Creştinismul înseamnă purtarea crucii

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Articol apărut în cartea Timpurile actuale în lumina cuvântului lui Dumnezeu: predici şi cuvântări,

vol. I, tipărită la Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville

 

Dumnezeiescul Purtător al crucii, Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos ne încredinţează cu toată limpezimea de faptul că creştinismul înseamnă purtarea crucii. Când Sfântul Apostol Petru, neluminat încă de darul Sfântului Duh şi călăuzit de simţăminte pur omeneşti, a încercat să-L convingă să nu-Şi poarte crucea, Domnul au certat pe Petru, zicând: mergi înapoia mea satano, că nu cugeţi cele ce sunt ale lui Dumnezeu, ci cele ce sunt ale oamenilor (Marcu 8, 31-33). Imediat după aceasta, chemând norodul laolaltă cu ucenicii, Domnul a rostit cuvinte remarcabile care au devenit esenţiale pentru oricine doreşte cu sinceritate să urmeze calea vieţii creştine: Cel ce voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa, şi să-mi urmeze mie (Marcu 8, 34).

Unul dintre dascălii şi propovăduitorii noştri de seamă întreabă: ,,Dacă îţi iei crucea şi-L urmezi pe Hristos, unde vei merge ? Evident, în acelaşi loc în care a mers El Însuşi când Şi-a luat crucea, adică spre Golgota, spre pătimire, spre răstignire”. Aşa au înţeles întotdeauna aceste cuvinte toţi creştinii adevăraţi, începând cu ucenicii cei mai apropiaţi ai Domnului, sfinţii apostoli.

Din cartea Faptele Apostolilor, noi învăţăm că sfinţii apostoli au început să poarte această cruce a pătimirii pentru Hristos, cu o lepădare de sine totală, imediat după pogorârea Sfântului Duh asupra lor. Când, pentru propovăduirea lor curajoasă a lui Hristos, au fost întemniţaţi din ordinul sinedriului şi apoi au fost bătuţi, ei s-au bucurat că pentru numele lui s-au învrednicit a se necinsti (Faptele Apostolilor 5, 41). Şi cât de multă suferinţă a îndurat Apostolul Petru pentru propovăduirea lui, şi apoi, aşa cum s-a spus în aceeaşi carte a Faptelor, Sfântul Apostol Pavel spune despre sine că era întru ostenele mai mult, întru bătăi peste măsură, în temniţă mai ades, în morţi de multe ori. De la iudei de cinci ori câte patruzeci fără una am luat. De trei ori cu toiege am fost bătut, o dată cu pietre am fost împroşcat, de trei ori s-a sfărâmat corabia cu mine, o noapte şi o zi întru adânc am petrecut; în călătorii de multe ori, în primejdii în râuri, în primejdii de către tâlhari, în primejdii de către rudenii, în primejdii de către păgâni, în primejdii în cetăţi, în primejdii în pustie, în primejdii în mare, în primejdii între fraţii cei mincinoşi. Întru osteneală şi în supărare, în privegheri de multe ori, în foame şi în sete, în posturi adeseori, în frig şi în golătate (II Corinteni 11, 23-27). În cele din urmă, aceşti doi mari apostoli de căpetenie şi-au încheiat viaţa lor pământească prin mucenicie pentru Hristos. Aproape toţi ceilalţi apostoli şi-au sfârşit de asemenea viaţa prin nevoinţa muceniciei.

Epistolele apostoleşti şi dintre ele îndeosebi cele 14 epistole ale Sfântului Apostol Pavel, care datorită importanţei conţinutului lor sunt pe drept numite de către mulţi o ,,a doua Evanghelie”, caracterizează în acelaşi fel viaţa creştină ca fiind actul de a purta crucea. Ele ne învaţă acelaşi lucru pe care Sfinţii Apostoli Pavel şi Varnava l-au propovăduit creştinilor de curând convertiţi în timpul primei lor călătorii misionare în Asia Mică: Prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22).

