----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

INTRODUCERE

Astăzi se scrie, se vorbeşte şi se predică mult despre ecumenism, reuniunile ecumenice, unirea ecumenică a creştinilor, despre teologia ecumenică ş.a.m.d. Însă nu toţi cei care folosesc aceste cuvinte înţeleg ce înseamnă ‘ecumenism’.

Cuvântul ‘ecumenism’ provine de la grecescul oikoumene (a locui, a popula). Prin urmare, ecumeni este „pământ populat, locuit, oicumena”, şi la început prin acest cuvânt era desemnată o regiune a pământului nostru, populată cu oameni.

Şi Biserica lui Hristos, în vechime, prin cuvântul oicumena definea pământul şi locuitorii lui (Matei 24, 14; Luca 21, 25; Apocalipsa 3, 10; 12, 9). Respectiv, adjectivul ‘ecumenic’ înseamnă ‘universal’, adică privitor la întregul pământ şi populaţia lui. În greceşte, Sfânta Biserică Ortodoxă, de asemenea, se numeşte ‘universală’, fiind ca atare, căci Întemeietorul ei dumnezeiesc i-a menit să se răspândească asupra tuturor neamurilor care locuiesc pe pământ (Matei 28, 19; Marcu 16, 15).

Mişcarea ‘ecumenică’ din zilele noastre pretinde de asemenea la ‘universalitate’, însă substituie unitatea universală în credinţa cea adevărată prin unirea pur mecanică a diferitelor confesiuni, desprinse de la Ortodoxie şi străine ei, şi de aceea ‘ecumenismul’ de astăzi este un fenomen absolut nou. Ca idee, el a luat naştere la mijlocul secolului al XIX-lea în Anglia şi America, propunându-şi să unească diferitele confesiuni creştine, ce se autodenumeau greşit ‘Biserici’. Atingerea acestui scop este urmărită cu perseverenţă de către Consiliul Ecumenic al ‘Bisericilor’ (C.E.B.), fondat în 1948 la Adunarea din Amsterdam, cu centrul la Geneva.

Termenul modern de ‘ecumenism’ a fost inventat şi introdus în uz de John Mott (1865-1955), cunoscut lider francmason şi preşedinte al Y.M.C.A. Acest lucru s-a întâmplat la congresul Y.M.C.A., care şi-a desfăşurat lucrările în 1910 la Edinburg (Scoţia), sub preşedinţia lui Mott. Atunci a şi fost pus începutul mişcării ecumenice.

Este caracteristic faptul că John Mott nu a ales pentru desemnarea acestei mişcări cuvântul latin occidental ‘universalism’ (de la universum – univers), ci analogul grecesc ‘oecumenicos’ (de unde şi ‘ecumenism’), care se referă numai la Ortodoxie, ca religie cu adevărat universală. Evident, scopul făţiş şi imediat al acestei substituiri a fost tendinţa de a masca intenţia eretică printr-un termen ortodox, preluat din limba greacă, clasică pentru Ortodoxie, iar în perspectivă posibilitatea de a identifica, mai devreme sau mai târziu, Sinoadele Ecumenice cu ‘Consiliul ecumenic’ (C.E.B.), care în cele din urmă s-ar putea autoproclama ‘Sinod Ecumenic’.

Biserica Ortodoxă Rusă a formulat o acuzaţie argumentată corespunzător în Epistola Sfântului Sinod despre Adunarea a V-a a C.E.B. şi rezultatele ei, în care se arată: „Un alt pericol, care ameninţă grav unitatea creştină şi viitorul mişcării ecumenice după Nairobi, este iluzia, nutrită de unii participanţi la mişcarea ecumenică, precum că Consiliul Ecumenic al Bisericilor ar putea asigura un asemenea grad al apropierii ecumenice a Bisericilor-membre ale lui, încât una din viitoarele sale adunări generale se va transforma în sinod creştin ecumenic. A gândi astfel înseamnă a presupune că Consiliul Ecumenic al Bisericilor poate deveni, în viitor, un fel de ‘super-Biserică’”.

