Un om în faţa apostaziei:

Arhiepiscopul Averchie de Jordanville

 

Articol apărut în ,,The Orthodox Word”

 

Doamne, Doamne, au nu cu numele Tău
am proorocit ? Şi cu numele Tău draci am scos ?
Şi cu numele Tău multe minuni am făcut ? (Matei 7, 22)

 

PARTEA I

Cei ,,acceptaţi” sunt cei care vor spune aceste cuvinte – cei care şi-au ,,făcut datoria” şi şi-au clădit reputaţia de slujitori ai lui Dumnezeu, săvârşind lucruri impresionante aparent pentru El. Şi Domnul va răspunde: Niciodată nu v-am ştiut pe voi; depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea (Matei 7, 23).

Unde au greşit ei, îndreptăţind această dojană neînduplecată de la Domnul ? Ei au săvârşit lucrările lor în numele lui Hristos, dar nu în duhul lui Hristos, şi astfel nu au trăit cu adevărat potrivit poruncilor Lui. Faptele lor, fiind făcute pentru această lume, vor pieri în această lume. Ei s-au conformat în exterior tuturor dictoanelor credinţei, dar în interiorul lor nu şi-au îndreptat vieţile către cer. Şi se vor afla înaintea Judecătorului cu mâinile goale.

Aceasta este o imagine a ceea ce se va petrece la apogeul apostaziei lumii, sau ,,îndepărtarea” de Hristos: Judecata de Apoi. Şi ea reflectă întocmai mesajul unui părinte al Bisericii din aceste vremuri de pe urmă, Arhiepiscopul Averchie (Taushev) de Jordanville. Prin Arhiepiscopul Teofan de Poltava, el a fost direct legat de o linie neîntreruptă de teologi ortodocşi care au lăsat moştenire duhul viu al tradiţiei lor ca de la tată la fiu. Un indiciu al faptului că era un propovăduitor autentic al tradiţiei patristice este acela că el nu s-a gândit nicicând să se numească pe sine ,,teolog” sau ,,învăţat patristic”, cu atât mai puţin să fie recunoscut ca ceea ce era într-adevăr: un profet al apostaziei.

El a vorbit deschis doar datorită dragostei sale pentru Adevărul de viaţă dătător al Ortodoxiei şi pentru turma care i-a fost încredinţată lui de Hristos. El a simţit că este datoria sa să avertizeze oamenii de urmările mai subtile ale apostaziei, care se răspândeşte mai rapid ca niciodată pe măsură ce lumea în care trăim se apropie de sfârşitul ei. El ştia că apostazia era mai mult decât ceva care se manifesta doar în exterior, ,,acolo” – în lumea seculară, fără de Dumnezeu, care singură se orbise, sau în grupurile creştine apostate care au devenit aproape în întregime centrate pe această lume. Nu, rădăcinile apostaziei au mers mult mai adânc. Ele ar putea pătrunde chiar în inima omului ...

Arhiepiscopul Averchie a înţeles că, asemenea faptelor falşilor slujitori pe care Hristos i-a mustrat în pasajul de mai sus, organizarea externă a Bisericii şi chiar a Ortodoxiei ,,adevărate”, ,,tradiţionale” ar putea fi imitată atât de iscusit, atât de exact, încât să fie capabilă să amăgească şi pe cei aleşi (Matei 24, 24). Acest gând era o povară îngrozitoare pentru el. Lui îi fusese dată, direct de la Părinţii ortodocşi autentici, esenţa Ortodoxiei. Pentru a transmite în mod izbutit această esenţă generaţiei viitoare, el trebuia să o deosebească de surogatele care deveneau acum mai subtile ca niciodată.

Cuvintele vorbite şi scrise păreau nepotrivite pentru această sarcină. El recurgea adesea la fraza zguduitoare a Episcopului Teofan Zăvorâtul: ,,Creştinătatea ortodoxă îşi pierde sarea sa” (potrivit Matei 5, 13). Dar ar fi oare cu putinţă ca singurii care ar putea percepe această pierdere să fie cei care au gustat deja ,,savoarea” autentică a Ortodoxiei ? Cine nu a gustat nicicând sarea nu ar cunoaşte diferenţa dacă lui i s-ar da un alt condiment nou şi i s-ar spune că este sare.

De asemenea, arhiepiscopul Averchie cita adesea cuvintele Episcopului Ignatie Briancianinov: ,,Nu îndrăzni să ridici mâna ta slabă pentru a opri cursul fundamental al apostaziei. Evită-l, păzeşte-te pe tine însuţi de el, şi aceasta este îndeajuns pentru tine. Învaţă să cunoşti duhul vremurilor, cercetează-l ca să te poţi feri pe cât posibil de influenţa lui”[1].

Desigur, studenţii arhiepiscopului Averchie şi monahii de la Seminarul/Mânăstirea Sfânta Treime preţuiau oportunitatea avertismentelor lui. Dar era totuşi dificil pentru mulţi să pătrundă raţiunea pentru care el stăruia neîncetat şi vorbea atât de negativ Lumea 49pe o temă. Odată, când arhiepiscopul dezbătea ca de obicei semnele îndepărtării de Hristos, un student i-a pus întrebarea: ,,Fără îndoială, apostazia este înspăimântătoare şi noi trebuie să auzim de ea, dar de ce atât de mult ? La urma urmei, noi suntem adăpostiţi de influenţele ei prin faptul că suntem ortodocşi, prin aderarea la tradiţii. Noi suntem în Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora – nu suntem ecumenişti, nu avem nimic de-a face cu trădarea Ortodoxiei care este întreprinsă în alte jurisdicţii. Noi suntem în adevărata Biserică – Biserica Ortodoxă. Nu suntem noi în siguranţă ? Hristos a spus că porţile iadului nu vor birui asupra Bisericii Sale”.

 

Arhiepiscopul Averchie de Jordanville – care a fost rector al Seminarului Sfânta Treime începând din anul 1952 şi până la trecerea sa la Domnul, în aprilie 1976 (iar între anii 1960-1976 şi stareţ al mânăstirii cu acelaşi nume) – alături de seminaristul Gleb şi părintele Vladimir, în 1958

 

Privind pătrunzător către interlocutorul său, arhiepiscopul Averchie l-a întrebat la rându-i: ,,Dar ce va stabili dacă tu eşti sau nu în acea Biserică ?” El folosea persoana a II-a singular, fiindcă intenţiona să se adreseze auditorilor săi ca indivizi.

Toţi studenţii prezenţi erau botezaţi creştini ortodocşi; omul care pusese această întrebare surprinzătoare era propriul lor ierarh, legătura lor cu Apostolii. Ei se aflau nu numai în aceeaşi Biserică cu el, ci şi în aceeaşi ,,jurisdicţie”. Prin urmare, cum putea pune la îndoială apartenenţa lor la adevărata Biserică fără să o pună la îndoială pe a sa ?

Întrebarea arhiepiscopului Averchie era încărcată de semnificaţie. El le spunea adeseori studenţilor lui că antihrist va ,,recunoaşte”, ,,adopta” şi astfel va deţine înfăţişarea exterioară a Bisericii Ortodoxe – cu tradiţiile ei, arta, dogmele, validitatea canonică, puritatea liturgică şi succesiunea apostolică. Prin urmare, apartenenţa exterioară la Biserică şi aderarea la tradiţii – deşi sunt paşi necesari pentru cei care cunosc adevărul Ortodoxiei şi doresc să se împărtăşească din plinătatea harului său – nu oferă, precum a spus el, ,,nici o garanţie”. Întrebându-i pe studenţii săi ce a stabilit dacă sunt (sau nu) membri ai adevăratei Biserici, el accentua necesitatea ca ei să dezvolte fiecare în parte înlăuntrul său un sentiment de autenticitate care le va da posibilitatea să identifice duhul creştinătăţii ortodoxe fundamentale şi imitaţiile sale înşelătoare.

 

Ce este Biserica ?

Arhiepiscopul Averchie a remarcat că, mai mult decât oricare alta dintre dimensiunile ei, ecleziologia Ortodoxiei era în pericol de a fi denaturată în timpurile moderne. Pe măsură ce creştinătatea pierdea ultimele urme ale savoarei credinţei sale capitale, şi creştinii ortodocşi – influenţaţi fără să-şi dea seama de spiritul vremurilor – pierdeau înţelegerea corectă a ceea ce era în realitate Biserica. Perspectiva lor era, asemenea celei a societăţii în care trăiau, îndreptată către exterior, şi astfel ei priveau către Biserică din ce în ce mai mult ca spre o instituţie. Simţind nevoia imperioasă de a riposta faţă de această tendinţă, arhiepiscopul Averchie scria:

,,Ortodoxia nu este doar un fel de organizaţie pur pământească care este condusă de patriarhi, episcopi şi preoţi care deţin slujirea în Biserica care se numeşte în mod oficial ,,Ortodoxă”. Ortodoxia este ,,Trupul lui Hristos” mistic, al cărui Cap este Însuşi Hristos (potrivit Efeseni 1, 22-23, Coloseni 1, 18 şi 24 şi următoarele), şi în alcătuirea sa intră nu numai preoţi, ci toţi cei care cred cu adevărat în Hristos, care au intrat pe o cale legiuită prin sfântul botez în Biserica pe care El a întemeiat-o, cei care trăiesc pe pământ şi cei care au murit în credinţă şi evlavie”[2].

Arhiepiscopul Averchie se temea că spiritul ecleziologiei ortodoxe va fi înlocuit cu o concepţie papală despre Biserică şi că, în conştiinţa credincioşilor, conducătorii ortodocşi vor fi priviţi ca nişte ,,mini-papi” şi-L vor eclipsa pe Hristos drept Cap al Bisericii. El şi-a dat seama că atunci când Biserica va fi identificată, înainte de toate, cu o administraţie temporală, antihrist va avea o uşă deschisă către inimile oamenilor şi va face din ei, cu puţin efort, slujitorii săi supuşi. Având o înţelegere eronată a Bisericii, ei vor face – ,,pentru binele Bisericii” – lucruri vădit potrivnice poruncilor şi vrerii lui Hristos.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 49/mai-iunie 2009 

 

 

 

PARTEA A II-A

Ce este Biserica ?

Întorcându-ne din nou atenţia de la cele pământeşti către cele duhovniceşti, în definiţia pe care o dădea Bisericii, arhiepiscopul Averchie afirma: ,,Biserica Ortodoxă nu este un fel de ,,monopol” sau ,,afacere” a clerului, cum cred ignoranţii şi cei străini de duhul Bisericii. Ea nu este bunul unui ierarh sau preot. Ea este uniunea duhovnicească apropiată a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos, care se străduiesc să păstreze cu sfinţenie poruncile lui Hristos, cu singurul scop de a moşteni acea binecuvântare veşnică pe care Hristos Mântuitorul ne-a gătit-o nouă, şi dacă păcătuiesc din slăbiciune, se căiesc sincer şi se luptă să aducă roade vrednice de pocăinţă (Luca 3, 8)”[3].

