Marii Dascăli şi Ierarhi Ecumenici:

Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur 

de Arhiepiscop Averchie de Jordanville

 

Articol apărut în cartea Timpurile actuale în lumina cuvântului lui Dumnezeu: predici şi cuvântări,

vol. I, tipărită la Editura Sfântul Iov de Poceaev, Mânăstirea Sfânta Treime, Jordanville

 

Haideţi cu toţii, cei care iubim cuvintele lor, să ne adunăm şi să-i cinstim
cu cântări pe cei trei mari luminători ai dumnezeirii celei în trei străluciri:
Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul, şi vestitul Ioan cel cu graiul de aur,
care au luminat lumea cu razele învăţăturilor lui dumnezeieşti, şi sunt
râuri preadulci ale înţelepciunii care adapă toată zidirea cu curgerile
cunoaşterii dumnezeieşti. Căci ei se roagă de-a pururea Treimii pentru noi

 

PARTEA I

Cu aceste cuvinte, Biserica Ecumenică a lui Hristos îi proslăveşte pe cei mai mari luminători ai ei: Marii Ierarhi Vasilie cel Mare, Grigorie Teologul şi Ioan Gură de Aur, a căror pomenire este săvârşită separat, dar şi laolaltă, pe 30 ianuarie/12 februarie, potrivit calendarului nostru ortodox.

Această slujbă, pentru ei toţi laolaltă, are un caracter special, extrem de festiv, evidenţiind prin aceasta importanţa exclusivă a acestor ierarhi minunaţi pentru sfânta noastră Biserică, ca fiind ,,întocmai la obicei cu apostolii şi lumii învăţători”. Şi dacă noi pătrundem în viaţa şi lucrarea lor, în rânduiala slujbei dumnezeieşti spre lauda lor, minţile noastre pot pricepe cu uşurinţă, şi inimile noastre primesc, de ce credinţa noastră ortodoxă este numită nu numai ,,credinţa apostolică”, ci ,,credinţa Părinţilor”, care ,,a adeverit zidirea”, aşa cum se proclamă în mod victorios în ziua Ortodoxiei.

,,Organele harului”, ,,alăutele Duhului”, ,,trâmbiţele bine-vestitoare ale propovăduirii”, ,,cei trei propovăduitori ai Sfintei Treimi”, ,,apărătorii Treimii”, ,,păzitorii dreptei credinţe” – cu astfel de epitete nobile îi cinsteşte Sfânta Biserică în imnurile sale liturgice, confirmând acea ceată desăvârşită, autentic apostolică, ca să spunem aşa, fiind ,,cei trei apostoli de după cei doisprezece”.

Este ca şi cum Biserica nu poate găsi laude vrednice de ei, cântând: ,,Cu ce podoabe de cântări vom încununa pe purtătorii de Dumnezeu”, ,,pe îngerii cei pământeşti şi pe oamenii cei cereşti”; ei sunt ,,apărătorii cei tari ai credinţei”, ,,stâlpii Bisericii”, ,,întărirea credincioşilor”, ,,mângâierea tuturor păcătoşilor”, ,,izvoarele cele ce izvorăsc apă, din care adăpându-ne, ne îndulcim sufletele”; ei sunt ,,surpătorii lui Arie şi apărătorii ortodocşilor”.

Aşa au fost aceşti mari Dascăli şi Părinţi ai Sinodului Ecumenic !Lumea 68

Şi noi suntem fericiţi că au ajuns până la noi nu numai istorisiri însemnate ale vieţii şi activităţii lor, ci şi lucrările lor scrise din inspiraţie cu adevărat dumnezeiască care, după cărţile Sfintei Scripturi, ar trebui să fie surse binecunoscute, citite în mod obişnuit de oricine doreşte să fie un creştin adevărat.

Aşa au fost aceşti mari Dascăli şi Părinţi ai Sinodului Ecumenic !

