Pentru ce scop a fost întemeiată şi există Biserica ?

(Memento pentru oricine se consideră a fi creştin ortodox)

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Articol apărut în ,,Orthodox Russia”, nr. 4, 1976

 

Mulţi oameni din vremurile noastre, chiar dintre cei care se socotesc pe ei înşişi a fi creştini ortodocşi, nu înţeleg, spre nefericirea lor, scopul pentru care a fost întemeiată Biserica de către Mântuitorul nostru Hristos şi nu pot justifica cu luciditate existenţa ei.

Biserica nu este din nici un punct de vedere o organizaţie omenească oarecare, asemănătoare cu altele.

Biserica nu este o ,,democraţie a poporului” care poate reuni înlăuntrul hotarelor ei pe acei oameni care sunt, într-o măsură mai mare sau mai mică, înstrăinaţi de adevărata credinţă în Dumnezeu şi de moralitatea creştină.

Biserica nu este o arenă pentru lupta pentru putere, nici pentru orice altă luptă politică sau partizană, în care adversarii sunt stăpâniţi de cele mai multe ori de mândria sau vanitatea lor, de ambiţia lor de ,,a juca un rol” sau de a obţine vreun soi de câştig sau răsplată pentru ei înşişi, prin lupta lor perseverentă.

Biserica nu există pentru rivalitatea dintre cei care caută cinste şi poziţie socială, nici pentru certurile partizane, nici pentru semănarea vrajbei, intrigii, defăimării şi clevetirii, nici pentru câştigarea victoriilor.

Singurul scop pentru care a fost întemeiată Biserica, nu de către oameni, ci de către Însuşi Mântuitorul nostru Iisus Hristos, este mântuirea sufletelor spre viaţa veşnică prin rugăciune, prin împărtăşirea de Tainele Bisericii prin intermediul cărora credincioşilor li se dă harul mântuitor al Sfântului Duh, şi prin respectarea fierbinte şi stăruitoare a tuturor hotărârilor mântuitoare de suflet ale Bisericii.

În acest fel, şi doar prin păstrarea acestei perspective în cuget, se cuvine să vorbim despre participarea credincioşilor laici la chestiuni de conducere a Bisericii, aşa cum a fost aprobată de Sinodul Bisericii a toată Rusia din 1917-1918, şi cu siguranţă fără nici o atitudine în numele nici unui fel de principiu ‘democratic’.

În Biserica lui Hristos, întemeiată şi călăuzită în chip nevăzut de Însuşi Întemeietorul ei dumnezeiesc, Domnul nostru Iisus Hristos, şi insuflată de Sfântul Duh, nu există şi nu poate fi loc pentru nici un fel de ‘democraţie’. Ea este cu totul străină de cel mai important ţel pentru oameni – mântuirea sufletului; străină de adevărata credinţă în Dumnezeu; străină de moralitatea creştină. În ‘democraţie’, totul se bazează pe lupta părţilor, pe ambiţii personale, pe lupta frenetică dintre egouri şi ambiţii care nu vor ezita să folosească orice mijloace, chiar cele mai imorale, pentru a-şi murdări adversarii şi a-i defăima cu neruşinare, şi pe formalismul neinspirat, în care victoria aparţine ‘majorităţii voturilor’ în întregime formaliste, care evident nu sunt întotdeauna numărate în mod onest, nici receptive la adevăr, la voinţa şi binele real al oamenilor.

Din această pricină, alegerile persoanelor care deţin funcţii în Biserică, ale celor care trebuie să-l ajute pe preotul paroh în conducerea treburilor bisericeşti, nu pot fi în nici un chip considerate ca reprezentând introducerea principiilor democratice. Cât despre alegerile din Consiliul bisericesc parohial, că ele nu trebuie să aibă loc potrivit principiului democratic al unei ,,majorităţi de voturi” formale, Introducerea în regulile parohiale, întocmită la Sinodul Bisericii a toată Rusia (7/20 aprilie 1918) se adresează credincioşilor în mod clar şi convingător.

Introducerea începe exact cu cuvintele care precizează cum trebuie să fie privită această carte de ,,reguli”: ,,Scopul vieţii creştine este mântuirea sufletului în viaţa veşnică. Pentru creştini, izvorul însufleţitor este credinţa lor în Hristos, Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om pentru mântuirea noastră. O astfel de însufleţire dobândită din credinţă se manifestă deopotrivă în atitudinea creştinilor preocupaţi de mântuirea lor, ca şi în viaţa corespunzătoare pe care o duc, şi relaţiile dintre ei. Plini de un duh unic de credinţă, este firesc ca creştinii să împlinească în ei înşişi testamentul Mântuitorului Hristos cu privire la unitatea celor care cred în El, imitând modelul unităţii Preasfintei Treimi. Aşa cum în Sfânta Treime există o singură viaţă a esenţei dumnezeieşti, tot aşa în mulţimea de creştini care se mântuiresc este o singură viaţă a Unuia, iar credinţa în El îi însufleţeşte pe toţi”.