Cei a căror preocupare principală este consolidarea puterii temporale a Bisericii se pot simţi ameninţaţi de definiţia pe care arhiepiscopul Averchie o dă Bisericii (care, ar trebui notat, este identică cu cea a fericitului arhiepiscop Ioan – n.r.: este vorba de Sfântul Ierarh Ioan Maximovici –, arătând că aceşti doi ierarhi erau de un cuget şi grăiau din aceeaşi tradiţie). ,,Da – se poate auzi uneori –, Biserica este mistică. Dar trebuie să ţii cont de aspectul pământesc al Bisericii, indiferent cât de prozaic poate fi acesta”. Deşi răspunsul arhiepiscopului Averchie la aceasta a făcut de fapt loc pentru astfel de consideraţii, le-a înlăturat cu totul ca justificări pentru lumescul din Biserică:Lumea 50

,,Biserica, este adevărat, nu poate fi desprinsă cu totul de lume, pentru că oamenii care intră în ea trăiesc încă pe pământ, şi, prin urmare, elementul ,,pământesc” din structura şi organizarea sa exterioară este inevitabil; însă cu cât acest element ,,pământesc” este mai neînsemnat, cu atât va fi mai bine pentru ţelurile sale veşnice. În orice caz, acest element ,,pământesc” nu ar trebui să întunece sau să înăbuşe elementul pur duhovnicesc – anume mântuirea sufletului spre viaţa veşnică – pentru care Biserica a fost întemeiată şi există”[4].

 

Arhiepiscopul Averchie de Jordanville

 

Precum observa arhiepiscopul Averchie, eclipsarea celor duhovniceşti de către cele pământeşti în viaţa bisericească a condus la pierderea a ceva fundamental pentru toţi creştinii: o cunoştinţă a deosebirii dintre ceea ce este oficial şi ceea ce este drept. Îndreptându-şi atenţia către lumea din afară, omul caută mai degrabă ,,poziţia acceptată” – ceea ce este drept şi bun în ochii celorlalţi – decât a fi înlăuntrul său drept cu Dumnezeu şi propria conştiinţă. A idealiza şi a se conforma cineva la ceva fiindcă este ,,drept” sau ,,recunoscut” în mod oficial înseamnă a cere să fii înşelat, fiindcă satan poate face cu uşurinţă – mai ales în timpurile noastre – ca ,,oficialitatea” exterioară să coexiste cu falsitatea interioară. Din această pricină, arhiepiscopul Averchie sublinia:

,,Trebuie să realizăm şi să ne aducem aminte că Ortodoxia nu este numai ceea ce este numit întotdeauna în mod oficial ,,ortodox”, pentru că în vremurile noastre mincinoase şi rele apariţia pretutindeni în lume a pseudo-Ortodoxiei, care îşi înalţă capul şi se statorniceşte printre oameni, este un fapt extrem de dureros, dar, din nefericire, deja incontestabil. Această falsă Ortodoxie se luptă ca o fiară să ia locul adevăratei Ortodoxii, aşa cum, la vremea sa, antihrist se va strădui să-L înlăture şi să-L înlocuiască pe Hristos cu sine”[5].

 

Ce se înţelege prin ,,antihrist” ?

Ar trebui spus aici un cuvânt despre ce avea în vedere arhiepiscopul Averchie când vorbea despre ,,antihrist”, căci el îl vedea pe antihrist într-un fel duhovnicesc, fără nici un senzaţionalism al ,,zilei judecăţii de apoi”. Pentru a-l recunoaşte pe antihrist şi ceea ce chiar acum pregăteşte venirea lui, trebuie să privim dincolo de ce pare a fi bun şi rău, drept şi nedrept[6]. Trebuie să înţelegem principiul din spatele antihristului, care este principiul imitării a tot ceea ce este al lui Hristos. Întrucât însuşi numele lui înseamnă cineva care este ,,în locul lui Hristos” sau este asemenea lui Hristos[7], antihrist va fi cea din urmă şi mai înşelătoare întrupare a încercării străvechi a lui satan de a ,,copia” creştinismul, de a croi o nouă expresie a sa, această expresie lumească.

,,Antihristul va apărea – scrie I.M. Kontzevitch – ... nu ca un ateu absolut sau ca un adept a ceea ce este asociat cu ateismul, adică bolşevismul, deoarece ultimul a arătat lumii toate ororile care rezultă din ateism”[8]. Mai degrabă, precum spune Sfântul Efrem Sirul, el ,,va veni ca un fur, într-un asemenea mod încât să-i înşele pe toţi: el va fi ca cel smerit, blând, un urâtor (precum va spune despre sine) al nedreptăţii, dispreţuind idolii, având preferinţă pentru evlavie, bine, iubitor de săraci, frumos în cel mai înalt grad, statornic, binevoitor faţă de toţi. El va stima îndeosebi poporul evreu, deoarece evreii vor aştepta venirea lui. Dar, pe lângă toate acestea, el va face semne şi minuni şi privelişti teribile cu mare putere; şi el va folosi mijloace viclene pentru a plăcea tuturor, astfel ca oamenii să-l îndrăgească cu repeziciune. Nu va primi mită, nu va vorbi cu mânie, va arăta un chip trist, dar cu un exterior cuviincios pe care îl va lua pentru a amăgi lumea, până când va deveni împărat”[9].

Cu înţelegerea sa patristică, filozofică a realităţii antihristului, arhiepiscopul Averchie a priceput că cineva nu trebuie să trăiască în timpul domniei sale efective pentru a fi – într-un sens figurat, însă foarte real – adeptul său. Cineva poate fi atras către ceea ce reprezintă antihrist – simularea creştinismului – prin ceea ce are în comun cu el: o absenţă lăuntrică a lui Hristos.

Tot ceea ce oferă Hristos are scopul de a pregăti omenirea pentru Împărăţia Sa cerească, în timp ce cauza antihristului este de a lega oamenii de acest pământ din toate punctele de vedere. Această deosebire, deşi simplă şi bine conturată, poate să nu fie atât de lesne văzută deoarece însuşi antihrist – ca mulţi dintre predecesorii lui – va fi de fapt foarte ,,duhovnicesc”, legând oamenii de pământ chiar cu manifestarea exterioară a lucrurilor care au menirea de a-i conduce pe ei către cer. Imitarea creştinismului va fi sesizată doar de cei care au păstrat un ,,simţ” pentru ceea ce este în mod intrinsec pământesc şi stricăcios şi ceea ce este ceresc şi veşnic. ,,Apostazia” de care vorbea arhiepiscopul Averchie este tocmai pierderea acestui discernământ şi a acestei dorinţe. Iar Sfântul Efrem Sirul scrie că, atunci când antihrist chiar vine, el nu va fi văzut ca ceea ce este el în realitate de către ,,cel care are mintea la treburile acestei vieţi şi iubeşte pământescul ... fiindcă cel care este întotdeauna legat de problemele acestei vieţi, cu toate că aude, nu va crede, şi va dispreţui pe cel care spune aceste lucruri. Dar sfinţii vor fi întăriţi, fiindcă ei au batjocorit orice grijă pentru această viaţă”[10].

Un creştinism fără ,,savoare” este plin de deşertăciunea lumească care se deghizează pe sineşi în spiritualitate. Iar a ,,lumifica” creştinismul înseamnă a-l face vulnerabil la ademenirile antihristului.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 50/iulie-august 2009 

 

 

 

PARTEA A III-A

Trei niveluri de apostazie

Cercetând scrierile despre apostazie ale arhiepiscopului Averchie, se pot discerne trei niveluri despre care a vorbit, aceste niveluri avansând de la cel mai evident către cel mai greu de constatat.

 

Primul nivel

La primul nivel este pierderea ,,savoarei” creştinismului de către creştinătate în general. Rădăcinile acesteia se află în schisma dintre Răsărit şi Apus şi în formarea treptată în Apusul medieval a unui ,,nou creştinism”, în care raţiunea căzută a omului – mai degrabă decât tradiţia revelată dumnezeieşte – a devenit criteriul adevărului. În esenţă, această schimbare în perspectivă de la spiritual către natural a condus, prin Renaştere şi ,,Iluminism”, către materialismul arogant al vremurilor noastre – un materialism care a orbit duhovniceşte omulLumea 51 modern[11]. ,,Poate fi zărită – scria arhiepiscopul Averchie – un fel de mână neagră care acţionează raţional, ce lucrează pentru a lega oamenii pe cât de strâns posibil de această viaţă pământească, temporară forţându-i să uite viaţa viitoare, viaţa veşnică care ne aşteaptă fără îndoială pe toţi”[12].

 

Arhiepiscopul Averchie vorbind copiilor

 

El a înţeles că materialismul macină credinţa creştinilor fără ca ei măcar să ştie. Până şi atitudinea lor de suprafaţă ,,împotriva lumescului” sau discuţiile lor despre rai pot fi pline de concepţii lumeşti, dacă ei au pierdut înţelegerea corectă a ,,lumii” care este opusă creştinismului de bază[13]. Mai mult decât atât, ceea ce ar fi considerat imoral dintr-un punct de vedere ortodox, devine îngăduit unui creştinism infectat cu lumesc. Arhiepiscopul Averchie scria:

Despre ce fel de unire adevărată a tuturor creştinilor în spiritul dragostei creştine putem vorbi acum, când Adevărul este negat de aproape oricine, când înşelarea este cea care conduce aproape pretutindeni, când trăirea duhovnicească autentică printre oamenii care se numesc pe ei înşişi creştini a secat şi a fost înlocuită cu o viaţă trupească, o viaţă animalică care, cu toate acestea, a fost aşezată pe un piedestal şi mascată de ideea pretinsei iubiri creştine, care justifică în chip ipocrit orice fel de exces spiritual, orice soi de anarhie morală. Într-adevăr, din aceasta se nasc toate aceste ,,baluri” fără de număr, diferite tipuri de ,,jocuri”, ,,dansuri” şi distracţii, faţă de care, în ciuda naturii lor imorale şi anti-creştine, chiar mulţi clerici contemporani au o atitudine tolerantă, uneori încă şi organizându-le ei înşişi şi participând la ele”[14].