 

Sfinţii Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Grigorie Teologul

Icoană din secolul al XVII-lea, expusă astăzi în Muzeul de Istorie din Sanok, Polonia

 

Toţi trei au trăit în veacul al IV-lea d.Hr., care nu este numit pe nedrept ,,epoca de aur” a creştinismului. Sfântul Vasilie cel Mare şi Sfântul Grigorie Teologul au fost aproape de aceeaşi vârstă şi legaţi unul de altul printr-o mare prietenie duhovnicească, de care Sfântul Grigorie Teologul aminteşte cât se poate de mişcător în scrierile sale. Sfântul Ioan era mai tânăr ca ei, cu aproape 20 ani. O râvnă înflăcărată comună i-a unit pe toţi trei în cauza marii lor slujiri faţă de Biserica lui Hristos, şi a mântuirii sufletelor credincioşilor, pentru care ei au dobândit un renume atât de mare, câştigând proslăvire universală.

 

Sfântul Vasilie cel Mare s-a născut în anul 329, într-o familie în care mai mulţi membri, pentru cucernicia lor, au fost găsiţi vrednici de a fi incluşi în ceata sfinţilor. El a dobândit educaţia sa primară de la părinţii săi; în mod particular, mama sa, Sfânta Emilia, şi bunica sa, Sfânta Macrina, l-au povăţuit pe calea lui Dumnezeu. De tânăr, el a fost trimis la Constantinopol, unde a studiat cu vestitul ritor Livanius. După aceea, el a primit o educaţie filozofică în Atena, unde s-a întâlnit şi s-a împrietenit cu Sfântul Grigorie Teologul. Potrivit celui din urmă, ei au împărţit o cameră şi un mod de viaţă. Aveau un ţel comun, devotamentul lor unul faţă de celălalt a crescut încontinuu în intensitate.

,,Se părea, scrie Sfântul Grigorie, că în noi amândoi exista doar o strădanie – a face binele, şi doar o nevoinţă – a năzui dincolo de cele lumeşti, a trăi pentru binecuvântările ce vor să vină. Noi am păstrat compania prietenilor, de asemenea, dar a celor virtuoşi, nu a celor neruşinaţi, a celor iubitori de pace, nu a celor turbulenţi. Am cunoscut două căi: cea dintâi, şi de departe cea superioară, conducea către sfintele noastre biserici şi învăţătorii dinlăuntrul lor; cea de-a doua, şi neegală cu ea în vrednicie, conducea către învăţătorii în ştiinţele din afară. Alte căi – către spectacole, întruniri populare, ospeţe – le-am lăsat celor care le căutau”.

Când Vasilie s-a întors în patria sa, el a fost afierosit citeţ, şi apoi, împreună cu Grigorie, s-a dedicat nevoinţelor vieţii monahiceşti, cu care el s-a familiarizat când a vizitat Siria, Palestina şi Egiptul. El a întemeiat mai multe mânăstiri în propria sa patrie şi a scris un set de rânduieli care au o semnificaţie fundamentală pentru monahismul ortodox până astăzi.

La scurt timp după aceea, Biserica, zguduită de viforul ereziilor lui Arie, i-a chemat pe ambii prieteni, monahi, în slujba sa. Vasilie a fost hirotonit diacon, şi apoi, împotriva voinţei sale, preot, în oraşul Cezareea. Acolo el s-a angajat cu totul în lupta împotriva arienilor şi în lucrarea socială creştină. Cu prilejul unei înmormântări, el a rostit o predică atât de minunată, încât cei bogaţi au fost mişcaţi şi au deschis porţile grânarelor lor pentru cei flămânzi.

