Râvna sfântă

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 
Articol apărut în ,,The Orthodox Word”, mai-iunie 1975

 

Foc am venit să arunc pre pământ, şi ce voiesc,
dacă acum s-a aprins ? (Luca 12, 49)

 

Potrivit învăţăturii limpezi a Cuvântului lui Dumnezeu, lucrul esenţial în creştinism este focul râvnei dumnezeieşti, râvna pentru Dumnezeu şi slava Sa – sfânta râvnă care singură este capabilă să-l anime pe om în strădaniile şi luptele plăcute lui Dumnezeu şi fără de care nu există viaţă duhovnicească autentică şi nu există şi nu poate exista creştinism adevărat. Fără această râvnă sfântă, creştinii sunt ,,creştini” doar cu numele: ei doar ,,au nume că trăiesc”, dar în realitate ,,sunt morţi”, precum a fost spus sfântului văzător al tainelor, Ioan (Apocalipsa 3, 1). Adevărata râvnă duhovnicească este exprimată, în primul rând, în râvna pentru slava lui Dumnezeu, care ne este predată în cuvintele rugăciunii Domnului, care se află chiar la începutul ei: ,,Sfinţească-se numele Tău, vie Împărăţia Ta, fie voia Ta, precum în cer şi pre pământ” (Matei 6, 9-10).

Aceia care sunt râvnitori pentru slava lui Dumnezeu, ei înşişi Îl slăvesc pe Dumnezeu din toată inima lor - şi în cuget şi în simţire, şi prin cuvinte şi prin fapte, şi prin întreaga lor viaţă - şi în chip firesc doresc ca toţi ceilalţi oameni să-L slăvească pe Dumnezeu în acelaşi fel. Prin urmare, cu siguranţă, ei nu pot îndura cu indiferenţă ca, în prezenţa lor, într-un fel sau altul, numele lui Dumnezeu să fie blasfemiat sau să fie batjocorite lucrurile sfinte.

Fiind râvnitori către Dumnezeu, ei se străduiesc cu sinceritate să fie plăcuţi lui Dumnezeu şi să-L slujească doar pe El cu toată puterea fiinţei lor; ei sunt gata să uite de ei înşişi cu totul pentru a-şi jertfi chiar viaţa pentru a-i aduce pe toţi oamenii către a place şi a sluji lui Dumnezeu. Ei nu pot asculta cu calm blasfemia şi de aceea nu pot suferi comuniunea cu şi a fi prieten cu blasfemiatorii şi batjocoritorii numelui lui Dumnezeu şi cu dispreţuitorii lucrurilor sfinte.

Un exemplu remarcabil şi extrem de limpede de o astfel de râvnă învăpăiată pentru slava lui Dumnezeu vine până la noi din adâncurile vechimii Vechiului Testament de la marele prooroc al Domnului, arzătorul Ilie, care s-a mâhnit în sufletul său când a văzut apostazia de la Dumnezeu a poporului său, condus de ticălosul rege Ahab, care a introdus în Israil închinarea păgână la Baal în locul închinării la adevăratul Dumnezeu.

Aşa striga el de multe ori, mărturisind mâhnirea sa: ,,Râvnind am râvnit Domnului Atotţiitorul, căci Te-au părăsit pre Tine fiii lui Israil, şi jertfelnicele Tale le-au surpat, şi pre proorocii Tăi i-au ucis cu sabie, şi am rămas eu singur, şi caută sufletul meu să-l ia (III Împăraţi 19, 10).

Şi iată, prin puterea darului lui Dumnezeu care S-a odihnit asupra lui, această râvnă sfântă l-a stârnit pe el, ca o pedeapsă pentru Israil care a apostaziat de la Dumnezeu, să ,,închidă cerurile” (III Împăraţi 17, 1; 18, 42-45; Iacov 5, 17-18), astfel că nu a fost nici ploaie, nici rouă vreme de 3 ani şi jumătate.

Mai târziu, aceeaşi râvnă l-a făcut pe Ilie să-i ucidă pe falşii prooroci şi preoţi ai lui Baal, după minunata pogorâre a focului din cer pe Muntele Carmel, astfel încât aceşti înşelători să nu-i mai poată întoarce pe fiii lui Israil de la adevărata închinare a lui Dumnezeu (III Împăraţi 18, 40).

Prin puterea aceleiaşi râvne dumnezeieşti, Sfântul Ilie a pogorât foc din cer, care a mistuit pe căpitani şi cei 50 de oameni ai lor ce fuseseră trimişi de împărat pentru a-l prinde pe el (IV Împăraţi 1, 9-14).

