Despre monahism

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Dedicat unui monahism rus renăscut într-o Rusie renăscută !

 

PARTEA I

Prefaţa autorului pentru ediţia americană

Am alcătuit această lucrare în Belgrad, capitala Iugoslaviei, când poporul rus credincios avea o nădejde vădită că patria sa mamă va fi eliberată de jugul nemilos al ateismului şi că ea ar putea renaşte la o nouă şi luminoasă viaţă. Din această pricină, a fost dedicată unui ,,monahism rus renăscut”.

Cu toate acestea, noi afirmăm că lucrarea nu şi-a pierdut însemnătatea atât pentru monahismul din diaspora, cât şi pentru cel dintr-o viitoare Rusie, dacă prin mila lui Dumnezeu, datorită pocăinţei poporului rus, Domnul hotărăşte că ea ar putea fi reînviată, chiar dacă, aşa cum s-a profeţit, doar pentru scurtă vreme.

Monahismul a împlinit întotdeauna o mare lucrare în adevărata Biserică a lui Hristos, şi fără un monahism autentic adevărata Biserică a lui Hristos este de neconceput. Istoria adevereşte aceasta.

Noi vom fi bucuroşi dacă lucrarea noastră este câtuşi de puţin de folos în marea strădanie a renaşterii monahismului în patria noastră profund îndurerată.

† Arhiepiscop Averchie

 

Despre monahism[1]

 

,,Cu adevărat bună şi plăcută este viaţa monahală – cu adevărat bună şi
plăcută dacă este în acord cu rânduielile şi canoanele care au fost alcătuite
de întemeietorii şi conducătorii ei, care erau învăţaţi de Sfântul Duh”
Sfântul Teodor de Edessa

 

Această lume, care întru cel rău zace (I Ioan 5, 19), nu ţine seama şi nu preţuieşte cele mai frumoase lucruri. Toată frumuseţea solemnă a luptei monahale este de nepătruns pentru puterea sa de înţelegere. Omul contemporan, îndeosebi, este prea înlănţuit de pământ, şi prin urmare consacră toată atenţia sa doar scopurilor materiale. Dacă nu a fost cu totul respinsă, pentru majoritatea oamenilor contemporani însăşi latura spirituală a vieţii are valoare doar în măsura în care serveşte îmbunătăţirii bunăstării materiale aici pe pământ. Oamenii de astăzi sunt, de altfel, grosolan şi deosebit de pragmatici, într-un sens pur lumesc. Tot ceea ce nu se poate înfăţişa numaidecât vederii lor ca având o utilizare pur practică, în sensul îmbunătăţirii tihnei lor materiale sau reputaţiei lor, este respins de oameni aici pe pământ fără cea mai mică ezitare, ca fiind nenecesar, fără noimă sau zadarnic.

Exact de acest lucru este caracterizată cauza principală a atacurilor împotriva monahismului, atacuri ale omului contemporan, chiar ale celor care se socotesc ei înşişi a fi creştini. Nu numai oamenii grosolani şi cei care sunt în mod deschis şi sincer cinici atacă monahismul. Nu iubesc monahismul, sau nu sunt prea ataşaţi de el, cei care, deşi recunosc un scop duhovnicesc în viaţă, în adâncurile cele mai ascunse ale sufletelor lor, undeva în subconştientul lor, se hrănesc eiLumea 76 înşişi cu o ideologie pur materialistă, care serveşte astfel drept baza vieţii lor personale, drept motivaţie călăuzitoare pentru faptele şi conduita lor. Şi aşa, în aparenţă şi numai superficial, ei admit cerinţa sa de a fi respectat şi cinstit pentru valorile sale duhovniceşti, însă această reticenţă a lor faţă de monahism este în mod inevitabil neîntemeiată. Şi astfel, ei găsesc doar o pricină aşa-zis ideologică pentru ea.

 

Arhiepiscopul Averchie

 

Chiar cu multă vreme înainte de Revoluţia [Rusă], intelectualitatea noastră liberală, care s-a depărtat foarte mult de Biserică, a fost cuprinsă de o ură faţă de monahism. Nu numai pe cale orală, dar şi în presă, apăreau tot mai des atacuri împotriva mânăstirilor şi a monahismului. Mânăstirile erau înfăţişate ca instituţii învechite, neavând nici un scop practic, ca nerăspunzând duhului vremurilor. În cel mai bun caz, ele au avut o anumită funcţie – dacă acesta era rolul lor – ca organizaţii caritabile, însă totul era de domeniul trecutului şi acum trebuia să fie închise. Îi acuzau pe monahi că sunt leneşi, paraziţi, beţivi, duc vieţi desfrânate, îi acuzau de toate felurile posibile de păcat, care se presupune că înfloreau în toate mânăstirile. Însă nu s-au oprit aici; ei au început să ponegrească cu înverşunare însăşi ideea de monahism. Îi condamnau pe monahi că părăsesc viaţa socială, că nu vor să fie membri utili ai societăţii, că renunţă la a-şi sluji aproapele etc. Cea mai gravă abatere a lor era aceea că părăseau lumea pentru a lupta pentru mântuirea sufletelor lor, dovedindu-se, în consecinţă, cei mai mari egoişti.

A venit revoluţia. Când bolşevicii au pus mâna pe putere şi a fost declanşată o prigoană sălbatică a credinţei şi Bisericii, monahii şi mânăstirile s-au aflat în linia întâi a acestei barbarii. Au fost repetate toate acuzaţiile, chiar cele mai viclene; ,,monahii nu făceau nimic, ei erau avizi de bani, beţivi, desfrânaţi; înşelau oamenii, storceau bani pentru a putea duce o viaţă uşoară, lipsită de griji, în huzur”. Odată cu ei erau acuzaţi toţi clericii în general, ,,popii”[2], care erau expuşi la toate felurile posibile de zeflemea, batjocură, prigoană şi chin alături de monahi. Nu s-a spus nimic însă despre faptul că toată proprietatea monahală a fost confiscată, iar mânăstirile au fost declarate închise şi monahii risipiţi. Ei au repetat acuzaţia de mai înainte că monahii erau egoişti şi acest lucru a fost aplicat creştinismului în general. A te îngriji de mântuirea sufletului tău nu era nimic altceva decât egoism. ,,Oamenii credincioşi se fălesc că au grijă de ei înşişi; însă noi, Poporul Nou, ne îngrijim de fericirea întregii lumi. Noi nu ne gândim la noi înşine, noi uităm de noi înşine, şi năzuim numai la slujirea pentru binele comun, ca să putem construi o viaţă fericită pentru toţi oamenii, raiul pe pământ”.

În ochii multora, toate aceste atacuri păreau a avea greutate şi a fi întemeiate, cu atât mai mult cu cât, din nefericire, în ultima vreme multe din mânăstirile noastre nu se distingeau prin stricteţea vieţii de mai înainte. Întâlnim manifestări negative care au dat prilej de acuzaţii. Şi de vreme ce, de-a lungul timpului, multe mânăstiri au agonisit bogăţii mari din prinosurile credincioşilor, existau într-adevăr cazuri de oameni care intrau în mânăstiri, care nu o făceau pentru luptele monahale sau pentru mântuirea sufletelor lor, ci ca să poată duce o viaţă liberă şi uşoară; şi aceasta a dat naştere la manifestări ale imoralităţii.

Însă acest lucru ne dă dreptul să tăgăduim semnificaţia pozitivă a monahismului în general ?

Înainte de orice altceva, este absolut necesar să înţelegem, şi ca toţi să înţeleagă cu inima, faptul că toate aceste incidente şi dezvăluiri compromiţătoare din vieţile monahilor sunt pompoase şi exagerate. Şi acest lucru este de înţeles dintr-un punct de vedere psihologic. Oamenii cu înclinaţii răutăcioase şi, dintre aceştia, cei desfrânaţi, care ei înşişi se lasă pradă patimilor, au o plăcere deosebită în încercarea de a sublinia cele mai mici slăbiciuni şi imperfecţiuni morale ale monahilor. Delectându-se cu răul, ei profită la maximum de fiecare pas şovăitor al unui monah pe calea sa monahală şi, în comportamentul său nepotrivit, ei se străduiesc să găsească o scuză pentru propria lor depravare; mai mult, adeseori, ei văd ceva [în comportamentul său] care nici măcar nu există, însă pe care ei vor în mod absolut să-l vadă.

Judecata pe care o fac este întotdeauna cea mai aspră şi nemilostivă, ca şi cum, prin această judecare strictă, ei ar dori să se bucure de un sentiment de îndreptăţire, căci fiind copleşiţi şi tulburaţi în ei înşişi, îi răsplătesc pe alţii cu atacurile lor. Ei generalizează incidentele particulare, de moment, atribuindu-le întregului ansamblu. Cu alte cuvinte, vreau să spun că toate judecăţile pe care le fac duşmanii monahismului în ce priveşte cusururile acestuia sunt foarte departe de a fi imparţiale şi, din acest motiv, nu trebuie să li se acorde o mare însemnătate. Trebuie doar să ne amintim că oamenii sunt întotdeauna oameni, şi, prin urmare, nu este nimic neobişnuit în faptul că întâlnim slăbiciuni şi fragilităţi omeneşti printre monahi. Vedeţi, nu tot cel ce intră în mânăstire devine sfânt în cel mai scurt timp cu putinţă şi în mod automat !

În plus, chiar aceste imperfecţiuni pe care cineva le găseşte cu adevărat printre monahi nu reprezintă un motiv ca cineva să fie răuvoitor faţă de întreaga idee a monahismului în general. Trebuie înţeles că aceasta este doar o conduită necorespunzătoare, iar conduita necorespunzătoare nu aduce condamnarea întregii idei. Ar fi absurd.

Vedem multe lucruri rele la creştini, însă aceasta înseamnă că creştinismul în sine este rău ? Dacă, de pildă, întâlneşti artişti proşti sau meşteşugari fără valoare, ce înseamnă acest lucru pentru artă sau meşteşug în sine ? Exact în acelaşi fel, este absurd şi ilogic a ataca monahismul şi a critica rânduiala vieţii monahale din cauză că întâlneşti unii monahi răi.

Însă cei mai perspicace şi profunzi duşmani ai monahismului nu se opresc la aceste atacuri brute şi elementare. Ei nu sunt de acord cu ideea de monahism, considerând-o a fi în esenţă imorală.

Ei spun că, părăsind lumea, monahii sunt egoişti şi doresc să trăiască numai pentru ei înşişi şi nu vor să lucreze în lume pentru semenii lor, pentru binele comun al omenirii … La prima vedere, această obiecţie pare mult mai serioasă, mai gravă şi bine întemeiată decât este în realitate. Haideţi să examinăm problema: au dreptate aceşti mireni să-i acuze pe monahi de egoism, de faptul că trăiesc pentru ei înşişi ?

Noi putem spune: cine este mai egoist ? Monahul, care renunţă la toate legăturile, mulţumirile şi bucuriile pământeşti, care se leapădă de familie, bunuri şi chiar de propria voie, care se leapădă de sine în lupta neînduplecată a rugăciunii, privegherii, postului, strădaniilor ascultării, a oricărui fel de limitare şi constrângere; sau mireanul, care refuză după bunul plac, care trăieşte pentru bucuria sa, şi socoteşte că are dreptul de a nu fi constrâns sau limitat în nici un fel, şi care îşi direcţionează întreaga sa viaţă spre scopul de a o face mai bună, mai flexibilă, mai liberă şi mai uşoară, ca să se poată bucura el însuşi mai mult de lucrurile bune ale acestei vieţi ? Iată, aşa este viaţa majorităţii mirenilor, şi într-un astfel de mod de viaţă, ei, ca mireni, nu văd nimic condamnabil, considerându-l a fi dreptul lor ! Unde este, prin urmare, slujirea omenirii sau a binelui comun ?

Însă pare evident tuturor că, dintre mireni, doar cei care se confruntă cu unele dintre cele mai mari încercări uită pe de-a întregul de sine şi de vieţile lor personale şi ajung la devotamentul deplin faţă de slujirea semenilor. În general, oamenii care procedează astfel sunt relativ rari şi, prin urmare, atrag fără să vrea atenţia, recunoaşterea şi iubirea plină de recunoştinţă publice.

Majoritatea mirenilor sunt complet cufundaţi în vieţile lor personale, pe de-a întregul egoiste, devotate clădirii bunăstării materiale proprii şi a familiei lor. Ei se dedică foarte mult lucrurilor care le plac lor şi prietenilor lor pentru a sluji binele comun, însă chiar acest lucru este amăgire de sine, slujirea sinelui, şi nu convinge pe nimeni.

Cu toate acestea, monahul, renunţând la familie, la deţinerea de bunuri şi chiar la a trăi după propria voie, trăind într-o comunitate cu alţi monahi, ca el însuşi, trebuie să lucreze activ şi nu lucrează pentru sine şi nu pentru bunăstarea personală, ci pentru binele comun al tuturor fraţilor.

Orbiţi de rău faţă de creştinism în general şi faţă de monahism îndeosebi, comuniştii nu vor să vadă faptul că, în monahism, cu mult timp în urmă, cu multe secole în urmă, exista deja o comunitate, care se distingea prin egalitate şi frăţietate, precum cea pentru care ei pretind că se luptă; dar este o comunitate care este ideală, cât se poate de înaltă, care poate fi dobândită numai dacă nu este întemeiată pe impunere şi represiune, nici pe rău şi duşmănie împărtăşite, ci mai degrabă pe cele mai nobile principii ale lepădării de sine, în numele iubirii creştine.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 76/martie-aprilie 2013

 

 

 

PARTEA A II-A

Dar noi – ar putea spune adversarii monahismului, şi chiar spun –, când îi acuzăm pe monahi de egoism, avem în vedere nu numai pe monahii care trăiesc în comunităţi, ci mai ales pe acei monahi pustnici care trăiesc în solitudine totală, fără nici un contact cu oamenii. Cu siguranţă, aceşti pustnici sunt egoişti, fără discuţie, fiindcă ei nu vor să trăiască cu lumea.

Este adevărat că pustnicii întrerup orice contact cu lumea din cauza unui caracter egoist ?

Haideţi să vedem ce a răspuns unul din aceşti pustnici atunci când a fost întrebat de ce s-a despărţit de lume.

,,Avva Marcu l-a întrebat odată pe Avva Arsenie: De ce te-ai depărtat de noi ? Bătrânul i-a răspuns: Dumnezeu ştie că vă iubesc, dar nu pot fi şi cu Dumnezeu şi cu oamenii. În Rai, mii şi zeci de mii [de cete cereşti] au o voinţă, dar oamenii au multe voi. Din această pricină, eu nu-L pot părăsi pe Dumnezeu ca să fiu cu oamenii” (Patericul egiptean).

Deci, potrivit mărturiei Marelui Arsenie, pustnicii se despart de vorbirea cu lumea astfel încât comuniunea lor cu Dumnezeu să poată fi statornică, şi ca oamenii să nu-i tulbure de la a împlini voia lui Dumnezeu. Ei doresc, precum s-a spus, să fie Lumea 77 1izbăviţi de înrâuririle copleşitoare care acţionează asupra lor din pricina complicaţiilor voii păcătoase a omului, astfel ca ei să se poată afla mereu înrâuriţi de unica, singura sfântă şi atotdreaptă voinţă a lui Dumnezeu, care doreşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi să vină la cunoştinţa adevărului.

 

Sfântul Cuvios Arsenie cel Mare

 

Din acest motiv, unul din scriitorii bisericeşti aproape contemporani cu noi, care a scris despre probleme duhovniceşti şi morale, Sfântul Episcop Teofan Zăvorâtul de Vişen a definit atât de precis esenţa monahismului:

,,Monahismul este, împreună cu lepădarea de toate, rămânerea statornică cu mintea şi inima în Dumnezeu. Monah este cel care este atât de dispus înlăuntrul său la aceasta, încât acolo există doar Dumnezeu şi el, şi el dispare în Dumnezeu” (Scrisori despre viaţa creştină). Astfel, precum este arătat în pasajele mai sus amintite, monahii sunt acei oameni care sunt cu totul consacraţi lui Dumnezeu. Putem noi să-i condamnăm pentru aceasta ? Şi putem noi să vedem ceva vrednic de a fi condamnat în aceasta ?

