Sfânta Scriptură şi Biserica

de Arhiepiscop Ilarion Troiţki (1886-1929)

 

PARTEA I

Următorul articol a fost scris în 1914[1], când arhiepiscopul Ilarion era arhimandrit şi profesor la Academia Duhovnicească Imperială din Moscova. Mesajul său este în mod special pertinent pentru vremurile noastre, când există o confuzie şi o necunoaştere larg răspândite privind adevărata natură a Bisericii lui Hristos şi abordarea corectă a Sfintei Scripturi. El poate oferi un ajutor nepreţuit creştinilor ortodocşi în înţelegerea mai profundă a credinţei lor şi în apărarea şi darea unei mărturii despre ea când se confruntă cu pretenţiile heterodocşilor, în special ale protestanţilor. Totodată, el poate sluji ca apel de deşteptare pentru protestanţi, care despart Scriptura de Biserică, ca şi pentru acei învăţaţi ortodocşi care au fost extrem de influenţaţi de ,,critica mai înaltă” modernă a Scripturii care a izvorât dinlăuntrul protestantismului german – ale cărei raţionamente greşite sunt dovedite în profunzime de apologetul ortodox din zilele noastre, arhiepiscopul Ilarion.

 

* * *

 

În Biserică, nu există table de piatră cu litere săpate de degetul dumnezeiesc. Biserica are Sfintele Scripturi, dar Cel care a întemeiat Biserica nu a scris nimic. O singură dată, în Evanghelia de la Ioan, s-a spus despre Hristos că S-a aplecat până jos şi a scris ceva; dar până şi de această dată Hristos scria cu degetul Său şi pe pământ. Poate că El nu a scris nici măcar un cuvânt, ci doar a desenat cu degetul Său pe pământ. Şi totuşi Biserica are Scriptura, pe care o numeşte sfântă şi dumnezeiască.

Hristos nu a scris nimic. Se pare că dacă cineva cugetă îndeajuns de mult la acest lucru, poate înţelege întrucâtva însăşi esenţa lucrării lui Hristos. În general, alţi conducători religioşi ai omenirii, întemeietori ai diferitelor şcoli filozofice, au scris cu uşurinţă şi din belşug, şi totuşi Hristos nu a scris nimic. Nu înseamnă aceasta că, în esenţa sa, lucrarea lui Hristos nu are nimic în comun cu lucrarea oricăruia din filozofii, învăţătorii sau reprezentanţii de seamă ai intelectualităţii ? Mai mult, a văzut vreodată Biserica însăşi pe Întemeietorul ei ca pe unul din învăţătorii omenirii ? A considerat ea vreodată învăţătura Lui ca fiind esenţa lucrării Sale ? Nu, cu străduinţa supremă a tăriei sale teologice, Biserica Creştină a apărat ca pe cel mai mare adevăr religios faptul că Hristos este Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl şi care S-a întrupat pe pământ.

Pentru acest adevăr, cei mai străluciţi Părinţi ai Bisericii s-au nevoit până la a-şi vărsa sângele. Ei au fost neabătuţi în lupta pentru acest adevăr. Nu au cedat nici un pas adversarilor lor, literalmente nici măcar o iotă, care în limba greacă face deosebeşte cuvântul homoiousion, ,,de o substanţă asemănătoare” de cuvântul homoousion, ,,consubstanţial”[2]. ,,Cei care-i numesc pe aceşti oameni [adică, arieni] creştini se află în mare şi amarnică greşeală”, scrie Sfântul Atanasie cel Mare[3]. Aşa a afirmat în mod irevocabil acest diamant al Ortodoxiei despre imposibilitatea de a fi creştin dacă negi Întruparea Fiului lui Dumnezeu, care este de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl.

Dar era necesară Întruparea Fiului Celui Unul-Născut al lui Dumnezeu doar pentru a se scrie o carte şi a i se încredinţa omenirii o carte ? Era absolut esenţial ca El să fie Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu doar pentru a se scrie o carte ? Dacă Biserica a insistat cu o asemenea hotărâre asupra demnităţii dumnezeieşti a Întemeietorului ei, atunci în mod evident ea nu a socotit că scrisul era esenţa lucrării Sale. Întruparea Fiului lui Dumnezeu a fost necesară pentru mântuirea lumii, şi nu o carte. Nici o carte nu poate, nici nu ar putea vreodată să mântuiască omenirea. Hristos nu este Învăţătorul, ci chiar Mântuitorul omenirii. Era necesar a reînnoi firea omenească, care decăzuse prin păcat, şi începutul acestei reînnoiri s-a făcut prin însăşi întruparea Fiului lui Dumnezeu – nu prin învăţătura Sa, nu prin cărţile Noului Testament. Acest adevăr a fost exprimat cu toată fermitatea de teologii Bisericii încă din secolul al II-lea.

După cum este binecunoscut, începând cu cea de-a doua jumătate a secolului al II-lea, Marcion[4] şi adepţii săi au scos în evidenţă o distincţie clară între Vechiul şi Noul Testament. Ei chiar învăţau că cele două Testamente îşi au obârşia de la dumnezei diferiţi. Astfel, potrivit opiniei lor, Noul Testament conţine în sine o nouă învăţătură care este diametral opusă învăţăturii Vechiul Testament şi prin urmare o anulează. Dar Hristos Însuşi şi apostolii şi Biserica încă de la început au recunoscut autoritatea Vechiului Testament. Lumea 99 1Învăţătura lui Marcion a fost de îndată respinsă în mod adecvat de scriitorii bisericeşti. În controversa cu Marcion, teologii din secolul al II-lea arătau într-amănunt că Noul Testament nu anulează Vechiul Testament; dimpotrivă, întreg Noul Testament a fost prevestit deja în Vechiul Testament. Noul legământ era ,,cunoscut şi propovăduit de prooroci”[5], scrie Sfântul Irineu al Lyonului[6]. ,,Citiţi cu atenţie deosebită Evanghelia care ne-a fost transmisă de apostoli, şi citiţi-i cu atenţie deosebită pe prooroci, şi veţi descoperi că întreaga conduită, întreaga învăţătură şi toate pătimirile Domnului nostru au fost profeţite prin ei”[7].

 

Sfântul Irineu al Lyonului

 

Aşadar, în ce priveşte învăţătura, Noul Testament nu ne oferă în esenţă nimic cu totul nou. Cei înclinaţi către a-L socoti pe Hristos în primul rând un Învăţător vor fi desigur întrucâtva nedumeriţi de astfel de argumente şi de concluziile logice care se trag din ele. Cu toate acestea, cel mai mare teolog al secolului al II-lea, Sfântul Irineu al Lyonului, care potrivit cuvintelor Sfântului Epifanie al Ciprului[8] a fost ,,uns cu darurile cereşti ale adevăratei credinţe şi cunoaşteri”[9], risipeşte această nedumerire. El precizează că scopul şi esenţa venirii lui Hristos nu constau într-o nouă învăţătură. El scrie: ,,Dacă ţi-ar apărea un astfel de gând, să te întrebi: Ce lucru nou ne-a adus nouă Domnul prin venirea Sa ? – află că El a adus toată noutatea [posibilă], aducându-Se pe Sine care a fost vestit. Tocmai pentru acest lucru a fost prevestit, că o noutate va să vină pentru a reînnoi şi înviora omenirea [sublinierea noastră]”[10].

