----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Principiul 5

Ecumenismul contestă canoanele apostolice 10 şi 45 îndreptate împotriva comuniunii în rugăciune cu ereticii

Canoanele respective interzic creştinilor ortodocşi, sub ameninţarea excomunicării, să se roage împreună cu persoanele excluse din Biserică. Canonul 10 apostolic prevede: „Dacă cineva se va ruga împreună cu un om excomunicat de Biserică, fie şi acasă, să fie excomunicat”. Tot astfel canonul 45: „Episcopul, presbiterul sau diaconul care s-a rugat cu ereticii, să fie excomunicat. Dacă însă îi va îngădui să celebreze o liturghie în calitate de slujitor al Bisericii, să fie depus din treaptă”.

Aceste canoane pot apărea prea drastice în epoca noastră a lepădării generale de credinţă. Dar ele au la temelie învăţătura de inspiraţie dumnezeiască a Bisericii: Însuşi Mântuitorul a pus începutul excomunicării de la Biserica Sa, spunând despre păcătoşii care nu s-au pocăit nici până în cele din urmă: Iar de nu-i va asculta pre ei, spune-l soborului; şi de nu va asculta nici de sobor, să-ţi fie ţie ca un păgân şi vameş (Matei 18, 17), şi să fie excluşi din Biserică.

Sfântul Ioan Teologul, ucenicul iubit al lui Hristos, supranumit de obicei „Apostolul iubirii”, îndrumă pe credincioşii creştini ortodocşi: Oricine va veni la voi, şi nu va aduce învăţătura aceasta, să nu-l primiţi în casă, şi să nu-i ziceţi lui: bucură-te; că cel ce îi va zice lui bucură-te, se va face părtaş faptelor lui celor rele (II Ioan 1, 10-11).

La prima vedere, aceste cuvinte ar fi în contradicţie cu spusele Mântuitorului din Predica de pe munte: Şi de veţi îmbrăţişa cu dragoste numai pe prietenii voştri, ce mai mult faceţi ? Au nu şi vameşii fac aşa ? (Matei 5, 47), deşi în fond nu există nici o contradicţie, căci Mântuitorul are în vedere dragostea creştinului faţă de duşmanii noştri (Iubiţi pe vrăjmaşii voştri (Matei 5, 44)), iar Sfântul Ioan Teologul se referă la eretici care sunt vrăjmaşii lui Dumnezeu, de aceea trebuie să ne ferim şi să-i ocolim, pentru că cel ce îi va zice lui bucură-te, se va face părtaş faptelor lui celor rele. Sfântul Apostol Pavel scrie şi el: Şi poruncim vouă, fraţilor, întru numele Domnului nostru Iisus Hristos, să vă feriţi voi de tot fratele ce umblă fără de rânduială, şi nu după predania care a luat de la noi (II Tesaloniceni 3, 6).

Din cele expuse rezultă că poruncile apostolice nu fac decât să repete şi să precizeze gândul exprimat în Sfânta Scriptură. Interzicerea de a comunica cu ereticii urmăreşte scopul de a nu lăsa ca erezia să se răspândească în mijlocul dreptcredincioşilor. Dar erezie este orice gând propriu, care vine în dezacord cu revelaţia dumnezeiască. În Biserica lui Hristos este inadmisibil ca fiecare să creadă în felul său: nimeni nu are dreptul să inventeze o credinţă proprie. Membrii Bisericii sunt datori ca aceeaşi să gândiţi între voi întru Hristos Iisus (Romani 15, 5), având o credinţă (Efeseni 4, 5). Iar celor prigonitori, care se pun împotriva adevărului, şi se supun nedreptăţii, mânie şi urgie (Romani 2, 8).

În opoziţie cu aceasta, „Declaraţia libertăţii religioase” ecumenică de la Amsterdam (1948) afirmă că „fiecare are dreptul să-şi aleagă credinţa” şi „fiecare persoană are dreptul să comunice cu alte (persoane) în scopuri religioase”. Este o contradicţie evidentă între hotărârile de la Amsterdam, pe de o parte, şi Cuvântul lui Dumnezeu şi pravilele apostolice întemeiate pe el, care exprimă glasul Bisericii Ortodoxe Universale, pe de altă parte.