Chiar pe calea vieţii cotidiene, despre care vorbeşte mai jos Sfântul Teofan Zăvorâtul, noi trebuie să dăm dovadă de o asemenea dispoziţie a sufletului. ,,Există, de pildă, oameni care se dedică ştiinţei sau artei – spune Episcopul Teofan. De ce ? Acesta este talentul lor. Atunci de ce nu am privi cu bunăvoinţă şi către cei care se afierosesc lui Dumnezeu ? Căci această dispoziţie a sufletului lor este de asemenea darul lui Dumnezeu”.

Este acesta egoism ?

Dacă noi trebuie să dăm o interpretare atât de largă conceptului de egoism, atunci orice mişcare bună a sufletului şi orice faptă bună poate fi caracterizată ca fiind egoistă. Atunci orice creştin care face bine ar putea fi numit egoist, pentru că cele mai puternice impulsuri de a face bine sunt manifeste în acea mulţumire lăuntrică, care cunoaşte facerea de fapte bune şi prin urmare încuviinţarea conştiinţei. Atunci chiar altruistul, care arde cu dragoste pentru semenul său, nu este cu adevărat altruist, ci egoist, fiindcă această dragoste a sa îi dă o mulţumire morală solemnă, care în schimb slujeşte la a-l însufleţi mai mult către a-şi iubi semenii şi a le face bine.

,,Din nefericire – aşa cum a comentat în mod corect alt mare povăţuitor al monahismului şi scriitor duhovnicesc, Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov – opinia mirenilor contemporani în ce-i priveşte pe monahi este foarte nedreaptă, tocmai din cauză că mirenii se depărtează prea mult de monahi în dispoziţia lor morală şi duhovnicească”.

,,Mirenii de astăzi socotesc că monahii sunt o entitate cu totul distinctă de mireni: cei dintâi [monahii], toţi fără excepţie, trebuie să fie pilde de desăvârşire, şi pentru cei din urmă [mirenii] totul este permis”.

De aici provin atacurile la adresa monahismului ! Dar dacă analizăm această opinie, vedem cât de incorectă şi prostească este !

Care este cea mai importantă deosebire dintre monahi şi mireni ? Nu este nimic mai mult decât modul lor de viaţă. În ce priveşte însăşi esenţa vieţii, este una şi aceeaşi. Înţelegeţi că atât unii, cât şi ceilalţi sunt deopotrivă creştini !

Sfântul Teofan Zăvorâtul a explicat aceasta frumos. El a corespondat cu o mulţime de oameni, care se îndreptau către el pentru sfat duhovnicesc. Şi iată ce scria unul din corespondenţii săi, căruia el i-a trimis unele lucrări duhovniceşti spre a le citi:

,,Toate articolele, pe care mi le-aţi trimis, cuprind aproape în exclusivitate învăţături pentru monahi. Nu au nimic pentru mireni. Vă transmit opinia celor cărora am avut ocazia să le citesc câteva din aceste articole”.

,,Ei cugetă greşit – a răspuns Episcopul Teofan. În opinia mea, aceste învăţături sunt bune pentru oricine râvneşte să se mântuiască. Ştiţi că monahii sunt creştini, şi intrarea lor în monahism şi luarea asupra lor a luptelor lor nu este diferită de soarta adevăraţilor creştini. Şi mirenii sunt creştini şi trebuie să râvnească a fi creştini adevăraţi. Prin urmare, atât monahii, cât şi mirenii sunt angajaţi într-o strădanie importantă. Acum, iată cum se pot aplica învăţăturile pentru monahi mirenilor. Există o parte a învăţăturii pentru monahi care nu se aplică mirenilor, dar doar ceea ce priveşte rânduiala exterioară a vieţii lor şi regulile lor, dar nu dispoziţia lăuntrică a sufletului. Cea din urmă este aceeaşi pentru toţi fiindcă este ,,un Domn, o credinţă, un botez” (Efeseni 4, 5)” (Scrisori despre viaţa creştină). Toate acestea sunt arătate limpede în însăşi istoria apariţiei monahismului.

 

* * *

 

Ce înseamnă cuvântul ,,monah” ? El derivă din cuvântul grec monos, care înseamnă ,,singur”. Monah este cel care trăieşte în singurătate. Rezultă că o mânăstire este un ,,loc de vieţuire închis, solitar”; monahismul este viaţa solitară. Această viaţă are propriile particularităţi care o deosebesc de viaţa comună, obişnuită a tuturor oamenilor; este alt mod de viaţă, şi din acest motiv în rusă este numită inochestva [de la inoe – alt]. Un monah, în rusă inok, este o ,,altă” persoană, este cel care trăieşte într-o ,,altă” formă de viaţă decât restul oamenilor.

Pe ce este întemeiat acest ,,alt mod de a trăi” ? De ce există oameni care vor să trăiască ,,în alt mod” decât toţi ceilalţi ? Nu este limpede că acest ,,alt mod de viaţă” este rodul născocirilor omeneşti, neîntemeiate pe învăţătura Evangheliei – aşa cum ar vrea să credem duşmanii monahismului, printre ei numărându-se toţi protestanţii şi teologii noştri liberali, protestantizaţi, care au înflorit printre noi în perioada dinaintea Revoluţiei [ruse] ?

Deci de unde au apărut monahii ?

Marele povăţuitor al vieţii monahale şi scriitor duhovnicesc, Sfântul Episcop Ignatie Briancianinov, aproape contemporan cu noi, în timp ce se baza el însuşi pe mărturia părinţilor şi asceţilor din vechime, vorbeşte despre aceasta în felul următor:

,,Mântuitorul lumii a indicat două căi, două moduri de vieţuire pentru cei care cred în El: calea vieţii care duce către mântuire, şi calea vieţii care duce către desăvârşire. A doua cale de vieţuire Domnul a numit-o ,,a-L urma pe El”, deoarece slujeşte drept expresia cea mai precisă a învăţăturii pe care a dat-o Domnul, şi imitarea cea mai intensă a acelui mod de viaţă pe care a dus-o Domnul în timpul petrecerii Sale pământeşti. Preceptele pentru mântuire constau în credinţă în Hristos, un mod de viaţă potrivit poruncilor lui Dumnezeu, şi tămăduirea acelor greşeli în împlinirea poruncilor prin pocăinţă: rezultă că mântuirea este rânduită pentru oricine şi este cu putinţă pentru orice om prins în îndatoririle sale şi slujirea în mijlocul acestei lumi, dacă nu se împotriveşte legii lui Dumnezeu.

Unii au fost chemaţi de Domnul Însuşi pentru a-I urma, asemenea apostolilor; dar în general a-L urma pe Domnul este lăsat de Domnul la voia fiecăruia, aşa cum este limpede din toate acele pasaje din Evanghelii în care Domnul aminteşte acest lucru:

Oricine voieşte să vină după mine (Matei 16, 24);

De voieşti să fii desăvârşit (Matei 19, 21);

Oricine vine către mine (Luca 14, 26);

deci, Domnul vorbeşte la începutul învăţăturii Sale despre a-L urma pe El şi despre desăvârşirea creştină.

 

Lumea 77 2

Chemarea apostolilor de către Domnul Însuşi
Frescă din biserica Mânăstirii Moldoviţa, secolul al XVI-lea

 

A lua cineva asupra sa acest mod de viaţă depinde de voinţă; dar învăţăturile pentru acest mod de viaţă au fost orânduite deja de Domnul. Fără păzirea acestor învăţături, a-L urma pe Domnul nu poate da rezultate. Învăţăturile, sau mai degrabă modul de vieţuire, care duce către desăvârşire, Domnul l-a zugrăvit astfel:

Oricine voieşte să vină după mine, să se lepede de sine, şi să-şi ia crucea sa, şi să-mi urmeze mie (Matei 16, 24);

De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, şi vino, urmează mie (Matei 19, 21);

Oricine vine către mine şi nu urăşte pre tatăl său şi pre mamă şi pre muiere şi pre feciori şi pre fraţi şi pre surori, încă şi pre sufletul său, nu poate fi ucenic al meu. Şi cel ce nu-şi poartă crucea sa şi vine după mine, nu poate fi ucenic al meu. Deci aşa fiecare dintre voi, care nu se leapădă de toate avuţiile sale nu poate fi ucenic al meu (Luca 14, 26-27, 33).

Acum, acele precepte pe care sunt întemeiate voturile monahale adevărate sunt statornicite întocmai. La originile sale, monahismul nu era altceva decât o străduinţă solitară spre desăvârşirea creştină, departe de larma modului general de vieţuire pentru creştini. Creştinii din oraşul populat şi înfloritor al Alexandriei au ieşit în regiunile de primprejurul său, potrivit învăţăturii Sfântului Evanghelist Marcu. Chiar aceleaşi învăţături le dă Sfântul Pavel tuturor creştinilor care doresc să intre în cea mai intimă comuniune cu Dumnezeu.

El spune: Voi sunteţi biserica lui Dumnezeu celui viu, precum au zis Dumnezeu: voiu locui întru ei, şi voiu umbla între ei, şi voiu fi lor Dumnezeu şi ei îmi vor fi mie norod. Pentru aceea ieşiţi din mijlocul lor, şi vă osebiţi, zice Domnul, şi de necurăţie să nu vă atingeţi; şi eu voiu primi pre voi. Şi voiu fi vouă Tată, şi voi veţi fi mie fii şi fete, zice Domnul Atotţiitorul (II Corinteni 6,16-18).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 77/mai-iunie 2013

 

 

 

PARTEA A III-A

Sfântul Ioan Scărarul spune că această chemare (II Corinteni 6, 16-18) se referă tocmai la monahi (Scara 2, 9; Sfântul Ierarh Ignatie Briancianinov, Volumul I, Despre monahism).

Toţi creştinii sunt chemaţi de Domnul să fie monahi în duh, fiindcă toţi sunt îndemnaţi să fie desăvârşiţi, precum Tatăl lor ceresc desăvârşit este (potrivit Matei 5, 48). Dar nu toţi au primit sau împlinesc această povaţă în întreaga sa măsură, în toată puterea cuvintelor lui Hristos. Mulţi socotesc că este suficient ca ei să împlinească numai minimumul poruncilor care sunt necesare pentru mântuire; însă există oameni care s-au abandonat în seama unei asemenea râvne duhovniceşti arzătoare, care sunt gata să renunţe la tot, să dispreţuiască toate pentru a-L urma pe Hristos. O astfel de râvnă înflăcărată îi inspiră să renunţe chiar şi la lucrurile care sunt îngăduite creştinilor şi să nu-şi permită nimic care le-ar putea chiar împiedica moştenirea vieţii veşnice, adică să nu-şi îngăduie viaţa de familie şi deţinerea de bunuri.

Marele călăuzitor al monahilor, prea cuviosul Avva Dorotei, a cărui carte ar trebui să fie pe masa fiecărui monah, a vorbit despre acest lucru: ,,Şi nu numai că ei au respectat poruncile, dar au făcut un dar lui Dumnezeu. Poruncile au fost date tuturor creştinilor şi se înţelege că fiecare creştin le respectă; acesta este, ca să spun aşa, tributul stabilit pentru a fi plătit Împăratului. Oricine care spune ‘nu voi plăti tributul’ va scăpa oare de pedeapsă ? Cu toate acestea, există în lume bărbaţi mari şi faimoşi, care nu numai că plătesc Împăratului tributul stabilit, ci de asemenea oferă daruri, şi ei sunt socotiţi vrednici de mare cinste, mari câştiguri şi respect.

Aşa erau Părinţii; ei nu numai că au respectat poruncile, ci de asemenea i-au oferit daruri lui Dumnezeu. Aceste daruri au fost fecioria şi neagoniseala. Acestea nu sunt poruncite, ci date de bunăvoie. Nicăieri în Sfânta Scriptură nu scrie că nu trebuie să ai soţie sau nu trebuie să naşti copii. Nici Hristos, când a spus: Vinde-ţi averile tale (Matei 19, 21), nu o dă ca poruncă, ci atunci când dătătorul de lege s-a apropiat de El şi i-a spus: Învăţătorule bune, ce bine voiu face ca să am viaţa de veci ? Hristos i-a răspuns: Poruncile ştii: să nu ucizi, să nu preacurveşti, să nu furi, să nu fii mărturie mincinoasă şi celelalte. Şi când el a răspuns: Toate acestea le-am păzit din tinereţile mele, atunci Domnul a adăugat: De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor (Matei 19, 21) şi celelalte. El nu a spus: Vinde-ţi averile tale ca o poruncă, ci ca pe o povaţă, deoarece cuvintele ‘de voieşti’ nu sunt cuvinte de poruncă, ci cuvinte de îndrumare”.

În primele veacuri, în timpul perioadei de prigoană, toţi creştinii ardeau de o râvnă duhovnicească înaltă; toţi erau monahi în duh; din acest motiv, ştim foarte puţine despre existenţa, în primele trei secole, a monahismului ca instituţie separată de comunitatea creştină generală; nu era nevoie de separarea celor care erau râvnitori pentru desăvârşire, pentru că toţi erau râvnitori pentru desăvârşire. Însă, în acelaşi timp, chiar la acea vreme, erau mulţi care părăseau comunitatea creştină generală pentru a duce o viaţă solitară, ascetică. Prea cuviosul Ioan Cassian mărturiseşte despre acest lucru, spunând că primii monahi au fost ucenicii aleşi ai Sfântului Apostol şi Evanghelist Marcu, care a fost el însuşi primul episcop al Alexandriei. Ei plecau în locurile cele mai liniştite din împrejurimile oraşului, unde trăiau o viaţă creştină deosebit de înflăcărată, potrivit cu rânduielile pe care Sfântul Apostol şi Evanghelist Marcu le întocmise pentru ei.

Istoricul evreu Filon, care a fost contemporan cu apostolii şi cetăţean al Alexandriei, scrie de asemenea despre viaţa anumitor Terapeuţi, care se retrăgeau în regiunile din jurul Alexandriei, exact în acelaşi fel în care descrie Sfântul Ioan Cassian că procedau primii monahi alexandrini, şi el numeşte sălaşele lor mânăstiri. Este adevărat că din scrierile lui Filon (în primul rând un scriitor laic) nu este limpede dacă aceşti Terapeuţi erau creştini; mai mult, în acele zile, ei nu distingeau limpede între creştinism şi iudaism, socotind creştinismul o sectă evreiască.

Există documente că în Siria monahismul a apărut în vremurile apostolice. Sfânta Cuvioasă Mucenică Evdochia, care a trăit în cetatea siriană Heliopolis în timpul domniei împăratului roman Traian, s-a creştinat cu ajutorul virtuosului Ghermano, stareţul unei mânăstiri de călugări, în care erau 70 de vieţuitori. Ea însăşi, după ce a primit credinţa creştină, a mers la o mânăstire de maici, în care erau 30 de monahii. Precum se ştie, Traian a fost împărat începând din anul 96 d.Hr.

Indiferent de lipsa aproximativă a dovezilor privind monahismul în timpurile apostolice, fără nici o îndoială, originile sale se află în acele vremuri. Ar fi greu chiar şi a crede că în acele zile, când râvna duhovnicească era atât de mare, nu existau creştini gata să urmeze învăţătura Sfântului Apostol Pavel despre lupta înaltă pentru feciorie, pe care el o expune atât de amănunţit în prima sa epistolă către corinteni, capitolul 7.

Ca pilde vii pentru feciorie atât în rândul bărbaţilor, cât şi al femeilor, creştinii din primele veacuri îi aveau pe Însuşi Domnul Iisus Hristos, Maica Sa preacurată pururea fecioară, ucenicul Lui iubit, feciorescul Apostol Ioan Cuvântătorul de Dumnezeu şi Apostolul Pavel însuşi. Iată pe ce pilde înalte a fost întemeiat monahismul; iată de unde îşi trage obârşia, care este izvorul său duhovnicesc.

Cu toate acestea, în primele veacuri creştine, în vremea prigoanei, standardul moral general al vieţii creştinilor era atât de înalt, încât nu exista nici un motiv special pentru cei râvnitori de viaţă ascetică să caute excesiv solitudinea, dispreţuind comuniunea cu comunitatea creştină. Se poate chiar spune că în primele trei secole toţi creştinii erau asceţi, căci a fi creştin atunci însemna a-ţi asuma lupta pătimirii pentru numele lui Hristos, care foarte adesea se sfârşea cu moarte mucenicească. Aceasta pentru că în acele vremuri numai cei mai buni dintre oameni deveneau creştini, sarea pământului, cum spune Mântuitorul.