Prin urmare, reînnoirea omenirii este rodul venirii însăşi, al însăşi Întrupării Fiului lui Dumnezeu. Sfântul Irineu a exprimat această idee deosebit de limpede în lucrarea sa recent descoperită, Demonstraţia propovăduirii apostolice: ,,Unii nu atribuie nici o importanţă pogorârii Fiului lui Dumnezeu şi iconomiei Întrupării Sale, pe care apostolii au vestit-o şi proorocii au profeţit-o, că prin ea trebuie să fie împlinită desăvârşirea umanităţii noastre [sublinierea noastră]. ... Şi astfel de oameni ar trebui număraţi în rândul celor cărora le lipseşte credinţa”[11]. Astfel, desăvârşirea umanităţii noastre, potrivit învăţăturii Sfântului Irineu, trebuia să se înfăptuiască prin iconomia Întrupării Fiului lui Dumnezeu, nu printr-un soi de dogmă, nu prin scrierea vreunei cărţi.

Luând trup şi făcându-Se om, Fiul lui Dumnezeu, cea de-a doua Persoană a Sfintei Treimi, i-a făcut pe oameni părtaşi la firea dumnezeiască. Luând asupra Sa firea omenească în unitatea Ipostasului Său, Fiul lui Dumnezeu întrupat a devenit noul Adam, Părintele noii omeniri. ,,Pre cel după chip şi după asemănare, văzându-l Iisus stricat pentru călcarea poruncii, plecând cerurile S-a pogorât, şi S-a sălăşluit în pântecele Fecioarei fără schimbare; ca într-însa să înnoiască pre Adam cel stricat”[12]. Sfântul Irineu spune că Fiul Celui Preaînalt a devenit Fiul omului pentru a-l face pe om fiu al lui Dumnezeu[13]. În noua omenire, zidită pe temelia Întrupării Fiului lui Dumnezeu, unitatea firii noastre omeneşti, distrusă de păcat, este restabilită. Hristos Însuşi a numit această nouă omenire Biserica.

În capitolul 16 al Evangheliei de la Matei, citim cum Apostolul Petru în numele tuturor apostolilor mărturisea adevărul Întrupării Unuia-Născut Fiu al lui Dumnezeu. Şi Hristos i-a răspuns: Pe această piatră (însemnând în mod evident pe Întrupare, pe faptul că El este Fiul Dumnezeului Celui Viu) voiu zidi Biserica mea, şi porţile Iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 16-18). Când Hristos S-a despărţit şi Şi-a luat rămas bun de la ucenicii Săi, El a făgăduit să le trimită alt Mângâietor, pe Duhul Sfânt, care îi va învăţa, îi va călăuzi spre tot adevărul, şi va rămâne cu ei de-a pururi (potrivit Ioan 14, 16-17; 15, 26; 16, 13).

Despre acest Duh Sfânt se vorbeşte neîncetat în Sfânta Scriptură: că El dă viaţă Bisericii, care este Trupul lui Hristos. Duhul lui Dumnezeu sălăşluieşte în membrii Bisericii (potrivit Romani 8, 9, 11, 23, 26; II Timotei 1, 14; I Petru 4, 14) şi îi călăuzeşte (potrivit Romani 8, 14). Duhul Sfânt este unicul izvor al tuturor darurilor duhovniceşti care sunt date membrilor Bisericii (potrivit I Corinteni 12, 4-11). Biserica ca întreg, precum şi în fiecare din membrii săi, trăieşte, gândeşte şi merge către desăvârşire prin călăuzirea Sfântului Duh. Doar prin legătura fiecărui om cu Biserica acesta primeşte toate mijloacele necesare pentru regenerarea sa morală.

Atât Sfânta Scriptură, cât şi cugetul Bisericii ne silesc să înţelegem sensul şi esenţa lucrării lui Hristos în acest chip: crearea Bisericii, noua omenire. Înţeleasă în acest fel, lucrarea lui Hristos este cu adevărat unică; ea se înalţă infinit deasupra oricărei realizări omeneşti. Adeseori astăzi în literatura păgână, buddhism, Talmud, în Babilon şi în Egipt sunt găsite paralele cu învăţătura lui Hristos. Însă, pentru cei care-L văd pe Hristos ca pe Fiul lui Dumnezeu întrupat, orice fel de discuţie despre ,,influenţele” istorice asupra creştinismului este lipsit de orice semnificaţie. Esenţa lucrării lui Hristos nu constă în învăţătura Lui; astfel este un nonsens evident şi chiar o blasfemie a-L aşeza pe Hristos în categoria învăţătorilor şi oamenilor înţelepţi alături de Buddha, Confucius, Socrate şi alţii. Hristos a făcut omul părtaş la firea dumnezeiască; El a vărsat în firea omenească puterile noi ale harului; El a întemeiat Biserica; El L-a trimis pe Duhul Sfânt.

Nici una din acestea nu ar fi putut fi făcute de nici un om înţelept, oricât de înalte ar fi fost adevărurile pe care le propovăduia, oricât de înţelepte şi mari cărţi a scris. ,,Columb al nostru statornic, al tuturor Americilor descoperite deja” (precum l-a numit în mod potrivit Vladimir Soloviov[14] pe Lev Tolstoi[15]), scria în prefaţa ediţiei din Geneva a Expunerii succinte a Evangheliei: ,,Consider creştinismul a fi o învăţătură care dă sens vieţii ... şi astfel face să-mi fie absolut indiferent dacă Iisus Hristos a fost sau nu Dumnezeu”[16]. Dar Biserica a înţeles că a privi creştinismul în acest fel înseamnă a-l reduce la nimic. Nu este suficient că-i arată omului sensul vieţii. Omului trebuie să i se dea puteri pentru viaţă. Omul însuşi trebuie să fie re-creat. Omenirea este mântuită doar prin Întruparea Fiului lui Dumnezeu şi prin creaţia Lui – Biserica.

Înţelegerea bisericească a lucrării lui Hristos, arătată mai sus în linii mari, trebuie să slujească drept singurul punct de plecare pentru toată discuţia noastră despre Sfânta Scriptură.

Hristos nu a scris ... Venirea Sa pe pământ nu a avut nimic de-a face cu scrisul. Esenţa lucrării Lui nu a fost nici învăţătura, nici scrierea de cărţi, precum un curs complet de dogmatică creştină. Nu, lucrarea Sa nu a fost literară.

Dar dacă aşa stau lucrurile, atunci ce este Sfânta Scriptură ?

Hristos a întemeiat Biserica. Biserica a existat şi atunci când nu exista încă nici o carte a Noului Testament. Cărţile Noului Testament au fost scrise de apostoli mai târziu, pe parcursul a mai mult de jumătate de secol după începutul existenţei istorice a Bisericii. În cărţile scrise de ei, apostolii au lăsat posterităţii mărturii ale propovăduirii lor orale a Evangheliei. Ei au scris pentru o Biserică deja existentă şi au încredinţat cărţile lor Bisericii pentru a sluji la învăţare perpetuă. Este limpede că scrierile Sfintei Scripturi nu constituie esenţa creştinismului, de vreme ce creştinismul în sine nu este o învăţătură, ci o viaţă nouă, întemeiată în omenire de Duhul Sfânt pe baza Întrupării Fiului lui Dumnezeu.