În anul 370, Vasilie a fost ales arhiepiscop al Cezareei Capadociei. Aici el a dus o luptă anevoioasă împotriva ereziei ariene, pe care împăratul Valens încerca să o introducă. Ca o consecinţă a strădaniilor sale excesiv de extenuante, şi în combinaţie cu ascetismul său strict, puterea sa fizică a fost slăbită atât de grav, încât el nu a ajuns la vârsta de 50 ani, trecând la Domnul în anul 379. Dar în pofida unei vieţi aşa de scurte, el ne-a lăsat o contribuţie nemăsurat de valoroasă la literatura patristică. Au ajuns până la noi 9 dintre cuvântările sale la Hexaemeron, în care el tâlcuieşte relatarea din Cartea Facerii, despre zidirea lumii; 13 cuvântări la psalmi; şi 25 predici în diverse împrejurări, în care el zugrăveşte extrem de grăitor sluţenia patimilor omeneşti şi inspiră aversiune faţă de ele ascultătorilor.

Cel mai valoros monument pe care ni l-a lăsat acest mare Părinte este rânduiala dumnezeieştii liturghii, care este săvârşită acum de 10 ori în an, şi de asemenea o serie de rugăciuni deosebite, profunde în conţinutul lor dogmatic şi înălţarea cugetului şi simţirii.

Pomenirea Sfântului Vasilie cel Mare este săvârşită în mod aparte pe 1/14 ianuarie, ziua morţii sale, împreună cu slujba Tăierii împrejur a Domnului, şi este săvârşită cu solemnitate şi bucurie.

 

Cel de-al doilea dintre aceşti mari ierarhi şi dascăli ecumenici, Sfântul Grigorie Teologul, s-a născut în anul 326 şi de asemenea dintr-o familie de mare virtute. Chiar înainte de a se fi născut, mama sa, Nonna, a făgăduit să-l afierosească lui Dumnezeu, şi pe urmă l-a crescut potrivit acestei dorinţe. El a primit o educaţie excepţională pentru acea vreme şi a devenit deosebit de apropiat de Sfântul Vasilie, pe când s-a aflat la Atena. Precum a mărturisit el însuşi, a socotit această prietenie ca una întâi spre binele său, apoi spre cea mai bună instruire.

La întoarcerea acasă, trăind în casa părinţilor săi, el s-a dedicat întru totul unei vieţi ascetice stricte, hrănindu-se cu pâine neagră cu sare şi apă, purtând haine aspre, şi cufundându-se cu asiduitate în studiul Cuvântului lui Dumnezeu. Dar nici această viaţă nu l-a mulţumit. Curând el şi prietenul său Vasilie s-au hotărât să plece în pustie. Acolo se rugau împreună, studiau împreună şi munceau împreună. ,,Din acea vreme, scrie el însuşi, am murit pentru lume şi lumea pentru mine”. Cu toate acestea, tatăl său, fiind deja episcop, şi având nevoie de un ajutor de încredere, l-a chemat pe fiul său de partea sa şi l-a hirotonit preot. La scurt timp după aceea, prietenul său Sfântul Vasilie, care devenise între timp arhiepiscop al Cezareei Capadociei, cu încuviinţarea părintelui Sfântului Grigorie, l-a hirotonit pe el episcop pentru nou-înfiinţatul scaun episcopal al oraşului Sasima. Însă, duşmanii săi nu l-au primit acolo şi el a rămas vicar al tatălui său chiar până la moartea acestuia. Suferind de o boală grea şi fiind tămăduit de aceasta, el s-a retras într-o biserică retrasă, unde s-a nevoit vreme de 3 ani în post şi rugăciune.

Dar un aşa de mare far călăuzitor nu putea rămâne multă vreme tăinuit. Episcopii şi credincioşii ortodocşi l-au ales pentru scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului. El a sosit acolo într-un moment în care dominaţia ariană era extrem de puternică şi ei dobândiseră controlul tuturor bisericilor. Sfântul Grigorie s-a stabilit în casa rudeniilor sale, unde puţinii ortodocşi au început să se adune pentru a-i asculta cuvântările. Prin predicile sale minunate, remarcabile prin cunoaşterea profundă a Scripturii, prin corectitudinea şi autoritatea argumentaţiilor, prin extraordinara simplitate a tâlcuirilor şi exprimarea precisă şi concisă, el a început să atragă mulţime de ascultători, printre ei aflându-se nu numai ortodocşi, ci şi arieni şi chiar păgâni. Pentru învăţătura sa teologică înaltă cu privire la Sfânta Treime, i s-a dat titlul de ,,Teolog”, după modelul ucenicului iubit al lui Hristos, Sfântul Ioan Teologul.