Mai târziu, odată cu încheierea prigoanelor, situaţia s-a schimbat. Când, în secolul al IV-lea, creştinismul a biruit asupra păgânismului şi a devenit religie de stat, a fi creştin era avantajos chiar pentru cariera lumească a cuiva, şi astfel majoritatea oamenilor fără starea sufletească necesară pentru a fi creştin a început să adopte credinţa creştină, însă doar de ochii lumii, ca o formă exterioară, rămânând în inimile lor aşa cum erau mai înainte, păgâni. Ca o consecinţă a acestui lucru, precum se înţelege de la sine, standardul general al vieţii creştine a scăzut foarte mult. Mulţi creştini erau creştini numai cu numele, şi trăiau ca nişte păgâni necuraţi; patimile şi scandalurile s-au înmulţit în sânul comunităţii creştine. Aşa a fost atunci că toţi cei care erau râvnitori pentru o viaţă creştină adevărată, care doreau să fie creştini nu numai cu numele, ci să fie creştini în inimile lor, au început să părăsească lumea, să se retragă în pustietăţi, să se sălăşluiască în munţi şi peşteri şi crăpăturile pământului (Evrei 11, 38) doar pentru ca în asemenea libertate, fără oprelişti, să poată duce o viaţă strict creştină, luptând în rugăciune neîncetată, post şi înfrânarea patimilor trupului iubitor de păcat.

Acest lucru explică înflorirea deosebită a vieţii monahale tocmai în decursul celui de-al patrulea veac, când prigoanele au încetat şi creştinismul a început să fie credinţă de stat în Imperiul Roman. Din acest moment, monahismul a adoptat o formă organizatorică strictă şi a început să fie separată ca o instituţie aparte, care era guvernată de rânduieli speciale, ce constituie aşa-numita regulă monahală.

Prea cuviosul Avva Dorotei precizează că apariţia monahismului a fost exact astfel: ,,Ei au înţeles că, trăind în lume, nu puteau să-şi desăvârşească virtuţile cu uşurinţă dacă îşi alcătuiau un mod deosebit de viaţă, o rânduială deosebită de a-şi ocupa timpul, o formă deosebită de activitate – într-un cuvânt, viaţa monahală, şi au început să fugă din lume şi să vieţuiască în pustietăţi, străduindu-se în post şi privegheri, dormind pe pământul gol şi pătimind alte potrivnicii, renunţând pe deplin la patria mamă şi rude şi la strângerea de avuţii, într-un cuvânt, ei s-au răstignit pe sine lumii”.

Prin urmare, astfel este zugrăvită apariţia vieţii creştine ascetice sau monahismul. Nu era un lucru cu totul nou, neobişnuit sau fără legătură cu duhul creştinismului, nici ceva care nu a curs în mod firesc din el, precum vor să-l înfăţişeze mereu duşmanii săi. Este întru totul pe dos, căci a fost o eliberare a stării sufleteşti înalte, idealiste a sufletului creştin către Dumnezeu, o sete de nestins pentru străduinţa către Dumnezeu, astfel că, nemărturisind lumea păcătoasă şi zadarnică şi necontaminându-şi sufletul prin comuniunea cu ea, omul să poată trăi numai cu Dumnezeu şi pentruLumea 78 1 Dumnezeu. Era o dorinţă de nestăpânit de a se întoarce în vremurile binecuvântate ale vieţilor sfinte şi pure ale primilor creştini, care se predau lui Dumnezeu chiar până la moarte, şi nu aveau nici o dorinţă de a şti nici un compromis cu lumea păcătoasă.

Părintele şi strămoşul acestei mişcări monahale, ca o instituţie distinctă în cadrul Bisericii Creştine, a fost marele ascet, ,,locuitor pustiului şi înger în trup”, Sfântul Cuvios Antonie cel Mare.

 

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare

Frescă din Biserica Maicii Domnului Perivlepta, Ohrid, 1295

 

El s-a născut în anul 250 d.Hr., într-o familie renumită şi bogată din satul Comana din Egipt. El a primit o bună educaţie creştină. Când avea 18 ani, a rămas orfan. Marile avuţii pe care le-a primit drept moştenire i-au pus înainte şansa de a se bucura din plin de viaţa lumeasă şi de toate mijloacele pentru plăcere şi lux. Însă nu l-a atras o asemenea viaţă; era deşartă şi zadarnică. Tot mai mult gândurile sale erau ocupate de apostoli, care au lăsat toate pentru a-L urma pe Hristos. Şi apoi, într-o zi pe când se afla în biserică, el a fost impresionat la auzul cuvintelor Evangheliei, pe care le-a luat ca fiindu-i adresate personal: De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor, şi vei avea comoară în cer, şi vino, urmează mie (Matei 19, 21).

Aceste cuvinte l-au mişcat într-atât de mult, încât el a hotărât să le împlinească literal fără întârziere. Şi-a împărţit toate averile săracilor din satul său şi s-a sălăşluit într-un loc izolat, la început nu departe de cetate, cu un bătrân ascet, a cărui viaţă a încercat să o imite. Primind aici tărie pentru lupte viitoare, el a mers mai departe şi a început să vieţuiască într-un mormânt săpat în peşteră. Acolo el a petrecut mulţi ani, hrănindu-se numai cu pâine şi apă. Este greu să socotim cât de multe ispite şi conflicte lăuntrice a avut acest pustnic. El a pătimit de foame şi sete, de frig şi zăduf. Însă, potrivit prea cuviosului însuşi, cele mai cumplite ispite au venit prin gânduri.

Gândurile îi zugrăveau o imagine ademenitoare a vieţii în lume, plină de tot felul de plăceri şi desfătări. Tuturor acestora li se adăugau înşelăciunile şi spaimele venite de la demoni. Câteodată ascetul era istovit, ajungând în pragul akediei[3] şi disperării. Însă prin rugăciune fierbinte şi post, cu ajutorul lui Dumnezeu, el a biruit toate aceste ispite, şi chiar a hotărât să-şi înmulţească strădaniile, părăsind de tot zonele locuite. Am putea crede cu adevărat că pustnicul era condus în toate aceste strădanii de impulsuri care ar putea fi numite egoiste ? Nu sună absurd ideea că el şi-a asumat un asemenea mod de viaţă incredibil de împovărător, mai presus de puterea omenească, din egoism ? Dar ne vom opri aici.

Părăsind cu totul zonele locuite, el s-a sălăşluit într-un fort ruinat şi a trăit acolo 20 ani. A luat cu sine o rezervă de pâine pentru 6 luni şi apoi, cu ajutorul prietenilor săi, el primea mai multă de 2 ori pe an, printr-o gaură în acoperiş. Curând s-a răspândit pretutindeni faima unui ascet atât de neobişnuit, împlinindu-se astfel cuvintele lui Hristos: Nu poate cetatea a se ascunde deasupra muntelui stând; nici aprind făclie şi o pun sub obroc, ci în sfeşnic, şi luminează tuturor celor ce sunt în casă (Matei 5, 14-15).

Astfel, creştinii din toate părţile, care doreau să înceapă o asemenea viaţă ascetică sub călăuzirea sa, au început să meargă la el. Pustia a renăscut, a înflorit ca crinul (Isaia 35, 1); în jurul prea cuviosului Antonie, în peşterile învecinate s-a sălăşluit o mulţime de monahi. Toţi cântau, rosteau psalmi şi rugăciuni, posteau, munceau, îi slujeau pe săraci şi se ocupau ei înşişi cu lucrul mâinilor pentru a putea să se susţină pe ei şi să facă milostenii. Sfântul Antonie a devenit conducătorul şi călăuzitorul lor, însă el nu i-a constrâns cu nici un fel de rânduieli strict definite, fiind preocupat doar să susţină în ei o stare evlavioasă, supunere faţă de voia lui Dumnezeu şi dragoste de muncă, împreună cu lepădarea de toate cele pământeşti.

Cu toate acestea, curând, el a început să fie împovărat de mulţimile de oameni; sufletul său înseta de însingurare totală şi el a plecat din nou, şi de data aceasta a mers în pustiul cel mai dinlăuntru, aproape de ţărmurile Mării Roşii. Acolo, într-un loc aflat la 3 zile depărtare de mânăstirea pe care a întemeiat-o, s-a sălăşluit continuând totuşi arareori să discute cu fraţii pentru călăuzirea şi instruirea lor. Dar chiar şi aici l-au găsit cei care îl respectau şi au început să vină în Lumea 78 2număr mare la el, cerându-i rugăciunile şi sfaturile. Domnul i-a dăruit marelui pustnic darurile înaintevederii şi facerii de minuni: el i-a tămăduit pe bolnavii care au fost aduşi la el.

Numai în două ocazii a părăsit prea cuviosul Antonie pustia şi a mers în lume. Prima oară a fost în anul 311 d.Hr., în timpul prigonirii creştinilor de către Maximin, şi a doua oară, când era deja bătrân de 100 ani, el a mers la Alexandria, când ortodocşii erau prigoniţi de arieni. În ambele ocazii, venirea sa a adus mare câştig duhovnicesc; prin înalta sa autoritate duhovnicească el i-a susţinut pe credincioşi şi i-a întărit în controversele lor cu duşmanii. El a adus la credinţă mulţi păgâni şi eretici.

 

Sfântul Cuvios Pavel Tebeul

 

Cu puţin timp înainte de moartea dreptului Antonie, prin pronia specială a lui Dumnezeu, el s-a întâlnit cu celălalt mare ascet, care se sălăşluise în pustie chiar înainte de el, prea cuviosul Pavel Tebeul, care vieţuise deja acolo neîntrerupt vreme de 90 ani, nevăzând pe nimeni şi necunoscând ce se întâmpla în lume. După ce l-a îngropat[4], însuşi prea cuviosul Antonie a adormit curând, având 106 ani, şi pentru luptele sale a fost numit ,,cel Mare”.

Sfântul Cuvios Antonie cel Mare este socotit întemeietorul vieţii monahale a pustnicilor. Viaţa pustnicească constă de obicei în aceasta: câţiva monahi, deşi trăiesc sub călăuzirea unui învăţător sau ‘avvă’, locuiesc separat unul de altul în chilii sau peşteri, fiecare preocupându-se cu propriile lupte în rugăciune, post şi muncă pentru întreţinerea sa şi susţinerea săracilor (ei împletesc coşuri, rogojini şi altele asemenea).

Însă, chiar în timpul vieţii prea cuviosului Antonie, a apărut o altă formă de viaţă monahală, numită monahism cenobitic, care s-a răspândit într-adevăr ulterior încă mai departe şi există până în prezent, acolo unde este încă păstrat. Aceşti monahi alcătuiesc o comunitate, trăiesc toţi laolaltă, se roagă împreună, au o trapeză (sală de mese) comună, ascultări comune şi muncesc împreună pentru binele comun. Comunităţile lor au fost numite cenobii[5] sau mânăstiri.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 78/iulie-august 2013

 

 

 

PARTEA A IV-A

Cel mai remarcabil bastion al vieţii monahale, care a existat vreme de secole şi continuă să există până astăzi ca un fel de împărăţie monahală, este Sfântul Munte Athos. Athos-ul este cea mai estică peninsulă muntoasă din cele trei peninsule care se întind în Marea Egee de pe malurile Macedoniei. Potrivit tradiţiei, Preacurata Maică a lui Dumnezeu a vizitat ea însăşi Athosul, numindu-l moştenirea ei şi proorocind că aici va înflori viaţa monahală, şi făgăduind să fie Ocrotitoarea cerească a monahilor care vor vieţui acolo.

Prima referinţă istorică la monahismul athonit se găseşte în secolul al VII-lea, când Împăratul Constantin Pogonatul a dăruit acest munte pentru a fi sălaş pentru monahi. Printre pustnicii din aceste vremuri de început este slăvit Sfântul Cuvios Petru Athonitul, care a trăit în Muntele Athos vreme de 53 ani. Statornicirea monahilor în Muntele Athos a sporit foarte mult în vremea iconoclasmului, pentru că s-a dovedit potrivit ca monahii să se ascundă acolo de prigoana autorităţilor. Sfântul Cuvios Eftimie, care este cunoscut ca un întemeietor al vieţii monahale, este renumit îndeosebi printre luptătorii din veacul al IX-lea. La acea vreme, Muntele Athos primea privilegii însemnate de la împăraţii bizantini. Vasilie Macedoneanul a dăruit întreaga peninsulă athonită spre folosul exclusiv al monahilor şi, în timpul domniei Împăratului Roman Bătrânul, monahii athoniţi au fost scutiţi de toate taxele şi îndatoririle. Viaţa monahală athonită a fost organizată mai strict în cea de-a doua jumătate a secolului al X-lea, în timpul Sfântului Atanasie Athonitul. Atunci a fost înfiinţat Protaton-ul, care slujeşte ca loc de întâlnire al tuturor stareţilor athoniţi, de unde este ocârmuit Muntele Athos de cea mai înaltă autoritate juridică şi administrativă.

 

Lumea 79 1

Protaton este principala biserică din Karyes, sediul administraţiei statului monahal athonit.
Este închinată Adormirii Maicii Domnului şi a fost ridicată în anul 962 de Sfântul Atanasie Athonitul

 

În anul 1046 d.Hr., în Muntele Athos a fost introdus un tipic strict. Potrivit acestei rânduieli, a fost strict interzisă orice îndeletnicire lumească şi distracţie şi de atunci încolo a fost oprită intrarea în Athos a părţii femeieşti, nu numai a oamenilor, dar şi a animalelor. Din această perioadă, viaţa monahală a început să înflorească îndeosebi în Muntele Athos, care a devenit în fapt Sfântul Munte, precum este numit acesta în acel tipic. La începutul primului război mondial, acolo vieţuiau circa 10.000 de călugări, şi dintre aceştia mai mult de jumătate erau ruşi. Muntele Athos a jucat un rol uriaş în introducerea şi înflorirea vieţii monahale pentru noi în Rusia.

În Rusia, mânăstirile au apărut imediat după Botezul ruşilor şi Sfântul Cuvios Antonie (al Kievului) este socotit strămoşul actualei vieţi monahale strict ascetice pe care am avut-o în Rusia. El s-a născut la Liubech, în ceea ce astăzi este districtul administrativ Cernigov, şi pe când era încă foarte tânăr a plecat în Muntele Athos, datorită dorinţei sale mistuitoare pentru viaţa monahală; acolo a fost tuns în monahism la Mânăstirea Esfigmenu. Când a ajuns la o trăire duhovnicească vizibilă, stareţul care l-a tuns în monahism i-a dat ascultarea de a se întoarce în Rusia şi a semăna monahismul în ţara proaspăt creştinată.

Sosind la Kiev, Sfântul Cuvios Antonie a găsit acolo câteva mânăstiri, care fuseseră înfiinţate de greci potrivit dorinţei cnejilor, însă el nu a ales nici una dintre ele, ci s-a sălăşluit într-o peşteră în apropiere de Kiev, care fusese dezgropată de preotul Ilarion, care mai târziu a devenit mitropolit al Kievului (1051). Acolo, el şi-a continuat nevoinţele monahale stricte pe care le începuse în Muntele Athos; hrana sa consta doar din pâine neagră şi apă o dată pe zi. Curând faima sa s-a răspândit pretutindeni şi oamenii au început să vină la el să ceară povaţă duhovnicească şi binecuvântare. Unii îl rugau fierbinte să-i primească să vieţuiască cu el, dorind să imite viaţa lui ascetică. Unul dintre primii împreună-nevoitori cu Sfântul Antonie a fost Sfântul Cuvios Teodosie, născut în Kursk.

