Declaraţia de la Balamand

Noul cal troian al Vaticanului

 

Reînflorirea uniatismului în Europa de Est a ultimului deceniu, în urma căderii comunismului,
a reprezentat un puternic atu în mâinile iezuiţilor zilelor noastre. Ei şi-au folosit din plin perversa
diplomaţie pentru a-i convinge pe ortodocşii ecumenişti să semneze un document antiortodox, în 1993,
la Balamand, în schimbul retragerii ,,calului troian” uniat. Însă, grava apostazie a ortodocşilor de la
învăţătura Sfinţilor Părinţi a fost ,,răsplătită” cu păstrarea poziţiei Bisericii Uniate pentru a
servi în continuare interesele expansioniste ale Sfântului Scaun …

 

PARTEA I

Întrunirea de la Balamand în perspectiva dialogului ortodoxo-catolic

Întrunirea ortodoxo-catolică de la Balamand, Liban, din anul 1993, este rezultatul a decenii de dialoguri şi dezbateri între reprezentanţii celor două Biserici, acţiuni ce urmează planul ecumenic mondial.

Problema dialogului teologic ortodox cu Biserica Catolică s-a pus pentru prima oară în anii '60 la conferinţele panortodoxe din insula Rhodos. Astfel, în 1963, s-a hotărât ,,în mod unanim ca Biserica Ortodoxă să iniţieze un dialog cu onorabila Biserică Romano-Catolică în condiţii de egalitate”. Una dintre condiţiile esenţiale puse de ortodocşi a fost renunţarea Bisericii Catolice la uniatism, condiţie formulată în termeni destul de categorici: ,,retragerea completă a agenţilor şi propagandiştilor uniaţi ai Vaticanului; supunerea aşa-numitelor Biserici Uniate Bisericii Romei înainte de începerea dialogului, deoarece existenţa uniatismului şi dialogul sunt simultan ireconciliabile”. Ireconciliabile s-au dovedit doar pe hârtie, ortodocşii respingând doar la început prezenţa uniaţilor în comisiile pentru dialog ecumenic, pentru ca, în timp, prezenţa acestora să capete o pondere însemnată în delegaţiile catolice.

În anul 1980, ortodocşii ecumenişti au inaugurat dialogul teologic cu catolicii, ca în deceniul următor să aibă loc nu mai puţin de 5 întruniri ale Comisiei Internaţionale Comune pentru Dialog Teologic şi numeroase dezbateri în cadrul subcomisiilor acesteia. În această perioadă, discuţiile s-au axat pe problema credinţei, a Sfintelor Taine şi a recunoaşterii reciproce a succesiunii apostolice.

 

Uniatismul - atuul Vaticanului

La sfârşitul anilor '80, reînflorirea uniatismului în Europa Centrală şi de Răsărit, ca urmare a căderii comunismului, a luat proporţii explozive, punând în pericol dialogul ortodoxo-catolic. Astfel că, ,,la cererea Bisericilor Ortodoxe”, Comisia Internaţională Comună a modificat cursul dialogului bilateral pentru a rezolva problema uniatismului în scopul ,,salvării” relaţiilor dintre cele două Biserici. Pentru aceasta, următoarele întruniri bilaterale au abordat exclusiv chestiuni teologice şi de ordin practic născute din existenţa şi activitatea pastorală a comunităţilor uniate.

Tot în acest context, în 1990, uniatismul a fost condamnat în două rânduri de membrii Comisiei Internaţionale Comune, la Viena, Austria, şi Freising, Germania. Astfel, la întrunirea ce a avut loc la Freising, între 6-16 iunie 1990, s-a adoptat o declaraţie în care se afirma că ,,uniatismul a eşuat în regiunile unde a fost introdus în încercarea de a determina o apropiere între cele două Biserici, producând, dimpotrivă, o îndepărtare şi mai mare a acestora. Această situaţie a generat confruntări şi suferinţe, ce s-au întipărit în istoria ambelor Biserici. De asemenea, chestiunile ecleziologice cer alte căi pentru apropierea Bisericilor”. Concluzia întrunirii de la Freising a fost următoarea: ,,Respingem uniatismul ca metodă de căutare a unităţii, pentru că se opune tradiţiei comune a Bisericilor noastre”.

Diplomaţia papală nu a acceptat însă niciodată deciziile luate la Freising, de-a lungul timpului exercitând numeroase presiuni pentru ca acestea să fie retractate. Printre acţiunile întreprinse de Vatican în acest sens se numără şi cenzurarea informaţiilor referitoare la această întrunire în mass-media, în general, şi în presa religioasă romano-catolică, în special. Astfel, oficiosul Vaticanului - l'Osservatore Romano - care, de obicei, oferă relatări ample despre întrunirile catolice, nu a publicat nici o informaţie cu privire la hotărârile adoptate la Freising, iar teologul catolic polonez Waclaw Hrynievicz de la Universitatea din Lublin, care a susţinut alături de ortodocşi condamnarea uniatismului, a fost exclus din Comisia Internaţională Comună.

Mai mult, pentru a demonstra că în viitor vor fi evitate asemenea ,,neînţelegeri”, pe 25 iunie 1990, la numai 10 zile după încheierea convorbirilor de la Freising, Papa Ioan Paul al II-lea i-a invitat pe episcopii uniaţi ucrainieni la Roma. La întrevedere, aceştia au cerut ca ierarhia Bisericii Uniate din Ucraina să ,,primească întăriri”, iar papa a venit în întâmpinarea cererii lor, ,,încurajându-i să-şi păstreze calea cu credinţă”.

Această atitudine protestatară a Sfântului Scaun a fost însă de scurtă durată, diplomaţia vaticană arătându-se încă o dată a fi strălucită. Astfel, în 1991, la Arricia, Italia, Comitetul de Coordonare a Comisiei Mixte pentru Dialog a alcătuit un proiect de declaraţie comună în care se afirma că ,,această formă de ,,apostolat misionar” - numită uniatism - nu mai poate fi acceptată nici ca metodă de urmat, nici ca model pentru unirea Bisericilor datorită noii viziuni în care catolicii şi ortodocşii se vor privi de acum înainte în raport cu taina Bisericii”. Calculele iezuite au fost extrem de precise, căci renunţând în mod aparent la uniatism, catolicii au reuşit să-i convingă pe ortodocşi să apostazieze de la dogmele ecleziologice.

 

Constantinopolul recunoaşte validitatea eclezială a Bisericii Uniate

Drumul spre recunoaşterea uniatismului a fost deschis în mod oficial chiar de către Patriarhia Constantinopolului, prin declaraţiile şi poziţia adoptate în această perioadă, în ciuda unei respingeri iniţiale din partea ortodoxă. Atitudinea Fanarului a anticipat şi, în acelaşi timp, a forţat consimţământul întregii Ortodoxii.

Astfel, la Sinodul Episcopilor Catolici Europeni desfăşurat la Roma în 1991, reprezentantul Constantinopolului, Mitropolitul Spiridon al Italiei, proclama dreptul uniatismului de a exista. Iar în martie 1992, în Fanar, răspunzând unui jurnalist catolic, însuşi Patriarhul Ecumenic Bartolomeu declara că ,,a recunoscut fără tăgadă dreptul uniatismului de a exista”.

Tot în 1992, pentru prima oară în istoria lor, uniaţii au invitat ierarhia Constantinopolului la Sinodul Episcopilor Uniaţi din Ucraina, invitaţie la care Fanarul a răspuns pozitiv, trimiţându-l ca reprezentant al său pe Episcopul Pangratie al Scopelosului, păstorul parohiilor ortodoxe ucrainiene din America şi Canada … Cuvântarea rostită de acesta a relevat o perspectivă ortodoxă complet denaturată asupra uniatismului ucrainian şi a istoriei lui, încheindu-se cu cuvintele: ,,Voi deţineţi o comoară ecleziastică care ne aparţine nouă tuturor … Am fost binecuvântat să mă rog împreună cu voi în timpul acestui Sinod” …

Căile fiind astfel netezite, o nouă întrunire ortodoxo-catolică a fost convocată pentru a se ocupa de rezolvarea problemei uniatismului. Astfel, între 17-24 iunie 1993, s-a desfăşurat cea de-a 7-a Sesiune Plenară a Comisiei Internaţionale Comune pentru Dialog Teologic între ortodocşi şi catolici. Aceasta a avut loc la Balamand, în Libanul de Nord, la Şcoala Teologică Ortodoxă Sfântul Ioan Damaschin.

 

,,Actualul papă este schismatic şi eretic”, declara preşedintele ortodox al Comisiei Internaţionale Comune, cu 8 ani înainte de întrunirea de la Balamand

La întrunire au participat 24 delegaţi catolici şi 13 ortodocşi. Cei mai importanţi reprezentanţi catolici au fost Cardinalul Edward Cassidy, preşedintele Consiliului Pontifical pentru unitatea creştinilor, Episcopul Pierre Duprey, secretar al aceluiaşi consiliu, Cardinalul Eleuterio Fortino, Arhiepiscopul Mariano Magrassi de Bari, profesorul Ernst Sutter de la Universitatea din Viena.

Dintre cele 15 Biserici Ortodoxe locale numai nouă au trimis delegaţi: Patriarhiile Constantinopolului, Alexandriei, Antiohiei, Rusiei şi României, Bisericile Ciprului, Poloniei, Albaniei şi Finlandei. Din partea Bisericii Ortodoxe Române au fost prezenţi Mitropolitul Transilvaniei, Antonie Plămădeală, şi profesorul de teologie Dumitru Radu. Printre participanţi s-a remarcat şi ecumenistul radical Georges Khodre, Mitropolitul Byblosului şi Botrysului, ale cărui afirmaţii despre apropierea interreligioasă sunt şocante chiar şi pentru protestanţi.

Celelalte Biserici Ortodoxe au boicotat întrunirea în semn de protest faţă de ,,acţiunile antiortodoxe şi antimusulmane ale Vaticanului în Bosnia şi alte acţiuni papale antiortodoxe în Europa de Est şi Orientul Mijlociu”.

Copreşedinţi ai Comisiei au fost Arhiepiscopul Stelian al Australiei din partea Patriarhiei Ecumenice şi Cardinalul Edward Cassidy din partea catolică. Prezenţa arhiepiscopului ortodox a fost neaşteptată, având în vedere poziţia lui publică faţă de catolicism: ,,Roma a îndrăznit să modifice credinţa comună în punctele esenţiale, introducând erezii fără precedent, astfel că ortodocşilor le este imposibil să considere că Biserica Romano-Catolică are un statut egal cu cel al Bisericii Ortodoxe, sau că reprezintă un loc de unde curge darul Sfântului Duh şi unde există mântuire”, ajungând să afirme chiar că ,,actualul Papă este schismatic şi eretic”.