De aceea, nu ar fi nepotrivit să spunem că nu prin Sfânta Scriptură, ca printr-o carte, se mântuieşte omul, ci prin darul Sfântului Duh, care sălăşluieşte în Biserică. Biserica călăuzeşte oamenii către desăvârşire. În Biserică există de asemenea alte căi, alte mijloace pentru atingerea acestui ţel, pe lângă cărţile Sfintei Scripturi. Sfântul Irineu al Lyonului scrie: ,,Multe naţii din acei barbari care cred în Hristos” au ,,mântuirea scrisă în inimile lor de Duhul, fără hârtie sau cerneală, păstrând cu grijă tradiţia străveche. ... Aceia care, în lipsa documentelor scrise, au crezut această credinţă, sunt barbari, în ce priveşte limba noastră; dar în ce priveşte învăţătura, modul şi sensul vieţii, ei sunt, datorită credinţei, foarte înţelepţi cu adevărat; şi ei plac lui Dumnezeu, aşezând purtarea lor în toată dreptatea, curăţia şi înţelepciunea”[17].

Pentru a deveni adept al unei şcoli filozofice particulare, este necesar a asimila lucrările filozofice ale părintelui acelei şcoli. Dar este oare suficient a cunoaşte Noul Testament pentru a deveni creştin ? Este această cunoaştere suficientă pentru mântuire ? Cu siguranţă că nu. Este posibil a cunoaşte pe dinafară tot Noul Testament, este posibil a cunoaşte perfect întreaga învăţătură a Noului Testament, şi să fim încă foarte, foarte departe de mântuire. Pentru mântuire este necesar a fi adăugat Bisericii, exact aşa cum este spus în Faptele Apostolilor că cei ce se mântuiau erau adăugaţi Bisericii (potrivit Faptele Apostolilor 2, 47; 5, 13-14).

Aceasta se petrecea când nu erau Scripturi, dar exista Biserica şi cei ce se mântuiau. De ce era esenţial a fi adăugat Bisericii ? Deoarece pentru mântuire este necesară o putere purtătoare de har specială, şi această putere o pot avea doar cei care iau parte la viaţa Bisericii, la viaţa unicului şi indivizibilului Trup al lui Hristos. Puterea plină de har a Sfântului Duh lucrează în Biserică în multe moduri diferite: în tainele şi riturile Bisericii, în rugăciunea comună şi dragostea reciprocă, în slujbele bisericeşti; şi, asemenea Cuvântului lui Dumnezeu inspirat dumnezeieşte, lucrează prin cărţile Sfintei Scripturi.

Aici ne apropiem de definiţia Sfintei Scripturi. Cărţile Sfintei Scripturi sunt unul din mijloacele din Biserică prin care puterea plină de har a lui Dumnezeu lucrează asupra oamenilor. Duhul lui Dumnezeu dă viaţă doar trupului Bisericii, şi prin urmare Sfânta Scriptură poate avea sens şi semnificaţie numai în sânul Bisericii. ,,Aleargă la Biserică, şi creşte la sânul ei, şi hrăneşte-te cu Scripturile Domnului. Căci Biserica a fost sădită [ca un Rai] în această lume; de aceea spune Duhul lui Dumnezeu: Din tot pomul, care este în Rai să mănânce (Facerea 2, 16), adică, mănâncă din orice Scriptură a Domnului”[18].

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 99/iulie-august 2016

 

 

 

PARTEA A II-A

Aşadar, Sfânta Scriptură este una din manifestările vieţii pline de har a Bisericii. Sfânta Scriptură este comoara Bisericii, scumpă şi nepreţuită, dar întocmai comoara Bisericii. Sfânta Scriptură nu poate fi smulsă din viaţa generală a Bisericii. Doar Biserica dă sens existenţei Scripturii. Sfânta Scriptură nu este un element independent; ea nu poate fi considerată o lege dată Bisericii, pe care ea o poate împlini şi de la care ea se poate abate. Sfânta Scriptură s-a născut în sânul Bisericii şi pentru Biserică. Biserica deţine Sfânta Scriptură şi o foloseşte în folosul membrilor ei.

Bisericile noastre ortodoxe propovăduiesc în mod grăitor însemnătatea Scripturii în Biserică. Evanghelia stă pe sfânta masă alături de alte sfinte obiecte liturgice, alături de ,,sfintele daruri păstrate” [pe sfânta masă] şi de ,,agneţele mai înainte sfinţite”. Apostolul[19] este păstrat laolaltă cu celelalte cărţi liturgice. În Biserica primară, Evanghelia se păstra de obicei în skevophylakion, sinonim cu veşmântăria[20] noastră, de unde era scoasă doar pentru a fi citită poporului în timpul slujbelor dumnezeieşti. Dacă creştinismul ar fi fost asemănător cu o şcoală filozofică, atunci la adunările noastre bisericeşti noi ne-am fi dedicat fără îndoială numai studiului şi interpretării Noului Testament; dar nu aşa stau lucrurile în privinţa noastră. Creştinismul nu este o şcoală, şi pentru noi citirea Sfintei Scripturi reprezintă doar unul din elementele slujbelor dumnezeieşti. În râul adânc al vieţii pline de har a Bisericii, Sfânta Scriptură este doar un curent.

Astfel de discuţii pot părea defăimătoare ale Sfintei Scripturi. Dar cine a vorbit mai mult decât Sfântul Ioan Gură de Aur[21] despre folosul şi măreţia Sfintei Scripturi ? Nu a fost el cel care a numit citirea Sfintei Scripturi convorbire cu Dumnezeu ? Nu pentru el dumnezeiasca Scriptură era grădină duhovnicească şi rai al dulceţii ?[22] În orice caz, noi găsim un cuvânt cu totul remarcabil la începutul comentariului Sfântului Ioan Gură de Aur la Sfântul Matei Evanghelistul:

,,Ar fi trebuit să nu avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci să avem o viaţă atât de curată încât harul Duhului să fi ţinut locul Scripturilor în sufletele noastre. Şi după cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneală, tot aşa ar fi trebuit ca şi inimile noastre să fi fost scrise cu Duhul cel Sfânt. Dar pentru că am îndepărtat harul acesta, haide să pornim pe o nouă cale, ca să-l dobândim iarăşi.

Prima cale era negreşit mai bună; şi Dumnezeu a arătat aceasta şi prin spusele Sale, şi prin faptele Sale. Dumnezeu nu a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam şi cu urmaşii lui, cu Iov şi cu Moisi, ci a vorbit cu ei faţă către faţă, pentru că a găsit curat sufletul lor. Când însă întregul popor a căzut în păcate grele, atunci da, atunci a fost nevoie de scrieri, de table, de însemnarea în scris a tuturor faptelor şi cuvintelor lui Dumnezeu.

Şi vei vedea că acelaşi lucru s-a petrecut nu numai pe vremea sfinţilor din Vechiul Testament, ci şi pe vremea sfinţilor din Noul Testament. Fiindcă nici apostolilor nu le-a dat Dumnezeu ceva scris, ci în loc de scrieri le-a făgăduit că le va da harul Duhului, zicând: Acela pre voi vă va învăţa toate, şi va aduce aminte vouă toate cele ce am grăit vouă (Ioan 14, 26). Şi ca să cunoşti că era mai bună această cale, ascultă ce spune Dumnezeu prin Proorocul Ieremia: Acesta este aşezământul meu de pace, care voiu aşeza cu casa lui Israil după zilele acelea, zice Domnul: da-voiu legile mele în gândurile lor şi în inimile lor le voiu scrie, şi ei toţi vor fi învăţaţi de Dumnezeu (Ieremia 31, 33; Ioan 6, 45). Pavel, de asemenea, arătând înălţimea şi superioritatea acestei căi, spunea că ei au primit o lege nu în table de piatră, ci în tablele inimii celei trupeşti (II Corinteni 3, 3).