Pierzând contactul cu esenţa credinţei sale – care este, într-un cuvânt, nelumească –, creştinătatea îi privează pe credincioşi de legătura vie cu harul Sfântului Duh. Ca urmare, creştinii trebuie să găsească surogate pentru acest har, inducându-şi prin auto-sugestie ,,experienţe spirituale”. În acelaşi timp, ei caută un substitut, în această lume, pentru cealaltă lume care nu mai este tangibilă pentru ei. Despre aceşti ,,neo-creştini”, arhiepiscopul Averchie scria:

Ei vor fericirea aici în această lume, împovărată de mulţimea sa de păcate şi nedreptăţi; şi aşteaptă această fericire cu nerăbdare. Ei socotesc că una dintre cele mai sigure căi de a o dobândi este ,,mişcarea ecumenistă”, unificarea tuturor oamenilor într-o ,,biserică” nouă care îi va cuprinde nu numai pe romano-catolici şi protestanţi, ci şi pe evrei, musulmani şi păgâni, fiecare păstrându-şi propriile convingeri şi erori. Această dragoste ,,creştină” imaginară, în numele viitoarei fericiri a oamenilor pe pământ, nu poate decât să calce în picioare Adevărul”[15].

Arhiepiscopul Averchie a numit credinţa în viitoarea fericire pe pământ ,,neo-chiliasm” – chiliasmul fiind vechea credinţă eretică într-o domnie de 1.000 de ani a lui Hristos ca un împărat pământesc. El a anticipat că ,,unitatea ecumenistă” exterioară urmărită de ,,neo-chiliaşti” nu va fi nimic altceva decât o unitate oficială sprijinită şi încuviinţată de antihrist[16].

Pentru el, ,,mişcarea ecumenistă” contemporană vădea altceva: necredinţa în Adevărul absolut, larg răspândită. Din cauza acesteia apare o lipsă de dorinţă de a lua poziţie faţă de orice şi o acceptare cu o voinţă slabă sau chiar justificare a răului, toate în numele celor mai superficiale idei de ,,dragoste creştină” şi ,,pace”. Arhiepiscopul exprima aceasta astfel:

În timpurile noastre, când există îndoieli aşa de puternice cu privire chiar la existenţa Adevărului, când orice ,,adevăr” este socotit relativ şi este permis ca fiecare persoană să respecte ,,propriul adevăr”, lupta pentru Adevăr capătă o semnificaţie deosebit de importantă. Şi cel care nu simpatizează cu această luptă, care vede în ea doar o manifestare a ,,fariseismului” şi sugerează ,,să te pleci” înaintea falsităţii prin îndepărtarea de Adevăr, ar trebui în mod firesc să fie recunoscut drept un trădător al Adevărului, oricine ar fi el, indiferent cum s-ar numi el însuşi sau s-ar considera”[17].

Cei care-şi pun toată nădejdea lor în această lume trebuie inevitabil sau să dea în deznădejde sau să fie orbi ei înşişi la degenerarea în ascensiune în toate formele vieţii publice. Atitudinea lor relativistă şi şovăielnică serveşte doar la a dezlănţui forţele lui satan în vremurile din urmă. Precum arăta arhiepiscopul Averchie:

,,Slujitorii lui satan”, sau, care este acelaşi lucru, slujitorii lui antihrist ce va să vină, se folosesc de această orbire duhovnicească a majorităţii oamenilor contemporani şi cu încăpăţânare şi insistenţă îşi fac lucrarea lor cu vigoare cu adevărat satanică. Cu eforturi deosebite şi cu toate mijloacele existente, cu ajutorul tuturor resurselor aflate sub controlul lor, ei leagă eficace de ei înşişi adepţi care, în cunoştinţă de cauză sau nu, de bunăvoie sau nu, colaborează cu ei pentru a crea în lume circumstanţele şi condiţiile adecvate pentru însăşi venirea apropiată a lui antihrist ca domn al întregii lumi şi stăpân al întregii omeniri”[18].

În alt loc, el scria mai mult pe această temă: ,,Sarcina fundamentală a slujitorilor lui antihrist ce va să vină este să distrugă vechea lume cu toate conceptele şi ,,prejudecăţile” ei anterioare, pentru a construi în locul ei o nouă lume potrivită pentru primirea ,,noului stăpân” al ei ce se apropie, care va lua locul lui Hristos pentru oameni şi le va da lor pe pământ ceea ce Hristos nu le-a dat ... Cineva trebuie să fie cu desăvârşire orb duhovniceşte, cu totul străin de adevăratul creştinism ca să nu înţeleagă toate acestea !”[19]

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 51/septembrie-octombrie 2009 

 

 

 

PARTEA A IV-A

Al doilea nivel

La cel de-al doilea nivel de apostazie descris de arhiepiscopul Averchie, Bisericile Ortodoxe – ,,fiind în pas cu vremurile” – abandonează unele forme tradiţionale bisericeşti şi poziţii ecleziologice pe care le socotesc ,,învechite”, şi astfel se desprind şi ele de tradiţia care păstrează ,,savoarea” creştinismului primar. Acesta este unul dintre modurile prin care Ortodoxia devine o ,,pseudo-Ortodoxie” lumească. Esenţa Ortodoxiei nu poate fi transmisă când însuşi contextul primirii ei este aproape distrus.

Arhiepiscopul Averchie a explicat de ce Biserica Ortodoxă, precum a spus odată Sfântul Atanasie cel Mare, ,,nu trebuie să slujească vremurilor”[20].

,,Biserica nu se modelează niciodată după cele ale lumii. Într-adevăr nu, pentru că Domnul a spus ucenicilor Săi la Cina cea de taină: ,,Din lume nu sunteţi” (Ioan 15, 19). Noi trebuie să păzim aceste cuvinte dacă vrem să rămânem credincioşi adevăratului creştinism – adevăratei Biserici a lui Hristos, care dintodeauna a fost, este şi va fi mereu străină de această lume. Fiind aparte de ea, Biserica este în măsură să transmită neschimbate învăţăturile dumnezeieşti, deoarece această separare (înstrăinare) a păstrat-o pe ea neatinsă, adică asemenea dumnezeirii imuabile[21].

Odată, pe la începutul anilor ’1960, un seminarist l-a auzit pe arhiepiscopul Averchie plimbându-se multă vreme în tinda mânăstirii. În cele din urmă, el s-a dus la ierarh şi l-a întrebat ce se întâmplase. Îngândurat, cinstitul arhipăstor i-a răspuns: ,,Frate, cuvântul ’Ortodoxie’ a ajuns lipsit de înţeles, fiindcă neortodoxia se ascunde în spatele măştii exterioare a Ortodoxiei. Aşadar, este necesar să inventăm o nouă expresie pentru ceea ce numim Ortodoxie, precum odinioară a fost nevoie să se găsească cuvântul ’ortodox’. Şi nu este aşa de uşor”.

Arhiepiscopul Averchie şi-a dat seama că, pentru vreun motiv oarecare, Bisericile Ortodoxe şi conducătorii bisericeşti nu au păstrat cu sfinţenie temelia nepământească a tradiţiei ortodoxe ca fiind transmisă din tată în fiu neîntrerupt de-a lungul veacurilor. Despre aceasta scria:

,,Acolo unde s-a rupt legătura duhovnicească moştenită a harului care vine de la Sfinţii Apostoli şi urmaşii lor, bărbaţii apostolici şi Sfinţii Părinţi, acolo unde s-au introdus diferite inovaţii în credinţă şi morală, cu scopul de a ’ţine pasul cu vremurile’, de ’a progresa’, de a nu se învechi şi a se adapta cerinţelor şi uzanţelor acestei lumi care zace în rău – aici nu poate fi vorba despre adevărata Biserică”[22].

Aceste ,,inovaţii”[23] sunt introduse uneori pentru a face viaţa ortodoxă mai puţin decât o luptă sau a o face să pară mai puţin ,,ciudată” în ochii lumii. Arhiepiscopul Averchie scria că însuşi conceptul de a face aceasta este heterodox, deoarece ,,credinţa ortodoxă învaţă cum să-ţi clădeşti viaţa potrivit cerinţelor desăvârşirii creştine, pe câtă vreme heterodoxia ia din creştinism doar acele lucruri care sunt, şi în măsura în care sunt, compatibile cu condiţiile vieţii culturale contemporane”. A coborî standardul ortodox al luptei ascetice înseamnă a refuza creştinilor un mijloc de auto-curăţire, a le refuza însăşi posibilitatea pocăinţei mântuitoare când nu reuşesc să atingă acest standard – în duh, dacă nu în literă. Înseamnă a slăbi adevărata temelie a Ortodoxiei, care, precum spunea arhiepiscopul Averchie, ,,este o credinţă ascetică, care cheamă la nevoinţă ascetică, în numele dezrădăcinării patimilor şi cultivării virtuţilor creştine”[24].

În alte cazuri, tradiţiile sunt analizate şi schimbate pentru a hrăni mândria ,,teologilor” contemporani care, separaţi de transmiterea directă, vie a tradiţiei, se străduiesc să găsească ,,noi căi ale teologiei ortodoxe” pentru a ,,stăpâni istoria” pe plan intelectual şi a ,,reintroduce” în practica ortodoxă un fel de purism artificial. Arhiepiscopul Averchie scria: ,,Ei vociferează despre cât este de esenţial a ’reînnoi Biserica Ortodoxă’, despre un gen de ’reforme în Ortodoxie’, care chipurile a devenit ’rigidă în obiceiurile sale’ şi ’muribundă’[25] ... Acest nou soi de ’ortodocşi’ nu sunt altceva decât ’scolaşti’ moderni”[26]. Ei ,,teologhisesc” fără ,,sensibilitatea” cuvenită faţă de atmosfera bisericească tradiţională în care au crescut sfinţii. ,,Din roada lor îi veţi cunoaşte” (Matei 7, 20): Ortodoxia tradiţională, cu toate aşa-zisele ei ,,adăugiri culturale” şi ,,impurităţi”, a crescut sfinţi până şi în vremurile noastre; Ortodoxia ,,restabilită” sau ,,redescoperită”, cu toate pretenţiile ei de a fi mai curată şi mai bine informată, a produs în cel mai bun caz oameni deştepţi. Neputinţa duhovnicească a celei din urmă este consecinţa dorinţei ,,teologilor” ei de ,,a avea cunoştinţe mai aprofundate” decât deţinătorii vii de astăzi ai sfinţeniei ortodoxe.