Încăperea în care el a început să propovăduiască, şi după aceea, biserica unde a început să săvârşească slujbe, a ajuns să fie cunoscută sub numele de ,,Anastasia”, care înseamnă înviere. Se nădăjduia că acolo va fi înviată Ortodoxia. Alegerea acestui nume a ajuns să fie îndrituită. În ciuda batjocurii şi insultelor pe care arienii le revărsau asupra Sfântului Grigorie, a pietrelor cu care aruncau în el, a criminalilor pe care i-au trimis după el, oamenii vedeau în el pe adevăratul lor păstor şi au început să se adune în jurul lui în felul în care fierul este atras de un magnet. Cu darul său însufleţit, puternic de a vorbi, pilda înălţătoare a vieţii sale personale, şi râvna sa profundă ca păstor, el biruia neîncetat duşmanii Bisericii, şi astfel, când împăratul ortodox Teodosie a urcat pe tron, arienii au fost izgoniţi din bisericile din Constantinopol.

Ajungând la putere, împăratul Teodosie l-a confirmat în mod oficial pe Sfântul Grigorie în scaunul de arhiepiscop al Constantinopolului. În anul următor, el a participat la lucrările celui de-al II-lea Sinod Ecumenic, care a condamnat erezia lui Macedonie, şi el a prezidat Sinodul după moartea Sfântul Meletie al Antiohiei († 381). Cu toate acestea, ca urmare a nemulţumirii anumitor episcopi de alegerea sa într-un scaun atât de înalt ca cel al capitalei imperiului, şi a neînţelegerilor şi dezbaterilor care s-au ivit mai târziu, el a renunţat de bunăvoie la poziţia sa şi s-a retras în oraşul său natal Arianzus, în apropiere de Nazianzus, unde a trăit până la sfârşitul vieţii sale în nevoinţe ascetice stricte († 389).

El este pomenit singur pe 25 ianuarie/7 februarie, Biserica întâmpinându-l pe el în imnele sale ca ,,mintea cea preaînaltă”, cu alte cuvinte, cea mai înaltă, şi lăudându-l pe el, căci ,,fluierul cel păstoresc al teologiei tale a biruit trâmbiţele ritorilor” şi ,,ai împodobit Biserica cu veşmântul Ortodoxiei, cel ţesut de sus”.

Multe dintre scrierile sale au ajuns până la noi. Printre ele se află cele 45 predici cu conţinut dogmatic şi moral. Deosebit de importante sunt învăţăturile sale, în care sunt expuse dogma Sfintei Treimi şi apărarea sa împotriva ereticilor. ,,Despre Sfânta Treime, scria el, vorbesc mai adesea decât respir”. Cuvântările sale sunt vestite pentru măreţia lor sfântă, autoritatea duhovnicească şi inspiraţia răsunătoare. Multe rânduri din cuvântările sale iscusite au fost folosite de scriitorii de imne ai Bisericii în canoanele şi stihirile pentru sărbătorile Naşterii lui Hristos, Paştelui şi Cincizecimii. În general, toate predicile sale se disting prin limpezimea, precizia, vigoarea şi metaforele sale, şi din această pricină mulţi l-au numit ,,poetul duhovnicesc”. Cunoscând personal nesiguranţa vieţii actuale, el a zugrăvit nestatornicia sa cu deosebită măiestrie, în trăsături de condei frumoase, puternice, spunând că ,,aici, totul este mâhnire pentru cei muritori … Totul este nestatornic, ca noi să putem păstra în noi înşine dragostea pentru Statornicie”.