Când numărul fraţilor a ajuns la 12, Sfântul Antonie s-a pustnicit pe un munte din apropiere. Fraţii l-au ales pe Sfântul Teodosie ca stareţ al lor şi el a organizat viaţa monahală după modelul vieţii de obşte. Numărul fraţilor a crescut tot mai mult şi astfel a luat naştere renumita Lavră a Peşterilor din Kiev (foto). După pilda Lavrei Peşterilor din Kiev a apărut o mulţime de comunităţi în fiecare colţ al Rusiei aşa cum era ea atunci, şi lavra însăşi a devenit un centru duhovnicescLumea 79 2 adevărat şi izvor pentru întreaga viaţă duhovnicească a Rusiei Kievene. De acolo au ieşit vestiţi arhipăstori, propovăduitori râvnitori ai credinţei, scriitori şi chiar funcţionari de stat.

Aceeaşi semnificaţie pe care a avut-o Lavra Peşterilor din Kiev pentru Rusia Kieveană a dobândit-o în perioada moscovită a istoriei ruse Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie (foto), întemeiată de cunoscutul pustnic din secolul al XIV-lea, Sfântul Cuvios Serghie de Radonej. Cine dintre ruşi nu-l cunoaşte pe acest nevoitor minunat, Lumea 79 3stareţul pământului rus, care s-a ostenit în pădurea adâncă, deasă din regiunea Radonej şi care l-a binecuvântat pe prinţul Dimitrie Donski pentru bătălia sa cu tătarii ?

La rândul ei, Lavra Sfintei Treimi a Sfântului Serghie a dat naştere la o mulţime de noi comunităţi monahale, care, pe lângă semnificaţia lor pur duhovnicească, au avut un efect uriaş în colonizarea şi răspândirea vieţii civilizate printre popoarele sălbatice din marginile nordice şi estice ale Rusiei.

Alte lăcaşuri deosebit de vestite din nordul Rusiei, cunoscute pentru viaţa lor strictă, au fost: Valaam pe Lacul Ladoga, întemeiată de Sfinţii Cuvioşi Serghie şi Ghermano, şi Mânăstirea Soloveţ în Marea Albă, întemeiată de Sfinţii Cuvioşi Zosima şi Savatie. Ruşii au iubit plini de râvnă viaţa monahală şi au dat din mijlocul lor o adunare întreagă de asceţi minunaţi.

În secolul al XV-lea, a apărut printre noi un râvnitor deosebit de strict pentru monahism, Sfântul Cuvios Nil Sorski, care a alcătuit propriul tipic, cunoscut ca Tradiţia vieţii schitului.

Monahismul a înflorit în mijlocul nostru şi duhul evlaviei creştine a atins încetul cu încetul toate aspectele vieţii precum era ea atunci în Rusia, unde pentru mulţi viaţa mireanului de rând se apropiase, nu numai în duh, ci şi în aspectul său exterior de viaţa monahală. Aşa a continuat până la apropierea noastră nefericită de Apus din timpul Împăratului Petru I. În Apus, la acea vreme, era sărbătorită pretutindeni renaşterea păgânismului, sub numele de umanism, învăţăturile creştine erau călcate în picioare şi uitate, ateismul cinic şi imoralitatea ridicau capetele cu insolenţă. Şi acest duh corupător a pătruns la noi din Apus prin fereastra pe care Petru a deschis-o către Europa. Toată viaţa din Rusia a fost risipită violent şi cursul ei abandonat din cauza acestei influenţe a Europei apusene, care era străină de ea şi vrăjmaşă Ortodoxiei. Monahismul a suferit atunci în mod special, primind o serie de lovituri mortale din partea guvernelor Împăratului Petru I, a aşa-numitelor ,,favorite”, şi a Împărătesei Ecaterina a II-a. Lucrurile au ajuns într-o asemenea stare, încât mânăstirilor li s-a interzis să primească pe oricine cu excepţia soldaţilor concediaţi şi a beţivilor incorigibili. Din 1.200 de mânăstiri care existaseră în vremea patriarhului Nicon, 815 au fost închise, adică mai mult de două treimi din ele, şi celor rămase li s-au confiscat pământurile şi alte bunuri imobile.

Doar în cel de-al doilea sfert al secolului al XIX-lea, a început monahismul rus să-şi revină puţin din loviturile care se abătuseră asupra sa. Un rol central în înflorirea din nou a vieţii monahale, în această perioadă care este mai apropiată de vremurile noastre, l-a jucat însemnata Mânăstire Optina (foto) aflată în districtul administrativ Kaluga, care a fost preamărită de Sfinţii Leonida, Macarie, Ambrozie şi mai târziu Varsanufie şi Nectarie, stareţii văzători cu duhul care au fost foarte iscusiţi în viaţa duhovnicească.Lumea 79 4

Revoluţia care a izbucnit în 1917 a dat o lovitură covârşitoare monahismului din Rusia. Mânăstirile au fost rechiziţionate şi distruse de bolşevici; monahii au fost risipiţi. Instituţia exterioară a monahismului a fost complet anihilată, însă în realitate, monahismul nu a dispărut, doar a intrat în catacombe, şi din informaţiile pe care le avem este departe de a fi puţini la număr, precum se vede chiar din ziarele şi revistele sovietice, care relatează despre descoperirea şi demascarea a ceea ce ei numesc mânăstiri secrete, care funcţionează uneori sub pretextul de a fi ferme colective.

Şi astfel, aceasta este pe scurt istoria monahismului care se întinde pe multe secole. Pe tot parcursul acestei istorii, monahismul a cunoscut multe schimbări şi diferenţe de formă; a fost călăuzit de diferite tipicuri şi rânduieli, dar în esenţă a rămas mereu unul şi acelaşi, credincios sieşi. Esenţa sa este: sălăşluirea statornică a minţii şi inimii întru Dumnezeu, potrivit definiţiei exacte a Sfântului Ierarh Teofan, şi aceasta a rămas mereu neschimbată.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 79/septembrie-octombrie 2013

 

 

 

PARTEA A V-A

Cum este reprezentat monahismul în vremurile contemporane ? Şi cum poate deveni cineva monah ? Ce se cere pentru aceasta ?

Potrivit rânduielilor bisericeşti, nimic din viaţa anterioară a cuiva nu poate constitui un impediment pentru intrarea sa în viaţa monahală, deoarece monahismul este viaţa pocăinţei şi mânăstirea este un loc de tămăduire, potrivit Sfinţilor Părinţi care au alcătuit regulile monahismului (canonul 43 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic). Înseamnă că oricine doreşte aceasta poate intra într-o mânăstire şi poate deveni monah. Intrând în mânăstire, la început, este pus la încercare pentru a se vedea cât de sincer şi serios este în devotamentul său faţă de viaţa monahală. În cazul în care conducătorul mânăstirii este încredinţat de sinceritatea persoanei de a se alătura obştii monahale, el îl va binecuvânta să poarte dulamă, cu curea şi fes. Viitorul monah, fiind în încercare, poartă numele de frate sau novice, iar cea mai importantă datorie a lui este ascultarea (în limba rusă, cuvântul pentru frate este posluşnic, iar pentru ascultare este posluşanie, astfel că s-ar putea traduce frate prin ascultător). Aceasta înseamnă că el trebuie să îndeplinească toate sarcinile încredinţate lui de conducătorul comunităţii, cel mai bine cu putinţă.

În împlinirea cu conştiinciozitate a ascultărilor date lui, el trebuie să folosească toată răbdarea şi smerenia lui, care sunt bazele virtuţilor monahale, şi slujesc ca temelie a vieţii duhovniceşti. ,,Ascultarea este mai mare decât postul şi rugăciunea”, spune un proverb monahal. Aceasta pentru că ascultarea, baza răbdării şi smereniei, slujeşte la dezrădăcinarea celui mai însemnat duşman al sufletului omului – mândria sau iubirea de sine, din care izvorăsc toate patimile.

Când, după o perioadă de timp, fratele dovedeşte prin buna sa purtare sinceritatea dorinţei sale pentru viaţa monahală, el poate fi tuns ca rasofor. În această etapă, el nu face nici o făgăduinţă explicită, însă primeşte de obicei un nume nou şi are dreptul să poarte, pe lângă dulamă şi fes, rasa şi camilafca[6]. Pentru tunderea în această primă etapă preliminară a vieţii monahale există o slujbă bisericească specială numită ,,Rânduiala la facerea rasoforului”.

Odată tuns ca rasofor, el este mai întâi supus cercetării şi sfătuirii de către stareţ, apoi îşi mărturiseşte toate păcatele din tinereţe părintelui duhovnicesc al mânăstirii, după care stareţul îl încredinţează unuia dintre bătrânii mânăstirii, unul foarte iscusit şi încercat în viaţa duhovnicească, fără al cărui sfat şi binecuvântare el nu îndrăzneşte să facă nimic şi de care este legat prin ascultare totală, astfel încât să-şi poată deschide mai uşor sufletul faţă de el şi să-i mărturisească cele mai ascunse gânduri.

Rânduiala tunderii ca rasofor este săvârşită de stareţ la sfârşitul ceasurilor. După binecuvântarea obişnuită, ,,Binecuvântat este Dumnezeul nostru”, sunt citite rugăciunile începătoare, apoi doi psalmi (26 şi 50), troparele de umilinţă, şi apoi stareţul citeşte două rugăciuni deasupra fratelui, în care Îl roagă cu tărie pe Dumnezeu să-l învrednicească ,,să vieţuiască cu vrednicie întru această viaţă îngerească”, ,,să-l apere de cursele diavolului”, ,,să-i păzească sufletul şi trupul curate până la moarte”, ,,să-i dăruiască smerită cugetare şi dragoste şi blândeţe” şi ,,să-l arate pe dânsul nevoitor la toată înfrânarea”. Stareţul ia foarfeca şi îl tunde în semnul crucii, spunând: ,,În numele Tatălui. Amin. Şi al Fiului. Amin. Şi al Sfântului Duh. Amin. Să spunem pentru dânsul: Doamne miluieşte”.

Fraţii cântă ,,Doamne miluieşte” de 3 ori. Stareţul îl înveşmântează în rasă şi camilafcă, fără să spună nimic. La sfârşit, citeşte o rugăciune în tăcere, în care Îl roagă fierbinte pe Dumnezeu să dăruiască celui tuns ‘puterea cea de la Tine’ şi darul de a călători pe calea cea strâmtă a vieţii pe care au călătorit toţi Sfinţii Părinţi şi astfel se încheie rânduiala tunderii rasoforului. Acesta nu este monahism deplin, ci numai începutul sfintei schime, potrivit rânduielii slujbei amintite mai sus. Cel tuns astfel este numit monah rasofor sau uneori rasofor novice.

După trecerea unei perioade obişnuite de încercare, de obicei 3 ani, precum este cerut de rânduială (canonul 5 al Sinodului I-II de la Constantinopol), sau nu mai puţin de 6 luni, candidatul primeşte tunderea monahală deplină, inclusiv rostirea făgăduinţelor. Există două grade ale chemării monahale; cea mai mică este schima mică sau mantia şi este numită logodire cu marele şi îngerescul chip; cea mai mare este marea schimă însăşi sau marele şi îngerescul chip.

Rânduiala tunderii în schima mică este consemnată într-o slujbă specială numită ,,Rânduiala schimei sau a chipului celui mic, adică a mantiei”. Tipicul stabileşte ca această slujbă să aibă loc în timpul sfintei liturghii, după Vohodul mic, însă în practică, astăzi este săvârşită mai adesea la sfârşitul vecerniei sau a privegherii de toată noaptea. Cel care urmează să primească mantia mărturiseşte duhovnicului mânăstirii păcatele din întreaga sa viaţă, începând din tinereţe, şi se pregăteşte să se împărtăşească cu sfintele taine ale lui Hristos. În timpul citirii ceasurilor dinainte de liturghie, cel care urmează a fi tuns este condus de ecleziarh înaintea uşilor împărăteşti, unde face o metanie, apoi face câte o metanie către cele două strane şi către stareţ. Pe urmă, merge în pridvor şi se dezbracă de hainele sale obişnuite, purtând doar o cămaşă de păr sau un veşmânt special făcut pentru această ceremonie, lung până la pământ. Acesta semnifică lăsarea deoparte pe deplin a faptelor sale rele, şi el se aşază la intrare ,,neîncins, desculţ şi cu capul gol”.

Rânduiala tunderii în sine începe cu cântarea troparelor de umilinţă, care sunt luate din slujba pentru Duminica Fiului Risipitor, pentru că acest rit întreg slujeşte ca o reprezentare simbolică a întoarcerii fiului risipitor la casa părintească şi la Părintele care Îşi iubeşte fiii:

,,Braţele părinteşti grăbeşte a le deschide mie; că curveşte am cheltuit viaţa mea; spre bogăţia cea necheltuită a îndurărilor tale căutând acum, Mântuitorule, inima mea cea sărăcită nu o trece cu vederea; că ţie, Doamne, cu umilinţă strig: Păcătuit-am, Părinte, la Cer şi înaintea ta”.

Monahii mânăstirii cântă acest tropar, ieşind câte doi în pridvor, cu lumânări aprinse în mâini, pentru a-l întâmpina pe cel ce se va tunde, şi apoi îl conduc înapoi în biserică. El intră, înclinându-se până la pământ, urmându-i pe toţi, printre care se află şi bătrânii săi şi ecleziarhul, purtând cămaşa de păr sau veşmântul, neîncins şi desculţ. Cei care îl însoţesc de obicei îşi ţin mantiile deasupra lui pentru a-l acoperi. După ce intră în biserică, el face o metanie către răsărit, în mijlocul bisericii face o a doua metanie, şi apropiindu-se de uşile împărăteşti, cade la pământ înaintea altarului şi rămâne acolo în cea mai profundă stare de smerenie a inimii, ca şi cum nu ar îndrăzni să se ridice şi să-şi înalţe ochii către cer. Când se încheie cântarea troparelor, stareţul vine să-l întâmpine, şi cu glas tare vorbeşte către cel care zace la pământ înaintea lui:

,,Bunul Dumnezeu, ca un părinte care Îşi iubeşte fiii, văzând smerenia şi pocăinţa ta adevărată, fiule, te primeşte pe tine în pocăinţă, precum l-a primit pe fiul risipitor, aşa cum din adâncul inimii tale ai căzut înaintea Lui”.

Lumea 80 1

Cu aceste cuvinte stareţul îşi întinde mâna şi îl ridică. El se ridică în picioare, înclinându-şi capul cu umilinţă înaintea altarului. Apoi stareţul începe să-i pună întrebările stabilite:

,,Ce ai venit, frate, căzând la sfântul altar şi la această sfântă însoţire ?”

Stareţul ştie de ce a venit, însă îl întreabă aceasta pentru ca dorinţa inimii sale să fie cunoscută tuturor.

,,Dorind viaţă pustnicească, cinstite părinte”, răspunde cel ce se tunde.

,,Doreşti a te învrednici de îngerescul chip şi a fi rânduit în ceata monahilor ?”

,,Aşa, ajutându-mi Dumnezeu, cinstite părinte”, răspunde el.

Lumea 80 2

Apoi stareţul îl încearcă, punându-i o serie de întrebări: ,,De bunăvoie şi din cugetul tău te apropii către Dumnezeu ?” Este el pregătit să se lepede de lume pentru poruncile Domnului ? Va petrece el în mânăstire şi în viaţa pustnicească până la cea din urmă răsuflare ? Se va păzi pe sine în feciorie, în întreagă înţelepciune şi cucernicie până la moarte ? Va păzi cu adevărat până la moarte ascultarea cea către proestos şi către toată frăţimea cea întru Hristos ? Va răbda el necazurile şi sărăcia de bunăvoie pentru Hristos până la moarte ? Va suferi toate supărările şi strâmtorările vieţii celei singuratice pentru Împărăţia cerurilor ?

La fiecare dintre aceste întrebări, cel ce se tunde răspunde cu umilinţă: ,,Aşa, ajutându-mi Dumnezeu, cinstite părinte”, şi astfel el face făgăduinţele monahale.

La sfârşitul întrebărilor, stareţul citeşte o povăţuire lungă despre cum trebuie să vieţuiască un monah, şi apoi îl întreabă dacă el într-adevăr doreşte să fie astfel. ,,Aşa, ajutându-mi Dumnezeu”, răspunde el din nou.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 80/noiembrie-decembrie 2013

 

 

 

PARTEA A VI-A

Apoi, stareţul citeşte una după alta trei rugăciuni în care Îl roagă stăruitor pe Dumnezeu să-l povăţuiască pe noul monah către adevărul Său, să-l îngrădească cu puterea Sfântului Duh şi să-i dăruiască răbdare ca el să poată urma liber calea vieţii monahale şi să fie numărat în ceata aleşilor lui Dumnezeu.