De asemenea, ,,fiind în pas cu vremurile”, Bisericile pot pierde savoarea Ortodoxiei prin aceea că sunt prinse în mrejele duhului ,,mişcării ecumeniste” moderne care, precum am văzut, este o expresie a procesului de apostazie mondială. Astfel, arhiepiscopul Averchie afirma în diferite locuri:

,,Duhul distrugător al apostaziei a pătruns deja chiar în Biserica noastră Ortodoxă, ai cărei distinşi ierarhi vestesc făţiş apropierea unui soi de ’nouă eră’ şi propun cu cinism să se termine cu tot trecutul, în timp ce ei se adună pentru a crea un fel de ’Biserică’ cu totul ’nouă’, în strânsă legătură ’ecumenică’ şi conglăsuire cu toţi apostaţii de la adevărata credinţă şi Biserică[27] ... De mult timp, noi am aflat că ei (clericii ortodocşi) aparţin acestei mişcări în scopul de ’a mărturisi celor de alte credinţe adevărul sfintei Ortodoxii’, dar este dificil pentru noi să credem că această afirmaţie este altceva decât ’praf aruncat în ochii noştri’. Frecventele lor declaraţii teologice din presa internaţională ne conduc la concluzia că ei nu sunt altceva decât nişte trădători ai sfântului Adevăr”[28].

 

Al treilea nivel

În sfârşit, cel de-al treilea nivel de apostazie cu privire la care ne-a avertizat arhiepiscopul Averchie este atins atunci când Bisericile Ortodoxe, chiar de păstrează toate tradiţiile a ceea ce ele numesc ,,Ortodoxie adevărată”, pierd savoarea nepreţuită a credinţei lor şi devin infectate cu un duh lumesc deghizat în spiritualitate. Aceasta se întâmplă din pricina: (1) pierderii dragostei creştineşti fundamentale, în a cărei absenţă toate tradiţiile devin mai degrabă osânditoare decât purtătoare de har, şi (2) întrebuinţării formelor şi cadrelor exterioare ale credinţei (care au menirea de a aduce aminte de cealaltă lume) în scopuri lumeşti. Prin intermediul acestor factori apare o altă formă de ,,pseudo-Ortodoxie”, de această dată mult mai subtilă, fiindcă poate fi înveşmântată în toate formele exterioare corecte. Câteva din simptomele sale, care pot fi întâlnite şi în ,,pseudo-Ortodoxia” nivelului al doilea de apostazie, vor fi descrise mai jos.

 

Politica de partid

Arhiepiscopul Averchie a văzut că, odată ce s-a pierdut savoarea Ortodoxiei şi Biserica ajunge să fie privită înainte de toate ca o organizaţie pământească, apartenenţa la Trupul mistic al lui Hristos este confundată cu apartenenţa la unul dintre partidele bisericeşti administrative. Vieţile oamenilor pot fi apoi distruse sub pretextul ,,curăţirii Bisericii”, dacă aceşti oameni nu par utili organizaţiei. Clerici, mireni şi monahi sunt aţâţaţi unul împotriva celuilalt şi făcuţi să nu aibă încredere unii în alţii, în scopul de a apăra interesele lumeşti ale respectivelor lor partide. O grupare bisericească se poate desprinde din alta şi poate căuta să-şi legitimeze poziţia cu nenumărate formule legale şi canonice. Diferite partide bisericeşti se pot uni pentru a forma ,,super-partide” pentru a se simţi mai legitime; ele pot vorbi despre unitatea lor exterioară de parcă aceasta ar constitui adevărata unitate duhovnicească a Bisericii, dar ele dezvăluie că această unitate este de fapt pur politică când resping sau utilizează polemica împotriva acelor grupuri ortodoxe care nu s-au alăturat organizaţiilor lor.

Cei cu ,,mentalitate de partid” pot pierde însăşi ideea de sfinţenie, preamărind personalităţi bisericeşti în primul rând fiindcă sunt ,,recunoscute” de partidul lor particular, sau sunt purtătorii lui de cuvânt cei mai de seamă. ,,Canonicitatea”, o armă însemnată în polemica de partid, ajunge să fie manipulată cu totul arbitrar şi devine confundată în mod eronat cu ,,recunoaşterea” unui partid de către alte partide. În consecinţă, cel care foloseşte cea mai eficientă propagandă pare să devină ,,canonic”.

Văzând că nu are nimic de-a face cu adevăratul creştinism, arhiepiscopul Averchie era dezgustat de acest domeniu a ceea ce el numea ,,politica de partid”.

Deşi politica de partid a atins, într-adevăr, o extremă în aceste vremuri de pe urmă, când ,,va răci dragostea multora” (Matei 24, 12), mentalitatea de partid” nu este, bineînţeles, nouă: este o înclinaţie comună a laturii căzute, trupeşti a omenirii. Chiar Sfântul Apostol Pavel a avut de-a face cu ea când scria Bisericii din Corint: ,,Că fiecare din voi zice: eu sunt al lui Pavel; iar eu al lui Apollo; iar eu al lui Chifa; iar eu al lui Hristos. Au doar s-au împărţit Hristos ? Au Pavel s-a răstignit pentru voi ? Sau întru numele lui Pavel v-aţi botezat ? Căci când zice cineva: eu sunt al lui Pavel; şi altul: eu sunt al lui Apollo; au nu sunteţi trupeşti ?” (I Corinteni 1, 12-13; 3, 4).

Arhiepiscopul Averchie spunea că a transforma Biserica într-o unealtă a intrigilor politice înseamnă ,,a supune cele veşnice celor vremelnice, cele cereşti celor pământeşti, cele sfinte celor păcătoase”[29]. În articolul său Râvna sfântă, el afirma în plus:

,,De asemenea, există o râvnă falsă, mincinoasă, dincolo de a cărei mască este ascunsă spuma patimilor omeneşti comune – cel mai adesea mândria, iubirea de stăpânire şi de slavă, şi interesele unei politici de partid, precum aceea care joacă rolul principal în luptele politice şi pentru care nu poate exista loc în viaţa duhovnicească, în viaţa publică a Bisericii. Din nefericire, ea este adesea întâlnită în timpurile noastre şi este un instigator de bază al oricărei dispute şi tulburări imaginabile în Biserică, ai cărei manageri şi agitatori se ascund de multe ori în spatele unui soi de aşa-zis idealism. În realitate, ei urmăresc doar scopurile personale, străduindu-se să fie pe placul nu al lui Dumnezeu, ci al propriei preocupări de sine, şi fiind râvnitori nu pentru slava lui Dumnezeu, ci pentru propria slavă şi pentru slava colegilor şi partizanilor partidei lor. Toate acestea, se înţelege de la sine, sunt profund străine de râvna sfântă autentică, potrivnice ei, şi sunt păcătoase şi criminale, fiindcă doar compromit sfânta noastră credinţă şi Biserică !”[30]

,,Biserica – sublinia arhiepiscopul Averchie în alt loc – ne-a fost dată pentru mântuirea sufletelor noastre şi pentru nimic altceva ! Nu o putem transforma într-o unealtă sau teren de joc al patimilor noastre şi de reglare a conturilor personale”[31].

În ce-l privea pe arhiepiscopul Averchie, politica de partid era plictisitoare, oricare ar fi fost partidul implicat. Cei dinlăuntrul lor erau cu greu vrednici să se jertfească, să renunţe la şansa de a avea soţie şi familie, aşa cum a făcut el când a devenit monah. În mod ironic, tocmai diferendele lui cu cei cu ,,mentalitate de partid” l-au făcut pe el să fie victima politicii lor. El a fost îndepărtat din funcţia de membru permanent al sinodului de episcopi, fiindcă nu a acceptat să fie călăuzit mai degrabă de o ,,linie de partid” decât de propria conştiinţă. Văzând că politica de partid a pătruns nu numai în alte grupuri, ci şi în jurul său, el a spus odată unuia din foştii lui seminarişti: ,,Nu rezultă din aceasta că harul Sfântului Duh părăseşte sinodul nostru ?”

Cu toate acestea, se poate pune întrebarea de ce arhiepiscopul Averchie a vorbit atât de deschis despre fenomenul ,,lipsit de inspiraţie” al politicii de partid. Nu ar fi fost mai bine doar să ne prefacem că toate celelalte grupuri ortodoxe nu există şi să ne limităm atenţia la cercul propriu ? Nu, pentru arhiepiscopul Averchie aceasta ar fi fost o eschivare de responsabilitatea sa de apostol al lui Hristos. Politica de partid otrăvea misiunea Ortodoxiei în Lumea Liberă, îndepărtându-i pe convertiţi şi făcându-i pe credincioşi să asculte mai degrabă şoaptele diavolului decât cuvintele Vieţii. Păstrarea tăcerii ar fi fost o crimă, căci dacă acest subiect nu ar fi fost abordat direct, cum altfel ar găsi căutătorii de cele duhovniceşti adevărata esenţă a Ortodoxiei, care este prin natura sa mai presus de politica de partid ? Cum ar cunoaşte ei realitatea vie a adevăratei Biserici care, precum spunea arhiepiscopul Averchie, este ,,uniunea duhovnicească strânsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos” ?

,,Singură râvna sfântă pentru Dumnezeu, pentru Hristos – scria arhiepiscopul – fără nici un amestec al oricărui fel de viclenie sau politică iscusită cu două înţelesuri, trebuie să ne călăuzească în toate faptele şi atitudinile[32].

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 52/noiembrie-decembrie 2009 

 

 

 

PARTEA A V-A

Al treilea nivel

Interpretarea de roluri

Arhiepiscopul Averchie a identificat un alt semn că Bisericile Ortodoxe, chiar atunci când aderau la toate formele exterioare, pierdeau savoarea Ortodoxiei. Acesta consta în faptul că ocârmuitorii şi reprezentanţii ortodocşi erau nevoiţi să interpreteze ,,roluri”. Interpretarea de roluri apare atunci când, din ambiţie lumească, oameni mici vor să ocupe poziţii care au fost rânduite în Biserică pentru oameni de un calibru duhovnicesc înalt. În cele mai multe cazuri, cei care interpretează roluri, neavând ei înşişi nici o autoritate duhovnicească autentică, trebuie să dobândească această autoritate din afară, recurgând la ceea ce arhiepiscopul Averchie numea ,,a face pe plac oamenilor”.

Despre aceasta a vorbit Sfântul Apostol Pavel, care, în primii ani ai creştinismului, trebuia să arate diferenţa dintre adevăraţii reprezentanţi ai lui Hristos şi ,,cei ce fac pe plac oamenilor”: ,,Că de aş plăcea încă oamenilor, nu aş fi slugă lui Hristos” (Galateni 1, 10). ,,Ci precum ne-am adeverit de la Dumnezeu a fi credincioşi a primi Evanghelia, aşa grăim; nu ca şi cum am plăcea oamenilor, ci lui Dumnezeu, celui ce cearcă inimile noastre. Că niciodată întru cuvânt de măgulire am fost la voi, precum ştiţi, nici prin prilej de lăcomie; Dumnezeu este martor; nici căutând de la oameni slavă ...” (I Tesaloniceni 2, 4-6).