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 68/ianuarie-februarie 2012 

 

 

 

PARTEA A II-A

Cel de-al treilea membru al ,,Treimii Sfinţilor Părinţi”, Sfântul Ioan Gură de Aur, a fost întrucâtva mai tânăr decât primii doi, însă şi pe el Biserica îl cinsteşte nu mai puţin decât pe ei, cântând: ,,Harul buzelor tale, precum lumina focului, strălucind puternic a luminat zidirea”. Aceasta ne aduce în minte cuvintele troparului Sfântului Vasilie cel Mare: ,,În tot pământul a ieşit vestirea ta, că acela a primit cuvântul tău”. De aici este limpede de ce în rânduielile Bisericii este stabilit ca prochimenul care este cântat pentru sfinţii apostoli să fie cântat şi la aceşti mari ierarhi: ,,În tot pământul a ieşit vestirea lor şi la marginile lumii graiurile lor” (Psalmi 18, 1). Căci în duh, tărie şi rod al propovăduirii lor, ei sunt cu adevărat ,,cei trei apostoli după cei doisprezece”, aşa cum îi slăveşte Biserica.

Sfântul Ioan Gură de Aur s-a născut în Cetatea Antiohiei, din părinţi bogaţi, de rang înalt şi totodată împodobiţi cu virtuţi. Tatăl său Secund, un ofiţer comandant, a murit pe când el era copil, iar mama sa, virtuoasa Antuza, a rămas văduvă la 20 ani. În pofida bogăţiei, poziţiei sociale şi a frumuseţii deosebite, ea nu s-a recăsătorit, ci mai degrabă s-a dedicat pe de-a întregul educării creştine a fiului ei. Ea l-a învăţat să se roage, ea însăşi îi citea din Sfânta Scriptură şi, în discuţiile pe care le purtau, îl învăţa morala creştină, dându-i o pildă deosebită prin viaţa ei personală. Darurile strălucite pe care le-a avut din naştere, Ioan le-a dezvoltat printr-o educaţie remarcabilă şi profundă. El a studiat retorica cu vestitul orator păgân Livanius. Deosebită este remarca acestui păgân despre mama Sfântului Ioan, Antuza: ,,Ce femei pline de vrednicie întâlneşti printre aceşti creştini !” Şi când Livanius a fost întrebat pe cine şi-ar dori să vadă ca urmaş al său, el a răspuns cu tristeţe: ,,Ioan, bineînţeles, dacă creştinii nu ne-ar lipsi de el”.

Devenind jurist la încheierea educaţiei sale şi dobândind un renume prin elocinţa sa, foarte repede Sfântul Ioan a fost dezamăgit cu totul de viaţa mirenească, s-a închis în casa mamei sale şi s-a dedicat nevoinţelor pustniceşti: rugăciune, post şi studiul Sfintei Scripturi. Împărtăşindu-se de sfântul botez la o vârstă matură, cum făceau mulţi în acele zile care se temeau de a comite un păcat grav după acea mare sfântă taină, el a fost rânduit citeţ. După moartea mamei sale, el a petrecut 4 ani într-un loc retras de lângă Antiohia şi 2 ani în izolare şi tăcere deplină, trăind într-o peşteră. Fragilitatea sănătăţii sale l-au făcut să revină în Antiohia, unde a fost hirotonit diacon şi numit în slujba săracilor. În acest mod, el a dobândit cunoştinţa tuturor aspectelor vieţii, care este atât de vizibilă în predicile sale minunate. Apoi, el a slujit ca preot în Antiohia vreme de 12 ani. Neobosit, el propovăduia nu mai puţin de o dată pe săptămână, şi uneori şi mai des. Predicile sale erau adesea întrerupte de aplauzele ascultătorilor săi, cărora de obicei le răspundea: ,,Ce sunt aplauzele voastre pentru mine ? Îmbunătăţiţi-vă modul de viaţă şi întoarceţi-vă către Dumnezeu – aceasta este cea mai mare laudă pe care o pot primi de la voi”.