Foarfecele sunt luate şi puse pe Evanghelie, care este aşezată pe un analog înaintea altarului. Stareţul arată către Evanghelie cu mâna şi spune:

,,Iată Hristos nevăzut aici stă de faţă. Vezi că nimeni pe tine nu te sileşte a veni la acest chip. Vezi că tu de bunăvoie voieşti logodirea marelui şi îngerescului chip”.

Cel care se tunde confirmă că în realitate şi din propria voie liberă doreşte să devină monah:

,,Aşa, cinstite părinte, de bunăvoie”.

După aceea stareţul dorind să pună la încercare fermitatea şi statornicia făgăduinţei sale de supunere şi ce vine odată cu ea, pentru a sublinia că cel care va fi tuns doreşte categoric tunderea şi o cere din propria voie, îi spune de 3 ori:

,,Ia foarfecele şi mi le dă mie”.

De fiecare dată cel care se pregăteşte să fie monah întinde foarfecele stareţului, sărutându-i mâna dreaptă, şi stareţul le pune din nou pe Evanghelie (În unele tradiţii, stareţul le aruncă la pământ pentru ca cel ce urmează a fi tuns să trebuiască să se aplece şi să le ia din nou).

Primind foarfecele înapoi a treia oară, stareţul îi aminteşte din nou însemnătatea clipei tunderii, şi spune:

,,Iată, din mâna lui Hristos le iei pe ele. Vezi dar cui te făgăduieşti, de cine te apropii, de cine te lepezi”.

Apoi, luând foarfecele de pe Evanghelie, ca din mâna lui Hristos Însuşi, el îl tunde pe monah în semnul crucii, spunând:

,,Fratele nostru,numele …, îşi tunde părul capului său, (ca un semn al lepădării sale de lume şi de tot ce este în lume, prin tăierea voii sale şi a tuturor patimilor trupeşti) în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh (fragmentul dintre paranteze nu este întotdeauna inclus)”. În acest moment, stareţul îi dă un nume nou şi continuă: ,,Să zicem pentru dânsul: Doamne miluieşte”.

După aceea fraţii cântă de 3 ori pe un ton de umilinţă ,,Doamne miluieşte”. Noul nume dat monahului este un semn că el s-a rupt complet de viaţa sa din trecut şi începe o viaţă cu totul nouă, dedicându-se pe de-a întregul slujirii lui Dumnezeu.

Precum atunci când cineva intră în armată este îmbrăcat într-o uniformă militară şi toată armura unui soldat, tot aşa monahul, ca un adevărat ostaş al lui Hristos, este îmbrăcat acum în veşminte deosebite, ca în toată armura lui Dumnezeu, potrivit cuvintelor Apostolului Pavel (Efeseni 6, 11).

Îmbrăcându-l pe cel proaspăt tuns cu fiecare veşmânt în parte, în auzul tuturor stareţul tâlcuieşte însemnătatea simbolică a veşmintelor şi cere fraţilor ca de fiecare dată să se roage pentru cel tuns, la care fraţii cântă de 3 ori ,,Doamne miluieşte”. Astfel, stareţul explică însemnătatea cămăşii (hainei de păr), ca fiind cămaşa sărăciei de bunăvoie, prin care se deosebeşte viaţa monahală. Apoi îi pune paramanul, o bucată pătrată de pânză care are brodate pe ea Crucea Domnului şi uneltele Patimii Sale, pe care scrie (de jur împrejur): ,,Port rănile Domnului meu Iisus Hristos pe trupul meu”.Acesta este un semn că el ia jugul bun al lui Hristos.

După paraman, cel ce se tunde primeşte o cruce pe care s-o poarte la gât, în amintirea pătimirii pe Cruce a Domnului şi ca un semn că a urma Domnului înseamnă purtarea crucii proprii, care înseamnă a fi răbdător faţă de toate nenorocirile şi suferinţele. Apoi el este îmbrăcat într-o cămaşă care se poartă pe dedesubt, dulama, ca veşmânt al bucuriei şi veseliei duhovniceşti. Acest veşmânt este negru la culoare, amintind monahului de moarte şi tânguire, cu toate că este numit ,,haina veseliei”, pentru că cel îmbrăcat în ea face o făgăduinţă de ascultare, care duce la viaţa nestricăcioasă şi izbăveşte de stricăciune şi mâhniri. Apoi i se dă o curea de piele, ,,spre omorârea trupului şi înnoirea duhului”.

După aceea, el este îmbrăcat în rasă, care este numită ,,haina mântuirii”, şi mantie, ,,podoaba de nestricăciune şi de curăţire”. Pe de-o parte, mantia reprezintă puterea apărătoare şi protectoare a lui Dumnezeu şi, pe de altă parte, împlinirea neabătută, strictă de către monah a preceptelor vieţii monahale. Mantia nu are mâneci, şi aceasta arată că monahul nu are voinţa, că el nu are mâini pentru a face lucrările omului vechi, lucrări care sunt zadarnice şi rele. Mantia, cu mişcarea sa liberă curgătoare, închipuieşte aripile îngerilor, şi din acest motiv este numită veşmânt îngeresc şi înseamnă că monahul, asemenea unui înger, trebuie să fie gata întotdeauna să dea război în fiecare luptă duhovnicească.

Apoi el primeşte fesul, care este coiful mântuirii, şi deasupra lui este aşezată camilafca, care este un acoperământ ca ,,ochii lui să nu vadă deşertăciune”.El este încălţat cu sandale ,,spre gătirea Evangheliei păcii şi ca el să se poată grăbi spre toată ascultarea”. În cele din urmă, cel nou tuns primeşte o aţă de metanii, ca o sabie duhovnicească, pentru rostirea repetată obişnuită a Rugăciunii lui Iisus. Numărând boabele, monahul îşi poate împlini datoria sa monahală, numărând pentru fiecare boabă o rugăciune sau închinăciune. La sfârşit, stareţul pune într-o mână a celui nou tuns o cruce şi în cealaltă mână o lumânare aprinsă, şi încheie solemn ceremonia cu următoarele cuvinte:

,,Fratele nostru (sau Sora noastră), numele, a primit logodirea cu sfântul şi îngerescul Chip, şi este îmbrăcat în toată armura lui Dumnezeu ca el să poată sta cu putere împotriva tăriei şi războiului începătoriilor şi a domniilor şi a stăpânitorilor întunericului veacului acestuia, împotriva duhurilor răutăţii întru cele cereşti, în numele Tatălui, şi al Fiului, şi al Sfântului Duh. Să zicem pentru dânsul: Doamne miluieşte”.

Şi fraţii cântă de 3 ori Doamne miluieşte.

După îmbrăcare, stareţul se roagă pentru cel nou tuns ca Domnul să-l conducă în curţile Sale, şi să-i dăruiască ,,necontenit să-şi aducă aminte de bunătăţile cele ce zac înaintea celor ce Te iubesc pe Tine şi care pentru Împărăţia Ta s-au răstignit pe sineşi în această viaţă”.

Apoi urmează ectenia mare cu cereri speciale pentru cel nou tuns şi după binecuvântarea preotului, se cântă ca la botez: ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi şi îmbrăcat”. Se cântă prochimenul: ,,Domnul este luminarea mea şi Mântuitorul meu, de cine mă voi teme ?” Se citeşte Apostolul din Epistola Sfântului Apostol Pavel către Efeseni (6, 10-17), unde se vorbeşte despre realitatea războiului duhovnicesc şi că pentru el este necesar a fi îmbrăcat întru toate armele lui Dumnezeu. Apoi citim Evanghelia de la Matei (10, 37-38 şi 11, 28-30), care vorbeşte despre cum dragostea pentru Domnul trebuie să o depăşească pe cea pe care o avem pentru tată sau mamă, şi de asemenea despre jugul bun al lui Hristos.Lumea 82

După aceea urmează ectenia mare sau întreită, urmată de cântarea unei stihiri în mod aparte umilicioasă, prin care este dezvăluită însemnătatea simbolică a tunderii ca întoarcere a fiului risipitor la casa Tatălui său şi în cursul căreia fraţii îl sărută pe monahul nou tuns şi îl salută, şi apoi se încheie slujba.

Fără a-şi schimba veşmintele, monahul nou tuns stă câteva zile şi nopţi în biserică (perioadă care depinde de practica fiecărei mânăstiri), îndeletnicindu-se cu rugăciunea minţii, citirea şi meditarea la cele duhovniceşti.

Când monahul s-a nevoit o anumită perioadă îndelungată în schima mică, el poate fi tuns în schima mare, cel mai înalt rang al monahismului, care este numit Marele şi Îngerescul Chip.

(Aici şi în următoarele paragrafe, arhiepiscopul Averchie relatează practica rusă actuală. În multe Biserici locale şi mânăstiri, monahul este tuns imediat în Marele şi Îngerescul Chip)

Slujba tunderii în Marele şi Îngerescul Chip este foarte asemănătoare cu cea pentru schima mică, căci în mod esenţial este o repetare a făgăduinţelor făcute atunci, însă repetarea lor îl obligă pe monah la o mai mare stricteţe în împlinirea lor, şi din acest motiv tunderea se săvârşeşte cu o solemnitate mai mare.

Schimonahul primeşte veşminte aparte (foto), pe care monahul obişnuit nu le are: cuculiul şi analavul. Cuculiul este un acoperământ pentru cap, ascuţit, cu margini extinse, care cad de pe cap pe umeri şi pe spatele monahului, şi este împodobit cu 5 cruci pe frunte, piept, ambii umeri şi spate.

Printre strădaniile ascetice aparte ale schimonahului, slujbele subliniază tăcerea. Din acest motiv în multe mânăstiri, schimonahii duc o viaţă aparte, separat de ceilalţi fraţi, întâlnindu-se arareori cu ei şi chiar la slujbe şi în trapeză ei stau separat de ceilalţi fraţi. De asemenea, ei primesc alt nume nou, ca un semn că încep o nouă viaţă, distinctă de viaţa lor anterioară în monahism. Prin urmare, rânduiala lor este mai strictă; pravila de rugăciune este mai lungă şi mâncarea mai puţină.

În mod obişnuit, monahii nu mănâncă produse din carne, iar schimonahii se înfrânează adeseori de la orice produse animale, mâncând numai legume şi fructe. Însă toate aceste grade de stricteţe nu pot fi prezentate ca fiind ceva specificat în mod rigid – stabilit uniform pretutindeni şi întotdeauna. Mai degrabă, există variaţii în diferite ţări şi mânăstiri, potrivit cu condiţiile, datinile şi tradiţiile locale.

Mai important, în monahismul ortodox rezidă un duh al vieţii, nu o simplă formă, care ar avea doar o semnificaţie lipsită de originalitate, comemorativă şi care oferă mulţumire de sine.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 82/ianuarie-februarie 2014

 

 

 

PARTEA A VII-A

În ce constă prin urmare duhul monahismului ortodox ? Care este esenţa, ţelul şi însemnătatea făgăduinţelor făcute la călugărie ?

Monahii sunt acei oameni care au hotărât cu tărie să-şi tăgăduiască propria voie păcătoasă, să o răstignească în ei înşişi astfel ca, făcând astfel, să poată face numai voia lui Dumnezeu. Şi în ce constă voia lui Dumnezeu mai ales în ce ne priveşte pe noi, oamenii ? Aceasta este voia lui Dumnezeu, spune Apostolul Pavel, sfinţirea voastră, că nu ne-au chemat pre noi Dumnezeu spre necurăţie, ci spre sfinţenie (I Tesaloniceni 4, 3, 7).

Dumnezeu doreşte să ne vadă ca pe El Însuşi, sfânt, desăvârşit, şi din acest motiv, înfăţişând învăţăturile Sale din Noul Testament în predica de pe munte, ca un lucru mai desăvârşit, comparativ cu învăţăturile din Vechiul Testament mai puţin desăvârşite, şi ca ceva care cheamă la desăvârşire, Mântuitorul Hristos a spus: Fiţi dar voi desăvârşiţi, precum şi Tatăl vostru cel din ceruri desăvârşit este (Matei 5, 48).

Lucrarea sfinţeniei, dobândirea desăvârşirii duhovniceşti se opune răului, care s-a sălăşluit în inimile omeneşti din vremea căderii protopărinţilor noştri în păcat. Pentru a face aceasta, pentru a dobândi sfinţenia, desăvârşirea duhovnicească, este esenţial a birui atmosfera răului, răspândită în întreaga lume de prinţul acestei lumi, diavolul. Lumea toată întru cel rău zace (I Ioan 5, 19), mărturiseşte Ioan Teologul, ucenicul lui Hristos.

Aceasta înseamnă că ocupaţia principală a monahului este lupta cu răul, pentru că el este, şi este numit, ostaş al lui Hristos şi este îmbrăcat în toată armura lui Dumnezeu în cursul rânduielii tunderii. Pentru ca el să poată purta mai bine această luptă cu răul, este necesar ca el însuşi să înţeleagă limpede ce este acest rău şi cum se manifestă. Acest lucru îl explică acelaşi Apostol şi Evanghelist Ioan Teologul, când spune: Tot ce este în lume, adică pofta trupului şi pofta ochilor şi trufia vieţii (I Ioan 2, 16), ceea ce putem traduce în limbajul Sfinţilor Părinţi ca cele trei patimi fundamentale, care dau naştere tuturor celorlalte: iubirea de plăcere, iubirea de arginţi şi iubirea de slavă.

Deci este esenţial a duce un război cu aceste patimi fundamentale pentru a birui răul care domneşte în lume. În măsura în care aceste patimi principale sunt nimicite şi dezrădăcinate, răul va fi restrâns. Dar cum şi de unde începem această luptă cu aceste patimi ? Ar fi corect dacă am începe să spionăm manifestările acestor patimi la alţi oameni şi apoi să-i convingem să se tămăduiască de aceste patimi, în timp ce totodată rămânem noi înşine supuşi influenţei acestor patimi în sufletele noastre ? În acest fel, nu s-ar putea socoti că cineva nu poate fi criticat pentru centrare pe sine purtând grijă doar de sufletul său ? Dar, neîndoios, este cât se poate de limpede că aceasta ar fi o cale de acţiune cu totul greşită, una care nu ar putea fi niciodată încununată de reuşită. În realitate, este absurd şi ridicol a învăţa alţi oameni despre îndreptarea vieţilor lor şi a nu cugeta absolut deloc la propria viaţă. O asemenea cale i-ar conduce pe cei pe care îi instruim numai la a nutri o indignare deplină şi justificată faţă de noi. Doftorule, vindecă-te pre sineţi (Luca 4, 23), am auzi ca răspuns.

Iată de ce monahii au ales calea mai potrivită şi au făcut din aceasta o cale de acţiune în lupta cu răul, care fără îndoială va conduce mai cu adevărat la reuşită. Ei au hotărât să înceapă lupta cu răul în propriile suflete, să smulgă din rădăcini propriile patimi, care lucrează înlăuntrul lor, zdrobind în ei înşişi orice manifestare a iubirii de plăcere, iubirii de arginţi şi iubirii de slavă. Sigur cineva nu poate numi aceasta egoism ?

Dacă discernem drept, nu este ceva cu totul opus ? A nimici şi a dezrădăcina din propriul suflet toate sentimentele centrate pe sine ? Pentru că tocmai asemenea patimi se manifestă în centrarea pe sine a pruncilor.

Dar în ce fel se întrarmează monahii împotriva acestor trei patimi principale ? Cu ce mijloace gândesc ei să le smulgă din sufletele lor ?

Ei se străduiesc să le stingă şi să înfrângă creşterea lor înlăuntrul sufletelor lor prin virtuţile care sunt complet opuse lor, şi din acest motiv ei fac făgăduinţele curăţiei, sărăciei şi ascultării.

Care este semnificaţia făgăduinţei sărăciei ?