Pentru ,,a face pe plac oamenilor”, cineva trebuie să-i linguşească pe oamenii potriviţi şi, dimpotrivă, să-i nimicească pe potenţialii adversari în împrejurări potrivite; trebuie să ,,ţină seama” de oamenii influenţi, indiferent dacă aceasta concordă sau nu cu conştiinţa sa. În cele din urmă, trebuie să acorde premii şi ranguri şi să facă cunoscute acestea, unindu-se astfel cu aliaţii mai degrabă prin ,,recunoaştere” reciprocă, decât prin dragoste sinceră. Arhiepiscopul Averchie scria: ,,Câţi îşi dedau inimile risipirii în funcţii înalte, ranguri, grade şi premii, fiind gata să le dobândească prin orice mijloace, chiar călcându-şi în picioare conştiinţele”[33]. 

De asemenea, arhiepiscopul Averchie a arătat că interpretarea de roluri poate aduce cu sine vrăjmăşie şi dezbinări în Biserică: ,,Pentru a începe vrăjmăşia şi dezbinarea cumplite, care taie din rădăcină cursul paşnic al vieţii parohiale şi împrăştie şi distruge comunitatea, este suficient ca doar o persoană de acest gen să se ivească într-o parohie – o persoană care îşi închipuie că este ‘centrul universului’, că toţi ar trebui să ţină cont doar de ea şi să i se supună în toate, că toate judecăţile şi aprecierile sale sunt infailibile ...

Pentru acest soi de oameni, glasul conştiinţei este ca şi cum nu ar exista şi ei nu recunosc Legea lui Dumnezeu: ei sunt capabili de orice fel de deformare tendenţioasă a adevărului, de orice fel de minciună şi defăimare răutăcioasă împotriva acelor oameni care nu sunt de acord cu înclinaţiile lor îngâmfate, care nu încuviinţează atitudinea lor autosuficientă şi dorinţa lor nestăpânită de a avea rolul principal pretutindeni, chiar dacă acei oameni sunt numiţi în mod legal şi sunt păstori cu adevărat buni şi oameni ai rugăciunii, care sunt tot mai puţini în zilele noastre şi care ar trebui să fie preţuiţi, nu prigoniţi cu minciuni şi defăimări, din raţiuni pur personale şi vanitoase, lucru care este un păcat mârşav şi respingător înaintea lui Dumnezeu.

Doar astfel de oameni, stăpâniţi de patima turbată a iubirii de sine, sunt folosiţi de puterile întunericului, de slugile lui antihrist ce va să vină, ca să rupă în bucăţi şi să distrugă Biserica, începând cu fiecare parohie în parte. ... Aceştia trăiesc cu adevărat fără conştiinţă !”[34]

Interpretându-şi rolul, o persoană se comportă în modul în care lumea se aşteaptă să acţioneze cineva aflat în acea poziţie ,,influentă”. Acesta este contrariul a ceea ce caracterizează ,,legăturile” moderne autentice cu tradiţia ortodoxă: o naturaleţe desăvârşită, lipsa prefăcătoriei şi libertatea duhului, fără nici o încercare de a se încadra în vreo categorie dinainte stabilită.

Arhiepiscopul Averchie spunea despre un conducător bisericesc care îşi interpreta rolul că poartă ,,mască”. El scria: ,,Există astfel de făţarnici, cărora le place să pară sfinţi şi cucernici, când de fapt ei nu sunt deloc aşa, dar vor trebui să răspundă înaintea lui Dumnezeu fiindcă încearcă să-i înşele pe cei naivi şi fac aceasta pentru câştig personal”[35].

Interpretarea de roluri poate lua multe forme. Cineva îşi poate asuma rolul unei autorităţi în viaţa duhovnicească sau chiar al unui ,,sfânt stareţ”, folosind în mod eronat măsurile înalte pentru calibrul duhovnicesc scăzut al vremurilor moderne[36]. Utilizând expresia Sfântului Apostol Pavel, arhiepiscopul Averchie a identificat aceasta ca fiind ,,râvnă fără înţelegere – râvnă care îşi pierde valoarea din pricină că-i lipseşte una dintre cele mai importante virtuţi creştine: discernământul şi, de aceea, în loc de câştig, poate aduce vătămare”[37].

Un alt gen de rol poate fi întâlnit la falşii reprezentanţi ai Ortodoxiei. Am vorbit deja despre ,,teologii” unei Ortodoxii ,,restabilite”, înnoitoare. Cu toate acestea, astfel de învăţători mincinoşi pot fi găsiţi nu numai în cercurile mai ,,liberale”, ci şi printre ,,experţii patristici” şi ,,erudiţii” ,,conservatorilor” şi ,,tradiţionaliştilor”. Falşii reprezentanţi ortodocşi pot face pe cineva să creadă că, în sfârşit, a ,,priceput” Ortodoxia, însă cel mai adesea îi lasă sufletul indiferent şi neschimbat. Arhiepiscopul Averchie spunea despre ei:

,,Vai ! Cât de puţini oameni din timpurile noastre – până şi dintre cei instruiţi şi uneori chiar dintre ‘teologii’ contemporani şi cei din rândurile clerului – înţeleg în mod corect ce este Ortodoxia şi în ce constă esenţa ei. Ei abordează această chestiune într-o manieră cu totul exterioară şi formală şi o rezolvă într-un mod prea primitiv, chiar naiv, neglijând cu desăvârşire profunzimile ei şi nevăzând defel plinătatea conţinutului ei duhovnicesc”[38].

Odată, când câţiva clerici criticau pomenirea unui sfânt din secolul al XIV-lea, fiindcă el nu se încadra în conceptul lor de ,,tradiţionalism”, arhiepiscopul Averchie i-a numit ,,teologi ţânci”. Ei erau adepţi – ca să împrumutăm un termen inventat de părintele Serafim Rose – ai ,,înţelepciunii din afară”. În opinia arhiepiscopului Averchie, aşa-zişii învăţători ortodocşi ,,liberali” şi cei fals-,,tradiţionalişti” nu erau decât două feţe ale aceleiaşi monede. Şi unii şi alţii aveau o urmă de criticism modern, iubire de fast şi o atitudine de ,,noi ştim mai bine”; ei au primit Ortodoxia mai curând cercetând şi formându-şi concluzii ,,rezonabile”, decât învăţând de la cei ce sunt vase vii ale sale. Nu este suficient contactul exterior cu un purtător autentic al tradiţiei; trebuie să existe o înrudire iubitoare şi o ,,unitate în duh” cu acel purtător[39].

 

Lumea 55

Arhiepiscopul Averchie de Jordanville printre alţi clerici din Biserica Ortodoxă Rusă din Diaspora. Pe rândul de jos, de la stânga la dreapta: arhimandritul Nicolae, episcopul Sava, episcopul Nicon, arhiepiscopul Vitalie, episcopul Averchie (la acea vreme), arhimandritul Panteleimon şi arhimandritul Antonie

 

Este adevărat, prezenţa sau absenţa acestei înrudiri poate fi greu de zărit din afară, mai ales atunci când cineva nu este conştient de lumea evlaviei în care s-a născut un adevărat purtător al tradiţiei. De pildă, la o primă vedere, din tonul curajos şi fără echivoc al scrierilor sale, cineva ar putea crede că arhiepiscopul Averchie avea atitudinea unui ,,atotcunoscător”. Cu toate acestea, când cineva ajunge să înţeleagă duhul părinţilor lui duhovniceşti din prima şi cea de-a doua generaţie – Teofan al Poltavei şi Teofan Zăvorâtul –, va vedea că el urma întru totul tradiţia lor, că el primise totul de la ei. Asemenea tuturor părinţilor adevăraţi ai Bisericii, arhiepiscopul Averchie a fost învăţător pentru alţii nu pentru că avea o părere infatuată despre cunoaşterea sau însemnătatea proprie, ci pentru că se simţea personal răspunzător pentru comoara nepreţuită care îi fusese lăsată moştenire de sfinţii săi învăţători.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 55/martie-aprilie 2010 

 

 

 

PARTEA A VI-A

Al treilea nivel

Fărădelege de sus

Ultima formă a interpretării de roluri despre care vorbeşte arhiepiscopul Averchie este înfăptuită de cei care deţin autoritate clericală. Această formă este probabil cea mai influentă în crearea unei pseudo-Ortodoxii, deoarece ocârmuitorii Bisericii sunt cei care dau ,,tonul” vieţii bisericeşti.

Cei cărora le lipseşte adevărata râvnă apostolică pot lucra însă plini de zel în scopuri personale sau în folosul grupărilor lor. Arhiepiscopul Averchie scria că, pentru ei, ,,Biserica nu este nimic mai mult decât una dintre organizaţiile omeneşti oarecare, în care doresc să joace un fel de rol principal …”[40]. În altă parte spunea: ,,Ei nu au luat fără rost frâiele Bisericii în propriile mâini, încercând să devină conducătorii deplini şi nestânjeniţi de nimeni ai vieţii religioase şi bisericeşti a oamenilor şi chiar aplicând disciplina ecleziastică celor care refuză să asculte de ei, ca să-i poată ţine pe toţi sub stăpânirea lor, fără împotrivire ori răzvrătire”[41].

Având o concepţie lumească despre autoritate, ei cred că cea dintâi responsabilitate a lor este mai degrabă mersul lin al maşinăriei exterioare a Bisericii lor, decât mântuirea sufletelor. Întrucât practica iubirii, a păstoririi părinteşti este mai presus de ei, ei văd ascultarea faţă de ei ca pe o împlinire lipsită de însufleţire a unui cod standard de conduită, necesară funcţionării organizaţiei. Fiindcă sunt în mod obiectiv înzestraţi cu rang clerical, având chipul bunei-credinţe, iar puterea ei tăgăduind (II Timotei 3, 5), ei pot cita multe canoane pentru a susţine stăpânirea lor absolută. Fireşte, aceste canoane sunt semnificative doar dacă sunt aplicate în spiritul corect, cu discernământ păstoresc şi potrivit conştiinţei Bisericii[42].