Cu vremea, însă, oamenii s-au abătut de la drumul cel drept; unii din pricina învăţăturilor greşite, iar alţii din pricina vieţii şi a purtărilor lor; de aceea a fost nevoie să fie însemnate iarăşi în scris faptele şi cuvintele lui Dumnezeu.

Gândeşte-te cât de rău am ajuns ! Noi, care eram datori să vieţuim atât de curat, încât să nu mai fi avut nevoie de Sfintele Scripturi, ci în loc de hârtie să fi dat Duhului inimile noastre spre a scrie pe ele, am pierdut cinstea aceasta şi am ajuns să avem nevoie de scrieri, să eşuăm din nou în a ne folosi cum trebuie chiar de acest de-al doilea leac. Căci dacă este o vină a avea nevoie de cuvânt scris şi de a nu fi atras asupra noastră harul Duhului, socoteşte cât de grea vină este a nu voi să ne folosim nici măcar după ce am primit acest ajutor, ci tratând mai degrabă ceea ce este scris cu indiferenţă, ca şi cum ar fi fost dat fără scop, şi la întâmplare, şi astfel atrăgând asupra noastră mai mare osândă”[23].

Sfântul Ioan Gură de Aur susţine aici necesitatea studierii Sfintei Scripturi, dar totodată el spune că dacă lucrurile ar fi stat aşa cum ar trebui să stea, noi nu am avea nevoie de Sfânta Scriptură; că ducând o viaţă curată, în loc de scrieri, harul ar călăuzi sufletul, şi că această cale a cunoaşterii duhovniceşti este mai înaltă. Dumnezeu a grăit cu patriarhii şi apostolii Lumea 100 1fără ajutorul Scripturii. Necesitatea Sfintei Scripturi a apărut când unii s-au abătut de la adevărata învăţătură, iar alţii de la curăţia vieţii. Scriptura este atunci un al doilea leac. Noi merităm chiar mustrare pentru că avem nevoie de Scriptură.

Este limpede în primul rând că Sfântul Ioan Gură de Aur nu identifică Sfânta Scriptură cu creştinismul. El numeşte Scriptura ajutor, leac. În mod evident, viaţa religioasă poate exista făcând abstracţie de Sfânta Scriptură şi fără Sfânta Scriptură, care este doar unul din ajutoarele pentru această viaţă. Viaţa sufletului care se mântuieşte este hrănită de Duhul dumnezeiesc, bineînţeles, în Biserică. Este voia Duhului dumnezeiesc ca, pentru povăţuirea oamenilor, să se folosească instrumentul Scripturii, al cărţilor, mai ales după ce sufletul a încetat să mai poată percepe lucrarea directă a Duhului.

 

Sfântul Isidor Pelusiotul

 

Este extraordinar că argumentaţia făcută de Sfântul Ioan Gură de Aur este repetată aproape cuvânt cu cuvânt de Sfântul Isidor Pelusiotul[24] în epistola sa către diaconul Isidor. În cuvântul Sfântului Ioan Gură de Aur, Sfântul Isidor a văzut o mare care revarsă o mulţime de idei. Isidor însuşi era cu totul încântat de argumentaţia Sfântului Ioan Gură de Aur, cu toate că el admitea că la prima vedere ea poate părea întrucâtva incredibilă sau chiar provocatoare. ,,O poţi găsi greu de crezut – scrie Sfântul Isidor –, dar după ce o vei asculta cu atenţie şi te vei gândi bine, nu numai că te vei minuna de ea, dar ai putea chiar să începi să aplauzi. Deci, ce este acest lucru care la început pare neverosimil şi după o vreme nu numai că devine uluitor, dar chiar vrednic de aplauze ? Îţi voi explica în câteva cuvinte această mare care revarsă o mulţime de idei”. Apoi, Sfântul Isidor repetă argumentaţia Sfântului Ioan Gură de Aur[25].

În sfârşit, marele ascet şi marele cunoscător al problemelor vieţii duhovniceşti şi mântuirii, Sfântul Isaac Sirul[26], fost episcop al iubitoarei de Hristos cetăţi Ninive, adevereşte că pentru un om care ajunge la desăvârşire, care se află pe treptele mai înalte ale vieţii pustniceşti contemplative, Sfânta Scriptură nu mai are aceeaşi însemnătate ca cea pe care o are pentru oamenii care nu au atins încă o stare avansată de desăvârşire:

,,Până când omul nu-L va primi pe Mângâietorul, el are nevoie de dumnezeieştile Scripturi pentru a întipări în inima sa amintirea celor bune, pentru a păstra străduinţa sa pentru cele bune mereu înnoită prin citirea neîncetată, şi pentru a păzi sufletul său de subtilităţile căilor păcatului; fiindcă el nu a dobândit încă puterea Duhului care alungă acea înşelare care sechestrează amintirile folositoare sufletului şi îl face pe om rece prin distragerea minţii sale. Când puterea Duhului a pătruns puterile [noetice] ale sufletului lucrător, atunci în locul legilor Scripturii, poruncile Duhului prin rădăcini în inima lui, şi un om este învăţat în chip tainic de Duhul şi nu are nevoie de ajutor de la materia sensibilă. Fiindcă, atâta vreme cât inima primeşte învăţătura sa de la materie, eroarea şi uitarea urmează numaidecât lecţiei; dar când învăţătura vine de la Duhul, memoria sa este păstrată neatinsă”[27].

Aici noi putem observa ideea pe care o are în comun cu Sfântul Ioan Gură de Aur, că Scriptura este un ajutor pentru viaţa duhovnicească. Citirea Scripturii înnoieşte în suflet străduinţa sa pentru bine. Dar viaţa sufletului nu este conţinută în întregime de Scriptură. Aceasta este o viaţă a harului, iar harul este dat sufletului cu siguranţă nu de cartea Sfintei Scripturi, ci de Sfântul Duh, trimis Bisericii.

Aceste argumente menţionate de marii Părinţi ai Bisericii pot părea provocatoare la prima vedere, dar dacă le cântărim bine şi le aşezăm în sistemul general al perspectivei Bisericii Ortodoxe, atunci este cu neputinţă să nu fim de acord că există în ele o mare care revarsă o mulţime de idei. Noi putem vedea în ele concepţia Bisericii despre Scriptură. Aceste cuvinte ar putea fi spuse doar de oameni care trăiesc în întregime în Biserică, care şi-au însuşit pe deplin idealul religios al Bisericii, care constă nu într-o nouă învăţătură savantă, ci într-o nouă viaţă a omenirii mântuite, clădită de Sfântul Duh pe temelia întrupării Fiului lui Dumnezeu.

Dar, fără îndoială, în ideile patristice citate aici există o concepţie despre Scriptură cu care nu suntem obişnuiţi. Această concepţie despre Scriptură este de înţeles numai pentru cei care trăiesc în mod conştient şi exclusiv potrivit idealului religios. Idealul religios al Bisericii, idealul îndumnezeirii de care sunt pline slujbele noastre dumnezeieşti, este, în conştiinţa contemporană, tărâmul a foarte puţini.