Membrii Consiliului bisericesc parohial nu sunt aleşi pentru a se uita de sus ca ,,proprietari” ai parohiei, pentru a da ordine şi a manipula, hrănindu-şi mândria şi vanitatea, ci pentru a purta cu smerenie ascultarea dată lor, de a fi ajutoarele şi colaboratorii cei mai apropiaţi ai păstorului lor în lucrarea sa binecuvântată de păstor, care nu este închinată nici unei alte cauze decât mântuirii sufletelor credincioşilor săi.

Introducerea în regulile parohiale este foarte clară şi directă în ce priveşte acest subiect.

Ar trebui aleşi cei mai buni oameni din parohie – cei mai buni în sensul dorinţei lor statornice de a-şi ajuta cu dragoste păstorul în strădaniile sale de a clădi o viaţă parohială atât duhovniceşte, cât şi material. Cu siguranţă, ei nu sunt aleşi pentru a se făli înaintea altora, pentru a se mândri cu alegerea lor, ci pentru a trudi şi a munci, cu smerenie şi devotament, pentru binele parohiei.

Cei care nu participă cu regularitate la slujbele dumnezeieşti, nu-şi mărturisesc păcatele, nu se împărtăşesc cu sfintele taine ale lui Hristos, nu cer cu stăruinţă binecuvântările Bisericii pentru cei mai importanţi paşi din viaţa lor personală şi în general nu duc o viaţă duhovnicească, ba mai mult, cei care cedează cu uşurinţă în faţa păcatelor şi patimilor evidente nu trebuie să fie aleşi, fiindcă aceste persoane sunt străine de Biserică şi, prin urmare, nu pot lucra cu bunăvoinţă curată pentru binele duhovnicesc şi foloasele reale ale parohiei. Cei care acţionează de obicei în acest fel sunt cei care pricinuiesc discordie, certuri şi răzvrătiri în parohie, în goana lor după unele ţeluri personale obscure, distrugând curgerea liniştită a vieţii de parohie şi interferând cu pacea rugăciunii altora şi căutarea mântuirii; cu alte cuvinte, nimicind scopul fundamental pentru care există o parohie.

Atunci, cum trebuie să se desfăşoare în mod chibzuit şi rodnic alegerile membrilor Consiliului bisericesc parohial ?

Iată ce spune, cuvânt cu cuvânt, Introducerea în regulile parohiale: ,,Păstorul (preotul paroh) nu poate merge către îndeplinirea rânduielilor privitoare la o parohie ortodoxă, fără să fi pregătit în prealabil cel puţin câţiva enoriaşi pentru o participare conştiincioasă şi activă la îndatorirea dată. Fără îndoială, fiecare păstor are în parohia sa ca ţel şi recrutarea altor credincioşi ca ei. Astfel, există grupuri mari şi grupuri mici de oameni preocupaţi, râvnitori, grupuri create treptat într-o parohie. Ele vor fi cele mai apropiate ajutoare ale păstorului; ele vor înfăptui iniţiativele lui în parohie. După aceasta, treptat şi cu înţelepciune, vor fi pregătite alegerile pentru Consiliul parohial şi alte îndatoriri parohiale, alegeri care nu sunt oarbe şi întâmplătoare, ci atente faţă de cauza care trebuie slujită”.

Noi subliniem aici că aceşti enoriaşi sunt aleşi nu pentru a stăpâni, ci pentru a sluji !

Introducerea continuă: ,,Doar după o asemenea pregătire atentă va fi posibil să se înceapă aplicarea ,,Regulilor pentru parohia ortodoxă”, care au fost adoptate de Sinodul Bisericii. Sunt aleşi credincioşii cei mai virtuoşi şi muncitori pentru a-şi asuma răspunderea pentru treburile parohiale, dar pe lângă ei ar trebui aleşi astfel de lucrători râvnitori care ar putea ajuta la dirijarea atentă a unor domenii de interes. O persoană s-ar putea ocupa de educaţie (şcoala şi lucrarea misionară), alta de acţiuni de milostenie, o a treia ar putea îndruma tineretul, alta ar urmări propaganda sectelor, alta educaţia copiilor, şi aşa mai departe. În plus, dirijarea este facilitată prin împărţirea sarcinilor la anumiţi enoriaşi. În acest mod, datoria dificilă şi nobilă de păstor a preotului paroh va fi chivernisită cu ajutorul enoriaşilor înşişi”.

Aceasta este natura adecvată a activităţii duhovniceşti a mirenilor în parohie ca întreg !