 

Ortodocşii semnează, la Balamand, un document antiortodox

,,Declaraţia de la Balamand”, intitulată ,,Uniatismul, metodă de unire în trecut şi prezenta căutare pentru comuniunea deplină”, a respectat întru totul proiectul schiţat în 1991, la Arricia. Prin acest act, partea ortodoxă respinge ,,uniatismul ca metodă de căutare a unităţii pentru că se opune tradiţiei comune a celor două Biserici” recunoscând însă, pentru prima oară în mod oficial, uniatismul şi acceptându-i pe ierarhii uniaţi ca participanţi la dialogul ortodoxo-catolic.În plus, documentul împlineşte două obiective papale majore, şi anume distrugerea ecleziologiei patristice şi acceptarea de către partea ortodoxă a unei perspective catolice asupra Bisericii.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 10-11/ianuarie-februarie 2000 

 

 

 

PARTEA A II-A

 

Actul de la Balamand marchează un punct de răscruce în istoria relaţiilor ortodoxo-catolice, consfinţind
noile concepte teologice introduse în anii '60, de Conciliul Vatican II şi Conferinţele Pan-Ortodoxe. Prin acesta,
ortodocşii ecumenişti au adoptat o mare parte din ereziile necesare în vederea unirii cu Biserica Romei: teologia
Bisericilor-Surori, existenţa harului şi mântuirii în Biserica Catolică, validitatea tainelor catolice. De asemenea,
ei au acceptat existenţa Bisericilor Uniate şi, mai mult decât atât, rolul pe care urmează să îl joace acestea în
procesul unirii: ,,Uniaţii vor pregăti comuniunea deplină între Bisericile Ortodoxă şi Catolică”

 

La cea de-a 7-a Sesiune Plenară a Comisiei Internaţionale Comune pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic ce a avut loc în 1993, la Balamand, Liban, reprezentanţii Bisericilor Ortodoxe şi Catolice au semnat un act cunoscut astăzi sub numele de ,,Declaraţia de la Balamand”. În introducerea acestui document se stabilesc contextul şi circumstanţele semnării lui de către ortodocşi şi catolici, ulterior fiind expuse principiile ecleziologice adoptate şi regulile practice recomandate pentru depăşirea tensiunilor şi apropierea celor două Biserici.

Astfel, sunt prezentate hotărârile prin care uniatismul este respins ca metodă de unire, fiind acceptate, în schimb, Bisericile Uniate ca ,,parte a comuniunii catolice, cu dreptul de a exista şi de a acţiona ca răspuns la nevoile spirituale ale credincioşilor lor”. De asemenea, actul prezintă metodologia adoptată de cele două Biserici pentru căutarea şi realizarea unei depline comuniuni.

Fiecare paragraf al acestui document este o abdicare de la credinţa ortodoxă şi o acceptare a doctrinei catolice cu privire la Biserică şi la etapele ce trebuie parcurse în vederea unirii tuturor creştinilor. Actul abundă de elucubraţii dogmatice şi lozinci ecumeniste ce nu au nimic în comun cu adevăratul duh al Ortodoxiei.

 

Noile concepte teologice introduse oficial prin Declaraţia de la Balamand

Conciliul Vatican II (1962-1965) şi Conferinţele Pan-Ortodoxe din anii '60 au elaborat noi principii teologice, moderne, adaptate realităţilor contemporane, pregătind terenul pentru o viitoare unire. Din această perioadă, ierarhii celor două Biserici încep să susţină concepte precum cel de ,,Biserică-Soră” – prin care Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, ce se numesc astăzi reciproc ,,Biserici-Surori”, se află în comuniune deplină, euharistică (adică se împărtăşesc din acelaşi potir) – sau de ,,Biserică văzută ca o comuniune”, prin această ultimă noţiune susţinându-se cu nonşalanţă că cele două Biserici s-au aflat dintotdeauna într-o ,,comuniune parţială”, rămânând în discuţie doar ,,gradul de comuniune”.

Cele două concepte vehiculate de-a lungul a 30 de ani de dialog ortodoxo-catolic se contrazic flagrant, evidenţiind încă o dată lipsa de coerenţă a teologiei ecumeniste. Cu toate acestea, problema comuniunii euharistice, reliefată de cele două principii de mai sus, a fost un subiect îndelung dezbătut în cadrul dialogului dintre cele două Biserici. Astfel, în comunicatul final al primului Simpozion Ecleziologic ortodoxo-catolic, desfăşurat la Viena, între 1-7 aprilie 1974, se afirma: ,,S-a constatat că ridicarea anatemelor dintre Roma şi Constantinopol nu a restaurat comuniunea euharistică deplină, dar a condus la sfârşitul stării de schismă esenţială, a risipit neînţelegerile şi a depăşit multe obstacole care au blocat calea către o viitoare unire. Depăşirea separării ar fi putut fi facilitată dacă, în spiritul teologiei Bisericilor-Surori susţinută de Conciliul II Vatican şi binecuvântatul Patriarh Athenagoras I al Constantinopolului, erau restaurate relaţiile creştine fundamentale dintre Biserici”.

În următoarele decenii, aceste concepte ecumeniste au fost încontinuu promovate ca, prin documentul de la Balamand, să fie acceptate pentru prima oară, în mod oficial, de către ortodocşii ecumenişti, eveniment ce marchează o răscruce în relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi papism.

 

Bisericile Ortodoxă şi Catolică ,,se recunosc reciproc ca Biserici-Surori”

Din punct de vedere teologic, prin actul de la Balamand, ,,Ortodoxia şi Catolicismul … se descoperă încă o dată una pe cealaltă ca Biserică-Soră” (§ 12) şi ,,se recunosc reciproc ca Biserici-Surori” (§ 14).

Termenul de ,,Biserică-Soră”, folosit pentru prima oară la 7 decembrie 1965, la ceremonia de ridicare a anatemelor dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, de către Patriarhul Athenagoras I al Constantinopolului (1949-1972) şi Papa Paul al VI-lea (1963-1978), va reprezenta un concept nelipsit din discursurile ierarhilor celor două Biserici în perioada imediat următoare. Astfel, în 1967, Patriarhul Athenagoras îl numeşte pe papă ,,succesorul unei pleiade de oameni sfinţi şi înţelepţi, care au stat pe acest tron, ce este primul în onoare şi rang între Bisericile Creştine din întreaga lume ...”.

Urmând această ,,tradiţie”, actualul patriarh al Constantinopolului declara în 1990: ,,Astăzi este evident că ,,soluţiile viitorului se găsesc în altă parte”, şi anume în modelul ,,Bisericilor-Surori”, în contextul ecleziologiei euharistice a comuniunii”. Mai mult, în 1992, Mitropolitul Damaschin al Elveţiei afirma: ,,Cei ce participă la dialogul iubirii şi la dialogul teologic bilateral descoperă încă o dată adevărul că noi suntem Biserici-Surori”. Ca o consecinţă firească a acestei decăderi, ortodocşii ecumenişti au început să numească şi confesiunile protestante ,,Biserici-Surori” …

Strâns legată de acest concept este metafora teologică a celor ,,doi plămâni ai Europei”, utilizată în nenumărate rânduri de actualul papă, precum şi de ierarhii ortodocşi. În acest sens, papa declara în 1991: ,,Catolicismul şi Ortodoxia constituie în realitate cei doi plămâni ai moştenirii creştine a Europei Unite”, în timp ce Patriarhul Constantinopolului, Bartolomeu, numea ortodoxia şi catolicismul ,,cei doi plămâni ai Trupului lui Hristos”. Cu alte cuvinte, ierarhii ortodocşi şi catolici propovăduiesc deopotrivă faptul că cele două Biserici constituie împreună Una Sfântă Biserică sau sunt două expresii legitime ale ei.

Ideea de ,,Biserică-Soră” s-a născut în cadrul ,,Teoriei Ramurilor Bisericii”, pe care este construită întreaga teologie ecumenistă actuală. Această teorie de sorginte masonică susţine că Biserica originară s-a scindat în confesiunile creştine actuale, care reprezintă ,,ramurile” sale, fiecare deţinând câte o parte din Adevăr. Mai mult, ea susţine recunoaşterea tuturor confesiunilor heterodoxe drept Biserici cu aceleaşi însuşiri şi drepturi cu Biserica Ortodoxă. Astfel, Dimitrie Salachas, reprezentantul papal la Balamand, explica, în iulie 1993, că ,,în realitate, conceptul de ,,Biserică-Soră” semnifică o recunoaştere a naturii ecleziale şi a structurii tainice a fiecărei Biserici, în sensul că fiecare Biserică în sine este mijlocitoare a harului şi a mântuirii”.

Consecinţa imediată a acestui concept este faptul că Biserica nu are hotare, ea cuprinzându-i pe membrii tuturor confesiunilor deopotrivă şi, ca urmare, toate cultele heterodoxe se pot numi ,,Biserici-Surori”. În realitate, numai Bisericile Ortodoxe locale – cum sunt Biserica Bulgariei, Greciei, României etc – care mărturisesc aceeaşi credinţă, se pot numi surori. Faptul că ortodocşii acceptă ca toate confesiunile creştine să se numească ,,Biserici-Surori” face ca ei să nege însuşi Crezul.

Astfel, prin semnarea Declaraţiei de la Balamand, Biserica Ortodoxă şi-a negat originea apostolică – punându-se în rând cu heterodocşii – , precum şi exclusivitatea acesteia, prin acceptarea ideii că există mai multe Biserici ce mărturisesc credinţe diferite.

 

Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa harului şi a mântuirii în Biserica Catolică

De altfel, Declaraţia de la Balamand explicitează implicaţiile principiului de ,,Biserică-Soră”, recunoscând că în ambele Biserici există har şi mântuire: ,,Fiecare parte recunoaşte faptul că ceea ce Hristos a încredinţat Bisericii Sale nu poate fi considerat proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre” (§ 13). Astfel, ortodocşii ecumenişti au renunţat să mai creadă în exclusivitatea ecleziologică şi mântuitoare a Ortodoxiei ca Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos, admiţând, încă din 1990, la întrunirea de la Viena, că ,,nu trebuie susţinut nici un fel de exclusivitate în privinţa mântuirii, nici nu trebuie dată o interpretare confesională îngustă expresiei ,,extra ecclesiam nulla salus” (în afara Bisericii nu există mântuire). O astfel de exclusivitate mântuitoare ar contrazice ecleziologia Bisericilor-Surori” !

Legat de existenţa mântuirii în ambele Biserici, actul semnat la Balamand expune o întreagă teorie conform căreia faptul că Biserica Ortodoxă este singura lucrătoare a Adevărului şi, prin aceasta, singura mântuitoare a fost consecinţa formulării de către Biserica Catolică a unei idei similare. Astfel, în secolele XVI-XVII, în scopul de a-şi legitima prozelitismul sălbatic pe care-l practica mai ales prin intermediul Bisericilor Uniate nou înfiinţate, papismul a elaborat un concept prin care afirma că Biserica Catolică este Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică. Declaraţia de la Balamand ţine să precizeze, în paragraful 10, acest fapt: ,,Biserica Catolică a dezvoltat doctrina prin care ea se prezenta pe sine ca fiind singura Biserică căreia i-a fost încredinţată mântuirea. Ca răspuns, Biserica Ortodoxă şi-a creat, la rândul ei, o viziune similară potrivit căreia nu există mântuire decât în sânul Ortodoxiei”. În realitate, Biserica Ortodoxă a susţinut dintotdeauna că este Una Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică a lui Hristos, ceea ce înseamnă că ortodocşii au semnat, prin actul de la Balamand, negarea istoriei …

 

Ortodocşii ecumenişti acceptă sfintele taine ale Bisericii Catolice

O altă încălcare a Sfintei Tradiţii, care derivă tot din principiul ,,Bisericilor-Surori”, a fost recunoaşterea botezului catolic, prin stropire, şi, în consecinţă, ,,interzicerea rebotezărilor” (§ 13). Astfel sunt interzise misionarismul şi propovăduirea dreptei credinţe, în acelaşi timp cu anularea ,,teologiei întoarcerii la credinţă” prin care catolicii şi, în general, heterodocşii sunt chemaţi la unicul botez, cel al Ortodoxiei, căci: ,,Noua bază ecleziologică a comuniunii, pe care cele două Biserici o îmbrăţişează în dialogul lor, impune ca ambele să respingă ,,teologia întoarcerii”.”

Mai mult, prin acest act, ortodocşii ecumenişti resping învăţăturile Sfinţilor Părinţi cu privire la catolici, anume că ,,latinii sunt eretici, nebotezaţi”, ,,au nevoie de botez” şi că ,,aceia care se întorc de la latini ar trebui, fără îndoială, neapărat şi necesar, botezaţi”.