Domnul a spus: Că, cu anevoie va intra bogatul întru împărăţia cerurilor … Mai lesne este a trece camila prin urechea acului, decât bogatul a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19, 23-24). Şi tânărului care căuta viaţa veşnică şi care s-a îngrijit să împlinească toate poruncile, El i-a dat acest sfat cu privire la dobândirea desăvârşirii duhovniceşti: De voieşti să fii desăvârşit, mergi, vinde-ţi averile tale şi le dă săracilor (Matei 19, 21). Bazat pe aceste învăţături, monahiiLumea 84 nu numai că renunţă la marile bogăţii pe care le-ar fi putut avea, ci şi la orice posesiune în general, astfel ca nimic să nu poată servi drept ocazie de a stingheri desăvârşirea lor duhovnicească, nici să poată fi o piedică pentru intrarea lor în Împărăţia Cerurilor. Ţelul acestei făgăduinţe este de a elibera sufletul de orice grijă şi preocupare care l-ar putea lega de bunurile pământeşti.

 

Lupta monahului cu patimile

 

Sfântul Grigorie Teologul spune: ,,Monahul are un singur lucru de care să se îngrijească: ca el însuşi să nu fie luat rob. Căci el are doar propriul trup şi o haină să-l acopere. Să-i lăsăm pe alţii, care au strâns mulţi bani, să ia măsurile necesare pentru a-i păzi. Proprietatea mea este toată legată în Dumnezeu; nimeni nu poate fura acel tezaur. În ce-i priveşte pe ceilalţi, să-i lăsăm să ia totul de la mine; situaţia mea este cea mai sigură, pentru că peste ce am putere va rămâne cu mine pentru veşnicie. Domnul este partea mea. În afară de Domnul, nu doresc să am nimic; când slujesc la altar, atunci am mâncare şi haine, cu acestea voi fi mulţumit, şi voi merge înainte ca un sărman urmând sărmana cruce, pentru ca mai liber şi mai puţin stingherit să pot năzui către înălţimi, precum spune apostolul, către nori întru întâmpinarea Domnului în văzduh”.

Făcând făgăduinţa sărăciei şi renunţând la toate bunurile, monahii imită în chipul cel mai desăvârşit pilda sfinţilor apostoli, care au lepădat tot, au părăsit tot şi L-au urmat pe Hristos; prin urmare, ei urmează în chipul cel mai desăvârşit pilda Domnului Iisus Hristos Însuşi, care, câtă vreme a trăit pe pământ, a dat El Însuşi pildă de cea mai desăvârşită sărăcie. El S-a născut într-o iesle sărmană; a trăit fără a avea nici un loc unde să pună capul, şi a murit pe cruce.

Cea de-a treia făgăduinţă pe care o face o persoană care intră în viaţa monahală este cea a ascultării. O asemenea ascultare monahală de bunăvoie constă în supunerea deplină şi liberă a monahului stareţului şi bătrânului/părintelui duhovnicesc în toate lucrurile, şi punerea întregii sale încrederi în el. ,,În toate lucrările sale din chilie, şi chiar în a hotărî pentru fiecare picătură de apă pe care vrea să o bea, un monah trebuie să fie călăuzit de sfaturile bătrânilor”, spune Sfântul Cuvios Antonie cel Mare. Mândria, sau iubirea de sine, care este izvorul tuturor patimilor păcătoase, a fost boala extrem de nesănătoasă a sufletelor noastre din vremea căderii protopărinţilor noştri.

Făcând făgăduinţa ascultării şi renunţării la voia proprie, prin aceasta monahul taie răul chiar din rădăcină, şi după aceea lupta sa cu patimile este semnificativ mai uşoară, pentru că ele sunt toate numai roadele mândriei sau iubirii de sine. Monahul care trăieşte în ascultare fuge de încrederea în sine şi părerea de sine, care slujesc de obicei ca principale cauze ale greşelilor noastre în viaţă, ale căderilor bolnăvicioase dese, ale dezamăgirilor şi pierzării depline.

Potrivit mărturiei Sfinţilor Părinţi, care erau iscusiţi în viaţa duhovnicească, cel care nu trăieşte potrivit cu propria voie, ci este călăuzit în toate de îndrumările bătrânului său, părintele său duhovnicesc, unul ca acesta călătoreşte pe calea adevărată şi neabătută către ţelul făgăduit, pentru că Domnul Însuşi ca şi cum ar răsplăti lepădarea lui de sine va dărui înţelepciune bătrânului şi îl va inspira, tocmai pentru ca el să poată avea grijă cel mai bine de progresul duhovnicesc al ascultătorului aflat sub călăuzirea sa.

Aceasta este una dintre tainele ascunse ale vieţii în Dumnezeu a acelor oameni care s-au afierosit pe ei înşişi lui Dumnezeu.

,,Când eram în chinovie – istoriseşte Avva Dorotei –, îmi deschideam [cugetul] în toate bătrânului, Avva Ioan, şi niciodată nu am hotărât să fac ceva fără sfat. Se întâmpla că mă ispitea un gând: Ce altceva poate să-ţi spună bătrânul ? De ce să-l deranjezi ? Dar răspundeam acestui gând: Se poate ca tu şi părerea ta să fiţi blestemaţi, şi gândirea ta şi sofistica ta şi felul tău de a gândi, pentru că ce ştii tu, ştii de la demoni. Şi astfel mergeam să-l întreb pe bătrânul şi se întâmpla ca bătrânul să-mi dea exact acelaşi sfat precum îmi trecuse prin minte mai înainte. Atunci gândul îmi spunea: Vezi, este exact precum ţi-am spus eu; în zadar l-ai deranjat pe bătrânul ! Eu răspundeam acestui gând: Acum este bine, acum vine de la Sfântul Duh, dar sfatul tău era rău pentru că venea de la demoni şi dintr-o înclinaţie pătimaşă.

În acest fel, fără a cere sfatul (bătrânului), nu mi-aş îngădui niciodată să dau atenţie acelui gând. Şi credeţi-mă, fraţilor, că vieţuiesc în mare pace, într-o atât de mare lipsă de suferinţă, încât chiar am început să fiu îngrijorat când am auzit că prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Apostolilor 14, 22), şi eu nu puteam vedea nici un asemenea necaz în mine. Prin urmare, am devenit temător şi eram nedumerit, neînţelegând cauza acestei păci, până când în cele din urmă bătrânul mi-a explicat, spunându-mi: ‘Nu fi mâhnit, fiindcă oricine, care se lasă în seama părinţilor în ascultare, este răsplătit cu această pace şi lipsă de suferinţă’”.

Pentru a lămuri importanţa făgăduinţei ascultării ca mijloc de a birui voia proprie păcătoasă, trebuie să luăm aminte la ce urmează. Firea noastră este într-o asemenea măsură vătămată, mutilată de păcat, încât că noi nu putem evalua în mod potrivit acţiunile noastre, purtarea noastră; s-ar putea spune conchizând că privitor la a ne observa pe noi înşine, aşa cum suntem în realitate, noi suntem de fapt complet orbi. Iată de ce în Postul Mare ne rugăm lui Dumnezeu, aşa cum ne-a învăţat marele ascet şi cunoscător al inimii omului, Sfântul Cuvios Efrem Sirul: ,,Dăruieşte-mi ca să-mi văd greşelile mele !”

Noi nu vedem propriile păcate cu limpezimea care este necesară pentru o pocăinţă rodnică; suntem incapabili de critica necesară când vine vorba de noi înşine, de mişcările noastre emoţionale, pentru că suntem orbiţi de patimile dinlăuntrul nostru. Nu observăm nici măcar cum faptele noastre, care ne-ar putea părea chiar că izvorăsc dintr-o inspiraţie idealistă pură, în realitate izvorăsc având un soi de patimă tainică sau înclinaţie păcătoasă înlăuntru. Şi când acceptăm acest lucru, ne înşelăm pe noi înşine; ne abatem noi înşine de la drumul drept, socotind că facem o faptă bună, când de fapt nu numai că acţionăm potrivit vreunei patimi, ci şi o hrănim şi o întărim înlăuntrul nostru, în loc de a o dezrădăcina.

Numai un bătrân, iscusit în toate subtilităţile vieţii duhovniceşti, poate evalua fără patimă faptele noastre şi înclinaţia noastră şi ne poate da un sfat bun despre ce să facem într-o situaţie sau alta, şi unui astfel de om, pentru Dumnezeu, ne încredinţăm pe noi înşine, dezvăluindu-i întregul nostru suflet şi legându-ne pe noi înşine de el în ascultare deplină. ,,L-aţi văzut pe cel care a pierit”, spune acelaşi Avva Dorotei, ,,atunci cunoaşteţi că el s-a urmat pe sine şi nu sfatul părinţilor”. O zicală din Pildele lui Solomon serveşte drept temelie pentru făgăduinţa ascultării: Cei ce nu au ocârmuire cad ca frunzele; iar mântuirea este întru mult sfat (Pildele lui Solomon 11, 14), şi în A Doua Lege: Întreabă pre tatăl tău, şi va povesti ţie, pre cei bătrâni ai tăi, şi îţi vor spune ţie (A Doua Lege 32, 7).

Domnul Iisus Hristos slujeşte drept cel mai înalt exemplu de urmat pentru toţi adevăraţii ascultători, pentru că potrivit cuvintelor apostolului: Care în chipul lui Dumnezeu fiind … s-au smerit pre sine, ascultător făcându-se până la moarte, iar moarte de Cruce (Filipeni 2, 6, 8), şi El Însuşi spune: Nu caut voia mea, ci voia Tatălui celui ce m-au trimis (Ioan 5, 30).

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 84/mai-iunie 2014

 

 

 

PARTEA A VIII-A

Deşi expunerea noastră despre făgăduinţele monahale nu este riguroasă, familiarizându-ne cu ele, nu putem să nu vedem că greşesc grav acei mireni care, după cuvintele Episcopului (acum Sfântul) Ignatie Briancianinov, îi deosebesc prea mult pe monahi de ei în ce priveşte viaţa morală şi duhovnicească. Fiţi conştienţi că aceiaşi mireni fac făgăduinţe la botezul lor, şi unele nu mai puţin aspre decât făgăduinţele monahale, ci pur şi simplu cu un caracter mai general, corespunzătoare duhului general al vieţii, şi nu particularizate precum făgăduinţele monahale.

Înainte de a fi cufundat în cristelniţă şi prin aceasta născut din nou la o viaţă nouă, o viaţă de har şi sfinţenie, fiecare mirean face făgăduinţe solemne înaintea feţei lui Dumnezeu celui Atotvăzător şi în prezenţa martorilor: ,,Să se lepede de satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi îngerii lui şi de toate slujbele lui şi de toată trufia lui” şi ,,să se unească cu Hristos”, ,,crezând Lui ca unui Împărat şi Dumnezeu”. Şi nu numai că el face această făgăduinţă, ci este subliniat în mod categoric că el face aceasta în acel moment hotărâtor şi irevocabil, când preotul îl întreabă pentru a doua oară: ,,Te-ai lepădat de satana ?” şi el răspunde: ,,M-am lepădat”, şi la întrebarea: ,,Te-ai unit cu Hristos ?”, el răspunde ferm: ,,M-am unit”.

În comparaţie cu aceste făgăduinţe, pe care le fac toţi creştinii fără excepţie, făgăduinţele monahale sunt vădite, cum s-ar spune, ca fiind doar o extindere, o întărire şi, ca să spunem aşa, o aprofundare a făgăduinţelor de la botez. Iată de ce, chiar în rânduiala călugăriei (schima mică), tunderea este numită, nu fără motiv, un al doilea botez, iar ca o urmare la tundere, când se încheie, cântăm imnul cel mai plin de bucurie, plin de biruinţă, care se cântă la săvârşirea înseşi tainei botezului: ,,Câţi în Hristos v-aţi botezat, în Hristos v-aţi îmbrăcat”. Şi printre Părinţii şi Dascălii Bisericii înţelepţiţi de Dumnezeu există tocmai din acest motiv opinia că tunderea monahală nu este doar un ritual, ci este ea însăşi o taină: Taina celui de-al doilea botez, în cursul căreia sunt repetate şi în acelaşi timp sporite făgăduinţele lepădării de satana pentru a fi credincios lui Hristos.

În realitate, un monah face o făgăduinţă de curăţie, promiţând să-şi păstreze fecioria. Dar nu sunt obligaţi în aceeaşi măsură mirenii să-şi păstreze fecioria până se căsătoresc, şi în cadrul căsătoriei înseşi să rămână fideli unul altuia, şi să păstreze curăţia conjugală, care potrivit tâlcuirilor Sfinţilor Părinţi, constă în înfrânarea moderată a soţilor de la ceea ce le înrobeşte sufletele ? Nu ar trebui să uităm niciodată că Biserica noastră, care binecuvântează şi sfinţeşte solemn rânduiala primei cununii pentru toţi creştinii, este foarte critică faţă de a doua cununie, chiar dacă o binecuvântează; şi în ce priveşte a treia cununie nici măcar nu există o slujbă şi este permisă doar pentru că un asemenea lucru este preferabil păcatului trupesc. Cei care se angajează într-o a treia căsătorie sunt lipsiţi de împărtăşanie de către Biserică timp de 5 ani, ca un canon pentru lipsa lor de înfrânare.

Un monah face o făgăduinţă de neagonisire. Dar potrivit Evangheliei, mirenilor li se permite oare să adune avere pentru a o cheltui pentru propriile mofturi şi a trăi potrivit plăcerilor lor ? Nu-l condamnă oare Evanghelia pe acel om bogat nechibzuit, care toată viaţa s-a îmbrăcat în veşminte alese şi şi-a irosit timpul petrecând cu prietenii săi, fără a avea cea mai mică grijă pentru soarta nefericitului sărac Lazăr, care zăcea acoperit de răni chiar la poarta casei lui ? Şi celălalt om bogat, care vedea dinainte cum se va bucura de bogăţiile lui şi a spus sufletului său aşa: Suflete, ai multe bunătăţi strânse spre mulţi ani, odihneşte-te, mănâncă, bea, veseleşte-te, nu a auzit el o judecată aspră de la Dumnezeu: Nebune, întru această noapte sufletul tău vor să-l ceară de la tine; dar cele ce ai gătit, cui vor fi ? (Luca 12, 16-22) ? Şi oare numai pentru monahi, şi nu pentru toţi creştinii, este a acorda atenţie cuvântului Domnului, acel avertisment de temut despre patima pentru bogăţii: Cu anevoie va intra bogatul întru împărăţia cerurilor. (…) Mai lesne este a trece camila prin urechea acului, decât bogatul a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Matei 19, 23-24) ?

Şi nu se spune tuturor creştinilor: Nu vă adunaţi vouă comori pre pământ, unde moliile şi rugina le strică, şi unde furii le sapă şi le fură, ci vă adunaţi vouă comori în cer, unde nici moliile, nici rugina nu le strică, şi de unde furii nu le sapă, nici le fură; că unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră (Matei 6, 19-21) ? Şi acest lucru este întru totul logic. Pentru că persoana care adună avere, şi este legată de ea în inima sa, se bazează pe puterea bogăţiilor sale mai mult decât pe Dumnezeu, şi bogăţiile sale ocupă în sufletul său locul care ar trebui să-i aparţină lui Dumnezeu, şi ele (bogăţiile) devin pentru acel om un totem, un idol, un dumnezeu fals care stă în locul Adevăratului Dumnezeu. Cel care iubeşte bogăţiile este un trădător al lui Dumnezeu. Nu puteţi lui Dumnezeu sluji şi lui mamona (Matei 6, 24).

Un monah face o făgăduinţă de ascultare, renunţând la voia proprie. Dar oare mirenilor le este îngăduit să acţioneze în toate potrivit voinţei lor neînfrânate şi păcătoase ? Nu sunt ei legaţi prin ascultare de poruncile lui Dumnezeu, de părinţii şi conducătorii lor duhovniceşti şi în general de oamenii mai în vârstă şi aflaţi la conducere, şi aceasta nu numai în lucrurile duhovniceşti, ci şi în viaţa civilă lumească ? Cum ar fi pe acest pământ dacă fiecare mirean ar începe să trăiască potrivit propriei voi şi doar cum ar dori el ! Fiţi încredinţaţi că Sfântul Apostol Pavel adresează nu numai monahilor, ci tuturor creştinilor povaţa: Ascultaţi pre învăţătorii voştri, şi vă supuneţi lor (Evrei 13, 17). Apoi din nou, povaţa Apostolului Petru: Supuneţi-vă la toată omeneasca zidire pentru Domnul; ori împăratului, ca celui ce este mai presus; ori domnilor, ca celor ce sunt de el trimişi spre izbânda făcătorilor de rău şi spre lauda făcătorilor de bine (I Petru 2, 13-14).