În ce-i priveşte pe cei care intră într-o parohie nu cu scopul de a-şi mântui sufletele şi a-i ajuta pe alţii să facă asemenea, împreună-lucrând cu păstorul lor ca ,,învăţător şi părinte duhovnicesc real al turmei sale”, ci intră mai degrabă cu intenţia de a ,,juca un rol”, crescând în lauda de sine şi aroganţă, înveninând certuri şi răzvrătire, aceştia nu ar trebui admişi la alegerile pentru îndatoriri în parohie, până când nu se vor îndrepta, dovedindu-şi credinţa şi buna direcţie a voinţei lor.

În Biserică, ce este o instituţie dumnezeiască, nu poate fi loc pentru ambiţii personale, nici pentru năzuinţe sau aprecieri profitabile pentru sine.

Iată ce spune Introducerea în regulile parohiale despre aceasta, citând cuvintele de avertizare ale Sfântului Apostol Pavel:

,,Că zic, prin darul ce mi s-a dat mie, tuturor celor ce sunt întru voi, a nu cugeta înalt afară decât li se cade a cugeta; ci a cugeta spre a fi cu mintea întreagă, precum fiecăruia au împărţit Dumnezeu măsura credinţei. Şi având daruri de multe feluri după harul care este dat nouă, ori proorocie, după măsura credinţei; ori slujbă întru slujbă, ori cela ce învaţă, întru învăţătură; ori cel ce mângâie, întru mângâiere; cel ce dăruieşte întru nevicleşug; cel ce este ispravnic, întru osârdie; cel ce miluieşte, întru buna voinţă” (Romani 12, 3, 6-8).

,,Prin urmare, într-o parohie ortodoxă, păstorii, primind dar prin episcopul lor, trebuie să fie conducători şi iconomi responsabili ai întregii vieţi parohiale. Sub îndrumarea lor, în măsura darurilor cu care i-a înzestrat Dumnezeu şi a ,,ascultării” încredinţate lor, ceilalţi clerici şi turma păstorită trebuie să colaboreze pentru a pregăti parohia în cel mai bun mod posibil spre a sluji mântuirii sufletelor fiecăruia şi tuturor enoriaşilor săi.

Aceasta este esenţa şi scopul Bisericii Mântuitorului nostru; aceasta este Biserica – având drept fundament organizarea unei parohii ortodoxe, ca o mică biserică de creştini care se mântuiesc. Din această perspectivă ar trebui analizate toate hotărârile referitoare la întemeierea unei parohii ortodoxe”.

De aici ar trebui să fie limpede că este inadmisibilă alegerea celor torturaţi de mândria lor, care în chip arogant şi dispreţuitor, pe singura temelie a suspiciunilor şi prejudecăţilor proprii, se fac plini de sine judecători nemilostivi şi nesupuşi nu numai ai fraţilor lor enoriaşi, ci şi ai păstorilor înşişi – mai cu seamă ai păstorilor buni, care ,,îşi jertfesc viaţa pentru turma lor”, dedicându-se pe de-a întregul rugăciunii, faptelor bune şi lucrează pentru binele parohiei şi mântuirea sufletelor credincioşilor. Tiranii de acest gen, care îşi închipuie că deţin drepturile unei instanţe superioare, care aparţine în realitate lui Dumnezeu care ştie cele ascunse, nu ar trebui admişi la chivernisirea treburilor bisericeşti, fiindcă asemenea oameni nu clădesc, ci mai degrabă distrug viaţa Bisericii şi parohiei.

 

Lumea 62

Arhiepiscopul Averchie de Jordanville, în mijlocul turmei sale,
săvârşind slujba sfinţirii apei celei mici

 

Toţi membrii parohiei, păstori şi mireni deopotrivă, trebuie să-şi aducă aminte că Hristos Mântuitorul nostru a încredinţat Biserica Sa grijii şi cârmuirii apostolilor şi urmaşilor lor legitimi – episcopii – şi că preoţii păstori ai parohiei sunt doar ,,reprezentanţi” în parohie ai autorităţii episcopale şi nu îndrăznesc să iniţieze nici o acţiune fără binecuvântarea episcopului lor.

Potrivit sfintelor canoane ale Sfintei noastre Biserici, deplinătatea autorităţii în fiecare eparhie aparţine episcopului local al acelei eparhii şi nimeni nu are dreptul să se amestece în treburile parohiilor din eparhia sa, decât prin el şi cu consimţământul lui.

Iată cum se încheie importanta Introducere în regulile parohiale:

,,Ca păstorii şi turma să poată rămâne sub călăuzirea plină de har a lui Hristos Însuşi în Biserica Sa, trebuie să-şi amintească afirmaţia Sfântului Chiprian al Cartaginei: ‘Acolo unde este episcopul este Biserica şi unde este Biserica este episcopul şi dacă cineva nu este cu episcopul, atunci el este în afara Bisericii’”.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 62/martie-aprilie 2011