Mulţi credincioşi naivi, cărora li s-au impus de sus standarde exterioare într-un context artificial, simt că trebuie să se conformeze acestora cu orice preţ. În cuvintele arhiepiscopului Averchie, ei ,,cad sub înrâurirea” ocârmuitorilor neduhovniceşti, ,,şi în nechibzuinţa lor naivă îi susţin în acţiunile lor trufaşe, ca pe nişte ‘păstrători ai legii şi ordinii’!”[43] Astfel, în măsura în care ocârmuitorul ecleziastic încearcă să joace un rol, se presupune că turma lui va merge mână în mână cu ideea sa lumească de autoritate şi va juca rolul de dobitoace necugetătoare. Conducătorii dau un exemplu prost, iar oamenii, cărora poate că niciodată nu le-a fost dat ,,exemplul adevărat”, nu au nimic cu care să-l compare. Ei nu pot face deosebirea dintre păstorirea ortodoxă oficială şi cea autentică, mântuitoare; şi, de aceea, caută păstori nu din raţiuni duhovniceşti, ci pentru a fi în primul rând membri ,,legitimi” ai grupării bisericeşti corecte (Ar mai trebui spus că, dacă din vreun motiv oarecare această căutare eşuează, devine vizibilă o altă consecinţă negativă a faptului că s-a dat prea multă importanţă oficialităţii: amărăciunea de a nu fi considerat ,,legitim”).

Sub călăuzitori neduhovniceşti, se poate cuibări printre credincioşi un soi de paralizie. Un simptom al acesteia se face văzut vede atunci când oamenii încep să se teamă să aibă orice iniţiativă ce ţine seama de vocea conştiinţei individuale, fiind determinaţi să creadă că oricine tulbură status quo-ul nu are dreptul de a exista. Ei ajung să le fie ruşine să arate prin acţiunile lor că-L iubesc pe Dumnezeu din toată inima sau că-i iubesc pe acei sfinţi ai lui Dumnezeu care ar putea să nu fie încă ,,oficiali”.

Utilizarea autorităţii în scopuri lumeşti este mai cu seamă greşită în cazul ierarhilor, deoarece, ca păstori monahali ai mirenilor, se presupune că ei trebuie să ofere celor care trăiesc în lume aluatul lepădării de cele ale acestei lumi. Rolul lor este de a inspira, călăuzi şi încuraja toate încercările evlavioase ale credincioşilor de a sădi virtutea pe acest pământ căzut, şi nu de a pune stăpânire pe aceste încercări, a le standardiza şi a înlătura din ele orice ,,risc”, până când nu mai rămâne nici un pic de însufleţire.

Una dintre expresiile arhiepiscopului Averchie era ,,fărădelege de sus”, fărădelege care vine de la ,,ocârmuitorii legitimi” şi, prin urmare, nu este pusă la îndoială. Atrăgând atenţia asupra acestui fel de greşeală, el nu-i îndemna pe oameni să ducă război împotriva autorităţilor sau să fie numaidecât bănuitori cu privire la cineva doar pentru că are un loc de cinste. Mai degrabă, îi sfătuia pe oameni să nu se conformeze în mod nechibzuit ,,literei legii” fără să cunoască dacă legea este întrebuinţată pentru un scop dumnezeiesc, sau este mânuită pentru câştig personal. El scria: ,,Adevărata Ortodoxie este străină de orice formalism mort. În ea nu există ascultare oarbă faţă de ’litera legii’, pentru că ea este ’duh şi viaţă’ (Ioan 6, 63). Unde, dintr-un punct de vedere superficial şi pur formal, totul pare corect şi strict legal, nu înseamnă că aşa este şi în realitate ... Ortodoxia este singurul Adevăr, purul Adevăr, fără nici un amestec sau umbră de falsitate, minciună, răutate sau înşelăciune”[44].

Orice lucru care stă în calea Adevărului lui Hristos este idol. Prin urmare, dacă cineva urmează hotărârile unui conducător bisericesc care sunt potrivnice poruncilor lui Hristos, atunci el îşi face din ,,oficialitate” un idol. Această idolatrizare conduce la ideea că ,,dacă ocârmuitorii greşesc, nu mai este nici o nădejde !” Cu toate acestea, precum a spus limpede arhiepiscopul Averchie, nici un creştin ortodox nu va fi nicicând fără de nădejde, atâta timp cât păstrează o înţelegere duhovnicească a Bisericii. El scria: ,,’Porţile iadului’ nu vor birui Biserica (Matei 16, 18), însă au biruit şi fără îndoială pot birui pe mulţi care se consideră stâlpi ai Bisericii, precum este arătat în istoria Bisericii”[45].

Nu poate exista nici o îndoială cu privire la poziţia arhiepiscopului Averchie. Dacă ceva este săvârşit pe principii greşite, nu trebuie să consimţim sau să păstrăm tăcerea asupra acelui lucru fiindcă este înfăptuit de o persoană oficială, pentru că este ,,fărădelege de sus”: ,,Blândeţea şi smerenia nu înseamnă lipsă de coloană vertebrală şi nu trebuie să se plece în faţa răului vădit. Un adevărat creştin ... trebuie să fie întotdeauna ferm în faţa răului, luptând cu el din toate puterile şi prin toate mijloacele care-i sunt la îndemână, pentru a împiedica în mod hotărâtor răspândirea şi întărirea răului printre oameni”[46].

Încă o dată, arhiepiscopul Averchie a insistat asupra pericolelor căutării auto-degradante a acceptării sau recunoaşterii din partea oricărui fel de autoritate doar din pricina statutului ei ,,legal”: ,,Orice efort din partea noastră de a ne arăta prietenia faţă de cei care ’deţin autoritatea’, astăzi, când ’numeroşii antihrişti’ – care luptă făţiş sau pe ascuns împotriva lui Hristos şi a Bisericii Sale – au puterea în chip atât de vădit, orice strădanie servilă de a-i mulţumi, de a-i flata şi a face ce vor ei, chiar de a căuta într-o oarecare măsură ’legalizarea’ din partea lor, este o trădare a Mântuitorului nostru Hristos şi duşmănie faţă de El, chiar dacă cei care procedează astfel poartă veşminte clericale”[47].

 

Lumea 56

Iunie 1966. Arhiepiscopul Averchie de Jordanville,
înconjurat de 3 absolvenţi ai Seminarului Teologic
Ortodox Sfânta Treime, al cărui rector a fost

 

În această afirmaţie, arhiepiscopul Averchie dă o bună explicaţie a principiului serghianismului. Acest principiu, prin care mitropolitul Serghie a capitulat în faţa conducerii sovietice atee pentru a rămâne ,,legal” şi a menţine funcţionarea instituţiei Bisericii[48], nu este doar ceva care există altundeva, în Rusia sovietică. Este un chip universal al sufletului omenesc care s-a întâmplat însă să capete un aspect dramatic în persoana mitropolitului Serghie: este săvârşirea a ceva greşit sau încuviinţarea unei minciuni pentru a obţine folosul vremelnic de a fi ,,oficial”, chiar dacă ,,pentru binele Bisericii”.

,,Astfel – scria părintele Serafim Rose, într-un cuget cu arhiepiscopul Averchie – unii oameni se pot afla într-o situaţie care poate fi ’corectă din punct de vedere legal’, dar care este în acelaşi timp profund necreştină, ca şi cum conştiinţa creştină este silită să se supună oricărei porunci a autorităţilor bisericeşti, câtă vreme aceste autorităţi sunt ’canonice’ în sensul strict al cuvântului. Această noţiune de supunere oarbă de dragul ei însăşi este una dintre raţiunile fundamentale pentru care serghianismul a avut succes în secolul nostru – atât înăuntrul, cât şi în afara Patriarhiei Moscovei”[49].

Ultima manifestare a principiului serghianist va fi supunerea chiar a celor mai ,,tradiţionalişti” creştini faţă de antihrist însuşi. Ei nu vor fi siliţi să fie de acord cu ideile şi metodele lui antihrist. Tot ce li se va cere va fi recunoaşterea de către ei a autorităţii lui, pe care i-o vor acorda pentru a-şi păstra ierarhia, organizaţia Bisericii, slujbele bisericeşti şi posibilitatea de a primi pe faţă sfintele taine. Trădarea lor nu va consta în aderarea lor la formele canonice, ci mai degrabă în aşezarea acestor forme mai presus de fidelitatea faţă de Hristos, care este cea dintâi responsabilitate a Bisericii.

Despre aceasta, Sfinţii Părinţi au o învăţătură foarte clară, întemeiată pe Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul. Ei tâlcuiesc faptul că pecetea lui antihrist nu va fi pusă pe frunte şi pe mână, ci pe frunte sau pe mână (Apocalipsa 13, 16). Potrivit Sfântului Andrei al Cezareei, cei care o primesc pe frunţile lor vor împărtăşi modul de gândire al lui antihrist, pe când cei ce o primesc pe mâinile lor drepte îi vor recunoaşte doar autoritatea, spunând că este îngăduit să faci aceasta ,,numai să rămâi creştin în suflet ... Izgonirea harului Sfântului Duh cu semnul fiarei umple inimile tuturor celor ce l-au primit cu primul simptom – teama – care-i va duce către o pierzanie lesnicioasă”[50].

Ţinând seama de această învăţătură patristică, arhiepiscopul Averchie a putut întrezări cu uşurinţă cum vor îngenunchea, într-o bună zi, toate organizaţiile ecleziastice – ecumeniste şi anti-ecumeniste, inovatoare şi tradiţionale – înaintea lui antihrist. Cei a căror frică de stăpânirea vremelnică depăşeşte frica lor de Dumnezeu se vor bizui pe minţile lor căzute pentru a justifica această supunere, fiindcă inimile şi conştiinţele lor nu o pot justifica deloc. Ei vor încerca să susţină instituţiile lor bisericeşti prin renunţarea la libertatea duhovnicească şi mărturisirea curajoasă care, după cum a repetat arhiepiscopul Averchie, vor sprijini singure Trupul cel nebiruit al lui Hristos. În acest chip se va împlini proorocia Sfântului Ierarh Ignatie Briancianinov, citată de arhiepiscopul Averchie:

,,Cineva poate presupune, de asemenea, că instituţia Bisericii, care s-a clătinat atât de mult timp, se va prăbuşi teribil şi pe neaşteptate. Într-adevăr, nimeni nu este în măsură să oprească sau să preîntâmpine acest lucru. Mijloacele actuale de susţinere a Bisericii ca instituţie sunt împrumutate din elementele lumii, lucruri potrivnice Bisericii, iar consecinţa va fi doar grăbirea căderii ei. Fie ca Domnul cel milostiv să apere rămăşiţa care crede în El. Însă această rămăşiţă este mică şi se micşorează tot mai mult”[51].