În scurt timp, faima sa ca propovăduitor a răsunat în toată lumea creştină şi el a primit numele de ,,Hrisostom” – Gură de Aur, aşa cum odată în biserica plină de credincioşi l-a strigat cu voce tare, într-un moment de răpire, o femeie simplă care îi asculta predica.

Prin urmare, când a murit Patriarhul Nectarie al Constantinopolului, însuşi împăratul Arcadie şi-a exprimat dorinţa ca scaunul patriarhal să fie oferit Sfântului Ioan Gură de Aur. Temându-se că locuitorii Antiohiei nu-l vor lăsa pe iubitul lor păstor să plece, Asterie guvernatorul Răsăritului a lucrat prin şiretlic. El l-a invitat pe sfânt să viziteze locurile mucenicilor de lângă oraş, şi o caretă pregătită dinainte l-a dus la Constantinopol, unde el a fost înscăunat arhiepiscop al capitalei.

Prin acţiunile sale pline de energie pentru dezrădăcinarea rămăşiţelor arianismului, îmbunătăţirea vieţii duhovniceşti a clerului şi a turmei şi propovăduirea neîncetată, Sfântul Ioan Gură de Aur a câştigat iubirea plină de devotament a turmei sale aici, ca şi în Antiohia. Deopotrivă, el a atras ura violentă a anumitor episcopi, pe care i-a învinuit pentru încercările lor de a-i imita pe demnitarii bogaţi în viaţa lor luxoasă, ca şi ura multor bogaţi şi curteni de rang înalt pentru că i-a condamnat pentru inima lor împietrită, viaţa desfrânată şi iubirea de lux combinată cu dispreţul pentru cei săraci. În fruntea tuturor acestor nemulţumiţi se afla însăşi împărăteasa Eudoxia. Ea era o femeie preocupată de deşertăciunile vieţii şi hrăpăreaţă, care simţea că acuzaţiile Sfântului Ioan Gură de Aur o privesc şi pe ea.

Eudoxia l-a atras pe Arhiepiscopul Teofil al Alexandriei de partea ei şi toţi episcopii care erau nemulţumiţi de Sfântul Ioan s-au unit între ei împotriva lui. Într-un loc numit Stejarul aproape de capitală, ei au adunat un sinod şi întemeindu-se pe cele mai josnice, adesea absurde şi false acuzaţii, l-au condamnat pe Sfântul Ioan să fie depus din scaunul său şi caterisit. ,,Biserica lui Iisus Hristos nu a început cu mine şi nici nu se va sfârşi cu mine”, a spus Sfântul Ioan credincioşilor săi fideli, însă în aceeaşi noapte când abia părăsise oraşul, a avut loc un cutremur puternic. Înspăimântându-se de semnul limpede al mâniei lui Dumnezeu, împărăteasa s-a grăbit să-l cheme înapoi pe omul sfânt condamnat pe nedrept.

Cu toate acestea, pentru că Sfântul Ioan nu a încetat atacurile sale împotriva păcatelor înaltei societăţi, el a fost condamnat din nou la exil, de data aceasta fără proces. El a fost trimis mai întâi în Armenia, unde a trăit aproximativ 3 ani în oraşul Kukuz, apoi a fost trimis în cea mai îndepărtată cetate a imperiului, Pithiunt, pe malurile Mării Negre. A fost dus pe jos vreme de 3 luni de zile de soldaţi brutali, peste mulţi munţi, prin arşiţă şi ploaie torenţială. Pe drum, sfârşit de călătoria lungă şi tratamentul inuman al soldaţilor, el s-a oprit în Cetatea Comane. Sfântul Mucenic Vasilisc, ale cărui moaşte se aflau în acea cetate, i s-a arătat noaptea, spunându-i: ,,Îmbărbătează-te, frate Ioane, mâine vom fi împreună”. După ce a primit împărtăşirea cu sfintele taine, Sfântul Ioan şi-a încredinţat dreptul suflet în mâinile lui Dumnezeu, cu aceste cuvinte solemne: ,,Slavă lui Dumnezeu pentru toate !” Era 14 septembrie 407.