Şi mireanul, dacă vrea să fie un creştin adevărat, şi să meargă înainte în viaţa duhovnicească, trebui să-şi aleagă un părinte duhovnicesc, unul în care să aibă încredere, căruia trebuie să-i dezvăluie toate din inima sa, precum face un monah faţă de stareţul său, şi pe tot parcursul vieţii sale trebuie să acţioneze potrivit sfaturilor sale. Aşa trăiau în zilele de demult toţi mirenii credincioşi.

Astfel, din toate cele de mai sus este limpede că făgăduinţele monahale nu sunt un lucru nou în creştinism, nici ceva nemaiîntâlnit în creştinism, ceva suprafiresc sau care ar putea fi numit o prăpastie între monahi şi creştinii de rând, cu siguranţă nu ! Făgăduinţele monahale sunt pur şi simplu repetarea şi totodată amplificarea şi intensificarea făgăduinţelor botezului; ele sunt exact aceleaşi făgăduinţe care au fost făcute în cuvinte şi expresii mai generale de toţi creştinii care au venit la sfântul botez, când ei ,,se leapădă de satana şi de toate lucrurile lui şi de toţi îngerii lui şi de toate slujbele lui şi de toată trufia lui” şi ,,se unesc cu Hristos”.

Ei bine, acum că am devenit familiari cu monahismul, chiar dacă numai în termenii cei mai generali, dar din toate punctele de vedere, explicând ideea fundamentală a luptei monahale, cauzele înfloririi sale, o expunere sumară a istoriei monahale şi o perspectivă asupra riturilor tunderii monahale atât în aspectele lăuntrice cât şi în cele exterioare, ne aflăm într-o poziţie mai bună pentru a vedea limpede ce sunt în esenţă făgăduinţele monahale şi însemnătatea lor, şi ne este mai uşor să analizăm acele acuzaţii pe care le aduc monahismului atât protestanţii liberali, care cu toate acestea se numesc pe ei înşişi creştini, cât şi comuniştii atei.

Aşa cum am spus deja, în fond toate aceste acuzaţii se reduc la faptul că monahii sunt egoişti, gândindu-se numai la ei înşişi, retrăgându-se din lume, nedorind să slujească oamenilor şi prin urmare nu se poate aştepta nimic folositor de la ei.

Cei care spun aceste lucruri trebuie, mai înainte de orice, să explice ce înţeleg prin egoism, şi apoi să analizeze cum se potriveşte în realitate conceptul lor de egoism cu faptele. Există bineînţeles monahi care sunt egoişti, aşa cum există oameni care sunt egoişti, pentru că monahii sunt oameni şi nimic omenesc nu este străin de ei, dar aceasta se înţelege de la sine. Noi vorbim despre ideea de monahism în sine. Ar putea fi numit egoist ?

Ce este egoismul ?

Înţelesul egoismului provine de la cuvântul latin ego, care înseamnă ‘eu’. De aici rezultă că egoismul este slujirea eului, a sinelui, a satisface sinele. Egoistul este un om care îşi pune eul său pe primul loc şi mai mult decât orice altceva din întreaga lume îi pasă de propria bunăstare personală.

Dar poate fi numită egoistă orice preocupare privind eul propriu al cuiva ?

Cei care afirmă aceasta cad într-o înşelare gravă, deoarece ei lărgesc atât de mult înţelesul egoismului, la asemenea întinderi fără limită, încât nu ar mai putea rămâne în sufletul omului nici un loc pentru nici un alt sentiment decât cel egoist, şi atunci, vrând-nevrând, pentru un om tot comportamentul şi chiar cele mai tainice mişcări din sufletul oricărui om ar ajunge sub eticheta ‘egoist’.

Fapte. De ce, de pildă, o persoană bună încearcă să facă bine altor persoane ? Nu este din cauză că lucrarea faptelor bune îi aduce un fel de mulţumire lăuntrică, că ea găseşte că este plăcut a face bine ? Dar dacă aşa stau lucrurile, şi noi suntem călăuziţi de înţelegerea largă a egoismului amintită mai sus, persoana bună este fără îndoială un om egoist, pentru că face binele deoarece îi aduce oarecare satisfacţie, căci îi convine eului său particular. Dacă punem problema cu această dispoziţie negativă, atunci în întreaga lume nu există nimic altceva decât egoism, şi acest egoism va defini orice imbold acceptabil, din care provin acţiunile omului, atât cele rele cât şi cele bune.

Aşadar noi am ajunge la o asemenea concluzie absurdă, dacă am fi călăuziţi de ,,logica” largă a duşmanilor monahismului !

Dar, bineînţeles, în realitate, lucrurile nu stau astfel. Prin termenul ‘egoism’, trebuie să înţelegem numai slujirea propriului ‘eu’ păcătos, slujirea omului vechi, pe care ni se porunceşte să-l lepădăm, cu patimile şi poftele lui. Egoismul este slujirea mândriei, iubirii de sine, care sunt exact acele patimi ale sufletului omenesc împotriva cărora monahii sunt sfătuiţi să lupte cu cea mai mare tărie.

Este adevărat că uneori este implicat un egoism subtil, ascuns aproape meşteşugit, dar cineva îl poate da în vileag. Dar a socoti năzuinţele bune ale inimii omeneşti ca fiind egoiste în sine, acest lucru este bineînţeles este un lucru deformat şi complet absurd.

Haideţi să lămurim acum în mod fundamental problema. La baza ideii de monahism stau aspiraţii bune sau rele ?

Pentru ce se străduiesc monahii ? Care trebuie socotită a fi dispoziţia esenţială a unui monah ? ,,Mintea şi inima stând neîncetat în Dumnezeu cu lepădarea de toate” – aşa defineşte esenţa monahismului Episcopul (acum Sfântul) Teofan Zăvorâtul. În consecinţă, monahul adevărat este cel care este pregătit să se lepede de tot din lume, numai pentru ca astfel cu mintea şi inima să poată sta neîncetat în Dumnezeu. El leapădă tot ce ar putea să tulbure apropierea sa de Dumnezeu. Principalul ţel urmărit în viaţa sa este acesta: să se străduiască către Dumnezeu pentru unirea cu Dumnezeu.

Ar putea numi cineva această strădanie rea şi în consecinţă egoistă ? Bineînţeles că nu ! Această strădanie către Dumnezeu, pentru că cere unei persoane să recunoască şi să alunge până şi cea mai mică umbră a acelui egoism subtil, nu este pur şi simplu strădania încăpăţânată a omului, ci este în acord deplin cu voia lui Dumnezeu, fiindcă nu este nimic altceva decât împlinirea celei mai importante îndatoriri care i-a fost dată omului de Însăşi Voia dumnezeiască la crearea acestuia.

Dumnezeu l-a zidit pe om doar din dragostea Lui şi l-a aşezat în rai pentru ca omul să poată fi veşnic binecuvântat în unire cu El. Dar prin răutatea diavolului, omul care a fost creat pentru o viaţă binecuvântată, nu s-a menţinut la înălţimea hărăzită lui. Păcatul, câştigând intrare prin călcarea poruncii lui Dumnezeu, cu toate că omul se afla în rai, a denaturat firea lui care a fost după asemănarea lui Dumnezeu, astfel că în loc să-şi găsească plăcerea în Dumnezeu, omul a început să găsească desfătare în slujirea patimilor pe care le cunoştea. În locul lui Dumnezeu, eul său păcătos i-a ocupat sufletul: mândria şi iubirea de sine. Astfel egoismul a intrat în sufletul lui. De atunci soarta omului a fost suferinţa. Dar Dumnezeu nu l-a lăsat pe om să piară în această stare jalnică.

Din acea vreme, întreaga istorie a omenirii este lucrarea neîncetată a proniei lui Dumnezeu faţă de oameni, cu scopul de a aduce omul înapoi la Sine, de a-l izbăvi de suferinţă şi a-l întoarce la fericirea pe care a pierdut-o. Tocmai din acest motiv, Fiul lui Dumnezeu S-a întrupat şi a venit pe pământ, S-a răstignit pe cruce şi a înviat pentru a-i trage pe toţi oamenii la Sine (potrivit Ioan 12, 32), ca El să-l poată chema pe om din nou la unirea cu Dumnezeu şi să-i dăruiască tăria plină de har pentru aceasta. Referitor la acest lucru, El S-a rugat atât de mişcător şi expresiv la Cina cea de Taină în ceea ce este numită rugăciunea Lui arhierească: Nu numai pentru aceştia mă rog, ci şi pentru cei ce vor crede prin cuvântul lor întru mine; ca toţi una să fie; precum tu, Părinte, întru mine, şi eu întru tine, ca şi aceştia întru noi una să fie (Ioan 17, 20-21).

Astfel, unirea tuturor oamenilor în Dumnezeu prin Iisus Hristos este voinţa vădită şi de netăgăduit a lui Dumnezeu, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4). Şi această strădanie a omului către Dumnezeu a fost pusă în sufletul său chiar la crearea lui, precum spune Fericitul Augustin extrem de expresiv la subiect: ,,Tu, Dumnezeule, ne-ai zidit pe noi cu o strădanie către Tine, şi inima noastră nu este liniştită până când nu-şi găseşte odihna în Tine”.

Aşadar, după aceasta, cum poate fi numită egoistă această strădanie către Dumnezeu ? Nu este aceasta doar o insultă răutăcioasă tocmai împotriva celor mai bune, mai înalte, mai sfinte năzuinţe ale sufletului omenesc ?

Şi mai mult, această strădanie către Dumnezeu este lucrul cel mai important care determină comportamentul şi starea monahului. Tocmai pentru a putea dobândit ţelul făgăduit – unirea cu Dumnezeu – sunt întreprinse toate luptele monahale: renunţarea la viaţa de familie, vieţuirea în curăţie feciorească desăvârşită, renunţarea la toate bunurile, lepădarea chiar a propriei voi. Cum pot fi numite toate acestea egoism ?

Indiscutabil, nu putem spune că toate aceste lucruri bune sunt negative, ci ne arată ceva valoros ! Persoana, care începe să caute unirea cu Dumnezeu, care este Plinătatea a tot binele, el însuşi se uneşte cu Plinătatea acelor lucruri bune şi, fiind împodobit cu harul atotsfinţitor al Sfântului Duh, i se dăruieşte din belşug să se facă el însuşi o vistierie de daruri ale Sfântului Duh, care sunt: dragostea, bucuria, pacea, îndelunga răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţele, înfrânarea poftelor (Galateni 5, 22), şi exact acestea le lucrează monahii, prin răstignirea trupului lor cu patimile şi poftele, preocuparea de bază a vieţii lor pentru care ei leapădă toate celelalte preocupări şi griji ale vieţii.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 86/septembrie-octombrie 2014

 

 

 

PARTEA A IX-A

În acest fel, noi am stabilit că ideea fundamentală a monahismului – strădania unui om de a se uni cu Dumnezeu – nu poate fi numită cu nici un chip egoistă. Dar nu există nimic egoist în indivizi şi în mijloacele pe care le utilizează monahii pentru a înfăptui acest concept ? Analizând aceasta îndeaproape, haideţi să facem distincţie între căile vieţii monahale. Există două căi: viaţa de obşte şi viaţa pustnicească.

Cea mai larg răspândită, cea mai comună şi mai recomandată pentru toţi de către Sfinţii Părinţi este calea vieţii de obşte. Haideţi să vedem dacă există ceva în această cale care este egoist, cu alte cuvinte, care slujeşte ego-ului păcătos ?

Viaţa de obşte a unui număr mai mare sau mai mic de monahi înseamnă rugăciuni în comun, mese în comun, o ascultare comună, bunuri în comun, a nu avea nimic al său propriu, ci toate lucrurile sunt în comun, – totul obţinut prin munca lor sau dobândit altfel este pentru binele comun. Putem oare să spunem că există ceva egoist într-un asemenea mod de viaţă ? Mai mult, putem spune despre aceia care intră într-o comunitate monahală că îi părăsesc pe oameni pentru că nu vor să-şi slujească aproapele şi nu vor să muncească pentru binele comun ? Este adevărat că ei se disociază de planul larg de a sluji omenirea, aşa cum este înţeles de umaniştii liberali, dar, atunci, slujind vreun fel de idee vagă precum [ideea de] omenire, nu înseamnă nimic altceva decât un vis ademenitor, o înşelare de sine.

Adevărata dragoste de oameni şi dorinţa de a-i sluji şi a le fi de folos nu constă în vise goale despre mijloacele de a fi de folos întregii omeniri, ci într-o strădanie autentică, sinceră de a face asemenea bine, precum stă în puterile unei persoane, acelor oameni cu care viaţa de zi cu zi ne pune în contactul cel mai strâns şi imediat. Aceasta este lucrarea bunătăţii creştine, atât lăuntrică cât şi exterioară – de a-i hrăni pe cei flămânzi, de a-i adăpa pe cei însetaţi, de a-i îmbrăca pe cei goi, de a-i cerceta pe cei bolnavi, de a-i mângâia pe cei mâhniţi, de a-i călăuzi pe cei rătăciţi etc –, şi în viaţa monahală de obşte avem cel mai larg mediu pentru această lucrare, cu nimic mai mic decât cel din viaţa în lume. Apoi, superioritatea uriaşă în această privinţă a vieţii monahale de obşte faţă de viaţa seculară contemporană constă în faptul că are exact aceeaşi formă cu viaţa primilor creştini, despre care ne vorbeşte Apostolul Luca în Faptele Apostolilor (4, 32, 34-35): Iar inima şi sufletul mulţimii celor ce au crezut, era unul; şi nici unul nu zicea că dintru averile lui este ceva al său; ci erau lor toate de obşte … Şi nimeni nu era lipsit între ei; că toţi care aveau ţarini sau case vânzându-le, aduceau preţurile celor vândute. Şi le puneau la picioarele apostolilor, şi se da la fiecare după cum cineva avea trebuinţă.

Aşa trăiau primii creştini; şi aşa trăiesc chiar şi astăzi în mânăstirile de obşte. Putem să-i condamnăm că se străduiesc să trăiască asemenea primilor creştini ?

Aceasta-i în regulă, spun duşmanii monahismului, se admite că nu există nimic egoist în viaţa monahală de obşte, dar forma iniţială a monahismului a fost viaţa singuratică, şi oare pustnicii, precum implică numele lor, nu s-au depărtat de oameni şi au năzuit să evite orice comunicare cu oamenii ? Deci în ce a constat slujba lor faţă de aproapele şi de ce folos erau ei ?

Haideţi să vedem dacă pustnicii au părăsit în realitate lumea din consideraţii egoiste, dacă nu au vrut în realitate să slujească aproapelui lor şi dacă fuga lor nu a fost de nici un folos comunităţii oamenilor.

Din ce lume au plecat ei, şi de ce ? Ei au părăsit lumea care întru cel rău zace (I Ioan 5, 19), potrivit cuvântului apostolului, pentru ca, în singurătate deplină şi fiind în comuniune numai cu Unul Dumnezeu, să fie mai uşor şi mai sigur că ar putea birui, cu ajutorul harului lui Dumnezeu, acel rău care stăpâneşte lumea. Nu trebuie să uităm că noi, creştinii, suntem ostaşii lui Hristos, şi cea mai importantă îndatorire a noastră în viaţă este o luptă neîncetată cu răul, nimicirea elementelor răului în lume. Dacă noi nu biruim răul, atunci el ne va birui pe noi şi ne va supune puterii sale.