Cât de aspru condamnă Sfântul Apostol Iacov, fratele Domnului, pe acei creştini care vor să trăiască în belşug şi să se veselească şi, dimpotrivă, îi laudă pe cei care îndură pătimiri cu răbdare şi smerenie. Ca pildă de patimă rea, el propune să privim către prooroci care au grăit în numele Domnului (Iacov 5, 10) şi către Dreptul Iov. El numeşte prieteşugul cu lumea – adică, o dorinţă de a evita greutăţile şi a trăi în plăceri pătimaşe şi desfătare – vrajbă către Dumnezeu (Iacov 4, 4).

Sfântul Apostol Petru îi laudă pe creştinii care sunt răbdători când pătimesc, spunând că este plăcut înaintea lui Dumnezeu (I Petru 2, 19). El chiar spune cu limpezime că Hristos, care a pătimit pentru noi, ne-a dat nouă pildă, ca să urmăm urmelor lui (I Petru 2, 21). Că de şi veţi pătimi pentru dreptate, fericiţi veţi fi (I Petru 3, 14), spune el în continuare, fiindcă această suferinţă ne aduce mai aproape de Hristos care a pătimit Lumea 65 1pentru păcatele noastre (potrivit I Petru 3, 17-18) şi ne aduce nouă mare folos duhovnicesc: Hristos dar pătimind pentru noi cu trupul, şi voi după acelaşi gând vă înarmaţi; pentru că cel ce au pătimit cu trupul, au încetat despre păcat (I Petru 4, 1). Aici noi vedem o invitaţie directă de a deveni asemenea Mântuitorului nostru în purtarea crucii şi răstignirea noastră înşine, pentru că aceasta ne slobozeşte de puterea păcatului care ne împovărează şi ne ajută să vrem potrivit voii lui Dumnezeu.

 

Mântuitorul Hristos purtându-Şi crucea către Golgota. Frescă din biserica mânăstirii noastre

 

Toţi tâlcuitorii demni de încredere ai sfintelor cărţi ale Noului Testament văd în aceste cuvinte ale Sfântului Apostol Petru temelia ascetismului creştin. Episcopul Mihail explică: ,,Aceste cuvinte pot fi parafrazate în acest fel: voi, creştinii, aţi fost răstigniţi împreună cu Hristos în pătimire şi aţi murit împreună cu El în botez şi, în consecinţă, aţi murit păcatului, fiindcă cel care a murit este slobod de păcat, a încetat să păcătuiască; cel care a pătimit în trup precum a pătimit Hristos în trup şi a murit împreună cu El în botez s-a oprit din a păcătui şi de acum încolo ar trebui să vrea potrivit voii lui Dumnezeu, nu dorinţelor omeneşti”.

Iubitul ucenic al Domnului Iisus Hristos, Sfântul Ioan Teologul îi pune în gardă în mod hotărâtor pe creştini în ce priveşte dragostea pentru această lume, atunci când zice că tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2, 16) şi astfel de iubeşte cineva lumea, nu este dragostea Tatălui întru dânsul (I Ioan 2, 15). Şi aceste cuvinte sunt temelia neclintită pentru ascetismul creştin, care necesită renunţarea la desfătarea în lucrurile plăcute păcătoase ale lumii, şi astfel este legat în mod inevitabil de pătimiri asemănătoare pătimirilor purtării crucii pentru firea omenească pătimaşă vătămată de păcat.

Sfântul Apostol Pavel vorbeşte de mai multe ori în întreaga serie de epistole ale sale despre această purtare a crucii, care este esenţială pentru atingerea desăvârşirii creştine. Doar printr-o înţelegere greşită, protestanţii şi, după ei, toată mulţimea sectanţilor care neagă ascetismul consideră că sfântul apostol este întemeietorul învăţăturii lor false despre justificarea doar prin credinţă, fără fapte bune. Ce altceva dacă nu un îndemn către exerciţiul ascetic al purtării crucii sunt cuvintele atât de expresive ale Sfântului Apostol Pavel: Care sunt ai lui Hristos, trupul şi-au răstignit împreună cu patimile şi cu poftele (Galateni 5, 24) ?