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 56/mai-iunie 2010 

 

 

 

PARTEA A VII-A

Sfârşitul

Ca să-i putem rămâne fideli lui Hristos, arhiepiscopul Averchie ne-a avertizat să nu avem încredere în ceea ce poate părea ,,chibzuit” sau în ceea ce concordă cu ,,părerile” minţilor noastre căzute. Mai degrabă, trebuie să ne urmăm conştiinţele şi poruncile Domnului nostru şi, drept urmare, să ne aşteptăm să fim urâţi de cei care – fie în mediul laic, fie în cel bisericesc – sunt călăuziţi de duhul acestei lumi. El scria:

,,În vremurile noastre, adevărul este declarat în mod oficial şi solemn minciună, iar minciuna adevăr. Şi fiecare persoană, fie că vrea sau nu, trebuie să creadă aceasta, împotriva oricărei logici şi raţiuni de a fi. Că de nu – vai ! Cel care urmează glasul propriei conştiinţe şi al învăţăturilor Domnului, poate sfârşi prin a plăti scump. Iar acest lucru este adevărat din toate punctele de vedere ale vieţii moderne, uneori chiar în domeniile religios şi bisericesc ... Fraţilor ! Haideţi să nu ne cufundăm câtuşi de puţin în duhul acestei lumi; ştim prea bine, de la Cuvântul lui Dumnezeu, că această lume este stăpânită de prinţul întunericului, care persistă în cruzime – vrăjmaşul nostru înverşunat, făcător de rău, mincinos şi ucigător de oameni dintru început (potrivit Ioan 8, 44) – diavolul. Haideţi să nu ne fie teamă de batjocorire şi învrăjbire, oprimare şi prigoană din partea slugilor lui credincioase ...”[52].

Cu ochii duhovniceşti, arhiepiscopul Averchie a putut vedea în jurul său surparea de către satan şi a celor mai neînsemnate intenţii evlavioase ale creştinilor ortodocşi. Cei ale căror inimi tânjesc după dragoste nu o dobândesc de la creştini, care ar trebui să fie cunoscuţi pentru dragostea lor (potrivit Ioan 13, 35); şi astfel, inimile lor seacă şi ei devin la fel de amari ca cei din jurul lor. Fiindcă această dragoste creştină ,,se evaporă”[53], locul ei începe să fie luat de surogate care se străduiesc să unească Biserica doar în exterior – birocraţie, moduri prescrise de comportament, interpretare de roluri, încercări de a face pe plac oamenilor, înţelegeri politice – surogate care pot uni doar o falsă Biserică, un gol care aşteaptă să fie umplut de antihrist. În acest proces, apare ceea ce arhiepiscopul Averchie numea ,,vânturare”: o separare a celor înţelepţi şi pricepuţi ai lumii acesteia (Luca 10, 21) de cei care nu dau nici o atenţie ,,părerilor” lumii şi pur şi simplu vor să fie cu Hristos în Împărăţia Lui. Arhiepiscopul Averchie afirma că această vânturare a celor falşi şi a celor autentici creează o greutate pentru păstorii iubitori de Hristos, deoarece diferenţele fundamentale sunt estompate prin vicleniile satanei:

,,Viaţa creştină devine acum mai grea ca niciodată, căci cursele din calea mântuirii omului s-au înmulţit foarte şi s-au perfecţionat extrem de mult. Truda de a fi păstor devine de multe ori mai grea şi mai plină de răspundere ... Chiar înaintea ochilor noştri încep să se împlinească cuvintele prooroceşti ale Episcopului Teofan Zăvorâtul despre vremurile din urmă: ’Atunci, deşi numele creştinilor va fi auzit pretutindeni şi bisericile şi slujbele bisericeşti vor fi văzute peste tot, toate acestea vor fi doar o înfăţişare exterioară, în timp ce înăuntru va fi adevărată apostazie’. Din aceasta se naşte pentru păstorul modern, pe lângă exemplul întotdeauna primordial şi esenţial al unei vieţi personale duhovniceşti şi morale înalte, sarcina deosebit de importantă şi plină de responsabilitate de a-i învăţa pe credincioşi să recunoască adevărata Biserică în mijlocul mulţimii de false Biserici şi, prin cuvintele lui pline de putere şi înţelepciune duhovnicească, de a-i ţine în sânul ei, în timp ce-i atrage pe cei ce sunt în greşeală”[54].

Arhiepiscopul Averchie a simţit povara acestei responsabilităţi poate mai mult ca oricare altul dintre marii păstori ortodocşi ai vremurilor noastre. Ca mult iubitul său sfânt Ioan de Kronstadt din generaţia anterioară, el a considerat că lucrul cel mai greu de împăcat cu ţelurile lui păstoreşti era evidenta biruinţă a răului în lume.

,,Ortodoxia pătimitoare” – o expresie a Sfântului Grigorie Teologul – era adesea pe buzele arhiepiscopului Averchie. Ea se referă la două lucruri: suferinţele pe care le îndură creştinii ortodocşi în această ,,vale a plângerii” în drumul către patria lor cerească şi, de asemenea, prigoana pe care o suferă Adevărul veşnic în această lume căzută, al cărei stăpânitor este diavolul.

Arhiepiscopul Averchie ştia din experienţă ce este ,,Ortodoxia pătimitoare”. Nu cu mult timp înainte de a trece la Domnul, suferind în trup şi pătimind împreună cu Biserica Luptătoare, a fost întrebat de către unul din prietenii lui despre starea sa de sănătate. El a răspuns: ,,Cum pot să mă simt, când slava Ortodoxiei se împuţinează, răul triumfă, creştinii devin atât de plini de ură şi duşmănoşi, iar creştinii ortodocşi nu sunt cu nimic mai buni – poate mai răi, pentru că li s-a dat mai mult. Şi cine va lupta în aceste vremuri cumplite de pe urmă pentru biata ORTODOXIE PĂTIMITOARE ?Lumea 58

În ultima sa carte, arhiepiscopul Averchie a vorbit despre cum grija sa păstorească faţă de ,,pustiirea duhovnicească” a timpului său a contribuit la boala sa îndelungată şi ultimă: ,,Ca urmare a întregului stres emoţional pe care l-am îndurat în decursul tuturor evenimentelor care au loc în zilele noastre, am fost împresurat (cel puţin asta spun medicii) de câteva boli grave care aproape m-au răpit din această viaţă pământească vremelnică, pentru că nu am putut să cad la învoială cu toate cele petrecute în jurul meu şi să le abordez cu indiferenţă”[55].

 

Arhiepiscopul Averchie, pe când era arhimandrit, ţinând în mâini icoana făcătoare de minuni a Maicii Domnului a Semnului din Kursk

 

În 1976, eliberat în cele din urmă de teribila sa povară păstorească, arhiepiscopul Averchie a trecut la Domnul. Dintr-un punct de vedere pământesc, el a murit înfrânt. Războiul satanei cu toate formele de dreptate merge înainte şi se va încheia cu o domnie a răului. Dar în ceruri, arhiepiscopul Averchie a fost un biruitor. A dus o viaţă dumnezeiască, pregătindu-se să fie printre sfinţi. Cuvintele sale, scrise doar cu un an înainte de moartea sa, ne însufleţesc să-l urmăm:

,,Râvna şi evlavia să fie singurele făclii pe care să le ţinem în mâinile noastre, precum a făcut odinioară bătrânul Simeon într-un chip mult mai tainic, în străfundul inimilor şi sufletelor noastre. Atunci vom putea spune din inimile noastre la plecarea din această viaţă: ’Acum slobozeşte pe robul Tău Stăpâne, după cuvântul Tău în pace; că văzură ochii mei mântuirea Ta !’ (Luca 2, 29-30) ...”[56]

Deznădejdea – credinţa în absenţa Adevărului şi dragostei – nu era în inima arhiepiscopului Averchie când a trecut la Domnul. El a trăit în prezenţa acestui Adevăr şi a dragostei şi ştia că, într-o zi, Adevărul îl va înfrânge pe antihrist, după ce el va fi domnit pentru puţină vreme (potrivit Apocalipsa 12, 12; 17, 10).

În vremurile de pe urmă, adevăraţii apostoli ai lui Hristos vor muri sau vor fi ucişi, aşa cum s-a întâmplat în primii ani ai creştinismului: asfinţitul se aseamănă cu răsăritul. Şi totuşi, cuvintele înflăcărate ale arhiepiscopului Averchie, unul dintre ultimii apostoli adevăraţi, ne pot apăra încă de amăgirile subtile care sunt deja asupra noastră. El a stat direct în calea atacului apostaziei lumii şi nu s-a clintit. A demascat cele mai iscusit ascunse curse ale vrăjmaşului, arătându-le tuturor celor care au ochi să vadă. Mesajul său era să nu ne pierdem nădejdea veşnică, mai exact să nu ne punem această nădejde în lucruri exterioare ce pot fi contrafăcute. Cu tărie şi curaj, el şi-a făcut datoria ,,nu numai înaintea ochilor slujindu-le, ca cei ce vor să placă oamenilor; ci întru dreptatea inimii, temându-se de Dumnezeu” (Coloseni 3, 22). Astfel, înainte de a pleca la Domnul, el a scris aceste cuvinte încrezătoare: ,,Voi fi judecat, aşa cum vom fi cu toţii, de Dumnezeu cel nepărtinitor. Dar pot spune un lucru: am făcut totul în mod cinstit, potrivit cu conştiinţa mea, şi fără a ţine seama de persoanele importante”[57].

 

Biruinţa cerească

Pe 1/14 aprilie 1976, părintele Serafim Rose scria în jurnalul său: ,,Astăzi am fost înştiinţaţi de moartea povăţuitorului nostru duhovnicesc şi teologic, arhiepiscopul Averchie, lăsându-ne acum cu adevărat orfani ...”

La doar câteva luni după aceasta, pe 22 octombrie/4 noiembrie, părintele Serafim a venit la biserică pentru slujba de dimineaţă şi a spus unuia dintre fraţii săi că a avut un vis minunat în noaptea anterioară. El l-a văzut pe iubitul său arhiepiscop Averchie stând pe nişte trepte verzi ca iarba care duceau în sus. Acolo erau mulţimi uriaşe de oameni ca la o adunare în aer liber, iar părintele Serafim era cu ei. Arhiepiscopul Averchie arăta strălucitor. Era îmbrăcat complet în alb orbitor, ca toţi ceilalţi, inclusiv un diacon din preajma sa şi părintele Serafim însuşi, care stătea puţin mai jos, însă chiar în faţa arhiepiscopului Averchie. Avea loc un fel de sărbătoare solemnă. Diaconul trebuia să spună prochimenul, dar dintr-odată cuvintele parcă nu mai ieşeau din gura sa şi el şovăia încercând să şi le aducă aminte. Dar părintele Serafim le cunoştea şi a ridicat ochii către arhiepiscopul Averchie vrând să-i spună că el ştia cuvintele potrivite. Atunci arhiepiscopul i-a sugerat să spună el prochimenul cu voce tare, în locul diaconului.