Dar cum poate cineva să izbândească în lupta cu răul ? Cu ce, mai înainte de orice altceva, este esenţialmente necesar să înceapă această luptă ? Bineînţeles, cineva trebuie să înceapă această bătălie cu răul dinlăuntrul propriului suflet. Fiecare trebuie să învingă răul în propriul său suflet, şi doar atunci va fi în situaţia de a-i ajuta pe alţii în această luptă. Tocmai la aceasta ne cheamă cuvântul lui Dumnezeu: Ca să lepădaţi voi după cea mai înainte vieţuire pre omul cel vechi, care se strică după poftele înşelăciunii; şi să vă înnoiţi iarăşi cu duhul minţii voastre; şi să vă îmbrăcaţi în omul cel nou, care după Dumnezeu s-au zidit întru dreptate şi întru sfinţenia adevărului (Efeseni 4, 22-24).

Tocmai din acest motiv pustnicii au ieşit în pustie ca să se depărteze de revărsarea patimilor omeneşti, şi slobozindu-şi sufletele de influenţa lor, să se curăţească ei înşişi de orice pângărire a trupului şi sufletului, şi prin aceasta să se facă vase ale harului lui Dumnezeu. Şi când, prin multe lupte şi nevoinţe, privegheri şi rugăciuni, ei dobândesc aceasta, atunci Dumnezeu îi pune în sfeşnic pentru a-i lumina pe toţi. Ei devin iscusiţi, mulţumită acţiunii harului lui Dumnezeu din ei, şi îi învaţă pe alţii cum ar putea să biruiască răul din propriile suflete.

Din istoria vieţii pustniceşti, vedem ce slujire înaltă au săvârşit pustnicii în folosul omenirii, cum au devenit mari bărbaţi ai rugăciunii, înaintevăzători, făcători de minuni, învăţători plin de har şi povăţuitori duhovniceşti pentru foarte multe mii de credincioşi. Deşi s-au despărţit fizic de oameni, în duh ei au rămas apropiaţi de întreaga omenire pătimitoare, îmbrăţişând-o în iubirea lor părintească. Deoarece dragostea adevărată faţă de Dumnezeu este indisolubil legată de dragostea autentică pentru aproapele. Şi în măsura în care un om se apropie de Dumnezeu, în aceeaşi măsură el va fi apropiat în duh de ceilalţi oameni (Avva Dorotei, învăţătura 6). ,,Aşa este esenţa iubirii – spune Avva Dorotei – încât în măsura în care ne aflăm în afară şi neiubindu-L pe Dumnezeu, în aceeaşi măsură fiecare este de asemenea despărţit de aproapele său. Dacă Îl vom iubi pe Dumnezeu, atunci pe cât de mult ne apropiem de Dumnezeu prin dragostea pentru El, pe atât suntem de asemenea uniţi prin dragoste cu semenii noştri”.

Şi, în realitate, nu este oare surprinzător, deşi pe deplin confirmat de asemenea pustnici, că ei părăsesc lumea, dar lumea, ca şi cum ar simţi puterea harului pe care o au, se străduieşte către ei, însetând de a primi de la ei învăţătură mântuitoare, înţelegere, mângâiere, şi primeşte întotdeauna ceea ce doreşte ? Chiar prin faptul că stau deoparte, aceşti pustnici au o influenţă care este făcătoare de minuni şi binefăcătoare în mod tainic pentru sufletul omenesc şi, asemenea unui magnet, ei îi atrag pe toţi către ei înşişi. Aceşti oameni devin conştiinţa lumii şi mijlocitori statornici pentru lume înaintea tronului lui Dumnezeu, potrivit mărturiei Sfântului Apostol Iacov: Mult poate rugăciunea dreptului (Iacov 5, 16).

Ne putem aduce aminte cât de mulţi oameni au fost izbăviţi de o viaţă păcătoasă de către Sfântul Antonie cel Mare şi câte multe mii de monahi l-au urmat pe Sfântul Pahomie cel Mare ! Atunci ce se poate spune despre aceia care îi iau pe aceşti mari asceţi, pustnici şi vieţuitori în pustie, de la care au avut un asemenea folos uriaş nu numai contemporanii lor, ci şi multe generaţii ulterioare, şi îi acuză în mod absurd că nu au dorit deloc să slujească aproapelui ? Ei au adus cea mai înaltă slujire aproapelui, atât de înaltă încât cu greu putem să o zugrăvim pentru noi înşine, şi aceasta este slujirea pentru mântuirea sufletelor lor.

Şi cum au înfăptuit aceasta ? Au început cu cea mai mare grijă doar pentru mântuirea propriilor suflete, pentru că numai cel ce a pătimit, însuşi fiind ispitit, poate şi celor ce se ispitesc să le ajute (Evrei 2, 18). Sfântul Cuvios Serafim de Sarov, acest mare ascet al pământului rus, învaţă această metodă a slujirii aproapelui, când spune: ,,Dobândiţi Duhul păcii şi mii de oameni din jurul vostru se vor mântui”. El a adeverit această învăţătură prin propria mărturie. ,,Dobândind Duhul păcii”, prin strădanii şi nevoinţe pustniceşti îndelungate, vieţuind în singurătate, el a primit mai târziu multe mii de oameni, care veneau la el în număr mare de pretutindeni pentru a primi povaţa, învăţătura şi mângâierea lui duhovnicească. ,,Şi nimeni dintre dânşii nu a plecat deşert sau fără mângâiere”, potrivit cuvintelor cântării bisericeşti; fiecare dintre ei a primit lucrul pentru care venise şi a plecat profund mulţumit.

Fără astfel de oameni, care slujesc ca transmiţători ai harului lui Dumnezeu în lume, viaţa ar fi chiar mai anevoioasă şi nefericită, şi întreaga lume ar fi prinsă în ghearele forţelor răului, răul biruitor. Iată de ce Sfântul Teofan Zăvorâtul de Vişen spune cu toată sinceritatea: ,,Monahii – aceasta este o jertfă adusă lui Dumnezeu din lume, care oferindu-i pe ei lui Dumnezeu îşi face de asemenea o protecţie pentru sine”.

Sfinţenia plăcută lui Dumnezeu a acestor asceţi se manifestă prin multe minuni: prin darul proorociei şi al înainte-vederii, al tămăduirii bolnavilor etc. Ar putea cu adevărat Dumnezeu să-i răsplătească pe cei egoişti cu semne atât de limpezi ale bunăvoinţei Sale, semne atât de evidente pentru toţi ? Dar nu, clevetitorul răutăcios nu va fi convins; aşa cum ateului lipsit de vederea duhovnicească nu-i este de nici un folos a-i arăta faptele lui Dumnezeu, pentru că fiind pângărit în abisul patimilor şi poftelor vieţii, îi este cu neputinţă a-i arăta vrednicia şi însemnătatea vieţii monahale. Cei care lucrează după patimile lor şi îşi închipuie că slujesc omenirii nu pot înţelege că un om care năzuieşte la viaţa singuratică, suprimând tot ce este rău înlăuntrul lui, apropiindu-se de Dumnezeu, poate în acelaşi timp să ofere o mare slujire oamenilor, pentru că el măreşte aria binelui în lume şi devine un mijlocitor între Dumnezeu şi oameni, un luminător pentru ei şi o pildă pe care ei să o urmeze.

Cât de multe secole a existat monahismul nostru în Rusia şi nimeni nu s-a gândit vreodată să-i acuze pe monahi de egoism pentru faptul că se leapădă de lumea păcătoasă ! Dimpotrivă, monahii şi monahismul au fost ţinuţi în cel mai înalt respect şi cinste. Nu era un lucru neobişnuit ca multe persoane care erau faimoase şi slăvite în lume să intre în viaţa monahală, văzând-o ca pe cea mai sigură cale pentru mântuirea sufletelor lor; prinţii înşişi, chiar dacă cu puţin timp înainte de moarte, au năzuit să fie înveşmântaţi în schima monahală. Influenţa mânăstirilor şi a monahismului asupra vieţii în lume era atât de mare, încât vieţile mirenilor, nu numai înlăuntrul sufletelor lor, ci şi în stilul lor exterior de viaţă, erau adeseori transfigurate de caracterul vieţii monahale, o consecinţă fiind faptul că întreaga Rusie era chiar socotită o mânăstire uriaşă. De aici putem ajunge să înţelegem şi să avem o înţelegere apropiată de înţelegerea noastră rusă ortodoxă a numirii Sfântului Cuvios Serghie de Radonej ,,stareţul pământului Rusiei”.

Şi numai când din Apus, în timpul reformelor lui Petru I, s-a strecurat la noi ideea sentimentală, denaturată a umanismului, ideea unei slujiri false faţă de un fel de omenire vagă, ideal abstractă – o idee concepută pentru a schimba învăţătura creştină a dragostei de aproapele –, doar atunci au început atacurile împotriva monahismului, care este o instituţie pur creştină, religioasă, morală, atunci s-a declanşat o prigoană sălbatică împotriva mânăstirilor, precum am notat mai sus.

Această ură faţă de mânăstiri şi monahism a crescut tot mai mult în vremurile din urmă şi s-a revărsat într-o prigoană cruntă în timpul bolşevicilor, fapt care este cu atât mai inexplicabil cu cât mânăstirile au exact aceeaşi înfăţişare cu ceea ce aceşti umanişti şi fiii lor fireşti, bolşevicii, au instituit ca ideal al lor: viaţa comună a oamenilor trăind împreună, comunităţile lor în care ei urmăresc un folos vag pentru omenire, despre care am vorbit deja.

Pe lângă activitatea pur religioasă a mânăstirilor, acolo înfloreşte de asemenea o uriaşă activitate în mare măsură luminătoare, culturală şi caritabilă. Mânăstirile aveau şcoli şi erau ele însele centre de învăţare, şi de la ele s-a răspândit în rândul poporului ştiinţa de carte şi cunoaşterea din cărţi. În mânăstiri erau întemeiate biblioteci întregi, de unde au ieşit primii noştri scriitori. Mânăstirile au învăţat poporul şi oamenii o cale mai bună de a-şi conduce treburile şi erau pentru ei, ca să spunem aşa, gospodării model. În mânăstiri existau spitale şi hanuri, unde monahii primeau, dădeau de mâncare şi îi îngrijeau pe cei străini, sărmani şi nevoiaşi. Comunităţile monahale trimiteau milostenii în alte locuri, celor aflaţi în închisori în lanţuri, celor sărăciţi în vremuri de foamete şi alte feluri de nenorociri.

Din viaţa Sfântului Cuvios Teodosie de la Lavra Pecerska, de pildă, se ştie că el a construit în apropiere de mânăstire un cămin complet, special pentru cei săraci, orbi, ologi, slăbănogi, pe care mânăstirea o întreţinea şi, pe lângă aceasta, în fiecare sâmbătă, el trimitea un car plin cu pâine celor aflaţi în închisoare.

Întreaga istorie a monahismului depune mărturie în chip grăitor despre faptul că monahii, luând asupra lor cea mai înaltă slujire faţă de oameni, slujirea lucrării pentru mântuirea lor şi călăuzirea duhovnicească plină de rugăciune, nu omiteau să slujească nici nevoilor lor vremelnice.

De unde atunci această ură şi răutate prost ascunsă împotriva monahismului ?

Bineînţeles, de nicăieri din altă parte decât de la duşmanul mântuirii noastre, diavolul, care încearcă să defaime tot ceea ce este bun, pentru că el este ,,clevetitorul”. Chiar din rai, diavolul a invidiat fericirea primilor oameni, şi cu toată viclenia lui a lucrat pentru a-i lipsi de viaţa în rai. Prin invidia diavolului, păcatul a intrat în lume, şi el a corupt întreaga viaţă a omului, a desfigurat-o, a transformat-o într-un iad.

Când Domnul Iisus Hristos a biruit toate uneltirile diavolului şi a deschis din nou omenirii porţile raiului, diavolul, ca un clevetitor (pentru că exact aceasta înseamnă numele lui), s-a străduit să defaime tot ceea ce a instituit Dumnezeu pe pământ pentru ca el să-i poată împiedica din nou pe oameni să dobândească viaţa în rai. Aceasta explică atacurile lui împotriva monahismului, insinuările defăimătoare viclene prin care el încearcă să discrediteze această instituţie măreaţă a lui Dumnezeu, adevărata viaţă în rai asemenea celei a îngerilor, precum este cunoscut pe drept monahismul. Şi toţi acei oameni care cred această clevetire diavolească, şi se ridică împotriva monahismului, fac lucrarea diavolului pe pământ.

Prin urmare, noi, poporul rus, trebuie îndeosebi să ne amintim ce rol uriaş şi binefăcător a avut monahismul în întregul curs al istoriei poporului rus[7]. Sfânta Rusie este îndatorată pentru acest nume monahismului rus, care este ca un adevărat bastion al credinţei şi evlaviei poporului rus, şi orice rus este îndatorat monahismului rus pentru structura duhovnicească a cugetului lui. Şi de aceea este de neconceput orice renaştere a Rusiei fără o renaştere a monahismului.

Monahismul a fost întotdeauna un indicator demn de încredere al stării duhovniceşti a poporului, ca şi cum ar fi totodată termometru şi barometru, arătând nivelul său religios, moral. Viaţa monahală a înflorit, şi aceasta a însemnat că întregul popor era la înălţime în chemarea lui creştină; cade, monahismul este nimicit, şi acesta este un semn al unui declin religios şi moral, şi căderea duhovnicească a unui anumit popor. Aceasta, la rândul ei, arată că monahismul – deşi a fost, ca să spunem aşa, despărţit de lume – a fost întotdeauna strâns legat de lume prin legături duhovniceşti nevăzute.

 

Lumea 87 1

Cele mai preţioase morminte ale Rusiei: ale vieţuitorilor din pustia Valaamului

Lumea 87 2

 

Iată de ce o Rusie renăscută trebuie să manifeste şi să adeverească renaşterea sa printr-o mulţime de monahi plini de rugăciune în mijlocul poporului rus, şi aceşti monahi, la rândul lor, trebuie să întărească credinţa şi evlavia poporului rus renăscut, trebuie să fie inima, bastionul duhovnicesc al unei Sfinte Rusii renăscute. Din acest motiv, una dintre cele mai importante îndatoriri în reconstruirea unei viitoare noi Rusii trebuie să fie lupta de a favoriza restabilirea vieţii monahale. Mai mult, întemeierea, renaşterea şi întărirea vieţii monahale va fi semnul învierii Sfintei Rusii[8].

 

August 1941, Belgrad, Iugoslavia

Stareţ protosinghel (ulterior arhiepiscop) Averchie

 

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 87/noiembrie-decembrie 2014

 


[1] Scrisă în 1941, în Belgrad. Originalul în limba rusă al lucrării de faţă a fost republicat ulterior de Mânăstirea Sfânta Treime din Jordanville, New York, cu încuviinţarea arhiepiscopului, cu care o prefaţează.

[2] Expresie din limba rusă, batjocoritoare faţă de preoţi, existentă şi în limba română.

[3] Akedia este o patimă a sufletului, care cuprinde o sumedenie de stări sufleteşti, de la lene, plictis, lehamite, până la descurajare, toropeală, amorţeală şi îngreunarea trupului, ca şi a sufletului.

[4] N.tr.: Pronia lui Dumnezeu l-a condus pe el la Sfântul Pavel cu puţin înainte de moartea acestuia, pentru a săvârşi această slujbă – înmormântarea lui.

[5] Sau chinovii.

[6] În Biserica noastră, spre deosebire de cea rusă, rasa se dă odată cu dulama, cureaua şi fesul.

[7] N.tr. în limba engleză: În mod firesc, arhiepiscopul se adresează propriului popor, dar acelaşi lucru se poate spune despre istoria popoarelor din această ţară (Marea Britanie), când Biserica de aici era ortodoxă, şi într-adevăr despre oricare ţară ortodoxă.

[8] Aici arhiepiscopul vorbeşte din nou în mod specific poporului său, dar ceea ce spune are în aceeaşi măsură relevanţă pentru lucrarea misionară a Bisericii, astăzi, în Apus. Cât de multe misiuni sunt înfiinţate fără nici o legătură sau chiar cunoaştere a vieţii monahale ? Din nefericire, din acest motiv ele sunt sărăcite, şi s-ar putea spune că au o formă de ortodoxie, dar nu simţirea ei. Arhiepiscopul Averchie ne-a vorbit despre experienţa monahismului în Rusia, dar dacă cineva cercetează istoriile multor naţiuni din lumea ortodoxă, din vremuri străvechi, vede acelaşi lucru: că luminarea popoarelor a izvorât din mărturia monahilor.