Astfel s-a împlinit în Sfântul Ioan ultima şi cea mai mare dintre fericirile rostite de Hristos Mântuitorul în predica de pe munte: Fericiţi veţi fi când vă vor ocărî pre voi şi vă vor goni şi vor zice tot cuvântul rău împotriva voastră, minţind pentru mine. Bucuraţi-vă şi vă veseliţi, că plata voastră multă este în ceruri (Matei 5, 11-12). Aceasta este o mare mângâiere pentru toţi cei care sunt prigoniţi pentru Adevărul lui Dumnezeu !

Sfântul Ioan Gură de Aur ne-a lăsat o moştenire literară mai mare decât a oricărui alt mare Părinte al Bisericii – cu totul 12 volume de lucrări duhovniceşti, sau aproximativ 12.000 pagini tipărite în ediţiile moderne.

În toate vremurile, Sfântul Ioan Gură de Aur a fost cinstit de toţi, şi astăzi este încă slăvit, ca cea mai deosebită şi neîntrecută pildă pentru cei care propovăduiesc. El a vorbit în mare parte fără a se pregăti dinainte, însă cu toate acestea, 800 din predicile sale consemnate au ajuns până la noi. Noi găsim în ele tâlcuit aproape tot Noul Testament şi multe părţi ale Vechiului Testament. Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur au un caracter moral practic: ele îşi stabilesc ca ţel păcătosul şi întărirea lui în virtutea creştină. În predici se poate simţi duhul iubirii sale sincere, frăţeşti pentru păstoriţii lui; în ele nu există nimic artificial, sunt foarte vii şi convingătoare. Limbajul lor este unul de o simplitate, claritate şi accesibilitate neobişnuită pentru înţelegere.

Predicile Sfântului Ioan Gură de Aur nu sunt exerciţii ale artei retorice, ci mai degrabă mijloace principale de educare a credincioşilor. Din această pricină, ele au cea mai apropiată relaţie posibilă cu viaţa ascultătorilor. El încearcă să folosească toate împrejurările acestei vieţi pentru a-i chema la pocăinţă şi a-i călăuzi pe calea virtuţii. În această privinţă, el a arătat o mare hotărâre, repetând adesea aceeaşi lecţie până când observa semne de îmbunătăţire, moment în care îşi exprima bucuria ca un adevărat părinte.

Cel mai deosebit monument al slujirii sale arhiepiscopale este sfânta liturghie, care îi poartă numele – liturghie care este săvârşită aproape zilnic în întregul an de slujbe, cu excepţia anumitor zile. De asemenea, el ne-a lăsat rugăciuni osebite.

Cele mai minunate din cuvântările şi lucrările sale sunt: Cartea curăţiei, Şase cuvinte despre preoţie – care îl zugrăvesc pe păstorul ideal, 12 cuvântări Împotriva anomienilor, 8 Cuvântări împotriva evreilor, cuvântarea despre rugăciune, milostenie, distracţiile publice Împotriva celor care merg la teatre, Cuvânt pentru Sfintele Paşti pe care îl citim mereu la sfârşitul utreniei pascale, Spre lauda Sfântului Apostol Pavel, Cuvânt spre lauda tuturor sfinţilor mucenici, predica de plecare rostită înainte de condamnarea sa şi multe altele.

