Olimpiada 2004,
sau cum prind viaţă zeii moderni

 

În perioada 13-29 august a.c., în Grecia, a avut loc a 28-a ediţie a Jocurilor Olimpice moderne, considerate a fi cea mai importantă competiţie sportivă mondială. Amploarea ,,mondială” a evenimentului este redată de statistici: la această olimpiadă au participat 10.500 de sportivi din 202 de ţări, însoţiţi de 6.000 de escorte şi antrenori, întrecerile au fost relatate de 22.000 de jurnalişti şi reporteri de radio şi televiziune, iar numărul spectatorilor a fost de 5,5 milioane. De asemenea, ceremonia de deschidere a fost urmărită de nu mai puţin de 4 miliarde de telespectatori din toate colţurile lumii.

Jocurile Olimpice îşi au sorgintea în Grecia, în centrele de cult şi de adorare a zeilor acestei ţări, căci grecii antici credeau că sportul era un tribut adus zeilor; ca urmare, competiţiile sportive, ca şi concursurile artistice, constituiau un aspect important al festivităţilor religioase şi procesiunilor funerare greceşti. Printre competiţiile sportive asociate cu ceremoniile religioase se numărau Jocurile Pythice (din 582 î.Hr.; la interval de patru ani), organizate la Delfi şi închinate zeului Apollo, Jocurile Corintice (din secolul al VI-lea î.Hr.; la un interval de doi ani) desfăşurate la Corint ce erau dedicate zeului Poseidon, Jocurile Nemeene (din secolul al VI-lea î.Hr.; la un interval de doi ani), de la Nemeea, închinate lui Zeus Nemeeanul şi lui Hercule şi, bineînţeles, Jocurile Olimpice.

Se pare că acestea din urmă sunt cele mai vechi, fiind instituite în secolul al VIII-lea î.Hr. (prima atestare 776 î.Hr.), la Olympia, un ansamblu religios ce reunea mai multe temple şi unde se afla una dintre cele şapte minuni ale lumii antice: statuia lui Zeus din Olympia. Purtând numele locului unde au fost instituite, Jocurile Olimpice erau închinate conducătorului zeilor Olimpului, Zeus, întreaga competiţie sportivă stând sub semnul sacrului: o dată la patru ani, în perioada numită hieromenia (luna sacră), oraşelor greceşti participante li se impunea ,,pacea sacră” - ekecheiria, acestea neputând, sub jurământ sacru, să se implice în nici un conflict armat. Drumul până la Olympia era parcurs pe jos, în reculegere şi post, iar victoriile erau dedicate întotdeauna divinităţii protectoare.

Olimpiada debuta cu o impresionantă procesiune religioasă şi pe tot parcursul jocurilor erau aduse numeroase jertfe lui Zeus şi celor mai importanţi zei din panteonul grecesc. De asemenea, sportivii aduceau numeroase jertfe zeilor pentru a le fi favorabili în competiţie, dar nu uitau nici să consulte tot felul de ghicitoare şi magicieni, de la care cumpărau poţiuni şi talismane.

În ultima zi a olimpiadei avea loc premierea învingătorilor, ceremonia de închidere a jocurilor şi banchetul fastuos în cinstea campionilor. Ei erau aproape divinizaţi de mulţime, care le ridica statui şi le închina poeme, iar la întoarcerea lor acasă, zidul oraşului era spart, pentru ca aceştia să intre în oraş în car triumfal. Onorurile care li se aduceau campionilor erau atât de mari încât legislatorul atenian Solon (cca 638-559 î.Hr.) a considerat necesare unele reglementări pentru ca astfel de manifestări să nu devină indecente.

Olimpiadele antice au continuat să se desfăşoare regulat până în anul 393 d.Hr., când împăratul Teodosie I (cca 346-395), apărător al creştinismului, le-a interzis, considerându-le parte a unei tradiţii păgâne. La sfârşitul secolului al XIX-lea, într-o perioadă de efervescenţă religioasă, în care luau naştere noi curente ale păgânismului, Jocurile Olimpice au fost reînviate, la propunerea nobilului francez Pierre de Coubertin.

Astfel, în 1892, Pierre de Coubertin lansa ideea reluării jocurilor antice ,,pe o bază conformă cu condiţiile vieţii moderne”, ca o simplă competiţie sportivă, fără conotaţii religioase. În realitate, însă, olimpiada modernă este tributară originilor sale şi încercării omului modern de a-şi cinsti zeii mai vechi sau mai noi.

Poate că, la prima vedere, aceste lucruri sunt greu de sesizat, sau poate că par exagerări, în principal pentru că zeii moderni sunt mai subtili decât cei antici, fiind creaţi pe măsura înţelepciunii omului modern dar, în esenţă, este vorba de aceeaşi închinare la zei. Jocurile moderne sunt o adaptare a celor antice la atmosfera şi ,,idealurile” contemporaneităţii.