Aşadar, noţiunea de ‘universalitate’ care întotdeauna era atribuită doar Bisericii Ortodoxe, astăzi se aplică la o nouă mişcare, străină de Ortodoxie, zisă ‘ecumenică’. Asemănarea exterioară însă nu dovedeşte identitatea interioară. Aşa cum zice un proverb latin: „Si duo dicunt idem, non est idem”, adică: „Dacă doi spun una şi aceeaşi, nu este una şi aceeaşi”. La fel şi termenul de ‘ecumenism’ este folosit de Biserica Ortodoxă într-un sens, unicul adevărat, iar de ‘mişcarea ecumenică’ în cu totul altul.

Cu mult înainte de apariţia ‘ecumenismului’ genovez[1], a fiinţat, fiinţează şi pururea va fiinţa adevăratul ecumenism ortodox – ecumenismul, sau universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe, întemeiată de Domnul nostru Iisus Hristos cu scopul răspândirii prin ea, în lumea întreagă, a adevărului de revelaţie divină, vestit de Hristos, şi înfăptuirii mântuirii făgăduite de El. Noi îndrăznim să afirmăm că întru totul ţinem de acest adevărat ecumenism, antic şi veşnic nou, adică de universalitatea Sfintei Biserici Ortodoxe. Între acest ecumenism ortodox şi ‘ecumenismul’ genovez de astăzi există contradicţii flagrante şi deosebiri dogmatice profunde, de nedepăşit.

Din această cauză noi nu putem fi ‘ecumenişti’ în sensul modern al cuvântului, căci suntem ecumenişti adevăraţi ca membri ai Bisericii Ortodoxe, care de la întemeierea ei se numeşte ECUMENICĂ ! Aşa cum nu se poate să aparţii la două confesiuni diferite – de exemplu, nu este posibil ca, fiind un adevărat ortodox, să fii în acelaşi timp şi protestant – tot aşa nu se poate ca, fiind membru al Sfintei Biserici Ortodoxe Universale, să te încadrezi în mişcarea ecumenică, care mai ales în ultima vreme îşi impune tot mai insistent concepţiile, categoric străine Ortodoxiei.

Ecumeniştii genovezi supranumesc ecumenismul „mişcare a Sfântului Duh în epoca noastră”, socotind că se poate vorbi într-un chip nou despre Dumnezeu, despre Taina lui Hristos şi mai ales despre Sfânta Biserică, neglijând făţiş dogmele, canoanele ortodoxe şi Sfânta Tradiţie. Ortodoxia însă nu poate fi de acord cu aceasta; ea nu admite o nouă redactare a dogmelor, schimbarea canoanelor şi renegarea tradiţiilor ortodoxe seculare. Ortodoxia respectă cu stricteţe cele primite de la Domnul Iisus Hristos şi sfinţii Săi apostoli, căci vrea să rămână fidelă poruncii Sfântului Apostol Pavel: Drept aceea, fraţilor, staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră (II Tesaloniceni 2, 15). Deosebirea dintre concepţiile ecumenismului genovez şi învăţătura Sfintei Biserici Ortodoxe este atât de mare, încât este bătătoare la ochi chiar şi pentru un creştin ortodox neiniţiat în teologie, provocându-i o neîncredere firească faţă de mişcarea ecumenică.

Orice învăţătură religioasă neortodoxă este neplăcută lui Dumnezeu şi de-a dreptul păgubitoare, căci substituie îndrăzneţ prin minciună eretică învăţătura mântuitoare revelată de Dumnezeu. Prin aceasta ea mânie pe Dumnezeu şi Îl îndepărtează. În Sfânta Scriptură Dumnezeu mărturiseşte în repetate rânduri că nu numai cei care Îl înlocuiesc cu idoli, ci şi cei care propovăduiesc greşit despre El, Îi trezesc mânia. Iată ce citim în Cartea lui Iov: Şi a fost după ce au grăit Domnul toate cuvintele acestea lui Iov, zis-au Domnul către Elifas Temaniteanul: greşit-ai tu şi cei doi prieteni ai tăi, că nu aţi grăit înaintea mea nimic adevărat, precum robul meu Iov (Iov 42, 7). Un creştin luminat duhovniceşte ştie cât de groaznic este să crezi într-o învăţătură falsă despre Dumnezeu, care este Dumnezeul adevărului (Psalmi 30, 5), cât de groaznic este să falsifici dogmele dumnezeieşti, abătând astfel asupra ta dreapta mânie a lui Dumnezeu ! Nu întâmplător Sfântul Apostol Pavel sfătuieşte pe ucenicul său Timotei: Nevoieşte-te să te arăţi pe tine însuţi lămurit înaintea lui Dumnezeu, lucrător neruşinat, drept îndreptând cuvântul adevărului (II Timotei 2, 15).

