinismul de Biserică şi a vorbi de vreun soi de creştinism aparte de Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos.

Acest adevăr, credem noi, va lumina pentru mulţi ţelul final al călătoriei lor istovitoare a căutării; le va arăta, nu printr-o învăţătură lipsită de viaţă, ci prin viaţa Bisericii, unde pot cu adevărat scăpa din cursa diavolului, prinşi fiind ei de dânsul spre a lui voie (II Timotei 2, 26). Acest adevăr ne va ajuta şi pe noi să identificăm viaţa Bisericii şi să adunăm fiii cei despărţiţi ai Bisericii, astfel ca toţi să poată fi una, aşa cum S-a rugat Domnul Iisus Hristos înainte de patima Sa.

Vom încheia cuvântul nostru cu o pildă de genul celor folosite de Sfinţii Părinţi. Biserica este asemenea unui stejar puternic, şi omul din afara Bisericii este ca o pasăre zburătoare. Vedeţi cum se luptă nefericita pasăre cu un vânt puternic. Cât de neregulat este zborul ei ! Fie zboară în sus, fie este răsturnată de vânt, fie înaintează puţin, şi apoi este din nou împinsă înapoi. Aşa este omul purtat de vânturile învăţăturii mincinoase. Dar întocmai cum pasărea îşi află odihna în crengile dese ale copacului şi priveşte liniştită din adăpostul ei furtuna furioasă de mai înainte, tot aşa omul îşi găseşte pacea când aleargă la Biserică. Din adăpostul său liniştit el priveşte furtuna cumplită ,,din apropierea zidurilor Bisericii” şi se mâhneşte pentru oamenii nefericiţi care sunt copleşiţi de această vijelie din afara Bisericii şi care întârzie să-şi caute adăpost sub îmbelşugatul ei har. El se roagă Domnului: „Uneşte pre dânşii cu Sfânta Ta Sobornicească şi Apostolească Bise­rică, ca şi aceştia, împreună cu noi, să slăvească prea­cinstitul şi de mare cuviinţă numele lui Dumnezeu, cel lăudat întru Sfânta Treime”.

 

Episoade apărute în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr.89-94/2015 şi 96-98/2016

 


[1] Sfântul Vasilie cel Mare, Aşezăminte ascetice 18, 2-3.

[2] Sfântul Chiprian al Cartaginei, Epistola 62, în Opere I, Kiev, 1891, p. 363-364.

[3] Sfântul Chiprian al Cartaginei, ,,Rugăciunea Domnească”, în Opere II, p. 221, 217.

[4] Sfântul Chiril al Alexandriei, Comentarii la Evanghelistul Ioan, Cartea a II-a, cap. 2. Potrivit arhiepiscopului Antonie Hrapoviţki, Conceptul moral al dogmei Bisericii, Sankt Petersburg, 1912; Conceptul moral al dogmei Preasfintei Treimi.

[5] V.S. Soloviov, Îndreptăţirea binelui, 1899, p. 462.

[6] Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola către Efeseni, Omilia a IX-a, 3.

[7] Teodoret al Kirului, Opere VII, Moscova, 1861, p. 434.

[8] Ieronim, Opere, Cartea a XVII-a, Kiev, p. 297.

[9] Teofilact al Bulgariei, Tâlcuiri la Epistole, Kazan, 1867, p. 123.

[10] Teodoret al Kirului, Opere VII, p. 134.

[11] Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola către Efeseni, Omilia a II-a.

[12] Sfântul Ioan Gură de Aur spune: „Foarte întunecat şi neclar a explicat lucrul, voind a le spune pe toate la un loc” (Epistola către Efeseni, Omilia a XI-a).

[13] Episcopul Teofan Zăvorâtul, Tâlcuire la Epistola Apostolului Pavel către Efeseni, Moscova, 1883, p. 307.

[14] Sfântul Ioan Gură de Aur, Epistola către Efeseni, Omilia a XI-a.

[15] Sfântul Chiprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale, cap. XXIII. Într-o traducere românească, citatul sună astfel: ,,Ce s-a depărtat de trunchi nu va mai putea să trăiască şi să respire singur – pierde însuşi principiul mântuirii”.

[16] Sfântul Chiprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale, cap. V.

[17] Adică, cuvinte cu terminaţia -ism (-stvo în limba rusă). Astfel de cuvinte nu există în textul grec original; unele traduceri protestante le introduc în chip arbitrar.

[18] „Der Beweis des Glaubens”, S 585, 1875.

[19] Alcătuirea Bisericii în primele veacuri ale creştinismului, Moscova, 1906.

[20] Despre unitatea Bisericii Universale, cap. XIV.

[21] Epistola 43, către Antonianus, Opere I, p. 236; Epistola către Ştefan, ibid., p. 330.

[22] Epistola 62, către Magnus, ibid., p. 360.

[23] Epistola 55, către Ştefan, ibid., p. 312.

[24] Epistola 62, către Magnus, ibid., p. 361.

[25]Despre unitatea Bisericii Universale, cap. XV. Potrivit „Rugăciunea Domnească”, cap. XXIV, ibid., p. 217-218; Epistola 43, către Antonianus, ibid., p. 239.

[26] Epistola 62, către Magnus, ibid., p. 371.

[27] Epistola 58, către Quintus, ibid., p. 326-327.

[28] Epistola 61, către Pompei, ibid., p. 353; Epistola 57, către Ianuarie, ibid., p. 326.