Poate că cel mai întristător lucru din zilele noastre este denaturarea lui Hristos şi a Bisericii. Creştinismul nu este văzut ca noua viaţă a omenirii mântuite, unită în Biserică, ci ca suma anumitor poziţii teoretice şi morale. Ei au început acum să vorbească prea mult şi prea des despre învăţăturile creştine şi au început să uite de viaţa Bisericii. În acelaşi timp ei au început de asemenea să uite că cea mai importantă parte a lucrării lui Hristos este Întruparea Sa. Ei au început să-l privească pe Hristos mai mult ca pe un învăţător înţelept, în timp ce adevărul că El este Fiul lui Dumnezeu a trecut în fundal. Pentru a fi un învăţător nu este necesar a fi Fiul Unul-Născut al lui Dumnezeu, de o fiinţă cu Dumnezeu Tatăl. Ei sunt gata să-i recunoască drept creştini nu numai pe arieni, ci chiar pe cei care, asemenea evreilor din vechime, Îl socotesc pe Hristos fiul obişnuit al unui tâmplar din Nazaret, sau în cel mai bun caz un învăţător religios strălucit precum Buddha, Confucius şi alţii.

Aici [în Rusia], printre noi, chiar Lev Tolstoi a ajuns să fie considerat creştin, şi mai mult, nu unul obişnuit, ci un ,,adevărat creştin”. Pentru conştiinţa religioasă contemporană, numai învăţătura lui Hristos este necesară şi de înţeles, dar nu este nevoie de Hristos Dumnezeu-Omul şi de viaţa nouă pe care El a adus-o pe pământ şi care a fost păstrată în unicul organism plin de har al Bisericii. În conştiinţa religioasă contemporană, Hristos a fost dat jos de pe tronul Său de-a dreapta lui Dumnezeu Tatăl şi a fost aşezat în amvonul unui propovăduitor.

Dacă noi avem înaintea noastră un învăţător, atunci fiecărui cuvânt al său, fiecărui text în care este reflectată în orice fel învăţătura sa trebuie să i se acorde o însemnătate aparte. Ceva asemănător s-a petrecut cu Sfânta Scriptură. I-a fost acordată o însemnătate deosebită pentru ea însăşi şi independent de Biserică când idealul luminos al Bisericii a devenit neclar. Sfânta Scriptură a devenit obiectul unei atenţii speciale şi a studiului complex din vremea Reformei germane, când persoana individuală a fost pusă în locul Bisericii şi uşa către raţionalism a fost deschisă larg, astfel înăbuşind orice viaţă bisericească autentică. Ucigând întreaga viaţă bisericească, protestantismul a mers înainte în principiu exclusiv sub stindardul Sfintei Scripturi, proclamând fiecare literă a ei a fi insuflată dumnezeieşte.

Până şi astăzi protestantismul iese în public cu discursuri despre respectul deosebit pentru Sfânta Scriptură, cu toate că credinţa în dumnezeirea lui Hristos nu mai este considerată obligatorie nici măcar pentru pastori, aşa cum s-a văzut în anii din urmă din cazul pastorului Jatho[28] – acel Tolstoi german în veşmânt de pastor –, ca şi din simpatia pastorilor pentru noii mitologi conduşi de Arthur Drews[29], care susţine că Hristos ca personaj istoric nu a existat niciodată. Pierzându-L pe Hristos cel viu şi viaţa bisericească autentică, protestanţii au început să se închine Noului Testament ca şi cum ar fi fost un soi de fetiş. Intraţi într-o biserică protestantă a sectelor protestante extremiste, şi veţi vedea şiruri de scaune aşezate spre o catedră cu o Biblie pe ea. Pe scurt, dacă îndepărtezi icoana din orice sală de clasă sau aulă[30], ai o biserică protestantă. Pentru protestanţi, este ca şi cum Evanghelia ar fi fost lucrarea lui Hristos Învăţătorul, care trebuie studiată pentru a fi creştin. Astfel, protestantismul încearcă să înlocuiască întregul râu adânc al vieţii pline de har a Bisericii cu un singur curent, luat separat. Răzvrătindu-se împotriva papei [un om], protestanţii au făcut din Biblie un ,,papă de hârtie”, şi adularea din urmă este mai amarnică ca cea dintâi.

Reiese că Sfânta Scriptură este apreciată mai mult de cei care au pierdut Biserica, dar aceasta este doar în aparenţă.

Sfânta Scriptură ar trebui privită ca una din manifestările vieţii pline de har a Bisericii. Dar cei care nu sunt în Biserică nu au deloc această viaţă plină de har. Tot discursul protestanţilor şi sectanţilor despre insuflarea dumnezeiască a Sfintei Scripturi este doar vorbărie goală, care este obscură şi extrem de incertă chiar pentru ei. Puterea duhovnicească vie nu poate fi ataşată în mod magic la lucrurile moarte, lipsite de viaţă. De exemplu, există iubitori pasionaţi ai icoanelor străvechi, care în ce priveşte religia sunt nihilişti. Este posibil atunci ca icoanele din colecţiile lor să rămână exact aşa cum erau: străvechi şi cinstite, profund venerate şi sărutate în măreţele biserici din vechime ?

Duhul suflă unde vrea El. El dă viaţă unuia Trup al lui Hristos. Ce fel de insuflare dumnezeiască poate exista în afara Bisericii, fără Duhul lui Dumnezeu ? Dacă aspectul plin de har al Sfintei Scripturi este distrus în afara Bisericii, atunci ce rămâne ? Noi rămânem cu Biblia, cărţile, o lucrare literară, un monument literar. În Biserică Sfânta Scriptură nu este totul, dar în afara Bisericii nu există Sfânta Scriptură, nici Cuvântul lui Dumnezeu; ce rămâne din Sfânta Scriptură sunt doar cărţile. Foarte adesea oameni din afara Bisericii vorbesc despre respectul lor pentru Sfânta Scriptură şi acuză Biserica că o dispreţuieşte. Însă astfel de vorbe nu reprezintă decât înşelare de sine şi o înţelegere greşită regretabilă. Putem gândi corect despre Scriptură doar pornind de la ideea de Biserică, şi putem utiliza corect Scriptura spre propriul folos doar trăind în Biserică. În afara Bisericii, în afara vieţii Bisericii, creştinismul se reduce la nimic[31], iar citirea monumentelor literare nu poate înlocui o viaţă moartă.

În definirea esenţei Sfintei Scripturi, noi putem formula acum următoarea propoziţie:

Sfânta Scriptură este unul din aspectele vieţii pline de har a Bisericii, şi în afara Bisericii nu poate fi nici o Sfântă Scriptură în adevăratul sens al cuvântului.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 100/septembrie-octombrie 2016

 

 

 

PARTEA A III-A

Dacă instituim această perspectivă asupra Sfintei Scripturi, atunci se cuvine să ne exprimăm dezaprobarea faţă de perspectiva care domneşte chiar în teologia noastră [ortodoxă] academică, potrivit căreia Sfânta Scriptură este în primul rând o sursă a învăţăturii Bisericii. Trebuie să recunoaştem că problema surselor învăţăturii este într-o stare aproape iremediabilă în dogmatica noastră filozofică. De obicei, se vorbeşte despre două surse ale învăţăturii: Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie. Ambele sunt necesare, cu toate că adeseori se dă prioritate Sfintei Scripturi. În disputele cu sectanţi şi protestanţi se fac multe eforturi pentru a dovedi că doar Sfânta Scriptură nu este suficientă, că pe lângă Scriptură este nevoie şi de Sfânta Tradiţie.