Un merit al Ortodoxiei este acela că ea şi numai ea din toate aşa-numitele confesiuni creştine întotdeauna a învăţat şi învaţă adevărul despre Dumnezeu, despre Hristos, despre Sfânta Sa Biserică şi despre toate tainele dumnezeieşti, pe când celelalte confesiuni ţin adevărul întru nedreptate (Romani 1, 18). Ea păstrează neschimbate, de la bun început şi până astăzi, învăţătura descoperită de Dumnezeu şi Sfânta Tradiţie.

În Declaraţia participanţilor ortodocşi la Adunarea ecumenică de la Evanston (1954), s-a spus foarte potrivit că „Sfânta Biserică Ortodoxă este singura care a păstrat în toată plinătatea şi nevătămată credinţa ceea ce odată s-a dat sfinţilor (Iuda 1, 3). Şi asta nu datorită meritelor noastre, ci pentru că Dumnezeu vrea să păstreze comoara aceasta în vase de lut, ca mulţimea puterii să fie a lui Dumnezeu, iar nu din noi (II Corinteni 4, 7)”.

Aşa cum Sfânta Biserică Ortodoxă întotdeauna este devotată lui Dumnezeu şi ne învaţă adevărul despre El, tot aşa şi fiecare membru al ei trebuie să rămână credincios lui Dumnezeu şi să ţină neabătut învăţătura bisericească, pentru a nu-şi pierde apartenenţa la Biserică şi a nu se lipsi de mântuirea cea veşnică, potrivit crezului Sfântului Atanasie cel Mare: „Acel care vrea să fie mântuit, înainte de toate trebuie să ţină credinţa universală. Acel care n-o păstrează sănătoasă şi nevătămată, va pieri neîndoielnic pe veci !” Sfântul Ioan Teologul, Văzătorul de Taine ne porunceşte să nu schimbăm nimic din ceea ce am primit la început, adică să nu adăugăm nimic şi să nu scoatem nimic din ceea ce ne-a poruncit Însuşi Duhul Sfânt (Apocalipsa 22, 18-19), altfel pierdem posibilitatea de a fi părtaşi la viaţa dumnezeiască, de care se fac vrednici doar cei care au rămas credincioşi până la moarte (Apocalipsa 2, 10).

Acelaşi apostol al iubirii creştine a apărat cu tărie mărturisirea adevăratei credinţe: Oricine va veni la voi, şi nu va aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi lui: bucură-te; că cel ce îi va zice lui bucură-te, se va face părtaş faptelor lui celor rele (II Ioan 1, 10-11), şi de aceea cerea: Drept aceea voi ce aţi auzit dintru început, întru voi să rămână. Şi de va rămâne întru voi ce aţi auzit dintru început, şi voi în Fiul şi în Tatăl veţi rămâne (I Ioan 2, 24). Aceasta înseamnă că cel care nu rămâne în învăţătura descoperită de Dumnezeu şi lăsată nouă ca moştenire de Hristos prin sfinţii apostoli, va fi străin Treimii dumnezeieşti şi dătătoare de viaţă şi va pieri pe veci !

Ecumenismul de astăzi se îndepărtează de credinţa ortodoxă de veacuri şi se apropie de confesiunile heterodoxe, care, asemeni prietenilor lui Iov, nu vorbesc adevărul despre Dumnezeu, cum a vorbit robul lui Dumnezeu Iov. De aceea adevăratul creştin ortodox, pentru care mântuirea sufletului este cea mai mare răsplată a credinţei sale (I Petru 1, 9), nu poate rămâne indiferent faţă de ecumenism, care îşi dă silinţa să ne impună, în locul credinţei pe care o mărturisim, o concepţie despre lume străină şi cu totul greşită.