Părintele Serafim a intonat cu voce tare: ,,Să învieze Dumnezeu şi să se risipească vrăjmaşii Lui ! Să învieze Rusia ! Aliluia ![58] De îndată ce a spus aceasta, cuvintele sale au fost preluate de freamăte uriaşe din toate părţile; cântarea a răsunat ca un tunet, vuind ca talazurile pretutindeni. În această clipă, arhiepiscopul Averchie a zâmbit cu mulţumire profundă. El a început să urce încet, în timp ce legăna o cădelniţă, tămâind. Şi în vreme ce minunatele coruri de mii de glasuri continuau să cânte, părintele Serafim a înţeles că acest prilej măreţ, solemn, nemaiauzit era prăznuirea învierii Rusiei. Atunci, el s-a trezit.

Tonul liniştit al părintelui Serafim când povestea visul l-a încredinţat pe fratele său că fusese o vedenie autentică a arhiepiscopului Averchie. Sfârşindu-şi istorisirea, el a spus: ,,Mă întreb ce-a însemnat”.

,,Nu ştiţi ce zi este astăzi ?”, l-a întrebat fratele său. ,,Este prăznuirea Sfântului Averchie cel întocmai cu apostolii, prima prăznuire a numelui arhiepiscopului Averchie în ceruri ! Astăzi sunt prăznuiţi şi cei şapte tineri adormiţi din Efes, ale căror vieţi preînchipuie învierea de obşte, şi icoana Maicii Domnului din Kazan, care a izbăvit Rusia în trecut. Visul sfinţiei voastre nu este unul oarecare; trebuie să aibă o semnificaţie”.

Aşa s-a învrednicit părintele Serafim să se împărtăşească din biruinţa cerească pe care arhiepiscopul Averchie o trăia deja.

 

Concluzie

Istoria luptei grele purtate de arhiepiscopul Averchie împotriva falsităţii de orice fel şi biruinţa lui finală ne spun un lucru important: trebuie să căutăm apostazia nu numai undeva în afara sferei noastre de activitate, în lumea seculară, în răspândirea religiilor păgâne, în celelalte confesiuni creştine, în celelalte ,,jurisdicţii” ortodoxe, în ,,convertiţi”, în ,,etnici” etc. Duhul apostaziei – duhul falsificării a ceea ce este al lui Hristos – este pretutindeni, asaltând toate bisericile şi în acest fel pe toţi cei care-I vor rămâne fideli lui Hristos.

Suntem declaraţi vinovaţi şi chemaţi la pocăinţă şi luptă prin întrebarea de neuitat a arhiepiscopului Averchie, pusă unui student care făcuse tot ceea ce este posibil în aparenţă pentru a fi în adevărata Biserică a lui Hristos, Biserica Ortodoxă: ,,Dar ce va stabili dacă tu eşti sau nu în acea Biserică ?

Ce altceva dacă nu un simţ al autenticităţii şi o împotrivire faţă de cele mai subtile falsităţi ne vor permite să fim în acea ,,uniune duhovnicească strânsă a tuturor celor care cred cu adevărat în Hristos”, în acea Biserică pe care ,,porţile Iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18) şi în care arhiepiscopul Averchie slujeşte şi acum dumnezeiasca liturghie pe altarul lui Dumnezeu ?

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 58/septembrie-octombrie 2010



[1] Arhiepiscopul Averchie, Staţi neclintiţi în adevăr, alcătuită de părintele Demetrios Serfes, Editura Parohiei Stâlpii Ortodoxiei, Mt. Holly Springs, PA, p. 5.

[2] ,,Ce este Ortodoxia”, de arhiepiscop Averchie, Orthodox Life, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville, NY, mai-iunie 1976, p. 2.

[3] Ibid.

[4] Ibid., p. 3.

[5] Ibid., p. 2.

[6] Nu judecaţi după faţă; ci dreaptă judecată judecaţi (Ioan 7, 24).

[7] A se vedea ,,Înălţând cugetul, încălzind inima”, de părintele Seraphim Rose în The Orthodox Word, nr. 126, p. 30.

[8] ,,Antihrist şi vremurile actuale”, de I.M. Kontzevitch, Orthodox Life, ian-febr. 1976, p. 8-9.

[9] ,,Despre Venirea Domnului ...”, de Sfântul Efrem Sirul, Orthodox Life, mai-iunie 1970, p. 23-24.

[10] Ibid., p. 26-27.

[11] A se vedea Adevărata Ortodoxie şi lumea contemporană, de arhiepiscop Averchie, în rusă, Mânăstirea Sfânta Treime, 1971, p. 18-21.

[12] Staţi neclintiţi în adevăr, p. 8.

[13] Episcopul Ignatie Briancianinov tâlcuieşte că ,,lumea” despre care vorbeşte Hristos este alcătuită din majoritatea oamenilor ,,care trăiesc pentru vremelnicie şi nu pentru veşnicie”. A se vedea cartea lui, Arena, Mânăstirea Sfânta Treime, 1982, p. 166-177.

[14] Staţi neclintiţi în adevăr, p. 8-9.

[15] ,,Cel ce ne aminteşte că adevăratul creştinism este o luptă”, de arhiepiscop Averchie, Orthodox Life, martie-aprilie 1981, p. 24.

[16] Viaţa şi scrierile arhiepiscopului Averchie, Editura Parohiei Stâlpii Ortodoxiei, Mt. Holly Springs, PA, p. 32.

[17] Staţi neclintiţi în adevăr, p. 11.

[18] Arhiepiscopul Averchie, Drepţii strălucesc ca stelele, Supliment ortodox pentru Coasta de Vest, Etna, CA, 1983, p. 16.

[19] Staţi neclintiţi în adevăr, p. 10.

[20] Citatul întreg este: ,,Ştim că trebuie să slujim, nu vremurilor, ci lui Dumnezeu” (din epistola Sfântului Atanasie cel Mare către Dracontie).

[21] ,,Adevărata Ortodoxie”, de arhiepiscop Averchie, Orthodox Christian Witness, Seattle, WA, 10/23 ianuarie 1983, p. 2-3.

[22] Staţi neclintiţi în adevăr, p. 2.

[23] De exemplu, reformele liturgice şi ale calendarului, schimbările în rânduielile de post, spovedania rară, băncile şi orgile în biserică, clericii fără barbă, tunderea şi cârmuirea monahilor de către preoţi căsătoriţi etc. Cu privire la astfel de inovaţii, părintele Serafim Rose spunea odată: ,,Adepţii rânduielii profane sunt ei înşişi naivi; ei acceptă pur şi simplu ceea ce le-a fost ’transmis’. Dar neînţelegând semnificaţia şi necunoscând izvoarele a ceea ce le-a fost transmis, sunt lesne înşelaţi, acceptând rânduieli – pe care Biserica le-a îngăduit doar din bunăvoinţa sau iconomia ei – ca şi cum acestea ar fi ce este mai bun în Ortodoxie, precum şi obiceiuri nepotrivite, de origine şi inspiraţie heterodoxă recentă, laolaltă cu tradiţiile ortodoxe curate şi pline de tâlc moştenite de la Sfinţii Părinţi”. A se vedea Paisie Velicikovski, Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, 1976, p. 14.

[24] ,,Ar trebui să fie Biserica ’în pas cu vremurile’ ?”, de arhiepiscop Averchie, The Orthodox Word, nr. 16-17, p. 184 şi 186.

[25] Viaţa şi scrierile arhiepiscopului Averchie, p.25.

[26] ,,Adevărata Ortodoxie”, p. 5.

[27] Staţi neclintiţi în adevăr, p. 7.

[28] ,,Adevărata Ortodoxie”, p. 3.

[29] Staţi neclintiţi în adevăr, p. 7.

[30] ,,Râvna sfântă”, de arhiepiscop Averchie, The Orthodox Word, mai-iunie 1975, p. 130-131.

[31] Drepţii strălucesc ca stelele, p. 51-52.

[32] ,,Râvna sfântă”, p. 131.

[33] Drepţii strălucesc ca stelele, p. 35.

[34] Ibid., p. 50-51.

[35] Ibid., p. 54.

[36] Pentru o dezbatere cu privire la falşii povăţuitori duhovniceşti contemporani care cer supunere totală faţă de poruncile lor fără a fi reuşit mai întâi să-şi stăpânească patimile, a se vedea Arena, p. 43-47.

[37] ,,Râvna sfântă”, p. 130.

[38] ,,Ce este Ortodoxia”, p. 1.

[39] A se vedea Paisie Velicikovski, p. 288.

[40] Drepţii strălucesc ca stelele, pag. 50-51.

[41] Ibid., pag. 16-17.

[42] Noul mucenic rus, Mitropolitul Chiril al Kazanului scria în 1929: ,,Disciplina Bisericii are capacitatea de a-şi păstra eficacitatea doar atâta vreme cât este o oglindire reală a conştiinţei ierarhice a Bisericii Soborniceşti; iar disciplina în sine nu poate lua locul nicicând acestei conştiinţe ... Principiul sobornicesc-ierarhic al existenţei Bisericii nu este deloc acelaşi lucru cu unitatea exterioară cu orice preţ”. În Sfinţii din catacombele Rusiei, Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, 1982, pag. 246-247.

[43] Drepţii strălucesc ca stelele, p. 51.

[44] ,,Ce este Ortodoxia”, p. 3-4.

[45] Staţi neclintiţi în adevăr, p. 2.

[46] ,,Râvna sfântă”, p. 98.

[47] Drepţii strălucesc ca stelele, p. 18.

[48] În declaraţia sa infamă din 1927, în care a afirmat că ,,bucuriile şi reuşitele Uniunii Sovietice sunt bucuriile şi reuşitele noastre”. A se vedea Sfinţii din catacombele Rusiei, p. 45.

[49] Sfinţii din catacombele Rusiei, p. 257.

[50] Ibid., p. 222.

[51] ,,Adevărata Ortodoxie”, p. 4; şi Staţi neclintiţi în adevăr, p. 5.

[52] Drepţii strălucesc ca stelele, p. 54-55.

[53] Acesta a fost cuvântul folosit de marele ascet şi mărturisitor al secolului XX, arhimandritul Gherasim din Spruce Island, care a spus: ,,Dragostea creştină se evaporă de pe faţa pământului”.

[54] Drepţii strălucesc ca stelele, p. 25.

[55] ,,Viaţa arhiepiscopului Averchie”, de ieromonah Ignatie, Orthodox Life, mai-iunie 1976, p. 30.

[56] Drepţii strălucesc ca stelele, p.55.

[57] ,,Viaţa arhiepiscopului Averchie”, p. 25.

[58] Din slujba Sfintelor Paşti, a Învierii Domnului. Cuvintele ,,Să învieze Rusia !” au fost adăugate pentru prăznuirea cerească a învierii Rusiei.