Dar dacă Sfânta Scriptură este o sursă de învăţătură, cum extragem învăţătura conţinută în această sursă ? Este de ajuns să amintim arianismul şi Sinodul Ecumenic I pentru a înţelege că orice erezie este întemeiată pe Scriptură. Se naşte în mod limpede întrebarea: ,,Cum trebuie să înţelegem Scriptura, astfel încât să dobândim din ea adevărata învăţătură ?” ,,Ea trebuie înţeleasă potrivit Tradiţiei”, ne răspund [Sfinţii Părinţi]. ,,Minunat ! Şi ce fel de tradiţie trebuie să primim ?” ,,Pe cea care nu contrazice Scriptura”. Ce obţinem de aici ? Scriptura trebuie interpretată potrivit Tradiţiei, şi Tradiţia trebuie verificată cu Scriptura. Obţinem o logică circulară, idem per idem[32], sau, tradus întrucâtva inexact din rusă, istoria viţelului alb[33].

Învăţătura Bisericii are o singură sursă: Sfântul Duh, care sălăşluieşte în Biserică, despre care Hristos a făgăduit că va povăţui Biserica la tot adevărul (Ioan 16, 13). Astfel, Biserica deţine adevărata învăţătură nu fiindcă ea o preia din Sfânta Scriptură şi Sfânta Tradiţie, ci doar pentru că ea este în realitate Biserica Dumnezeului celui Viu, stâlpul şi întărirea adevărului, povăţuită de Sfântul Duh. Este necesar să vorbim doar despre Biserică. Atât Sfânta Scriptură cât şi Sfânta Tradiţie stau sau cad odată cu Biserica. A.S. Homiakov[34] a scris foarte bine în Tratat privind expunerea catehetică a învăţăturii despre Biserică:

,,Duhul lui Dumnezeu, care sălăşluieşte în Biserică, călăuzind-o şi făcând-o înţeleaptă, Se manifestă în ea în multe chipuri: în Scriptură, în Tradiţie, şi în lucrări; fiindcă Biserica, săvârşind lucrările lui Dumnezeu, este Biserica care păstrează Tradiţia şi care a scris Scriptura. Nu indivizii, nici o mulţime de indivizi din Biserică păstrează Tradiţia şi au scris Scriptura, ci Duhul lui Dumnezeu, care vieţuieşte în totalitatea Bisericii. Prin urmare este cu neputinţă şi impropriu a căuta bazele Tradiţiei în Scriptură, sau dovezi ale Scripturii în Tradiţie, sau justificări ale Scripturii şi Tradiţiei în lucrări. Pentru cel care trăieşte în afara Bisericii nici Scriptura, nici Tradiţia, nici lucrările nu sunt pe înţelesul său. Însă, pentru cel care rămâne în Biserică şi care este în comuniune cu Duhul Bisericii, unitatea lor este evidentă prin harul care există în ea”[35].

O dezbatere minunată şi profundă pe aceeaşi temă poate fi citită de asemenea în Epistola Patriarhilor Bisericii Soborniceşti a Răsăritului despre credinţa ortodoxă[36]: ,,Aşadar, mărturia Bisericii Soborniceşti nu este, credem noi, inferioară în autoritate cele a dumnezeieştii Scripturi. Fiindcă unul şi acelaşi Sfânt Duh fiind autorul amândurora, este pe deplin acelaşi lucru a fi învăţat de Scriptură cu a fi învăţat de Biserica Sobornicească. Mai Lumea 101mult, când cineva vorbeşte de la sine, el este pasibil de a greşi, de a înşela şi a fi înşelat. Dar Biserica Sobornicească, fiindcă nu a vorbit, nici nu vorbeşte niciodată de la ea însăşi, ci de la Duhul lui Dumnezeu – care, fiind învăţătorul ei, o face pe ea în mod statornic îmbelşugată de-a pururi –, este cu neputinţă a greşi în vreun fel, sau a înşela câtuşi de puţin sau a fi înşelată; ci asemenea dumnezeieştii Scripturi, ea este infailibilă şi are autoritate veşnică”[37].

 

Arhiepiscop Ilarion Troiţki

 

Trăind şi fiind învăţat în Biserică, în care propovăduirea apostolică prin viu grai este neîncetată, omul poate cunoaşte dogmele credinţei creştine din Biserica Universală, şi aceasta nu fiindcă Biserica însăşi îşi trage dogmele sale din Scriptură, ci pentru că ea le deţine de la naşterea sa; dacă ea, deliberând asupra unei anumite învăţături, citează fragmente specifice din Scriptură, aceasta nu se face pentru a-şi deduce dogmele, ci exclusiv pentru întărirea lor. În concluzie, cel care îşi întemeiază credinţa doar pe Scriptură, nu dobândeşte plinătatea credinţei şi nu-i cunoaşte însuşirile.

În concordanţă totală cu această afirmaţie plină de autoritate, noi putem reduce totul la credinţa în Biserică. Dacă un om crede în Biserică, atunci pentru el Sfânta Scriptură primeşte semnificaţia sa adecvată.

Cu toate acestea, cei care nu au dobândit plinătatea credinţei, care nu cunosc atributele ei, care nu înţeleg că este imposibil a concepe creştinismul altfel decât ca Biserica – astfel de oameni resping în mod grosolan şi blasfemiator credinţa în Biserică. Lev Tolstoi a procedat în acest fel şi a scris în introducerea la Expunerea succintă a Evangheliei: ,,A afirma că expresia unei învăţături particulare este o expresie dumnezeiască a Sfântului Duh este culmea mândriei şi stupidităţii. Este culmea mândriei de vreme ce nu există nimic mai arogant decât a spune că cuvintele pe care le-am rostit au fost grăite de Dumnezeu Însuşi prin mine; şi este culmea stupidităţii deoarece nu există nimic mai prostesc decât a răspunde pretenţiei cuiva că Dumnezeu Însuşi vorbeşte prin gura lui spunând: Nu, nu prin gura ta, ci prin a mea grăieşte Dumnezeu, şi El spune contrarul a ce spune Dumnezeul tău. Între timp, aceasta este exact ceea ce spun toate sinoadele, toate crezurile şi toate bisericile, şi din aceasta decurg şi au decurs toate relele care au fost comise şi sunt comise în lume în numele credinţei”[38].

Aceste cuvinte grosolane ale ,,adevăratului creştin” şi ,,marelui învăţător” diletant sunt pasibile de a fi repetate într-o formă sau alta de mulţi oameni. Credinţa în Biserică este o nevoinţă[39], şi nu una uşoară, şi uneori este mai presus de puterea contemporanilor noştri. A trăi în Biserică înseamnă, înainte de toate, a iubi, a trăi prin dragoste; şi a trăi prin dragoste înseamnă a lupta împotriva iubirii de sine păcătoase, de care suferă foarte mulţi oameni. În particular, credinţa în Biserică este o nevoinţă pentru minte, deoarece Biserica cere supunere faţă de ea. A face raţiunea cuiva să se supună Bisericii este îndeosebi dificil, deoarece această supunere afectează în mod statornic întreaga viaţă a acelei persoane.