Discuţiile pe tema sfintelor taine, în general, şi a botezului în particular, au fost iniţiate în deceniul al optulea, în cadrul Comisiei Internaţionale Comune pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic. Astfel, în 1984, în Creta, şi în 1986, la Bari, Italia, s-au purtat discuţii pe marginea documentului-proiect ,,Credinţă, Taine şi unitatea Bisericii”, teologii catolici sperând că vor reuşi să înlăture practica ortodoxă de rebotezare a neortodocşilor. La acea dată, ortodocşii şi-au menţinut poziţia, rămânând ca subiectul să fie discutat în viitor.

Totuşi, după mai puţin de 10 ani, prin Declaraţia de la Balamand, cele două Biserici şi-au recunoscut reciproc sfintele taine, propunând, de asemenea, o nouă ecleziologie. Astfel, documentul face menţiuni cu privire la sfintele taine şi, în mod special, la botez şi preoţie, ca şi la recunoaşterea reciprocă a succesiunii apostolice a celor două Biserici: ,,Mărturisirea credinţei apostolice, participarea la aceleaşi sfinte taine şi mai presus de toate o preoţie care săvârşeşte jertfa lui Hristos şi succesiunea apostolică a episcopilor nu pot fi considerate proprietatea exclusivă a uneia dintre Bisericile noastre” (§ 13) şi ,,episcopii şi preoţii au înaintea lui Dumnezeu datoria de a respecta autoritatea pe care Sfântul Duh a dat-o episcopilor şi preoţilor celeilalte Biserici” (§ 29).

Este de remarcat strategia utilizată de papalitate pentru obţinerea recunoaşterii reciproce a sfintelor taine şi a succesiunii apostolice. Astfel, cu scopul de a crea impresia că face concesii pentru progresul dialogului ortodoxo-catolic, Biserica Catolică a recunoscut, la Conciliul II Vatican, validitatea sfintelor taine ale Bisericii Ortodoxe. În acest mod, papismul a forţat pe ortodocşii ecumenişti să procedeze la fel, pentru a nu fi acuzaţi că au o poziţie rigidă şi radicală în desfăşurarea dialogului interconfesional.

 

Cosmetizarea adevărului

Textul documentului abundă de modificări de sens în dogma ortodoxă, mai ales în ceea ce priveşte ecleziologia şi relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, iar pentru ca acestea să dispună de o poziţie solidă, întreaga istorie a Bisericii este rescrisă. Ca urmare, actul prezintă viziunea catolică asupra evenimentelor petrecute de-a lungul celor 1000 de ani de schismă între cele două Biserici. Adevărul istoric este cosmetizat şi retuşat, ,,consfinţit” de Conciliul II Vatican şi expus cu seninătate în acest facsimil: ,,În realitate, mai ales după Conferinţele Pan-Ortodoxe şi Conciliul II Vatican, redescoperirea şi reatribuirea adevăratului sens al Bisericii ca o comuniune, de ambele părţi, au modificat radical perspectivele şi atitudinile”. Concret, ortodocşii nu s-au dat înapoi de la a recunoaşte viziunea papistă cu privire la Biserică, ,,redescoperită”, de fapt inventată la Conciliul II Vatican – ce a reprezentat un moment de răscruce dogmatică chiar şi pentru Biserica Catolică.

 

Transformarea Bisericilor Uniate în Biserici Catolice de rit răsăritean cu drepturi depline la masa dialogului

Cel mai important ,,retuş” l-a suferit conceptul de uniatism care, în urma semnării Declaraţiei de la Balamand, a primit o nouă înfăţişare, corespunzătoare dorinţelor Vaticanului. În primul rând, semnatarii actului evită cu prudenţă termenul aparent problematic de ,,Biserică Uniată”, pe care o numesc, pe tot parcursul declaraţiei, ,,Biserică Catolică de rit răsăritean”. Această titulatură acceptată astfel pentru prima oară, în mod oficial, de partea ortodoxă, reliefează originea papistă a uniatismului, mărturisind că acesta nu este nici mai mult nici mai puţin decât pumnalul pe care catolicii au reuşit să-l înfigă în inima Ortodoxiei: ,,Aşa-zisele Biserici Catolice Răsăritene sunt o parte a comuniunii catolice şi au dreptul să existe şi să răspundă nevoilor spirituale ale credincioşilor lor” (§ 3).

Prin urmare, ţinând cont de faptul că Biserica Uniată este parte a Bisericii Catolice care ,,în întregimea sa este Biserică-Soră” a Bisericii Ortodoxe, înseamnă că Biserica Uniată este soră cu Biserica Ortodoxă ! Cu alte cuvinte, uniaţii au primit, prin Declaraţia de la Balamand, drepturi mai mari decât cele prevăzute în decretul ,,Orientalium ecclesiarum” (Despre Bisericile Orientale) al Conciliului Vatican II - ce a fost aspru criticat la acea dată de către ortodocşi. Ele există astăzi cu aprobarea Bisericii Ortodoxe şi, mai mult, sunt considerate ,,Biserici-Surori” de către aceasta !

Consecinţa imediată a recunoaşterii Bisericilor Uniate ca Biserici-Surori a fost acceptarea lor, cu drepturi depline, la masa dialogului ecumenist. ,,Bisericile Orientale trebuie încorporate în dialogul iubirii la nivel local şi universal şi trebuie, de asemenea, să participe la dialogul teologic cu toate implicaţiile sale practice, dialog care va fi purtat în atmosfera senină necesară progresului său, având ca ţel restabilirea comuniunii depline” (§ 16, § 34).

În anul 1980, la debutul discuţiilor ortodoxo-catolice, ,,când s-a pregătit lista numelor romano-catolicilor care urmau să participe la dialogul teologic, Romei i s-a cerut, în mod special, să nu includă uniaţi printre reprezentanţii săi. Din nefericire, dintre cei 28 de reprezentanţi ai Romei, 8 erau uniaţi. Când aceştia au sosit în insulele Patmos şi Rhodos, a luat naştere o dispută serioasă într-o atmosferă electrizată, dialogul fiind în pericol de a eşua încă de la început, ca rezultat al lipsei de grijă şi obtuzităţii Romei. În cele din urmă, mărinimia ortodoxă a salvat dialogul ... “. Mai mult, ortodocşii au acceptat din ,,iconomie” prezenţa acestora la masa dialogului, de vreme ce problema uniată nu fusese încă rezolvată.

Având în vedere cele de mai sus putem spune că Vaticanul şi-a atins scopul, mai ales prin faptul că astăzi chiar ecumeniştii din comisie, ortodocşi şi catolici, susţin fervent abolirea uniatismului, propun căi şi metode pentru realizarea acestui lucru şi fac presiuni asupra papei să-şi asume responsabilitatea cu ,,curaj, imaginaţie şi bunăvoinţă” ! 

 

Recrearea trecutului

Procesul de retuşare a imaginii uniatismului a cuprins, pe lângă prezent, şi trecutul acestuia. Într-un stil comunist demn de invidiat, uniatismul, apărut în ţări cu o îndelungată tradiţie creştină, a fost numit ,,apostolat misionar”, originea şi istoria sa fiind rescrise pentru a sluji scopurilor prezentului.

Datorită sugestivităţii sale, redăm în întregime paragraful 8 ce exprimă perspectiva atât a catolicilor, cât şi a ortodocşilor ecumenişti asupra înfiinţării Bisericilor Uniate: ,,De-a lungul ultimelor patru veacuri, în diferite regiuni din Răsărit, în anumite Biserici au fost luate iniţiative, sprijinite de elemente exterioare, pentru restaurarea comuniunii între Biserica Răsăriteană şi Biserica Apuseană. Aceste iniţiative au condus la unirea anumitor comunităţi cu Tronul Romei şi au adus cu ele, ca o consecinţă, ruperea comuniunii cu Bisericile lor mame Răsăritene. Acest fapt a avut loc cu interferenţa unor interese extraecleziale. Astfel au luat fiinţă Bisericile Catolice Răsăritene. Şi tot astfel a fost generată o situaţie ce a devenit sursă de conflicte şi suferinţă în primul rând pentru ortodocşi, dar şi pentru catolici”.

Negând cu nonşalanţă trecutul, ca şi miile de ortodocşi omorâţi pentru că nu au vrut să renunţe la credinţa lor, semnatarii actului susţin că, de fapt, uniaţii acelor vremuri ,,au dorit doar restabilirea comuniunii depline cu Tronul Romei”. Mai mult, aceştia recunosc deschis prozelitismul practicat de uniaţi, pe care-l consideră, spre perplexitatea noastră, similar misionarismului ortodox: ,,În mod progresiv, în deceniile ce au urmat acestor uniri, activitatea misionară a tins să includă în priorităţile ei efortul de a-i converti pe ceilalţi creştini, individual sau în grup, astfel încât ,,să îi readucă” la propria Biserică”.

 

,,Uniaţii vor pregăti comuniunea deplină între Bisericile Ortodoxă şi Catolică”

Citirea cu atenţie a Declaraţiei de la Balamand relevă adevăratele intenţii ale Vaticanului. La prima vedere, se poate spune că Vaticanul a făcut o concesie Bisericii Ortodoxe, renunţând la folosirea uniatismului ca model pentru o viitoare unire, în text afirmându-se că ,,uniatismul nu mai poate fi acceptat ca metodă de urmat sau ca model pentru unitatea pe care o caută Bisericile noastre” (§ 12). În realitate, papalitatea se foloseşte de Biserica Uniată pentru a pregăti unirea cu ortodocşii: ,,autorităţile Bisericii Catolice vor asista Bisericile Catolice Răsăritene şi comunităţile lor astfel încât acestea să pregătească comuniunea deplină între Bisericile Ortodoxă şi Catolică” (§ 21) …

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 12-13/martie-aprilie 2000

 

 

 

PARTEA A III-A

 

Regulile practice ale documentului sunt consecinţele fireşti ale noii teologii antiortodoxe, ce contribuie la
îndepărtarea de duhul Ortodoxiei. Printre ele se numără purificarea istoriei, cinstirea victimelor şi a călăilor
deopotrivă şi educarea tinerei generaţii în spirit ecumenist. Opoziţiei ortodoxe faţă de deciziile adoptate la
Balamand i s-a răspuns doar cu insulte, cei care au combătut abaterea ortodocşilor ecumenişti de la
învăţătura Sfinţilor Părinţi fiind acuzaţi de ,,rea-voinţă”. Declaraţia de la Balamand este un bun
exemplu de ceea ce poate obţine Biserica Catolică exploatând ideologia ecumenistă

 

Consecinţele practice ale noii teologii

Partea a treia a documentului de la Balamand enunţă regulile practice, prin care se pun în aplicare conceptele noii teologii adoptate. Prima consecinţă care derivă din teologia Bisericilor-Surori şi a existenţei harului şi lucrării mântuitoare în ambele Biserici este respingerea prozelitismului de către ambele părţi: ,,Activitatea pastorală a Bisericii Catolice, latine şi răsăritene nu va mai fi îndreptată către atragerea credincioşilor celeilalte Biserici; adică acestea nu vor mai face prozelitism printre ortodocşi” (§ 22).

Un alt concept care decurge din noua teologie este purificarea istoriei şi renunţarea la învăţămintele ce izvorăsc din ea: ,,Istoria relaţiilor dintre Biserica Ortodoxă şi Bisericile Catolice Răsăritene a fost marcată de persecuţii şi suferinţe. Oricare ar fi fost aceste suferinţe şi orice cauze ar fi avut ele nu justifică nici un fel de triumfalism; nimeni nu se poate lăuda cu ele sau nu poate extrage nici un argument din ele care să acuze sau să discrediteze cealaltă Biserică” (§ 23).