Prin urmare, cei care tăgăduiesc calea purtării crucii, nu socotesc necesar a-şi răstigni trupul lor cu patimile şi cu poftele sale, şi consideră ascetismul neesenţial în creştinism nu sunt ai lui Hristos; ei nu sunt creştini, chiar dacă ei se numesc pe sineşi astfel. Şi aceasta este destul de uşor de înţeles şi cât se poate de logic, pentru că potrivit cuvintelor aceluiaşi Sfânt Apostol Pavel, trupul pofteşte împotriva Duhului, iar Duhul împotriva trupului; şi aceştia se împotrivesc unul altuia; ca nu cele ce aţi voi acestea să faceţi (Galateni 5, 17). Cei care făptuiesc potrivit trupului împărăţia lui Dumnezeu nu vor moşteni (Galateni 5, 21). Sfântul Apostol Pavel grăieşte uluitor de convingător în epistola sa către Romani despre această stricăciune extremă a firii omeneşti, care necesită în mod imperios nevoinţa răstignirii sinelui: Că nu fac binele care voiesc, ci răul care nu-l voiesc, acela fac. Ticălos om sunt eu ! Cine mă va izbăvi de trupul morţii acesteia ? (Romani 7, 19 şi 24)

Şi iată de ce cei ce sunt în trup, lui Dumnezeu a plăcea nu pot (Romani 8, 8), căci cugetul trupului este moarte şi vrăjmaş este la Dumnezeu, că legii lui Dumnezeu nu se supune, că nici poate (Romani 8, 6-7). Marele apostol al neamurilor spune despre sine că nu doar porunceşte altora să urmeze această cale a purtării crucii şi să se răstignească pe sine, ca un lucru cu totul fundamental pentru creştin în lupta sa neîncetată cu patimile şi poftele, ci urmează el însuşi aceeaşi cale: Ci îmi chinuiesc trupul meu, şi îl supun robiei; ca nu cumva altora propovăduind, însumi să mă fac netrebnic (I Corinteni 9, 27).

În epistola sa către Romani, Sfântul Apostol Pavel îi cheamă adesea pe toţi creştinii la acea cale a purtării crucii care singură este capabilă să ne facă pe noi fii şi moştenitori adică ai lui Dumnezeu şi împreună moştenitori ai lui Hristos, de vreme ce pătimim împreună cu dânsul, ca să ne şi proslăvim împreună cu dânsul (Romani 8, 17). Creştinii ar trebui să nu se teamă de această suferinţă, pentru că nu este nimic în comparaţie cu slava care ne aşteaptă în viaţa ce va să vină: Nu sunt vrednice pătimirile vremii de acum de a se asemăna cu slava cea viitoare, care va să se descopere întru noi (Romani 8, 18); cu alte cuvinte, ,,suferinţele vremelnice din această viaţă nu valorează nimic în comparaţie cu slava care se va arăta în noi”.

S-ar putea cita mult mai multe fragmente din Cuvântul lui Dumnezeu care arată într-o manieră extrem de convingătoare că creştinismul înseamnă purtarea crucii, actul auto-răstignirii, constând dintr-un neîncetat ,,război nevăzut”. Aceasta este o bătălie fără sfârşit în sufletul creştinului cu patimile şi poftele păcătoase până când ele sunt cu totul dezrădăcinate şi înlocuite cu virtuţile creştine care sunt opusul acestor patimi şi pofte şi care sunt enumerate de Sfântul Apostol Pavel, de exemplu, în epistola sa către Galateni (5, 22-23), unde el îi cheamă pe ei la ,,roada Duhului”. Acestea sunt dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţele, înfrânarea poftelor. Oricum, noi credem că însele textele citate sunt suficiente pentru a respinge opinia greşită a celor care doresc să înţeleagă creştinismul într-un mod diferit.

Dacă ne întoarcem acum la Sfânta Tradiţie a Bisericii noastre, la hotărârile Sinoadelor Ecumenice şi Locale şi ale Sfinţilor Părinţi, la cărţile de slujbă, la lucrările Sfinţilor Părinţi, şi la vieţile sfinţilor mucenici, asceţi, episcopi şi alţi sfinţi ai lui Dumnezeu, găsim aici de asemenea, pur şi simplu la fiecare pas, o confirmare fermă a veridicităţii unei exprimări remarcabile a unui mare ascet şi povăţuitor în viaţa duhovnicească, părintele nostru drept şi de Dumnezeu purtător Isaac Sirul: ,,Calea către Dumnezeu este o cruce zilnică. Nimeni nu se va înălţa către ceruri trăind căldicel. Noi cunoaştem calea căldicică şi unde sfârşeşte ea”.