În ce priveşte Biserica, nevoinţa minţii este legată de nevoinţa voinţei. Să ne imaginăm pentru o clipă că oamenii se supun în totalitate Bisericii. Cât de mulţi idoli, cât de mulţi zei şi chipuri cioplite trebuie să nimicească ? Nu doar de Nipru[40], ci de o mare întreagă ar fi nevoie pentru a cufunda toţi aceşti idoli. Şi încă, nevoinţa minţii nu vine cu uşurinţă la un om a cărui raţiune îl face să se mândrească. Episcopul Teofan Zăvorâtul[41] spune:

,,Este remarcabil cum Înţelepciunea îi cheamă la sine pe cei nesăbuiţi: Cel ce este neînţelept să se abată la mine (Pildele lui Solomon 9, 4). În consecinţă, celor deştepţi le este interzis să intre în Casa Înţelepciunii, sau Sfânta Biserică. Cineva trebuie să lase deoparte orice soi de deşteptăciune la însăşi intrarea în această Casă. Pe de altă parte, dacă toată înţelepciunea şi cunoaşterea trebuie găsite în Casa Înţelepciunii, atunci în afara acestei Case, în afara Sfintei Biserici, domnesc doar prostia, ignoranţa şi orbirea. Cât de minunat este ceea ce a întemeiat Dumnezeu ! Când intri în Biserică, lasă-ţi deoparte mintea, şi vei deveni cu adevărat înţelept; dezbară-te de preocupările egocentriste şi vei deveni cu adevărat lucrător; leapădă-ţi propriul ego, şi vei deveni cu adevărat stăpân pe tine. Ah, măcar de-ar putea pricepe lumea această înţelepciune ! Dar aceasta este ascunsă de ea. Neînţelegând înţelepciunea lui Dumnezeu, lumea vociferează împotriva ei, şi lumea îi ţine pe aceşti înţelepţi nebuni în orbirea lor”.

Astăzi sunt mulţi astfel de ,,înţelepţi nebuni”, deoarece omenirea a devenit prea ,,deşteaptă” şi încearcă să devină încă mai deşteaptă. Mintea omenească devine tot mai arogantă. Însă, mândria şi aroganţa de orice fel sunt incompatibile cu Biserica. Chiar din timpul Bisericii primare, a fost constatată legătura dintre mândrie şi apostazia şi opoziţia faţă de Biserică. ,,S-au iscat şi se iscă erezii, fiindcă o minte care este pervertită nu are pace”[42], scrie Sfântul Chiprian al Cartaginei[43]. ,,Oamenii mândri şi nesupuşi în mod voit ... fie părăsesc Biserica, fie lucrează împotriva Bisericii”[44].

Tocmai această mentalitate anti-Biserică şi anti-creştină stă la baza separării Sfintei Scripturi de Biserică. Biserica este negată în timp ce Sfânta Scriptură este recunoscută. Biserica este defăimată în timp ce Sfânta Scriptură este preamărită. Teza noastră, potrivit căreia Sfânta Scriptură poate exista doar în Biserică şi nu poate exista în afara ei, merită să fie tratată mai într-amănunt, astfel ca adevărul să poată triumfa asupra greşelii şi înţelegerii eronate. Plecând de la ideea de Biserică, noi am reflectat asupra însăşi esenţei Scripturii. Aceeaşi idee conturează şi atitudinea noastră faţă de Sfânta Scriptură. Doar prin păstrarea cu fermitate a ideii de Biserică noi vom putea respinge cuvintele false ale celor care despart cele de nedespărţit, separând Sfânta Scriptură de Biserică.

Astăzi, noi ne confruntăm tot mai des cu acest gen de raţionament: ,,Noi citim cutare şi cutare lucru în Sfânta Scriptură. Biserica învaţă diferit. Deci Biserica greşeşte”. Toate soiurile de sectanţi psalmodiază monoton în acest chip până la dezgust. Există chiar aceia care repetă aceste idei în timp ce se numesc creştini, adică, ei au adoptat o aroganţă de neînţeles în atitudinea lor faţă de Biserică, plasându-se pe ei înşişi mult deasupra ei. Susţinând punctul de vedere descris mai sus cu privire la sursele învăţăturii, nu este uşor a răspunde adecvat.

Haideţi să examinăm, de exemplu, problema cinstirii icoanelor. Un sectant precizează interdicţia imaginilor din Vechiul Testament (potrivit Ieşirea 20, 4), sau cuvintele lui Hristos despre închinarea în duh (potrivit Ioan 4, 23). Pentru el icoanele sunt o contradicţie. Să răspundem oare zicând că cinstirea icoanelor este întemeiată pe Tradiţie ? Dar Tradiţia trebuie acceptată doar dacă ea nu contrazice Scriptura. Referirile, de pildă, la heruvimul de pe perdeaua templului din Vechiul Testament nu sunt foarte convingătoare. Astfel, disputa continuă la nesfârşit şi fără de nici un folos deoarece misionarii înşişi adoptă perspectiva sectantă, şi acea perspectivă prin însăşi esenţa sa conduce doar la o bătălie în cuvinte, dar nu la adevăr.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 101/noiembrie-decembrie 2016

 


[1] Arhimandrit Ilarion, Sfânta Scriptură şi Biserica (Sviaşenoie Pisanie i Ţerkov), Editura lui A.I. Sneghireva, Moscova, 1914.

[2] Arhiepiscopul Ilarion se referă la controversa ariană. Ereticul din secolul al IV-lea, Arie (cca 250-336) pretindea că Fiul este o fiinţă creată, nu de aceeaşi substanţă cu Tatăl, în opoziţie cu învăţătura Bisericii că Fiul este necreat şi de aceeaşi substanţă (consubstanţial sau de o fiinţă) cu Tatăl.

[3] Sfântul Atanasie cel Mare, Împotriva arienilor, Cuvântul I.1.

[4] Marcion de Sinope (cca 85-160), un eretic gnostic, care a propus respingerea Vechiului Testament şi publicarea exclusivă a Noului Testament pentru a suprima dependenţa lui de Vechiul Testament.

[5] Sfântul Irineu al Lyonului, Împotriva ereziilor IV.9.3 (Părinţi Ante-niceeni [Ante-Nicene Fathers, ANF 1]), p. 472.

[6] Sfântul Irineu al Lyonului († cca 202), episcop de Lugdunum (astăzi Lyons în Franţa), născut probabil în Smirna (astăzi Izmir în Turcia), Asia Mică. Unul din cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii, el a fost cel mai bine cunoscut pentru scrierile sale apologetice împotriva dogmelor gnosticilor, unde el a afirmat autoritatea apostolică a Bisericii Universale prin succesiunea episcopilor ei.

[7] Op. cit., IV.34.1 (ANF 1, p. 511).

[8] Sfântul Epifanie al Ciprului (cca 310-403), episcop de Salamina Ciprului şi mitropolit al întregii insule. El este cel mai bine cunoscut pentru lucrarea sa enciclopedică Panarion (Cutia cu doctorii), în care el face o recapitulare a ereziilor care existaseră până în acea vreme.

[9] Panarion 31.33 (trad. Frank Williams [New York: E.J. Brill, 1987], p. 189).