Făcând o paralelă între jocurile antice şi cele moderne, se poate observa că procesiunea religioasă de deschidere a jocurilor antice s-a transformat în ceremonia modernă de deschidere - o ceremonie fastuoasă şi încărcată de simboluri ale noii civilizaţii descreştinate. Anul acesta, ceremonia de deschidere a olimpiadei a fost un ,,spectacol complex, inspirat în mare parte din mitologia greacă şi originile antice ale Jocurilor Olimpice”, remarca ,,BBC România” în 14 august a.c..

Apoi, aşa cum în antichitate sportivii şi arbitrii jurau, în faţa unei statui a lui Zeus, că vor respecta regulamentul de desfăşurare a jocurilor, tot aşa, în prezent, sportivii depun un jurământ olimpic de sportivitate. De asemenea, jurământul sacru pe care îl depuneau anticii, de a întrerupe orice război pe durata olimpiadei, a fost preluat de modernitate. Astfel, pentru actuala olimpiadă, la 3 noiembrie 2003, 190 de state membre ale O.N.U. au semnat un document intitulat Pentru construirea unei lumi mai bune şi paşnice prin intermediul sportului şi al idealului olimpic, prin care se angajau să înceteze orice conflict armat pe perioada Jocurilor Olimpice din 2004.

Este de remarcat faptul că la începutul anului 2003, membrii prezidiului Consiliului Bisericilor Europene (din care face parte Î.P.S. Daniil al Moldovei şi Bucovinei) întruniţi la Atena, au fost de acord cu propunerea guvernului Greciei, de stabilire a armistiţiului olimpic - antica pace sacră. La rândul lui, Papa Ioan Paul al II-lea a susţinut iniţiativa  Comitetului Internaţional Olimpic şi a guvernului grec de a declara un armistiţiu mondial.

 De asemenea, precum odinioară sportivii antici aduceau jertfe şi cereau ajutorul ghicitoarelor şi magicienilor, tot aşa sportivii moderni recurg la tot felul de artificii pentru a ieşi învingători; de exemplu, gimnastele românce nu intră în Lumea 31-4concurs decât după ce au fost unse cu mir şi au în costum o cruciuliţă sfinţită, nu se mai întorc din drum, alţi  sportivi îşi încalţă mai întâi un anumit picior etc.

Însă, pe lângă aceste artificii mai mult sau mai puţin nevinovate, olimpiada din 2004 a ,,cerut” jertfe umane. Astfel, pregătirile pentru jocuri au însemnat ridicarea a aproape 40 de construcţii sportive şi fiindcă unele chestiuni de ordin legal au întârziat lucrările, statul a promis recompense uriaşe firmelor constructoare pentru ca acestea să finalizeze lucrările la termen. Ca urmare, firmele au ignorat normele de protecţie a muncii, determinând moartea a cel puţin 40 de muncitori străini, care au fost numiţi ,,eroi ai Olimpiadei” ...

 

Aprinderea torţei olimpice

 

Un alt aspect al jocurilor moderne care aparţine tradiţiei antice este flacăra olimpică, care arde pe tot parcursul olimpiadei. Anul acesta, flacăra a fost aprinsă pe 4 iunie, în Olympia, într-o ceremonie desfăşurată în faţa ruinelor templului antic al Herei. Sub cerul înnorat, marea preoteasă (interpretată de o actriţă greacă) a invocat lumina divină a zeului Apollo, rugându-se: ,,Apollo, zeu al soarelui şi al luminii, trimite razele tale şi aprinde torţa sacră”. Cerul s-a luminat imediat, iar razele solare concentrate cu ajutorul unei oglinzi concave au aprins flacăra olimpică.

Torţa sacră din argint şi lemn de măslin a fost purtată pe toate cele cinci continente, străbătând 78.000 de km. Ea ,,va traversa 27 de ţări şi 34 de oraşe, 1.500 km vor fi parcurşi pe jos; 260 de milioane de oameni din lumea întreagă vor avea posibilitatea să vadă ,,flacăra care uneşte lumea” în oraşul lor”, titra ,,România liberă” în 26 martie 2004. Vreme de 78 de zile, cât a durat această călătorie în jurul lumii, zi de zi, oficialităţile oraşului care găzduia flacăra olimpică au sărbătorit ,,spiritul olimpic” şi, seară de seară, s-a săvârşit o ceremonie de ,,noapte bună”. Este de menţionat şi faptul că unele probe de atletism au avut loc pe stadionul antic de la Olympia în vreme ce flacăra olimpică a ars la altarul lui Zeus din acest sanctuar precum în antichitate …

Ca o încununare a acestor ritualuri păgâne – ceremonia fastuoasă de deschidere, încărcată de simbolistică neopăgână, jurământul olimpic de sportivitate şi cel de încetare a războiului, artificiile magice ale sportivilor şi jertfele umane, flacăra olimpică şi ceremoniile închinate ei şi spiritului olimpic pe care-l întruchipează – au prins viaţă unii zei ai modernităţii: supraoamenii, născuţi din magia ştiinţei, tehnicii şi mass-media.