 

O asemenea parcurgere cursivă a vieţii şi lucrării acestor trei mari ierarhi ne explică deja de ce Sfânta Biserică îi slăveşte cu astfel de laude măreţe, cântând:

,,Măreşte, suflete al meu, pe cele trei lumini printre ierarhi !
Măreşte, suflete al meu, pe întreita strălucire a Bisericii lui Hristos !
Măreşte, suflete al meu, pe cei care au luminat Biserica lui Hristos !
Măreşte, suflete al meu, pe cei trei păstori ai Preasfintei Treimi !
Măreşte, suflete al meu, pe cele trei raze ale întreitului soare !

Bucură-te treime a Părinţilor, mari paveze ale Bisericii, stâlpi ai dreptăţii, întărire a credincioşilor, cădere a ereticilor, care aţi păstorit turma lui Hristos cu învăţături dumnezeieşti şi aţi cultivat-o cu diferite virtuţi, dascăli străluciţi ai darului care aţi alcătuit legile pentru a fi împlinite întru Hristos, călăuze către ceruri, porţi ale raiului, rugaţi-vă lui Hristos să dăruiască mare milă sufletelor noastre”.Lumea 69

Şi de vreme ce fiecare dintre aceşti trei mari dascăli şi ierarhi ecumenici a avut închinătorii şi următorii proprii, pe care temei au început să apară între creştinii din secolele următoare chiar certuri, despărţiri şi vrajbe, unii numindu-se pe sine vasilieni, alţii grigorieni şi alţii ioaniţi, Sfinţii Părinţi înşişi au pus capăt acestor neînţelegeri. Ei s-au arătat împreună Episcopului Ioan al Evhaitei şi i-au dezvăluit că au aceeaşi vrednicie înaintea lui Dumnezeu. ,,Deci porunceşte, au spus ei, ca creştinii să lase neînţelegerea zadarnică. Precum ne-am sârguit în timpul vieţii pentru o unitate în duh, şi după mutarea noastră, noi năzuim cel mai mult pentru o unitate de cuget între credincioşi: stabiliţi o zi comună de prăznuire pentru noi toţi”.

 

Sfinţii Trei Ierarhi: Vasilie cel Mare, Ioan Gură de Aur şi Grigorie Cuvântătorul de Dumnezeu

 

Astfel că, în anul 1076, pe 30 ianuarie/12 februarie, Biserica a stabilit o singură prăznuire în cinstea celor 3 sfinţi dascăli şi părinţi ecumenici, de vreme ce ei sunt ,,cei trei preaînalţi următori şi slujitori ai Treimii, sabia cu trei tăişuri a darului”.

Şi ei sunt o mare pildă şi model de urmat pentru toţi ierarhii Sfintei Biserici Ortodoxe. Şi, prin mila lui Dumnezeu, în trecut au fost nu puţini următori vrednici ai acestor mari ierarhi, care s-au străduit să meargă pe urmele lor. În ce priveşte vremea de astăzi, prin viaţa şi faptele lor, aceşti mari Părinţi se dovedesc a fi o mustrare şi acuzaţie tăcută pentru mulţi ierarhi contemporani. Căci astăzi, în locul credinţei sincere, păstrării cu râvnă a Ortodoxiei curate, şi slujirii adevăratei Biserici care este dezinteresată până în punctul lepădării de sine, mulţi au aşezat modernismul, ecumenismul, oportunismul; în loc să fie bineplăcuţi lui Dumnezeu, să slujească lui Dumnezeu şi omenirii iubitoare de Biserică, slujesc puternicilor acestei lumi şi slăbiciunii omeneşti. Cei care tac din această pricină şi încearcă să ,,meargă în pas cu vremea”, sunt denunţaţi de Sfântul Mare Ierarh Grigorie Teologul, care a spus: ,,Prin tăcere este trădat Dumnezeu”. Şi acesta este cel mai puternic semn al îndepărtării de Dumnezeu care a început.

Doamne, mântuieşte-ne pre noi de aceste vremuri rele !

Episod apărut în ,,Catacombele Ortodoxiei”, nr. 69/martie-aprilie 2012