[10] Op. cit., IV.34.1 (Sources Chretiennes [SC] 100:846; cf. ANF 1, p. 511).

[11] Op. cit. 99 (cf. trad. John Behr, Despre propovăduirea apostolică [Crestwood, N.Y.: St Vladimir’s Seminary Press, 1997], p. 100-101.)

[12] Slujba la Naşterea Domnului, stihiră la litie.

[13] Împotriva ereziilor III.10.2.

[14] Vladimir Soloviov (1853-1900), filozof rus, faimos pentru poziţiile sale idealiste şi vederile sincretiste asupra religiei, şi pentru a fi fost unul din fondatorii ereziei sofiologiei.

[15] Lev Tolstoi (1828-1910), scriitor şi gânditor rus remarcabil care, pe lângă imensa sa lucrare literară, este cunoscut pentru vederile sale religioase particulare, când el a respins orice temeiuri teologice şi metafizice pentru creştinism, denigrându-l până la nivelul unui simplu sistem social şi moral. În Expunere succintă a Evangheliei, publicată în 1896, Tolstoi a extras din Evanghelii doar cuvintele lui Hristos, şi doar pe cele pe care el însuşi le-a simţit a fi autentice. Este lipsit de orice referire la dumnezeirea lui Hristos sau la orice miraculos. Tolstoi a atras numeroşi adepţi, care au creat o religie bazată pe învăţăturile lui.

[16] Op. cit. (Geneva, 1890), p. 9, 11.

[17] Împotriva ereziilor III.4.2 (ANF 1, p. 417).

[18] Împotriva ereziilor V.20.2 (ANF 1, p. 548).

[19] Apostolul este o carte care cuprinde Faptele Apostolilor şi Epistolele Apostolice, care este utilizată în slujbele Bisericii Ortodoxe.

[20] Veşmântăria este un loc separat în clădirea bisericii (adeseori chiar în sfântul altar) unde sunt păstrare vasele liturgice şi veşmintele preoţeşti.

[21] Sfântul Ioan Gură de Aur (347-407), arhiepiscop al Constantinopolului. Unul din autorii cei mai renumiţi ai Bisericii, extinzând influenţa sa de-a lungul veacurilor prin numeroasele sale scrieri teologice şi pastorale. Cel mai larg răspândit text al dumnezeieştii liturghii din Biserica Ortodoxă este atribuit lui.

[22] Potrivit ,,Omilie despre folosul citirii Sfintei Scripturi”, Opere, vol. III, Academia Duhovnicească din Sankt Petersburg, p. 74 (în rusă).

[23] Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evanghelia de la Matei 1.1-2 (Părinţi niceeni şi post-niceeni [Nicene and Post-Nicene Fathers, NPNF], 1.10, p. 1).

[24] Sfântul Isidor Pelusiotul († cca 436), autor ascetic în tradiţia Părinţilor Pusztiei, care a vieţuit într-o mânăstire din apropiere de oraşul egiptean Pelusium.

[25] Epistole 3.106, în Opere, partea a doua, Moscova, 1860, p. 158-160 (în rusă).

[26] Sfântul Isaac Sirul († cca 700), episcop de Ninive (în prezent în apropiere de Mosul, în Irak), care mai târziu s-a sihăstrit. El este cel mai bine cunoscut pentru omiliile sale profunde privind viaţa duhovnicească lăuntrică.

[27] Sfântul Isaac Sirul, Omilii ascetice 6, Mânăstirea Schimbarea la Faţă a Domnului, 1984, p. 58.

[28] Carl Jatho (1851-1913), pastor luteran din Köln, Germania, a cărui propovăduire controversată a fost extrem de neconvenţională, abandonând principiile de bază ale creştinismului. El a fost acuzat de erezie şi a fost îndepărtat din slujbă în 1911.

[29] Arthur Drews (1865-1935), filozof şi scriitor german, cunoscut pentru opiniile sale că Iisus Hristos ca personaj istoric nu a existat niciodată în lume, şi prin urmare viaţa Sa descrisă în Evanghelii nu este decât un mit.

[30] În Rusia dinainte de Revoluţie era un obicei ca fiecare sală de clasă din şcolile publice să aibă o icoană a lui Hristos.

[31] Pentru mai multe amănunte pe această temă, a se vedea arhiepiscop Ilarion Troiţki, Creştinism sau Biserică ?

[32] Literalmente, ,,aceeaşi prin aceeaşi”. Un fel de ilustrare care nu face nici o adăugire reală la determinarea unei chestiuni aflate în discuţie.

[33] ,,Istoria viţelului alb”: o zicală rusă care indică de obicei imposibilitatea tragerii unei concluzii logice din ceva.

[34] Alexie Homiakov (1804-1860), filozof religios şi poet rus, aparţinând mişcării slavofililor. Cele mai importante lucrări ale sale se concentrează pe ecleziologia ortodoxă, în care el apără sobornicitatea şi unitatea Bisericii.

[35] Biserica este Una, cap. V [Despre unitatea duhovnicească: un manual de texte slavofile (On Spiritual Unity: A Slavophile Reader), editori Boris Jakim şi Robert Bird, Hudson, New York: Lindisfarne Books, 1998, p. 34-35].

[36] Cunoscută de asemenea ca Mărturisirea lui Dositei, patriarhul Ierusalimului, şi aprobată de Sinodul din Ierusalim din 1672. A fost trimisă în 1723 în Rusia şi Anglia.

[37] Op. cit., Canonul 2 [Crezurile şi mărturisirile de credinţă din tradiţia creştină, vol. I: Cele timpurii, răsăritene şi medievale (Creeds and Confessions of Faiths in the Christian Tradition, Volume I: Early, Eastern, and Medieval), editori Jaroslav Pelikan şi Valerie Hotchkiss, New Haven, Connecticut: Yale University Press, 2003, p. 616].

[38] Op. cit., Geneva, 1890, p. 14-15.

[39] Autorul foloseşte cuvântul podvig, care înseamnă faptă ascetică, strădanie duhovnicească sau, simplu, luptă creştină.

[40] Aluzie la botezul ţinuturilor ruse (988) sub marele cneaz Vladimir (958-1015), când poporul din capitala Kiev s-a botezat în apele râului Nipru, în care a fost aruncată statuia detronată a lui Perun, zeul păgân suprem al religiei slave anterioare.

[41] Sfântul Teofan Zăvorâtul (1815-1894), episcop ortodox rus de Tambov, renumit pentru numeroasele sale scrieri teologice şi pastorale.

[42] Sfântul Chiprian al Cartaginei, Despre unitatea Bisericii universale, cap. X, [Despre Biserică: scrieri alese (On the Church: Select Treatises), Seria Patristică Populară 32, Crestwood, New York: St Vladimir’s Seminary Press, 2006, p. 161].

[43] Sfântul Chiprian al Cartaginei († 258), episcop al Cartaginei în Africa de Nord, în apropiere de Tunisul de astăzi. El este un Părinte important al Bisericii, binecunoscut pentru scrierile sale despre viaţa tainică şi unitatea Bisericii. El a murit ca mucenic în timpul persecuţiei creştinilor sub împăratul roman Valerian.

[44] Idem, Epistola 59.7 [Despre Biserică: scrisori alese (On the Church: Select Letters), Seria Patristică Populară 33, Crestwood, New York: St Vladimir’s Seminary Press, 2006, p. 151-152].