Astăzi, oamenii nu se mai închină zeilor antici, căci au zei noi, născuţi din spuma ştiinţei. De pildă, Nadia Comăneci a fost supranumită ,,zeiţa de la Montreal”, pentru că a fost protagonista ceremoniei de primire a torţei sacre la New York: susţinută de un sistem de cabluri aproape invizibil, sportiva a coborât flacăra de pe vârful unui Lumea 31-5zgârie-nori pe o scenă instalată în Times Square, dând senzaţia că zboară. După senzaţionalul eveniment, ea declara: ,,A fost ceva unic. Trebuie să mărturisesc că la început mi-a fost puţin frică. Dar m-am gândit la spiritul olimpic. Am zburat efectiv”.

 

Nadia Comăneci ,,zburând”

 

De-a lungul secolului trecut, Jocurile Olimpice şi sportul, în general, s-au constituit într-o competiţie acerbă pentru depăşirea recordurilor. Dorinţa înverşunată a sportivilor şi a oamenilor moderni de a fi mereu primii (după deviza olimpică ,,Citius ! Altius ! Fortius !” – Mai repede ! Mai sus ! Mai puternic !) i-a motivat pe aceştia să vehiculeze ideea de supraoameni care, prin magia ştiinţei şi tehnicii, să depăşească limitările umanului.

Mai întâi s-a recurs la folosirea de substanţe dopante, care cresc posibilităţile fizice şi rezistenţa sportivilor. După apariţia testelor anti-doping, care depistau prezenţa în organism a acestor substanţe, şi interzicerea folosirii lor de către sportivi, s-au creat noi şi noi clase de astfel de substanţe, care să treacă examenul anti-doping. Culmea realizărilor în acest domeniu îl reprezintă substanţele de ecranare, care maschează prezenţa substanţei dopante în organism pe perioada competiţiei.

Însă cea mai recentă magie a ştiinţei o constituie tratamentele genetice care nu pot fi detectate şi care măresc dimensiunile muşchilor şi îi fac pe sportivi mai puternici, chiar fără exerciţii fizice, scrie cotidianul ,,Ziua” din 16 august, preluând informaţiile dintr-un documentar de pe Discovery Channel.

De asemenea, specialiştii din domeniul geneticii sunt în căutarea ,,genelor performanţei” şi a purtătorilor unor variante favorizante ale acestor gene care să fie transformaţi în sportivi de performanţă. Rezultatele de ultimă oră ale ştiinţei moderne par a fi adevărată vrăjitorie în ochii omului de rând; el asistă astăzi la depăşirea limitelor umane şi începe să creadă că într-o bună zi va ajunge precum zeii olimpieni.

Această perspectivă înşelătoare este definitivată de mass-media, care, folosindu-se de puterea pe care o are asupra omului contemporan, propagă şi amplifică roadele ştiinţei, şi, în final, desăvârşeşte şi impune o imagine dinainte gândită. Astfel, pe sticlă sau în presă ne este prezentat următorul zeu care, graţie magiei mass-media, prinde viaţă.

Ignorând aproape complet aspectele sale neopăgâne, conducătorii Bisericilor creştine au sprijinit olimpiada, ierarhii greci s-au implicat în organizarea Jocurilor Olimpice, iar papa şi-a trimis binecuvântarea pentru succesul acestora. În plus, ierarhii ortodocşi greci au cerut clerului din Atena să nu îşi ia concediu în perioada olimpiadei pentru a fi la ,,posturi”. Creştinătatea a fost destul de pasivă şi dezinteresată de latura neopăgână a jocurilor, neluând aminte la consecinţele şi dezvoltările ulterioare ale acestor germeni de păgânism.

La umbra acestei indiferenţe s-a cântat imnul olimpic modern, compus în 1896: ,,Spirit antic şi etern, creator al frumuseţii, al măreţiei şi al adevărului/Coboară printre noi, apari, străluceşte precum fulgerul/Întru gloria pământului şi a cerului tău./În alergarea şi lupta, şi greutatea nobilelor jocuri scânteiază elanul,/Pregăteşte coroana de ramură fără de moarte/Şi dă trupului forţa oţelului şi demnitatea./Câmpiile, munţii, mările scânteie în jurul tău,/Precum un măreţ templu din purpură şi alb/Şi înspre el aleargă toate popoarele/Pentru a se înclina înaintea ta,/Spirit antic şi etern”. Se pare că păstorii creştini, păstrători şi paznici ai comorii Bisericii – revelaţia dumnezeiască –, nu mai sunt astăzi interesaţi cui se închină omul contemporan, dacă se închină sau nu spiritului antic şi etern, sau noilor zei vii, dar muritori.

 

Ioan Palea

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 31 (3/2004)