Ocupându-ne de problema ecumenismului şi a caracterului său păgubitor, noi am găsit, în cadrul cercetărilor, numeroase temeiuri foarte importante, care nu ne permit să-l simpatizăm şi să aderăm la el. Aceste principii ţinem să le împărtăşim tuturor adevăraţilor credincioşi şi celor care îşi doresc mântuirea veşnică întru Domnul nostru Iisus Hristos, în comuniune cu Sfânta Sa Biserică !

„Acel care, după ce a fost găsit adevărul, continuă să mai caute ceva, acela caută minciuna” (din Lucrările Sinodului VII Ecumenic).

„Cine nu doreşte să devină ucenic al adevărului, devine învăţător al rătăcirii” (Sfântul Leon cel Mare, papă al Romei).

„În zilele noastre adevărul este atât de întunecat, iar minciuna atât de adânc s-a înrădăcinat, încât niciodată nu vom desluşi adevărul, dacă nu-l vom iubi” (Pascal).

„Bunule Iisuse Hristoase ! În Biserica Ta sunt oameni care nu sunt apostolii Tăi şi care nu se roagă Ţie. ... Ei au uitat de Ierusalim şi au acceptat Geneva, unde au creat noi table ale legii. Dar şi tu, Geneva, care te-ai înălţat până la ceruri, vei pogorî în iad !” (Comp. Luca 10, 15). (Din cuvântul Patriarhului Ierusalimului Timotei († 1955) la sărbătoarea Sfintei Cincizecimi).

„Europa ne scoate din minţi; dar Europa aproape toată şi în toate s-a păgânizat. Nu este mai bine oare s-o lăsăm de capul ei ? Adevărata lumină a venit la noi din Bizanţ. Şi noi nu suntem copii mici, nu de ieri am ieşit la lumină. În curând se vor împlini o mie de ani de când credem în Domnul şi ţinem legea Sa sfântă. Şi în aceasta fie ca alţii să înveţe de la noi, după cum se şi cuvine: căci ADEVĂRUL NE APARŢINE !” (Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul).

Drept aceea voi ce aţi auzit dintru început, întru voi să rămână. Şi de va rămâne întru voi ce aţi auzit dintru început, şi voi în Fiul şi în Tatăl veţi rămâne (I Ioan 2, 24).

Mai mare bucurie decât aceasta nu am când auz că fiii mei umblă întru adevăr (III Ioan 1, 4).

Iar tu petreci întru cele ce te-ai învăţat şi te-ai încredinţat, ştiind de la cine te-ai învăţat (II Timotei 3, 14).

Că nu putem ceva împotriva adevărului, ci pentru adevărul (II Corinteni 13, 8).

„Să ştii că noi trebuie să slujim lui Dumnezeu, nu timpului” (Sfântul Atanasie cel Mare, Epistolă către Dracontie).

„Noi nu ne clintim în adevăr şi nu-l contrazicem, dar suntem pecetluiţi de acelaşi caracter al credinţei şi nădăjduirii noastre. Căci pe oamenii care cinstesc din toată inima pe Dumnezeu nimic nu poate să-i îndemne cu atâta putere la o idee comună, ca înţelegerea în învăţătura despre Dumnezeu; şi nimic nu înclină spre dezbinare atâta, cât înclină nepotrivirea în această învăţătură” (Sfântul Grigorie Teologul, Cuvântul 6, vers. 11, 12).

„Doamne, uneşte-i pe toţi în acelaşi cuget şi zămisleşte oameni însemnaţi, care să gândească la fel despre adevărata Ta credinţă şi dreaptă mărturisire” (Rugăciunea dinainte de moarte a Sfântului Chiril, dascăl al slavilor).

„Cea mai bună comuniune este comuniunea în credinţă şi în dragostea adevărată. ... Nu există nimic mai minunat, decât adevărul” (Sfântul Fotie, Scrisoare către Papa Nicolae I).

 


[1] N.r.: Autorii se referă la ecumenismul de la Geneva.