De asemenea, Bisericilor li se cere, cu nonşalanţă, cinstirea mucenicilor ortodocşi deopotrivă cu a catolicilor care i-au mucenicit: ,,episcopi, preoţi şi credincioşi, ortodocşi şi catolici, care au suferit, şi-au mărturisit credinţa, şi-au arătat fidelitatea faţă de Biserică şi în general faţă de toţi creştinii, fără discriminare, care au suferit persecuţii. Suferinţele lor ne cheamă la unitate şi la a da mărturie comună”.

O altă consecinţă importantă este colaborarea dintre păstorii celor două Biserici prin recunoaşterea reciprocă şi implicită a harului: ,,Păstorii ortodocşi şi catolici locali sunt rugaţi să evite interpretările greşite şi suspiciunile, să organizeze activităţile pastorale împreună, să se consulte, să comunice şi să conlucreze unii cu ceilalţi, respectându-şi autoritatea unii altora, care le-a fost dată lor de către Sfântul Duh, şi să folosească prin rotaţie locurile comune de rugăciune şi închinare” (§ 24, 28, 29).

Mai mult, documentul recomandă acordarea unei atenţii speciale, de către ambele părţi, ,,pregătirii şi educaţiei viitorilor preoţi” cu privire la această ,,nouă ecleziologie”, astfel că ei trebuie ,,informaţi despre succesiunea apostolică a celeilalte Biserici şi autenticitatea vieţii sale tainice”, pentru evitarea folosirii ,,istoriei într-o manieră polemică” (§ 30). ,,Traducând” din limbajul preţios al Vaticanului în ,,limba ortodoxă”, citatul de mai sus exprimă voinţa celor două Biserici de îndoctrinare a generaţiilor viitoare de preoţi, aceasta fiind doar o faţetă a pregătirii clerului pentru realizarea unirii şi încetarea oricărei împotriviri.

Pentru a zugrăvi victoria completă a Bisericii Catolice la Balamand, ar trebui să adăugăm că toate aceste ,,linii directoare” pentru cooperare între Bisericile Ortodoxă şi Catolică sunt de provenienţă pur vaticană, şi au fost incluse în lucrarea ,,Noile linii directoare ale Vaticanului către episcopii Europei de Răsărit”, ce a fost publicată la Vatican cu un an înainte, la 1 iunie 1992, şi, în parte, în ,,Manualul pentru aplicarea principiilor şi regulamentului privitor la ecumenism” al Vaticanului publicat la 8 iunie 1993.

 

Manipularea şi minciuna, forţa şi violenţa se datorează ,,contextului istoric”

Ortodocşii ecumenişti au fost de acord cu uitarea istoriei criminale a Vaticanului şi a uniatismului, acceptând mitul catolic al unei presupuse ,,purificări a memoriei” de ambele părţi, al unei ,,interpretări greşite a motivelor”, al unei ,,responsabilităţi comune” pentru ,,greşelile istorice” şi al unei ,,iertări reciproce”. Probabil că ortodocşii au iertat papiştilor atacurile continue împotriva Ortodoxiei, campaniile organizate de convertire forţată, abuzurile, minciunile şi miile de oameni omorâţi în numele credinţei, în timp ce catolicii au încercat să le ierte ortodocşilor faptul că li s-au împotrivit şi nu au vrut să-şi părăsească credinţa nici în faţa morţii …

Ca în întreg documentul, şi în regulile practice, adevărul istoric este împletit cu minciuna, toţi sunt numiţi vinovaţi pentru ca nimeni nu să nu poată fi considerat cu adevărat vinovat. În scopul de a da o altă semnificaţie faptelor istoriei, documentul vehiculează idei precum: căile de unire din trecut au fost ,,potrivite cu situaţia politică, istorică, teologică şi spirituală a fiecărei perioade” (§ 7), manipularea şi minciuna, forţa şi violenţa datorându-se ,,contextului istoric”. Apogeul acestor retuşuri îl reprezintă perspectiva asupra Schismei de la 1054, care este privită ca un fapt benefic pentru Biserică: ,,această stare (N.R.: schisma), contrară naturii Bisericii, a fost adesea, pentru mulţi, ocazia de a deveni mai conştienţi de nevoia de a împlini unitatea”.

Document antiortodox, actul de la Balamand reprezintă o culme a ipocriziei. Tuturor evenimentelor trecute şi prezente li se dă interpretarea conformă strategiei actuale a Vaticanului, iar greşelile papismului sunt minimalizate sau chiar considerate benefice pentru ambele Biserici.

 

Luări de poziţie faţă de Declaraţia de la Balamand

Declaraţia de la Balamand a creat controverse în rândul credincioşilor ambelor Biserici. Astfel, unii au considerat acest act ca fiind un important pas înainte pe calea unirii, iar alţii ca pe o evoluţie nedorită a relaţiilor ortodoxo-catolice.

În general, Bisericile Ortodoxe ecumeniste, ca şi Biserica Catolică, au tratat extrem de favorabil documentul de la Balamand, prezentându-l ca pe o mare victorie pentru relaţiile dintre cele două confesiuni.

 

Declaraţia de la Balamand - ,,act de curtoazie” ?

Imediat după întrunirea de la Balamand, monahii din Sfântul Munte au dat o declaraţie echivocă referitoare la această modificare a învăţăturii ortodoxe. Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, sub omoforul căruia se află Sfântul Munte, a cerut retragerea afirmaţiilor monahilor atoniţi şi pocăirea lor. După o serie de ameninţări nevoalate şi caterisiri, monahii au capitulat, Sfântul Munte participând ulterior la toate acţiunile ecumeniste ale Patriarhiei Ecumenice fără a mai protesta şi fără a mai face referiri ,,tendenţioase” la teologia Bisericilor-Surori.

Articole şi scrisori de protest au publicat şi clerici şi teologi ortodocşi ecumenişti, dar, din nefericire, nici un episcop nu li s-a alăturat. De asemenea, unele ziare şi periodice ale ortodocşilor ecumenişti au tipărit proteste dure la adresa renegării poziţiei patristice prin semnarea actului de la Balamand.

În faţa acestei opoziţii, semnatarii actului au afirmat că Declaraţia de la Balamand nu are importanţă teologică, fiind mai mult ,,un act de curtoazie”, ce conţine ,,recomandări puternice”. Totuşi, cum ar putea cineva să propună ca Sfânta Scriptură, canoanele, învăţăturile Sfinţilor Părinţi să fie date deoparte, pe baza unor ,,recomandări puternice” dintr-un simplu ,,act de curtoazie” ?

 

Poziţia ortodocşilor antiecumenişti

Ortodocşii care resping curentul modernist introdus în Biserică la începutul secolului XX s-au opus în bloc deciziilor cuprinse în actul adoptat la Balamand. Ei consideră acest document ,,o trădare a credinţei ortodoxe”: ,,Ierarhii ortodocşi au legitimat Roma şi toate greşelile şi dogmele ei eretice, iar dezvinovăţirea acordată Bisericii Romei a fost trecută şi asupra Bisericilor Uniate ... Recunoaşterea Bisericilor Uniate de către ortodocşi a fost prezentată ca o victorie pentru Ortodoxie”.

Sesizând gravitatea hotărârilor adoptate la Balamand, ortodocşii antiecumenişti au iniţiat o campanie de înştiinţare a credincioşilor ortodocşi, publicând numeroase articole în care susţin, cu argumente patristice, adevărata semnificaţie şi implicaţiile documentului.

 

Episcopul Maxim al Pittsburgh-ului declara că actul de la Balamand nu poate fi înţeles decât de ,,teologii antrenaţi”

Iritaţi de această poziţie fermă, ortodocşii ecumenişti i-au acuzat de rea voinţă şi, în lipsa unor contraargumente, s-au folosit de cuvinte care nu sunt utilizate în dezbaterile civilizate, precum: ,,rătăciri ale unor fanatici şi încăpăţânaţi”. Astfel, la un an de la întrunirea de la Balamand, Episcopul Maxim al Pittsburgh-ului scria că ,,apărarea Declaraţiei Balamand este necesară în special pentru cei care nu pot înţelege unii dintre termenii teologici şi finele conotaţii pe care doar teologii antrenaţi le pot înţelege”, numindu-i pe cei care s-au opus ideilor adoptate la Balamand ,,teologi neantrenaţi şi laici”.

 

,,Biserica Română Unită cu Roma nu acceptă nici unul dintre textele semnate la Rhodos, Freising, Ariccia şi Balamand”, declara arhiepiscopul George Guţiu

De asemenea, reacţia părţii catolice a fost complexă. În timp ce Vaticanul şi Biserica Romano-Catolică au privit extrem de favorabil hotărârile luate la Balamand, Bisericile Uniate au privit actul cu ostilitate. Astfel, George Guţiu, Arhiepiscopul de Cluj-Gherla şi administratorul apostolic al uniaţilor români, a trimis papei, în 1994, o scrisoare în care critica hotărârile documentului privitoare la uniatism.

În această scrisoare, arhiepiscopul român respinge toate hotărârile referitoare la uniatism, adoptate în cadrul dialogului ortodoxo-catolic: ,,Biserica Română Unită cu Roma nu acceptă niciunul dintre textele semnate la Rhodos, Freising, Ariccia şi Balamand şi declară nule semnăturile de pe aceste documente”. Pe de altă parte, conducătorul Bisericii Uniate din Ucraina, cardinalul Miroslav Lyubachivsky, a avut o poziţie mai nuanţată. El a publicat o scrisoare de protest, în care folosea termeni mai rezervaţi şi nu denunţa utilitatea actului.

 

Poziţia Vaticanului faţă de uniatism după întrunirea de la Balamand

Poziţia Vaticanului faţă de Bisericile Uniate nu s-a modificat în nici un fel după semnarea Declaraţiei de la Balamand, dovedindu-şi, prin declaraţii şi acţiuni, adevăratul scop: legitimarea ortodoxă a uniatismului, care este folosit în continuare drept ,,cal troian” pentru cucerirea Ortodoxiei. Astfel, după 1993, ortodocşii ecumenişti au cerut oficial şi în mod repetat Papei Ioan Paul al II-lea să nu acorde un caracter festiv aniversărilor unirii diferitelor Biserici Ortodoxe cu Roma. Deşi papa ,,a promis că se va strădui să evite celebrările festive”, respectând dorinţa ortodoxă, în 1996 a sărbătorit cu episcopii uniaţi ucrainieni şi respectiv ruteni aceste evenimente, declarând că ,,Unirea de la Brest (N.R.: a ucrainienilor) a fost lucrarea Sfântului Duh” şi numindu-i pe aceştia ... ,,ortodocşi”.

Ca o încununare a ipocriziei Vaticanului, anul acesta, la 7 mai, în Bazilica Sfântul Petru din Roma, episcopii uniaţi români au slujit sfânta liturghie după ritul ortodox, marcând aniversarea a 300 de ani de la întemeierea Bisericii Române Unite cu Roma. Papa a numit această sărbătorire o ,,importantă şi istorică celebrare” cu prilejul căruia a declarat: ,,prin acest act (N.R.: unirea de la 1700) se dădea răspunsul pe care îl îngăduia timpul la dorinţa nesfârşită de unire prezentă în inimile atâtor români”.

 

Poziţia Vaticanului îi deranjează şi pe ortodocşii ecumenişti

Însuşi Patriarhul Constantinopolului, cel mai fervent susţinător al apropierii de Biserica Catolică, a protestat faţă de Enciclica papală ,,Lumen orientale”, adresată creştinilor răsăriteni: ,,Am fost foarte surprinşi să vedem că situaţia din zonele cu probleme nu s-a îmbunătăţit, potrivit cu deciziile luate la Balamand, ci chiar sfinţia voastră în enciclica ,,Lumen orientale” lăudaţi comunităţile uniate, punându-le pe picior de egalitate cu Bisericile Ortodoxe. Cu siguranţă, aceasta înseamnă că situaţia ecleziastică ilegală actuală a uniatismului, acceptată din extremă iconomie şi doar temporar, s-a dezvoltat în Biserica Romei ca şi cum în sfârşit i s-ar fi acordat un statut canonic şi o formă ecleziastică legitimă în contextul relaţiilor dintre noi. Noi nu vom consimţi niciodată la aceasta şi nici nu o vom accepta, în ciuda atitudinii voastre de nezdruncinat”.