Că toate acestea erau cu adevărat săvârşite din râvnă sfântă care era plăcută lui Dumnezeu este adeverit de faptul că Sfântul Prooroc Ilie nu a murit cu o moarte obişnuită, ca toţi oamenii, ci a fost înălţat în chip minunat la cer într-o căruţă de foc, ca şi cum aceasta ar fi preînchipuit râvna sa înflăcărată pentru Dumnezeu (IV Împăraţi 2, 10-12).

Dar chiar atunci, în asprul Vechi Testament, Domnul Însuşi a arătat adevăratului Său slujitor că cineva poate recurge la asemenea măsuri severe doar în cazuri extreme, fiindcă Domnul nu era în vânt mare şi tare care va risipi munţii şi va sfărâma pietrele, şi nu în cutremur, şi nu în foc, ci în glas de vânt subţire (III Împăraţi 19, 11-12).

Iată de ce atunci când Iacov şi Ioan, care erau mai cu seamă înflăcăraţi în râvna lor pentru slava Învăţătorului lor dumnezeiesc, doreau să pogoare foc din cer, asemenea Sfântului Prooroc Ilie, pentru a-i pedepsi pe samarinenii care nu vroiau să-L primească când El trecea prin satul samarinean către Ierusalim, Domnul i-a oprit pe ei să facă aceasta, spunând: Nu ştiţi ai cărui duh sunteţi voi; că Fiul Omului nu au venit să piarză sufletele oamenilor, ci să mântuiască (Luca 9, 51-56).

Şi, cu toate acestea (necumpătaţii iubitori de pace să fie numai ochi şi urechi !), Domnul Iisus Hristos Însuşi, care a spus: Învăţaţi de la mine, că sunt blând şi smerit cu inima (Matei 11, 29), a găsit că uneori este necesar să dea dovadă de mare stricteţe şi să recurgă la măsuri severe, învăţându-ne, de asemenea, prin chiar acest fapt, că blândeţea şi smerenia nu înseamnă lipsă de coloană vertebrală şi nu trebuie să cedeze în faţa răului vădit; El ne-a învăţat că un adevărat creştin trebuie să fie departe de sentimentalismul dulceag şi nu trebuie să se dea la o parte din faţa răului care îşi ridică cu aroganţă capul, ci trebuie să fie întotdeauna ferm în faţa lui, luptând cu el din toate puterile şi prin toate mijloacele care-i sunt la îndemână, pentru a împiedica în mod hotărâtor răspândirea şi întărirea răului printre oameni.

Să ne aducem aminte ce cuvinte aspre de învinovăţire a grăit Domnul către conducătorii spirituali ai poporului evreu, cărturarii şi fariseii, condamnându-i pentru ipocrizia şi nelegiuirea lor: Vai vouă, cărturarilor şi fariseilor făţarnici ! şi ameninţându-i pe ei cu judecata lui Dumnezeu (Matei 23, 29).

Şi când cuvintele s-au dovedit a fi insuficiente, El a acţionat împotriva celor fărădelege chiar în faptă. Astfel, aflând că înlăuntrul templului ei vindeau boi, oi şi porumbei, iar zarafii stăteau acolo, şi făcând bici de ştreanguri, pre toţi i-au scos din biserică, oile şi boii; şi schimbătorilor au vărsat banii, şi mesele le-au răsturnat (Ioan 2, 14-15; Matei 21, 12-13).

Şi cunoaştem multe alte exemple din istoria sfântă şi a Bisericii când doar cuvintele convingătoare s-au dovedit a fi insuficiente; şi pentru a împiedica răul a fost necesar să se recurgă la măsuri mai aspre şi acţiuni decisive.

Dar este esenţial ca în astfel de cazuri să existe cu adevărat într-o persoană numai râvna curată şi sfântă pentru slava lui Dumnezeu, fără nici un amestec de iubire de sine sau orice alte lupte ale patimilor omeneşti care doar se ascund ele însele în spatele unei presupuse râvne sfinte pentru Dumnezeu !

În istoria Bisericii, marele ierarh al lui Hristos, Nicolae făcătorul de minuni, arhiepiscopul Mirei Lichiei, pe care-l prăznuim pe 6 decembrie potrivit calendarului nostru ortodox, a devenit slăvit tocmai printr-o asemenea râvnă sfântă autentică, cu o fermitate decisivă faţă de rău. Cine nu-l cunoaşte pe acest ierarh minunat al lui Hristos ?

Cea mai caracteristică trăsătură a Sfântului Nicolae, care i-a adus atâta slavă, este nemaipomenita sa milostenie creştină: poporul rus simplu îl numeşte de obicei ,,Nicolae cel milostiv”, un nume bazat pe faptele vieţii sale şi pe nenumăratele cazuri în care el a venit în ajutorul oamenilor.