Cât de stricte sunt canoanele noastre ! Ce asprime a vieţii, un act autentic al purtării crucii cer ele nu numai de la episcopi, clerici şi monahi, ci şi de la mireni ! Şi ar fi fost cu putinţă să apară în lume astfel de rânduieli dacă nu ar fi existat în acele vremuri binecuvântate o asprime a vieţii pe măsură printre creştini ? Doar acum, când bazele vieţii autentic creştine sunt zdruncinate din temelii, mulţi oameni socotesc că aceste rânduieli sunt ,,învechite” şi cer ca ele să fie schimbate sau chiar cu totul abandonate. Dar nu rânduielile sunt ,,învechite”, ci ,,creştinii” moderni care au înălţat în ei înşişi ,,omul cel vechi” cu toată puterea sa în locul omului cel nou, care după Dumnezeu s-au zidit întru dreptate şi întru sfinţenia adevărului (Efeseni 4, 22-24), şi în care sunt îmbrăcaţi toţi creştinii adevăraţi care au fost luminaţi prin tainele Bisericii.

Într-adevăr ! Haideţi să luăm, de exemplu, un canon precum canonul 69 al Sfinţilor Apostoli: ,,Dacă vreun episcop, sau preot, sau diacon, sau ipodiacon, sau citeţ, sau cântăreţ, Sfântul Marele Post nu-l posteşte, sau miercurea, sau vinerea, să se caterisească. Fără numai de s-ar opri pentru boală trupească. Iar de ar fi mirean, să se afurisească”. Dacă ,,creştinii” moderni nu socotesc că este necesar să ţină seama de acest canon, aceasta înseamnă că este ,,învechit” şi ar trebui schimbat ? Atunci cineva este silit să admită că următoarele cuvinte ale Mântuitorului nu-şi mai găsesc rostul: Acest neam nu iese, fără numai cu rugăciune şi cu post (Matei 17, 21) ! Fiindcă veni vorba, vedem acum cât de adevărate sunt aceste cuvinte şi câtă dreptate a avut Episcopul Teofan Zăvorâtul când a spus: ,,Poate crede cineva că unde nu există rugăciune şi post, acolo se află deja diavolul ? Poate !”

Nu se află de fapt omenirea pseudo-creştină modernă – care a renunţat, încrezătoare în sine, la singura armă credincioasă împotriva puterilor demonice întunecate, postul şi rugăciunea – într-o situaţie de posesiune demonică reală ? Nu a persistat o posesiune demonică autentică vreme de peste 36 ani deja în nefericita noastră patrie ? Nu cea mai reală posesiune demonică a dat naştere ororilor şi cruzimilor, fără precedent în istoria omenirii, ale celui de-al doilea război mondial cu bombardamentul său aerian, şi pregăteşte acum un al treilea război mondial încă mai teribil ? Nici un om care respinge nevoinţa rugăciunii şi a postului nu este capabil de a face altceva decât rău, şi tot binele său aparent, dacă are vreunul, nu este de fapt deloc bine, ci tot rău, deoarece potrivit cuvintelor lui Hristos: Nu poate pomul rău să facă roade bune. Au doară vor culege din spini, struguri ? Sau din ciulini, smochine ? (Matei 7, 18, 16) De aceea, Hristos spune: Păziţi-vă de proorocii cei mincinoşi, care vin la voi în haine de oi, iar înlăuntru sunt lupi răpitori (Matei 7, 15).

Vai ! Aceşti prooroci mincinoşi care tăgăduiesc însemnătatea nevoinţei rugăciunii şi postului în creştinism şi care învaţă creştinii să nu renege lumea care zace în păcat cu patimile şi poftele sale, ci să iubească acea lume, în ciuda învăţăturii limpezi a Cuvântului lui Dumnezeu şi a Sfinţilor Părinţi, au săpat adânc în societatea creştină contemporană şi sunt cât se poate de prosperi în ea. Şi aceasta, desigur, nu este surprinzător, fiindcă ce ar putea fi mai atrăgător decât gândul că nevoinţa purtării crucii nu este necesară şi că mântuirea este uşoară, fără nici un soi de trude şi nevoinţe ?!