În ciuda acestei poziţii ferme, în acelaşi an, 1995, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului publica, la Roma, împreună cu papa, un comunicat prin care accepta principiile conţinute în documentul de la Balamand: ,,Comisia comună întrunită la Balamand a afirmat că Bisericile noastre se recunosc reciproc ca Biserici-Surori, împreună responsabile de păstrarea Uneia Biserici a lui Dumnezeu”.

 

Ce a reprezentat Declaraţia de la Balamand pentru Vatican

Pentru Biserica Catolică, uniatismul a reprezentat ,,un cal troian” care a dat roade de-a lungul a sute de ani. În trecut a fost folosit pentru convertirea forţată a ortodocşilor la catolicism, ca şi pentru însuşirea ritului ortodox, în timp ce în prezent, printr-o mişcare strategică strălucită, papiştii i-au determinat pe ortodocşi să accepte o teologie antiortodoxă, fără a face nici cel mai mic compromis.

Astfel, prin Declaraţia de la Balamand, papalitatea şi-a văzut realizate dorinţele: recunoaşterea de către Biserica Ortodoxă a Bisericii Catolice ca ,,Biserică-Soră”, recunoaşterea ortodoxă a dreptului uniatismului de a exista şi acceptarea decretelor Conciliului Vatican II cu privire la ,,Bisericile de Răsărit” sau, mai precis, depăşirea limitelor acestora. Pe de altă parte, în Enciclica papală din 1992, Papa Ioan Paul al II-lea recunoaşte numai Biserica Catolică ca Biserică universală şi pe papă ca episcop, Bisericile Ortodoxe fiind numite ,,biserici parţiale”, deoarece refuză să se supună acestuia.

 

Ce a reprezentat Declaraţia de la Balamand pentru ortodocşii ecumenişti

Şansa Ortodoxiei de a reexamina esenţa Vaticanului şi a reevalua dialogul teologic cu Biserica Catolică s-a dovedit a fi o ,,oportunitate minunată” pentru recunoaşterea Bisericii Catolice ca Biserică-Soră, cu taine mântuitoare, pentru justificarea deplină a uniatismului şi pentru promovarea ,,dialogului”.

După semnarea documentului de la Balamand, papa i-a încurajat din nou pe catolicii latini şi uniaţi să intre în comuniune cu ortodocşii. Faptul că ortodocşii ecumenişti au recunoscut pe deplin tainele latine la Balamand poate crea uşor impresia că radicalismul şi fanatismul sunt singurele motive care îi determină să refuze comuniunea şi concelebrarea cu clerul unei Biserici ale cărei taine le-au recunoscut deja.

 

Ce reprezintă Declaraţia de la Balamand pentru Ortodoxie

Conceptele teologice adoptate la Balamand formează un monolit de idei nocive ce distrug edificiul învăţăturii ortodoxe. Declaraţia de la Balamand reprezintă doar ultima formalitate: legitimarea consecinţelor ridicării anatemelor dintre cele două Biserici, Ortodoxă şi Catolică.

La prima vedere, Declaraţia de la Balamand poate fi considerată o exemplificare reuşită a teologiei ecumenismului modern. Teoretic, ar reprezenta un mic tratat în care se poate studia doctrina ecumenistă în întregime, expunerea atingând toate punctele acesteia: conceptul de Biserici-Surori (ce este cuprins în Teoria eretică a Ramurilor Bisericii), recunoaşterea sfintelor taine ale heterodocşilor (concept adoptat prin documentul de la Lima din anul 1982 - ,,Botez, Euharistie, Slujire”), a succesiunii apostolice a acestora, şi deci a harului şi mântuirii în afara Bisericii, modul de a privi istoria (,,purificarea memoriei”, după o expresie atât de dragă papei), modul de comportare în raport cu celelalte confesiuni (interzicerea prozelitismului, recunoaşterea clerului şi educarea generaţiilor viitoare în spirit ecumenist, etc.). Practic, s-ar putea spune că acest act este o aplicare strălucită a principiilor ecumeniste în relaţiile dintre cele două Biserici, un pas înainte pe calea reconcilierii şi unirii Ortodoxiei şi Catolicismului.

Cu toate acestea, Declaraţia de la Balamand nu este nicidecum un document ecumenist, ci o dovadă ,,inestimabilă” a diplomaţiei perverse a Vaticanului. Diplomaţii iezuiţi s-au folosit de ecumenism, aşa cum au procedat cu orice concept sau metodă pentru a-şi atinge scopurile. Acest act este un bun exemplu de ceea ce poate obţine Biserica Catolică exploatând ideologia ecumenistă.

Se poate spune despre Declaraţia de la Balamand că reprezintă cea mai recentă formă de uniatism: ortodocşii, mai precis ierarhii ecumenişti ai acestora, au acceptat doctrina catolică cum au făcut înaintaşii lor în urmă cu trei sau patru sute de ani, transformându-se în uniaţi. Singura diferenţă este că de data aceasta au făcut-o de bunăvoie, fără a se vărsa nici o picătură de sânge ...

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 14-15/mai-iunie 2000

 

 

 

PARTEA A IV-A

 

În luna iulie, dialogul ortodoxo-catolic a căpătat noi valenţe odată cu a opta întrunire bilaterală, pusă în
adevărata valoare de documentele doctrinare publicate de Biserica Catolică în aceeaşi perioadă. Pe de-o
parte, Vaticanul doreşte să dialogheze cu ,,Bisericile Ortodoxe”, iar pe de alta declară răspicat că ,,Biserica
lui Hristos, în ciuda dezbinărilor între creştini, continuă să existe deplin numai în Biserica Catolică” şi
că ,,Biserica Catolică nu este Soră ci mamă a tuturor Bisericilor particulare”

 

Roadele semnării Declaraţiei de la Balamand încep să se vadă astăzi, la şapte ani după întrunire

Comentariile şi analizele teologice asupra Declaraţiei de la Balamand semnată de ortodocşi şi catolici în cadrul dialogului dintre cele două Biserici nu au încetat nici astăzi, la mai bine de şapte ani de la acest eveniment. Întrunirea din 1993 a fost prilejuită de ,,renaşterea” uniatismului după căderea comunismului, eveniment ce a deturnat planurile Comisiei Internaţionale Comune pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic. Declaraţia adoptată atunci, care se referea teoretic la problema uniatismului, a însemnat în realitate acceptarea de către ortodocşii ecumenişti a unei ecleziologii antiortodoxe, numită ecleziologia Bisericilor-Surori.

Ortodocşii antiecumenişti, clerici şi laici deopotrivă, care s-au opus categoric acestei noi ecleziologii, au susţinut în toată această perioadă gravitatea compromisului realizat de ortodocşii ecumenişti, faptul că aceştia au fost înşelaţi de măiestria diplomatică a prelaţilor papali şi apariţia altor consecinţe ale actului lor decât cele dorite.

Din nefericire, evenimentele petrecute în anul jubiliar 2000 vin să împlinească temerile ortodocşilor antiecumenişti. Astfel, în luna iulie a acestui au avut loc o nouă întrunire bilaterală în cadrul Comisiei Internaţionale Comune, pentru ca, în aceeaşi perioadă, Vaticanul să publice două documente în care expune doctrina catolică, documente ce pun în adevărata lumină Declaraţia de la Balamand şi intenţiile reale ale Vaticanului în ceea ce priveşte uniatismul şi relaţiile sale cu Biserica Ortodoxă.

 

A opta întrunire a Comisiei Internaţionale Comune pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic are loc după o pauză de şapte ani

Între 9 şi 19 iulie a.c., la Baltimore, S.U.A., s-a consemnat un nou act în istoria dialogurilor oficiale dintre Biserica Ortodoxă şi cea Catolică, după întrunirea din 1993, de la Balamand, Liban. La Colegiul şi Seminarul ,,Muntele Sfânta Maria” din Emmitsburg, Baltimore, s-a desfăşurat a opta întâlnire teologică la nivel înalt a reprezentanţilor celor două Biserici în cadrul Comisiei Internaţionale Comune pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic.

Întrunirea de la Baltimore, ca şi modul în care aceasta s-a desfăşurat, sunt consecinţele evoluţiei relaţiilor dintre cele două Biserici în cei şapte ani care au trecut de la întâlnirea de la Balamand. Astfel, neacceptarea şi protestele uneori vehemente ale unor ortodocşi ecumenişti faţă de Declaraţia semnată la Balamand au condus la apariţia unei crize în relaţiile ortodoxo-catolice, dialogul bilateral fiind întrerupt.

În 1995, după o vizită plină de semnificaţii la Roma, Patriarhul Bartolomeu al Constantinopolului, promotor al dialogului bilateral şi al noii ecleziologii, a determinat comisia interortodoxă să accepte reluarea dialogului prin abordarea temei ,,Implicaţiile ecleziologice şi canonice ale uniatismului”. Dacă la Balamand, pornind de la discutarea problemei recunoaşterii Bisericilor Uniate, Vaticanul a reuşit impunerea conceptului eretic de ,,Biserici-Surori”, tema propusă în 1995 era cu mult mai îndrăzneaţă, având implicaţii profunde la nivelul diferenţelor dogmatice dintre Ortodoxie şi Catolicism, referitoare, în primul rând, la primatul papal.

Pregătirea întâlnirii de la Baltimore a avut loc în mai multe etape. În 1997, la Ariccia, Italia, s-a întrunit un comitet comun de redactare, care a elaborat prima formă a unei analize pe această temă. Un an mai târziu, pe baza acestei analize, Comitetul de coordonare al Comisiei a adoptat un document alcătuit din 7 paragrafe pentru a fi discutat în sesiunea plenară a comisiei programată pentru iunie 1999 la Baltimore.

 

Ortodocşii şi-au impus punctul de vedere la Ariccia, în document propus afirmându-se că ,,Bisericile Uniate au o situaţie ecleziologică anormală”

Documentul schiţat la Ariccia prezenta unele asemănări şi diferenţe faţă de ideile acceptate la Balamand. Pe de-o parte, el relua condamnarea uniatismului ca metodă şi model pentru unirea Bisericilor Ortodoxă şi Catolică şi recunoaşterea dreptului la existenţă al Bisericilor Uniate ca parte a comuniunii catolice. Spre deosebire de documentul de la Balamand, textul de la Ariccia afirma că ,,însăşi existenţa Bisericilor Uniate este problematică, fiind o consecinţă a aplicării unei metode inacceptabile de unire. Aceste Biserici au o situaţie ecleziologică anormală, incompatibilă cu ecleziologia Bisericii nedivizate”.

Textul exprima mai mult punctul de vedere al Bisericii Ortodoxe asupra uniatismului, revenind la ideile vehiculate înainte de semnarea actului de la Balamand: ,,deşi uniatismul este un obstacol de netrecut în calea restabilirii comuniunii între cele două Biserici, Biserica Ortodoxă recunoaşte existenţa Bisericilor Catolice Orientale ca fapt istoric şi nu face din dispariţia lor o condiţie preliminară pentru continuarea dialogului; totuşi cere ca principiile care au dat naştere acestor Biserici să fie definitiv respinse”.