[29] Epistola 58, către Quintus, ibid., p. 326; Despre unitatea Bisericii Universale, ibid., p. 197.

[30]Despre unitatea Bisericii Universale, cap. IV.

[31]Despre unitatea Bisericii Universale, cap. VI.

[32] Epistola 60, către Jubain, ibid., p. 334-335.

[33] Epistola 40, către Cornelie, ibid., p. 205.

[34] Epistola 43, către Antonianus, ibid., p. 212.

[35]Despre unitatea Bisericii Universale, cap. VI. Potrivit cap. XVII: „Oare i se pare că este cu Hristos celui care lucrează împotriva preoţilor lui Hristos, cel care se separă de cler şi de obştea poporului Său ?”

[36] Epistola 58, către Quintus, ibid., p. 325.

[37]Despre unitatea Bisericii Universale, cap. XI, p. 185-186. Potrivit Epistola 60, către Jubain, ibid., p. 346.

[38]Patrologia Latina, tomul 3, col. 1077-1078.

[39] Matei 16, 16; 8, 29; Marcu 1, 24; Luca 8, 28. Fericitul Augustin, Contra litteras Petiliani III, 34, 39.

[40]Contra Cresconium, I, 22, 27.

[41]De Baptismo, I, 7, 9.

[42]Contra Cresconium, I, 29, 34.

[43]De Baptismo, I, 2, 3; Contra Cresconium, I, 29, 34.

[44]In 1 Ioan. tract.5, 6.

[45]De Baptismo, I, 9, 12.

[46]Contra Cresconium, II, 14, 17.

[47]De Baptismo, III, 16, 21.

[48]Epistola 61, 2.

[49]Contra litteras Petiliani II, 77, 172. De Baptismo, IV, 17, 24.

[50]Epistola 185, 10, 46.

[51]Contra epistulam Parmeniani II, 11, 25.

[52]Sermon 268, 2.

[53]Epistola 185, 9, 42.

[54]Epistola 208, 6. Epistola 185, 9, 42. Contra epistulam Parmeniani II, 3, 6.

[55] De Baptismo, IV, 17, 24.

[56] Quaest. in eptat. 5, 15.

[57] Contra litteras Petiliani II, 77, 172.

[58] De Baptismo, III, 16, 21.

[59] Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Comentariu la Epistola către Romani III, 3.

[60] A se vedea Sfântul Serafim Sobolev, Cugetarea rusă.

[61] Cf. A. S. Homiakov, „Câteva cuvinte ale unui creştin ortodox despre confesiunile apusene”.

[62] Diata părintească, ed. E. M. Prilejaev, Sankt Petersburg, 1893, p. 3 şi 6.

[63] Sfântul Vichentie de Lerins, Commonitorium I, cap. 25, 26.

[64] Sfântul Irineu de Lyon, Adversus haereses 3, 1, 1.

[65] A.A. Spasski, Istoria mişcării dogmatice în epoca Sinoadelor Ecumenice, Serghiev Posad, 1906, p. 651.

[66] Sfântul Irineu de Lyon, Adversus haereses 4, 34, 1.

[67] Hohoff, Die Revolution seit dem sechszenten Jarhundert, Freiburg im Reisgau, 1887, p. 150.

[68] Kattenbusch, Von Schleiermacher zu Ritschl, Griessen, 1893, p. 5.

[69] Der Katholik, Bd. 2, 1889, p. 400-401.

[70] Terentiev, Sistemul denominaţional luteran în lumina cărţilor simbolice ale luteranismului, Kazan, 1910, p. 460.

[71] Adică în 1912, când a fost tipărită pentru prima oară această lucrare.

[72] Pentru înfiinţarea Federaţiei Creştine Studenţeşti Mondiale, a se vedea Originile misionare ale ecumenismului modern, Reperul III. Y.M.C.A. şi Mişcările Creştine Studenţeşti: Inspiraţia generaţiei ecumeniste.

[73] John Raleigh Mott (1865-1955), metodist american, cunoscut lider francmason şi preşedinte al Y.M.C.A., a fost co-fondator, împreună cu Karl Fries, al Federaţiei Creştine Studenţeşti Mondiale. El a prezidat lucrările Conferinţei de la Edinburgh din 1910, care a lansat ecumenismul modern şi a fost preşedinte de onoare al Consiliului Mondial al Bisericilor. Cercetătorii mai noi ai mişcării ecumeniste au demonstrat că cei care au susţinut financiar această mişcare au fost motivaţi de interese economice şi nu în ultimul rând politice. Se cunoaşte în amănunt astăzi, după o lungă ‘conspiraţie a tăcerii’, strânsa colaborare dintre magnatul baptist american John D. Rockefeller jr. şi John Mott. A se vedea mai multe în serialul Sorgintea masonică a mişcării ecumeniste.

Ruth Rouse a fost o colaboratoare apropiată a lui Mott şi istoric ecumenist.

[74] A se vedea A.S. Homiakov, Scrieri, vol. II, prima scrisoare către William Palmer de la Colegiul Magdalen, Oxford.

[75] Călăuza, cotidian de la sfârşitul secolului XIX care dezbătea criza socială, morală şi duhovnicească din Rusia şi pleda pentru întoarcerea la adevărata credinţă şi tradiţie rusă.

[76] Epistolele Episcopului Mihail de Tavra, Simferopol, 1910, p. 178.

[77] Sfântul Ilarie de Poitiers, De Trinitate VIII, 4.