Dar odată acest mare ierarh, atât de slăvit pentru milostenia sa faţă de aproapele, a săvârşit o faptă care i-a tulburat pe mulţi şi continuă să-i tulbure încă şi acum, chiar dacă autenticitatea ei este mărturisită de tradiţia Bisericii cuprinsă în iconografie şi slujbele dumnezeieşti.

Potrivit tradiţiei, Sfântul Nicolae a luat parte la Sinodul Ecumenic I de la Niceea, care l-a condamnat pe Arie ereticul, care nega dumnezeirea celei de-a doua Persoane a Sfintei Treimi, Fiul lui Dumnezeu. În timpul disputelor care au avut loc în legătură cu aceasta, Sfântul Nicolae nu a putut asculta cu indiferenţă vorbele blasfemiatoare ale arogantului şi ereticului Arie, cel stăpânit de mândrie, care înjosea demnitatea dumnezeiască a Fiului lui Dumnezeu, şi, înaintea întregului sinod, l-a lovit peste faţă cu mâna sa. Acest lucru a stârnit o asemenea consternare generală că Părinţii sinodului au hotărât ca îndrăzneţul ierarh să fie depus din rangul său ecleziastic. Dar, chiar în acea noapte, ei au fost făcuţi să înţeleagă printr-o vedenie minunată: ei au văzut cum Domnul Iisus Hristos i-a dat Sfântului Nicolae Sfânta Sa Evanghelie, iar preacurata Maică a Domnului a pus pe umerii lui omoforul arhieresc. Şi atunci ei au înţeles că Sfântul Nicolae a fost călăuzit în fapta sa nu de ceva rău, de raţiuni pătimaşe, ci doar de curata, sfânta râvnă pentru slava lui Dumnezeu. Ei l-au iertat pe ierarh, anulând sentinţa lor împotriva lui.

 

Lumea 44

Sfântul Ierarh Nicolae dându-i o palmă lui Arie

 

Citând un asemenea exemplu pitoresc, nu vrem să spunem câtuşi de puţin că oricare dintre noi poate sau trebuie să urmeze acest exemplu întocmai: fiindcă acesta trebuie să fie el însuşi un la fel de mare sfânt ierarh precum este Sfântul Nicolae. Dar aceasta trebuie să ne convingă pe deplin să nu îndrăznim să rămânem indiferenţi sau să fim nepăsători faţă de manifestările răului în lume, mai cu seamă atunci când problema este una a slavei lui Dumnezeu, a sfintei noastre credinţe şi Biserici. Aici trebuie să ne arătăm noi înşine absolut fermi şi să nu îndrăznim să ne angajăm în nici un fel de compromisuri iscusite, nici în reconciliere, chiar pur exterioară, nici în vreun fel de înţelegere cu răul. Vrăjmaşilor noştri personali, potrivit poruncii lui Hristos, trebuie să le iertăm orice, însă cu vrăjmaşii lui Dumnezeu nu putem avea pace ! Prietenia cu duşmanii lui Dumnezeu ne face pe noi înşine duşmani ai lui Dumnezeu: aceasta este o înşelare şi o trădare faţă de Dumnezeu, indiferent sub ce pretexte aspectuoase ar putea fi făcută, iar aici nu ne poate ajuta nici un fel de auto-justificare vicleană sau iscusită !

Este interesant de remarcat cât de neplăcută este această faptă a Sfântului Nicolae tuturor celor de astăzi care consimt la rău, acestor propagandişti ai falsei ,,iubiri creştine” care se pregătesc să se reconcilieze nu doar cu ereticii, prigonitorii credinţei şi Bisericii, ci chiar cu însuşi diavolul, în numele ,,iubirii universale” şi a ,,unirii tuturor” – sloganuri care au devenit atât de la modă în zilele noastre. De dragul acestui lucru, ei se străduiesc chiar să combată însăşi participarea Sfântului Nicolae la Sinodul Ecumenic I, chiar dacă acest fapt este recunoscut de sfânta noastră Biserică şi, prin urmare, trebuie respectat de noi toţi ca demn de încredere.

Fireşte, toate acestea se petrec fiindcă printre oamenii de astăzi, încă şi printre cei care se numesc pe ei înşişi ,,creştini”, nu mai există o râvnă sfântă autentică pentru Dumnezeu şi slava Sa, nu există râvnă pentru Hristos Mântuitorul nostru, pentru Sfânta Biserică şi pentru orice lucru sfânt al lui Dumnezeu. În locul acesteia domneşte o indiferenţă călduţă, o atitudine nepăsătoare faţă de orice cu excepţia propriei bunăstări pământeşti, uitând de dreapta judecată a lui Dumnezeu care ne aşteaptă în mod neabătut pe toţi, şi de veşnicia care se va dezvălui după moarte.