Vădind în parte reacţiile ortodocşilor faţă de Declaraţia de la Balamand, afirmaţiile dure din text negau unele dintre hotărârile adoptate atunci. Printre acestea se numărau negarea categorică a modului apariţiei uniatismului, ce era definit drept o ,,metodă inacceptabilă de unire” şi, mai grav, lovea indirect conceptul de Biserici-Surori. Astfel, după ce la Balamand ortodocşii au recunoscut că Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică şi, implicit, Bisericile Uniate sunt Biserici-Surori, în actul propus la Ariccia, se afirma că Bisericile Uniate ,,au o situaţie ecleziologică anormală”.

În final, documentul de la Ariccia preciza că implicaţiile ecleziologice şi canonice ale uniatismului şi existenţei Bisericilor Uniate sunt profund legate de chestiunea autorităţii şi a primatului în Biserică, problemă ce, teoretic, urma să fie discutată într-o etapă ulterioară a dialogului ortodoxo-catolic, conform planificării realizate la începutul dialogului bilateral, în anul 1980.

Discuţiile aprinse purtate pe marginea documentului de Comitetul de coordonare la Ariccia prefigurau deja confruntările din cadrul sesiunii plenare ce urma să aibă loc la Baltimore. Un alt semnal asupra modului în care urmau să se desfăşoare discuţiile a fost amânarea întrunirii. Astfel, după ce fusese programată să se desfăşoare în 1999, aceasta a fost amânată folosindu-se ca pretext cererea Bisericii Ortodoxe Sârbe de a protesta faţă de atacurile NATO asupra Serbiei.

 

Biserica Catolică amână sesiunea plenară a Comisiei Internaţionale Comune, dorind discutarea unei noi versiuni a textului elaborat la Ariccia

În realitate, Biserica Catolică nu a fost nici o clipă de acord cu ideile formulate în documentul de la Ariccia, refuzând chiar publicarea comunicatului comun privind reuniunea de la Ariccia. Mai mult, în stilul caracteristic, ziarele şi revistele catolice nu au relatat decât pe scurt discuţiile purtate la această sesiune.

Comisia Internaţională Comună s-a întrunit un an mai târziu, în iulie 2000, sesiunea fiind coprezidată de cardinalul Edward Idris Cassidy, preşedintele Consiliului Pontifical pentru promovarea unităţii creştine şi de Arhiepiscopul Stelian al Australiei ce ţine de Patriarhia Constantinopolului. Delegaţiile au fost asemănătoare celor care au participat la Balamand: cea catolică a avut 21 de membri, dintre care 3 cardinali, iar cea ortodoxă numai 14, reprezentând 10 din cele 15 Biserici Ortodoxe autocefale şi autonome. Este demn de notat faptul că membrii delegaţiei catolice au fost romano-catolici, cu excepţia unuia singur, episcopul greco-catolic al Lugojului, Alexandru Mesian.

Comisia a evaluat stadiul dialogului bilateral şi documentul-schiţă alcătuit la Ariccia, ,,purtându-se discuţii polemice, uneori pe un ton vehement”, dovedind realele neînţelegeri dintre ortodocşi şi catolici. ,,Discuţiile purtate în sesiunea plenară au fost cuprinzătoare, intense şi detaliate. Ele au atins multe chestiuni teologice şi canonice legate de existenţa şi activităţile Bisericilor Catolice Orientale”.

Catolicii au dorit discutarea unei noi versiuni a textului elaborat la Ariccia, ce conţinea unele completări şi amendamente, în particular asupra ,,situaţiei ecleziologice anormale a Bisericilor Catolice Orientale”, ei considerând că ,,Bisericile Catolice Orientale, deşi posedă un statut special, sunt într-o stare de relaţii normale cu toate celelalte Biserici particulare ale comuniunii romano-catolice”. Din cauza neînţelegerilor, nu s-a reuşit nici măcar adoptarea unei variante de compromis care să arate că cele două părţi susţin poziţii diferite. Co-preşedinţii au hotărât doar redactarea unui comunicat comun, cerând Bisericilor particulare să prezinte propuneri privind modul de continuare a dialogului.

Cea de-a opta sesiune plenară de la Baltimore a confirmat încă o dată impasul actual al dialogului teologic ortodoxo-catolic. El este uşor de remarcat făcând un simplu bilanţ al întrunirilor bilaterale: între 1991-2000 au avut loc doar două sesiuni plenare în loc de cinci cât fuseseră programate iniţial, s-a adoptat un singur document comun, cel de la Balamand şi s-a abordat o singură temă.

În finalul întrunirii, comisia a dat publicităţii un comunicat de presă, relevant pentru semnificaţia discuţiilor ce au avut loc la Baltimore, ca punct culminant al dezbaterii problemei uniatismului, ce se poartă de zece ani în Comisia Internaţională Comună pentru dialogul teologic ortodoxo-catolic. La prima vedere, comunicatul pare să nu ofere detalii referitoare la discuţiile purtate şi la adevărata neînţelegere dintre cele două părţi, dar, citind printre rânduri, acestea pot fi descifrate cu uşurinţă.

,,Deşi reacţiile au fost în general pozitive, documentele privind aspectele teologice şi indicaţiile practice au fost privite cu rezerve de unii, au fost respinse de alţii, aparţinând ambelor tabere. Comisia comună a simţit nevoia continuării reflecţiei pe această temă extrem de delicată. Dat fiind faptul că nu s-a ajuns la un concept teologic comun asupra uniatismului, s-a hotărât să nu se dea încă o declaraţie comună. În ciuda tuturor dificultăţilor, comisia speră că prin acest proces se va avansa pe calea spre comuniunea deplină între Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe”.

 

Comunicatul comun acordă întâietate Vaticanului, negând unitatea Bisericii Ortodoxe şi propovăduind comuniunea deplină între ,,Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe”

Astfel, surprind mai multe aspecte ale comunicatului comun. În primul rând, în comunicat se afirmă că ,,nu s-a ajuns la un concept teologic comun asupra uniatismului”, deşi în Declaraţia adoptată în sesiunea anterioară a comisiei, desfăşurată la Balamand, se susţine ,,dreptul uniatismului de a exista şi de a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor, ca parte a comuniunii catolice, având misiunea de a pregăti comuniunea deplină între cele două Biserici”.

Afirmaţiile anterioare exprimă conceptul teologic referitor la uniatism, care este privit ca ,,parte a comuniunii catolice”, enunţând drepturile Bisericilor Uniate ,,de a răspunde nevoilor spirituale ale credincioşilor” şi reala misiune a acestuia: ,,pregătirea comuniunii depline între cele două Biserici”. Ţinând cont de existenţa acestor afirmaţii, neînţelegerile care au avut loc dovedesc faptul că la Baltimore s-a dorit adoptarea unui ,,concept teologic” mai îndrăzneţ referitor la uniatism şi realizarea unui nou pas pe calea unirii, respectiv o nouă concesie din partea ortodocşilor. În al doilea rând, este de remarcat titulatura acordată celor două părţi. Astfel, în comunicat se vorbeşte despre ,,Biserica Catolică şi Bisericile Ortodoxe”, arătând limpede tendinţa de a acorda întâietate Vaticanului şi de a nega unitatea Bisericii Ortodoxe.

 

,,Cele două părţi s-au manifestat nedoritoare sau ezitante în a se recunoaşte Biserici-Surori”, declara teologul catolic Waclaw Hryniewicz

Lumină asupra discuţiilor purtate la Baltimore de comisia comună aduce şi declaraţia polonezului Waclaw Hryniewicz, teolog catolic şi expert în relaţii ecumeniste. Pentru că în 1990, la primele discuţii referitoare la uniatism, el a susţinut poziţia ortodoxă, a fost exclus din delegaţia catolică. După întrunirea de la Baltimore, la care a participat din nou ca membru al delegaţiei catolice, Hryniewicz declara: ,,în cadrul întâlnirii se discutau chestiuni de diferenţe metodologice într-o atmosferă polemică. Cele două părţi s-au manifestat nedoritoare sau ezitante în a se recunoaşte Biserici-Surori”. La prima vedere, afirmaţia sa pare cel puţin ciudată: cum ,,cele două Biserici s-au manifestat nedoritoare să se recunoască Biserici-Surori”, când cu şapte ani în urmă au semnat un document prin care au hotărât de comun acord acest lucru ? Cei şapte ani care au trecut de la semnarea actului de la Balamand nu au însemnat nimic ? Nu a însemnat nimic nici faptul că ierarhii ortodocşi şi catolici numesc cele două Biserici-Surori de câteva decenii ? Oare de ce ?

 

,,Biserica lui Hristos, în ciuda dezbinărilor dintre creştini, continuă să existe deplin numai în Biserica Catolică”, declara la începutul lunii august partea catolică

Răspunsul la toate aceste întrebări şi nedumeriri îl oferă Vaticanul, care a publicat în ultimele două luni două documente care exprimă doctrina catolică, Declaraţia ,,Dominus Iesus” şi ,,Nota consultativă privind folosirea sintagmei ,,Biserici-Surori” cu referire la alte culte creştine”.

Declaraţia ,,Dominus Iesus” a fost publicată la 6 august 2000 de Congregaţia pentru Doctrina Credinţei. În introducere, cardinalul Joseph Ratzinger afirmă: ,,Vaticanul nu a dat o nouă doctrină, ci a reafirmat şi rezumat doctrina credinţei catolice definită sau învăţată în documentele anterioare ale Vaticanului, indicând interpretarea ei corectă în faţa erorilor doctrinare şi a ambiguităţilor răspândite azi în mediile teologice şi ecleziale”. Reprezentând un răspuns la teologia pluralismului religios - egalitatea religiilor, documentul nu pierde prilejul pentru a exprima punctul de vedere catolic asupra relaţiilor dintre Biserica Catolică şi celelalte culte creştine.

Concret, în document se susţine unitatea şi unicitatea Bisericii care s-ar manifesta doar în Biserica Catolică. În afara Bisericii Catolice ar exista două categorii de comunităţi creştine: Biserici (Ortodoxe şi Orientale - necalcedoniene) şi comunităţi ecleziale (Bisericile protestante), criteriul acestei clasificări fiind existenţa succesiunii apostolice şi a euharistiei valide în cadrul acestora. ,,Biserica lui Hristos, în ciuda dezbinărilor dintre creştini, continuă să existe deplin numai în Biserica Catolică; pe de altă parte, există numeroase elemente de sfinţenie şi adevăr în afara organismului său vizibil, adică în Bisericile şi comunităţile bisericeşti care nu sunt în comuniune deplină cu Biserica Catolică”.

Documentul arată clar că atâta vreme cât nu acceptă primatul papal, nici o confesiune creştină nu aparţine Bisericii: ,,Biserici ce nu au comuninea deplină cu Biserica Catolică, întrucât acestea nu acceptă învăţătura catolică despre primatul pe care, după voinţa lui Dumnezeu, episcopul Romei îl posedă şi îl exercită în mod obiectiv în Biserica universală”.

 

,,Trebuie să fie mereu limpede că Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică universală nu e soră, ci mamă a tuturor Bisericilor particulare”, afirmă cu nonşalanţă Vaticanul

Şi mai relevantă pentru dezbaterile purtate la Baltimore este ,,Nota consultativă privind folosirea sintagmei ,,Biserici-Surori” cu referire la alte culte creştine”. În primul rând, este de remarcat faptul că, în stil catolic, acest document a fost aprobat de papă la 9 iunie 2000, fiind apoi difuzat în taină preşedinţilor conferinţelor episcopale catolice din întreaga lume. Nota este însoţită de o scrisoare explicativă a cardinalului Ratzinger, care motivează elaborarea actului: ,,precizarea terminologiei teologice corecte faţă de ambiguitatea utilizării expresiei Biserici-Surori”, subliniind că ,,indicaţiile acestei note sunt considerate autoritative şi obligatorii”.