Cel mai întristător fapt dintre toate este că astfel de prooroci mincinoşi – care şi acum se înmulţesc în toate Bisericile Ortodoxe locale – înaintează către poziţii de control şi schisme în propriile medii ortodoxe, susţin apropierea ,,ecumenică” şi unirea cu protestanţii şi sectanţii de care sunt mai apropiaţi în cuget. Ei nu se ruşinează să facă asemenea declaraţii chiar în public, precum că ,,pentru apropierea de protestanţi, va trebui să renunţăm la ascetismul nostru monahal al Ortodoxiei”. Chiar înaintea ochilor noştri se împlinesc în acest fel cuvintele marelui apostol: În vremile cele de apoi se vor depărta unii de la credinţă, luând aminte la duhurile cele înşelătoare (I Timotei 4, 1).

Aceasta este apostazie clară, trădare clară a sfintei Ortodoxii. Căci una este când omul păcătuieşte din slăbiciunea firii sale şi apoi se pocăieşte şi deplânge păcatul său, şi cu totul altceva când, după păcătuire fără pocăinţă, el încearcă să găsească un temei principial pentru păcatul său şi chiar dezvoltă o întreagă perspectivă asupra lumii care îndreptăţeşte păcatul său. Şi chiar această perspectivă asupra lumii, care nu doreşte să înţeleagă nevoinţa purtării crucii, nevoinţa luptei cu propriile patimi şi pofte în creştinism, Lumea 65 2îşi înalţă din ce în ce mai îndrăzneţ capul. Ea atrage mulţi creştini moderni căldicei şi slabi de înger pe calea largă şi lată – calea pierzării, potrivit cuvintelor lui Hristos. Este mai  teribilă şi mai vătămătoare decât ereziile antice condamnate de Biserică la Sinoadele Ecumenice pentru că se ascunde cu făţărnicie în ,,haina de oaie” a dragostei pseudo-creştine, şi cu denaturările sale măgulitoare născocite cu viclenie surpă din temelii dogma creştină care ne afectează cel mai serios – dogma mântuirii noastre prin urmarea lui Hristos pe calea purtării crucii şi răstignirii noastre.

Fraţilor, socotiţi, drept aceea, cum să umblaţi cu pază, deoarece cu adevărat zilele rele sunt, acum mai mult ca oricând (Efeseni 5, 15-16). Precum odinioară satan a încercat să se folosească de simţămintele altruiste ale lui Petru pentru a-L îndepărta pe Însuşi Domnul Iisus Hristos de crucea prin care El salva omenirea (Matei 16, 21-23), întocmai acum acelaşi satan încearcă prin slugile sale de un cuget cu el, care sunt departe de a fi altruiste, să-i îndepărteze pe creştinii contemporani de singura cale mântuitoare – aceea a imitării lui Hristos, care ne-a dat nouă pildă de ascetism, în purtarea crucii şi răstignirea proprie.

 

Răstignirea Domnului nostru Iisus Hristos. Frescă din biserica mânăstirii noastre

 

Cercetând faptele acestor falşi învăţători şi văzând roadele strădaniilor lor, noi putem spune cu certitudine că ei sunt fără îndoială slujitori năimiţi ai duşmanilor sfintei noastre credinţe şi Biserici, care şi-au asumat sarcina de a corupe Biserica noastră dinlăuntru şi pe acea cale să o distrugă. Nu ne este teamă de aceasta, căci noi ştim făgăduinţa dumnezeiescului Întemeietor al Bisericii noastre, că porţile iadului nu o vor birui pre dânsa (Matei 16, 18), dar se cuvine să ne temem pentru noi înşine şi pentru semenii noştri ca nu cumva să cedăm ispitei satanice şi să ne depărtăm de unirea cu adevărata Biserică care ne propovăduieşte singura cale de mântuire poruncită nouă prin Cuvântul lui Dumnezeu – calea purtării crucii.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 65/septembrie-octombrie 2011