Şi fără această râvnă sfântă, precum am subliniat la început, nu există creştinism adevărat, nici viaţă duhovnicească autentică – viaţă în Hristos. Iată de ce aceasta a fost înlocuită în prezent cu toate felurile de surogate ieftine, uneori destul de vulgare, care oricum răspund adesea gusturilor şi atitudinilor omului contemporan. Şi, prin urmare, asemenea pseudo-creştini, ascunzându-şi în mod abil goliciunea lor duhovnicească cu ipocrizie, au de multe ori mare succes în societatea de astăzi, din care a fost îndepărtată spiritualitatea autentică; însă, râvnitorii adevăraţi pentru slava lui Dumnezeu sunt dispreţuiţi şi prigoniţi ca fiind ,,oameni dificili”, ,,fanatici intoleranţi”, ,,oameni care sunt în urma vremurilor”.

Astfel, chiar acum, înaintea ochilor noştri, are loc ,,cernerea”: unii vor rămâne cu Hristos până în sfârşit, iar alţii se vor alătura lesne şi firesc taberei adversarului Său, antihrist, mai ales atunci când va veni ceasul încercărilor ameninţătoare pentru credinţa noastră, tocmai când va fi necesar să arătăm, în toată plinătatea ei, puterea sfintei noastre râvne, care este detestată de mulţi ca fiind ,,fanatism”.

Dar, totodată, nimeni nu trebuie să uite că, în afară de adevărata râvnă sfântă, există o râvnă fără înţelegere – râvnă care îşi pierde valoarea din pricina lipsei celei mai importante virtuţi creştine: discernământul, şi, în consecinţă, în loc să aducă câştig duhovnicesc, poate vătăma.

De asemenea, există o râvnă falsă, mincinoasă, dincolo de masca care acoperă spuma patimilor omeneşti comune – cel mai adesea mândria, iubirea de stăpânire şi de slavă, şi interesele unei politici de partid, precum aceea care joacă rolul principal în luptele politice şi pentru care nu poate exista loc în viaţa duhovnicească, în viaţa publică a Bisericii. Din nefericire, ea este adesea întâlnită în timpurile noastre şi este un instigator de bază al oricărei dispute şi tulburări imaginabile în Biserică, ai cărei manageri şi agitatori se ascund de multe ori în spatele unui soi de aşa-zis idealism. În realitate, ei urmăresc doar scopurile personale, străduindu-se să fie pe placul nu al lui Dumnezeu, ci al propriei preocupări de sine, şi fiind râvnitori nu pentru slava lui Dumnezeu, ci pentru propria slavă şi pentru slava colegilor şi partizanilor partidei lor.

Toate acestea, se înţelege de la sine, sunt profund străine de râvna sfântă autentică, potrivnice ei, şi sunt păcătoase şi criminale, fiindcă doar compromit sfânta noastră credinţă şi Biserică !

Şi aşa, alegerea stă înaintea noastră: suntem cu Hristos sau cu antihrist ?

Vremea aproape este (Apocalipsa 22, 10) – ne avertizau pe noi, creştinii, încă sfinţii apostoli. Şi dacă era ,,aproape” atunci, în timpurile apostolice, cu cât ,,mai aproape” a ajuns acum, în zilele noastre prevestitoare de rău, ale apostaziei vădite de la Hristos şi ale persecuţiei împotriva credinţei şi Bisericii noastre ?!

Şi dacă, în aceste zile fatidice, hotărâm cu fermitate să rămânem cu Hristos, nu doar în cuvinte, ci şi în fapte, este absolut necesar ca în acest moment, fără întârziere, să rupem chiar legătura de prietenie, orice formă de comuniune cu slujitorii antihristului, care a înregimentat atât de mulţi oameni din lumea contemporană, sub pretextele mincinoase ale ,,păcii” şi ,,prosperităţii” universale; şi, în special, trebuie să ne eliberăm fără rezerve de orice subordonare faţă de ei şi dependenţă de ei, chiar dacă aceasta poate fi în detrimentul bunăstării noastre pământeşti sau poate pune în pericol însăşi viaţa noastră.

Veşnicia este mai importantă decât scurta noastră existenţă pe pământ şi tocmai pentru aceasta trebuie să ne pregătim !

Prin urmare, singură râvna sfântă pentru Dumnezeu, pentru Hristos, fără nici un amestec al oricărui fel de viclenie sau politică iscusită cu două înţelesuri, trebuie să ne călăuzească în toate faptele şi atitudinile.

Dacă nu, o sentinţă neînduplecată ne ameninţă: Fiindcă eşti cald şi nici fierbinte nici rece te voi arunca din gura mea (Apocalipsa 3, 16).

Râvniţi dar şi pocăiţi-vă ! (Apocalipsa 3, 19) Amin.

 

Articol apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 44/septembrie-octombrie 2008