Definind termenul ca pe ,,o expresie care indică legătura existentă între Biserica Romei şi Bisericile Ortodoxe”, documentul susţine că ,,în sens propriu, Biserici-Surori sunt exclusiv Bisericile particulare sau grupurile de Biserici locale; de exemplu, patriarhiile sau provinciile mitropolitane între ele. Atunci când expresia Biserică-Soră este utilizată în acest sens propriu, trebuie să fie mereu limpede că Biserica, una, sfântă, catolică şi apostolică universală nu e soră, ci mamă a tuturor Bisericilor particulare”. Mai mult, negând Declaraţia de la Balamand şi numind ,,Bisericile Ortodoxe” ,,Biserici particulare”, în acest act se mai notează: ,,nu se poate afirma că Biserica Catolică este soră a unei Biserici particulare, fiind vorba de respect faţă de un adevăr fundamental al credinţei catolice, acela al unicităţii Bisericii lui Iisus Hristos”.

În concluzie, catolicii au dorit să pornească de pe această bază dialogul la Baltimore, fapt dezvăluit de teologul polonez Waclaw Hryniewicz. ,,Cele două părţi s-au manifestat nedoritoare sau ezitante în a se recunoaşte Biserici-Surori”, afirmă el deoarece sensul atribuit expresiei Biserici-Surori nu era cel acceptat prin declaraţia de la Balamand, ci o nouă variantă a părţii catolice.

În timp ce catolicii şi-au păstrat scopul urmărit de atâta vreme - supunerea Ortodoxiei Vaticanului, ortodocşii continuă să adopte o poziţie ambiguă, care le permite catolicilor să-şi impună ideile. Astfel, ortodocşii susţin că Bisericile Uniate au o situaţie ecleziologică anormală incompatibilă cu ecleziologia Bisericii nescindate”. Dar oare conform aceluiaşi raţionament în această situaţie nu se află şi Biserica Romano-Catolică ? De ce ortodocşii se feresc să afirme acest adevăr ?

Profitând de poziţia evazivă a ortodocşilor, catolicii au ajuns să pretindă astăzi, după 20 de ani de dialog bilateral discutarea şi rezolvarea adevăratelor controverse dogmatice dintre cele două Biserici. Astfel, în primul deceniu de dialog, ortodocşii au acceptat validitatea sfintelor taine şi a succesiunii apostolice catolice. În al doilea deceniu, catolicii au folosit ca pretext problema uniatismului pentru a-i determina pe ortodocşii ecumenişti să se recunoască Biserică-Soră cu Biserica Catolică, pentru ca astăzi catolicii să dorească ca ortodocşii să recunoască întreaga doctrină catolică.

Discutarea ,,implicaţiilor canonice şi ecleziologice ale uniatismului” şi continuarea dialogului ortodoxo-catolic nu se poate face fără a pune problema primatului papal, cauza apariţiei uniatismului. Iar atât timp cât cele două părţi pornesc de la două viziuni ecleziologice diferite, euharistic-sinodală (unitatea Bisericii este dată de comuniunea comunităţilor locale în tainele Bisericii, Biserici-Surori ce mărturisesc aceeaşi credinţă) şi papal-monarhică (elementul de unitate al Bisericii fiind persoana papei) nu se poate ajunge la o poziţie comună.

Oare care dintre părţi va renunţa la învăţătura sa ?

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 16-17/iulie-august 2000

 

 

 

PARTEA A V-A

 

Strategiile folosite în secolele XVII-XVIII de Vatican pentru a cuceri periferia Ortodoxiei sunt reluate în
secolul XX pentru supunerea Bisericii Ortodoxe. Dacă acum 300 de ani, acestea au dus la apariţia uniatismului,
strategii asemănătoare folosite la întrunirile de la Balamand şi Baltimore urmăresc uniatizarea Bisericii Ortodoxe în întregime. Contextul istoric, impunerea treptată a doctrinei catolice, aparentele compromisuri ale Vaticanului sunt folosite într-un mod strălucit, singura diferenţă faţă de trecut fiind viteza cu care se desfăşoară evenimentele

 

De-a lungul timpului, Vaticanul a utilizat diferite strategii pentru supunerea Ortodoxiei, de la violenţă la înşelătorie şi şantaj

Pentru a înţelege semnificaţiile discuţiilor purtate la Balamand şi Baltimore şi a da valoare ideologiei conturate în relaţiile dintre Biserica Ortodoxă şi Biserica Catolică, trebuie să privim uniatismul în contextul său istoric, evoluţia şi sensurile acestuia, şi să evaluăm teologia sa. Această analiză este mai greu de realizat decât pare la prima vedere, din cauza campaniei furibunde din ultimele decenii a Bisericii Catolice de ,,cosmetizare” a istoriei, de retuşare a evenimentelor ce ar putea compromite imaginea pe care aceasta şi-a clădit-o pentru a-şi recâştiga credibilitatea.

Printre faptele cărora li s-a dat o nouă semnificaţie, în ultima perioadă, se numără cele născute din dorinţa organică a Vaticanului de supunere a Ortodoxiei, de-a lungul timpului papii utilizând diferite strategii şi metode pe care le-au ,,îmbunătăţit” pe parcurs. Primele strategii s-au bazat pe forţa armată a cruciaţilor trimişi să ,,elibereze” Ţara Sfântă şi Ierusalimul de popoarele păgâne.

Ulterior, forţa brută a mercenarilor catolici este înlocuită, la Conciliile unioniste de la Lyon (1274) şi Ferrara-Florenţa (1439), de diplomaţia pe cât de abilă pe atât de perversă a înalţilor prelaţi papali. La aceste întruniri ortodoxo-catolice, ce pot fi considerate precursoare ale întrunirilor din secolul XX, papii şi cardinalii au profitat de circumstanţele politice defavorabile ortodocşilor şi de declinul în care se afla Imperiul Bizantin în acea perioadă pentru a-i şantaja şi manipula pe aceştia, promiţându-le sprijin militar contra musulmanilor în schimbul acceptării ereziilor catolice şi al unirii sub autoritatea papei.

 

Neputând să cucerească inima Bisericii Ortodoxe, Biserica Catolică a urmărit slăbirea sa prin smulgerea unor Biserici locale din zonele periferice, strategie cunoscută sub numele de uniatism

Datorită faptului că metoda folosită de papa Eugen al IV-lea la Ferrara-Florenţa, de unire a Bisericii Ortodoxe în deplinătatea ei cu Biserica Catolică, nu a avut roadele scontate, ea a fost abandonată în favoarea alteia. Astfel, începând din secolul al XVI-lea, nereuşind supunerea Ortodoxiei prin atacarea directă a nucleului său, Vaticanul a urmărit slăbirea Ortodoxiei prin smulgerea unor Biserici locale din zonele periferice ale trupului ortodox.

Această nouă tactică a dus la apariţia uniatismului, fenomen ce este caracteristic zonelor de contact dintre Ortodoxie şi Catolicism, zone îndepărtate de centrele ortodoxe (Constantinopol, Rusia, Grecia, Ţările Române) şi aflate în condiţii politice defavorabile, precum Transilvania, Ucraina, Polonia sau Orientul Mijlociu.

Uniatismul a fost introdus în Biserica Ortodoxă prin intermediul iezuiţilor, membrii ordinului monahal ,,Compania lui Iisus”, care a dus la apogeu armele perfidiei şi manipulării, combinând forţa cu înşelătoria şi speculând magistral slăbiciunile omeneşti. Astfel, ei au împletit strategiile politice lipsite de scrupule cu metodele de propagandă într-un exemplu de rafinament şi ingeniozitate neegalat până astăzi.

În politică excelau ambasadorii Vaticanului, în ţările catolice nunţii apostolici, ce nu ezitau să folosească spionajul, intrigile politice şi chiar crima pentru a impune directivele papale, dictând în politica respectivelor ţări. Diplomaţia era o armă importantă în planurile papale de cucerire a Ortodoxiei, un rol important jucându-l Imperiul habsburgic şi mai precis, Curtea imperială de la Viena şi, de asemenea, înrudirile dintre marile familii domnitoare catolice ale Europei.

Pe lângă manevrele politice, iezuiţii s-au folosit de aspecte de ordin cultural. Astfel, ei deţineau monopolul asupra învăţământului european şi, profitând de influenţa lor, au înfiinţat în zonele de graniţă dintre ortodocşi şi catolici, numeroase şcoli. Acestea erau conduse de instituţiile iezuite de coordonare a activităţii misionare de la Roma: ,,Colegium romanum” şi ,,Congregatio de propaganda fide”. De asemenea, ei au înfiinţat tipografii ca, prin învăţământ şi cărţi, să poată susţine o intensă activitate de propagandă, răspândind doctrina catolică şi numeroase idei false referitoare la Biserica Ortodoxă şi la diferenţele dintre credinţa acesteia şi catolicism.

 

Situaţia apăsătoare sub aspect religios şi politic a românilor din Transilvania a determinat ca aceştia să fie o ţintă predilectă pentru campania declanşată de iezuiţi

Una dintre ţintele favorite ale Vaticanului a fost Transilvania şi românii ortodocşi, dorinţa de catolicizare a acestora datând încă din secolul al XIII-lea. Transilvania se afla la răscruce de drumuri, mereu sub dominaţie străină, la graniţa dintre Ortodoxie şi Catolicism, românii ortodocşi având o situaţie deosebit de grea ca naţiune. Toate aceste motive constituiau puncte slabe pe care iezuiţii au ştiut să le speculeze magistral.

De-a lungul secolelor, situaţia românilor a devenit din ce în ce mai apăsătoare sub toate aspectele, favorizând acţiunile papale. Din punct de vedere politic, nobilimea maghiară, patriciatul săsesc şi secuii s-au coalizat pentru a-i îndepărta pe români de la conducerea principatului transilvan. Lovitura de graţie a fost dată românilor în 1437, când cele trei naţiuni instaurează un adevărat monopol politic, prin actul ,,Unio Trium Nationum”, care nu acorda nici un drept românilor ca naţiune. Pe de altă parte, deşi românii constituiau majoritatea populaţiei, ei formau clasa cea mai de jos, ţărănimea, nefiindu-le permis să urce treptele ierarhiei sociale decât prin renunţarea la apartenenţa naţională şi religioasă.

Din punct de vedere religios, situaţia era şi mai gravă: legile principatului recunoşteau doar religiile claselor dominatoare, numite religii recepte: catolică, luterană, calvină şi unitariană, Ortodoxia fiind privită doar ca ,,religie tolerată”. În toată această perioadă, domnitorii Ţării Româneşti au sprijinit Ortodoxia transilvană cu bani, cărţi, ofrande şi prin construirea de biserici. Astfel, la sfârşitul secolului al XVI-lea, Mihai Viteazul a obţinut pentru preoţii ortodocşi drepturi egale cu cele ale clerului religiilor admise, care au fost însă anulate după moartea sa. Începând cu secolul al XVII-lea, habsburgii catolici şi principii maghiari protestanţi au declanşat un război crunt pentru atragerea românilor către religia proprie. Alături de măsurile politice erau folosite metodele violente precum caterisirile, uciderile de arhierei şi preoţi.

În 1691, Imperiul habsburgic a preluat dominaţia asupra Transilvaniei, iar împăratul Leopold I s-a angajat să respecte legile existente, şi deci şi pe cele referitoare la cele patru religii admise şi la privilegiile celor trei clase dominatoare. Trecerea Transilvaniei în stăpânirea Imperiului habsburgic a dat un nou avânt iezuiţilor de a-i catoliciza pe români.

 

Pentru unirea românilor ortodocşi cu Biserica Romei, iezuiţii recurg la diferite tactici, precum micşorarea puterii episcopale, acordarea de privilegii clericilor, presiuni asupra întâistătătorului Bisericii, Mitropolitul Atanasie, şi ascunderea documentelor originale

Iezuiţii, secondaţi de autorităţile imperiale, au fost artizanii convertirii românilor transilvăneni la catolicism, ţel pentru care nu au ezitat să se folosească de cele mai josnice metode, precum înşelătoria sau şantajul. Introducerea uniatismului, unirea românilor cu Biserica Catolică, a fost minuţios pregătită anterior, iezuiţii aruncând în joc o întreagă suită de strategii rafinate şi profitând de dorinţa românilor de a ieşi din starea de tolerare politică şi socială în care se aflau.

În primul rând, ei au atacat, la fel ca şi calvinii, baza ierarhiei clericale, crescând puterea protopopilor şi a soborului lor în dauna celei episcopale pentru a putea, pe de-o parte, să contracareze o eventuală opoziţie a episcopilor. Pe de altă parte, ei doreau ca, prin intermediul acestora, să controleze preoţimea şi credincioşii. O altă măsură a fost apelul din 14 aprilie 1698, al împăratului Leopold I, care promitea clerului ortodox drepturi şi privilegii egale cu cele ale clerului religiilor admise, ,,dacă se vor uni cu Biserica Romano-Catolică, recunoscând pe papa drept cap al Bisericii sau dacă se vor uni cu una dintre celelalte religii recepte”.

Viclenia iezuită şi-a făcut simţită prezenţa şi aici, prin aceea că apelul acorda avantaje materiale şi privilegii preoţilor români şi liniştea suspiciunile guvernanţilor calvini ai Transilvaniei. Astfel, deşi în apel se vorbea de unirea cu una dintre religiile recepte, ordinul imperial secret trimis comandantului militar al provinciei era categoric, interzicând orice unire în afara unirii cu Biserica Catolică. În plus, apelul era adresat numai clerului, urmând ca poporul să fie atras la unire de acesta, precum s-a dorit şi la Ferrara-Florenţa, în 1439, sau în 1993 la Balamand.

Dacă decretul imperial se referea la partea materială, manifestul cardinalului Leopold Kollonics, primatul Ungariei, adresat clerului român la 2 iunie 1698, oferea acestuia ,,grija păstorească şi protecţiunea specială în toate”, specificând, în acelaşi timp, condiţiile unirii. Astfel, cardinalul cerea acceptarea celor patru puncte dogmatice aprobate prin falsul decret de unire din 1439 de la Ferrara-Florenţa: papa este capul Bisericii universale, Sfântul Duh purcede şi de la Fiul (Filioque), existenţa purgatoriului şi folosirea azimei pentru împărtăşanie.

Aceste condiţii impuse pentru unire însemnau acceptarea celor mai importante puncte ale doctrinei catolice, lăsând neschimbate doar rânduiala bisericească (ritul), calendarul şi unele măsuri administrative ortodoxe, fenomen cunoscut în istorie sub numele de uniatism. Acest fapt arată încă o dată măiestria iezuită căci, prin menţinerea ritului, se păstra, în faţa poporului, aparenţa că dogma ortodoxă nu a fost modificată, deşi în realitate fusese acceptată doctrina catolică.

Un alt atu în mâinile catolicilor a fost însuşi conducătorul Bisericii Ortodoxe din Transilvania, Mitropolitul Atanasie, neînduhovnicit şi influenţabil, care nu s-a putut opune intrigilor iezuiţilor şi calvinilor. Astfel, prin înşelătorie şi şantaj, el a fost convins să accepte unirea cu Biserica Romei, actul final fiind semnat la Viena în februarie 1701.

Alături de acestea, un rol important în realizarea unirii l-a jucat falsificarea documentelor. Astfel, varianta în limba latină a actului oficial de unire, semnat de protopopii români în 1698, diferea de textul în limba română, fiind introduse condiţii mult mai umilitoare pentru clerul român. În plus, originalul român a fost ascuns de iezuiţi, fiind descoperit după 200 de ani, în 1879 la Budapesta. O soartă asemănătoare a avut-o cea de-a doua diplomă leopoldină, actul oficial de întemeiere a Bisericii Uniate din Transilvania. Originalul acestui document, care nu a fost aplicat niciodată, a fost găsit abia în 1938 la Sibiu.

 

Ierarhii uniaţi numiţi de Vatican impun în Biserica Uniată întreaga doctrină şi organizare catolică

După unire, românii din Transilvania au adoptat două poziţii diferite, majoritatea preoţilor şi credincioşilor opunându-se categoric unirii făcute fără voia lor. Împotriva lor, Vaticanul şi Curtea Imperială de la Viena au pornit o represiune deosebit de dură, generalul Buccow fiind artizanul distrugerii lăcaşurilor de cult ortodoxe şi al uciderii sau întemniţării celor care se opuneau unirii. Românii care au primit unirea cu Biserica Romei, puţini la număr, au privit-o ca pe o unire administrativă, ca pe o simplă alianţă, crezând că îşi pot păstra neschimbată credinţa, prin acceptarea anumitor compromisuri cerute de Vatican.

Din nefericire, ei şi-au privit greşit ,,aliatul”, unirea administrativă dorită de ei transformându-se de-a lungul timpului într-o unire totală. Opoziţia unor ierarhi, precum Inochentie Micu Klein şi a elitei Bisericii reprezentată de Şcoala Ardeleană, nu a avut nici un rezultat, ei fiind prigoniţi de catolici. Mai mult, pentru a preveni alte luări de poziţie, iezuiţii au început să numească ierarhi dispuşi să le facă jocul şi să impună ideologia catolică, ce erau îndeaproape supravegheaţi.

Aceşti ierarhi uniaţi au avut un rol însemnat în acceptarea, în 1872, a doctrinei catolice în totalitatea sa şi a organizării ecleziastice catolice, în 1882. În secolul XX, Biserica Uniată a acceptat reforma calendarului, iar în 1938 a introdus erezia Filioque în Crez.

Scopul pe care Biserica Catolică dorea să-l atingă prin uniatism a fost dezvăluit pe deplin în 1927, în Concordatul semnat între statul Vatican şi România, care reglementa situaţia Bisericii Catolice pe teritoriul statului român. Prin acest act oficial, Biserica Uniată a fost numită Biserica Catolică de rit bizantin, renunţându-se la vechea titulatură de Biserică Română Unită cu Roma. Această denumire arată apartenenţa deplină a uniaţilor la catolicism, în ciuda ideii vehiculate de ei conform căreia uniatismul este diferit dogmatic de romano-catolicism.

Biserica Catolică a făcut mereu presiuni asupra ortodocşilor prin intermediul Bisericii Uniate şi a misionarilor ei, vădindu-şi încă o dată scopul: folosirea uniatismului ca pe un cal troian lăsat la poarta cetăţii Ortodoxiei pentru cucerirea şi supunerea sa, ca pe o trambulină de pe care să se avânte către inima Ortodoxiei.

 

Modul în care s-au desfăşurat dezbaterile din Comisia Internaţională Comună pentru dialog teologic urmează linia iezuită, întrunirile de la Balamand din 1993 şi Baltimore din 2000 fiind un exemplu strălucit

Sămânţa aruncată în urmă cu aproape 300 de ani în urmă îşi arată roadele otrăvite şi astăzi, când istoria asistă la apogeul rolului jucat de uniatism pentru Ortodoxie. În ultimul deceniu, Vaticanul a încercat să obţină prin uniatism ceea ce nu a reuşit în 1439 la Ferrara-Florenţa.

Pe fondul desfăşurării unui dialog teologic între cele două Biserici, după cei 50 de ani de interzicere a Bisericii Uniate de către autorităţile comuniste, reizbucnesc în forţă conflictele ortodoxo-catolice, fiind reluată, de asemenea, puternica ofensivă catolică faţă de Biserica Ortodoxă. Astfel, sub masca uniatismului, se abordează, de fapt, aceleaşi probleme ce stau în calea unirii dintre ortodocşi şi catolici.

Contextul actual în care se desfăşoară dezbaterile nu este cu mult diferit de cel din secolul al XVIII-lea, situaţia grea a Bisericii Ortodoxe din Transilvania fiind asemănătoare cu situaţia Ortodoxiei mondiale a secolului XX, slăbită în urma deceniilor de dialoguri cu ecumeniştii şi compromisuri făcute acestora. Astăzi, ca şi atunci, ierarhii ortodocşi sunt dispuşi să facă anumite concesii în favoarea unei uniri pe baze neortodoxe, una dintre cele mai grave fiind ridicarea anatemelor din 1054 împotriva Bisericii Catolice.

Nici poziţia catolicilor nu diferă de strategiile folosite de iezuiţi în campania de acum câteva secole. Introducerea treptată a doctrinei catolice în Biserica Uniată se repetă astăzi în evoluţia relaţiilor ortodoxo-catolice. Astfel, în timp ce în anii '60, ortodocşii respingeau categoric prezenţa ierarhilor uniaţi la dialogurile bilaterale, 30 de ani mai târziu, la Balamand, ei aveau să-i recunoască pe uniaţi ca fiind ,,cei ce vor pregăti comuniunea dintre cele două Biserici”. Precum în 1701, ortodocşii au primit ,,cele patru puncte florentine”, păstrându-se aparenţa ortodoxă prin menţinerea ritului, tot astfel, la Balamand, ortodocşii ecumenişti au acceptat teologia Bisericilor-Surori, recunoscând astfel ereziile catolice.

Încă o dată, lumea ortodoxă a fost înşelată de viclenia catolică, documentele fiind măsluite şi astăzi cu aceeaşi nonşalanţă ca în urmă cu 300 de ani, căci aparentul compromis făcut de Biserica Ortodoxă în 1993, prin acceptarea teologiei Bisericilor-Surori, s-a transformat într-o hâdă supunere a Ortodoxiei în faţa despoticului catolicism.

Astfel, prin documentele ,,Dominus Jesus” şi ,,Nota consultativă privind folosirea sintagmei ,,Biserici-Surori” “, actul semnat la Balamand capătă o cu totul altă semnificaţie. Potrivit Declaraţiei de la Balamand, cele două Biserici, Ortodoxă şi Catolică, se considerau surori, egale ca succesiune apostolică şi deţinătoare a harului Sfântului Duh. Noile documente plasează însă Biserica Ortodoxă într-o poziţie de inferioritate faţă de Biserica Catolică, care este considerată mamă a tuturor Bisericilor particulare, printre care se numără şi Biserica Ortodoxă.

Adevărata valoare a documentului semnat în 1993 la Balamand, a întrunirii de la Baltimore şi a atitudinii ierarhilor ortodocşi ecumenişti pot fi înţelese numai privind lucrurile în curgerea lor istorică. Momentul Balamand reprezintă încununarea luptei Bisericii Catolice împotriva Ortodoxiei, deoarece ortodocşii au deschis poarta cetăţii. Dacă în urmă cu 300 de ani uniatismul a reuşit cucerirea periferiei ortodoxe, astăzi a fost atacată însăşi inima Ortodoxiei, care, din nefericire, nu a fost apărată împotriva asediatorilor, ci a fost oferită cu braţele deschise.

Singura diferenţă dintre evoluţia relaţiilor ortodoxo-catolice actuale şi cele de acum 300 de ani este viteza cu care se desfăşoară evenimentele. Dacă în trecut, iezuiţii au avut nevoie de câteva sute de ani pentru a străpunge frontul ortodox, astăzi, acest lucru se petrece cu o viteză mult mai mare. Evoluţia din ultimele decenii reprezintă un argument, iar întrunirea de la Baltimore, unde nu s-a reuşit semnarea nici unui acord, nu este decât ,,un mic incident” în marşul triumfal al Vaticanului spre inima Ortodoxiei.

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 18-19/septembrie-octombrie 2000

 

Teodor Ionescu