Dacă cineva ar vrea să ne reproşeze, amintindu-ne că Sfinţii Apostoli mergeau la iudei şi păgâni, vom răspunde: da, mergeau, dar pentru a-i învăţa credinţa cea dreaptă, nu pentru a se lepăda ei înşişi de ea, precum unii ecumenişti ‘ortodocşi’. Sfântul Apostol Pavel, considerând că este dator tuturor – şi grecilor, şi barbarilor (Romani 1, 14) –, subliniază că s-a făcut tuturor toate ca, oricum, să mântuiască pe unii din ei (I Corinteni 9, 22).

Pentru doritorii de a rămâne credincioşi Ortodoxiei nu există altă cale, decât aceea de a urma tuturor poruncilor şi cerinţelor Bisericii Ortodoxe, care reprezintă stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15), ceea ce neagă majoritatea ecumeniştilor. „Încă în 1937, scrie profesorul G. Razumovski, participanţii la conferinţele ecumenice nu au fost de acord cu ortodocşii asupra noţiunii de Biserică şi nu au consimţit să recunoască necesitatea ei ca autoritate de neclintit în problemele credinţei. „Declaraţia libertăţii religioase” rupe definitiv cu Biserica: autoritatea ei nu este necesară, fiecare este lăsat să creadă şi să procedeze cum doreşte. În acest fapt noi vedem materializarea exclusiv a ideologiei protestante, în care omul se afirmă filozofic ca măsură a tuturor lucrurilor”.

Pentru adevăraţii creştini ortodocşi măsura tuturor lucrurilor sunt şi rămân dogmele şi canoanele adoptate la cele Şapte Sinoade Ecumenice, şi în special canoanele 10 şi 45 ale Sfinţilor Apostoli. Lămurind sensul lor, episcopul Ioan de Smolensk, canonist ortodox, scria: „Canoanele au calitatea de a ocroti pe creştinii ortodocşi nu numai de spiritul eretic, ci şi de indiferentism faţă de credinţa şi Biserica Ortodoxă, căci este o mare deosebire între a suporta în preajmă pe cei rătăciţi în credinţă ... şi a trăi cu ei în relaţii civile exterioare, pe de o parte, şi a intra cu ei fără discernământ în comuniune religioasă, pe de altă parte. Aceasta din urmă înseamnă că noi nu numai că nu încercăm să-i întoarcem la Ortodoxie, ci şi noi înşine şovăim în ea”.

Prin urmare, canoanele 10 şi 45 interzic categoric să ne rugăm împreună cu ereticii. Cu toate acestea, ecumeniştii ‘ortodocşi’ se roagă sistematic la adunările ecumenice cu diferiţi heterodocşi şi eretici, în consecinţă cultivându-şi indiferenţa faţă de Ortodoxie şi canoanele ei în aşa măsură, încât ajung să aprecieze ‘rugăciunea’ în comun cu heterodocşii drept o mare realizare a „iubirii de fraţi” !

Dar oare Sfinţii Părinţi în frunte cu Sfinţii Apostoli, creând canoane care interzic rugăciunea în comun cu ereticii, au fost străini de iubirea de fraţi ?! Dimpotrivă, Sfântul Fotie, patriarhul Constantinopolului, spune foarte lămurit: „Cea mai bună împărtăşire este împărtăşirea în credinţă şi în iubirea cea adevărată”.

În ultimul timp ‘rugăciunile în comun’ se transformă treptat în aşa-numitele ‘slujbe religioase ecumenice’, oficiate în timpul tuturor reuniunilor ecumenice. De exemplu, la sesiunea Comitetului Central al C.E.B., care a avut loc în Insula Creta, „membrii Comitetului Central au participat la o slujbă religioasă ecumenică, în cadrul căreia reprezentanţii protestanţi, care se pronunţă pentru inter-comuniune, s-au împărtăşit”. (Şi acest lucru s-a întâmplat pe pământ ortodox !)

Iată cum este descrisă, în articolul „O săptămână de rugăciuni ecumenice la Geneva”, rugăciunea ecumenică în comun care a avut loc în capitala Elveţiei. În biserica rusă a Naşterii Maicii Domnului, episcopul Vladimir de Zvenigorod a oficiat solemn liturghia în prezenţa unei mulţimi de ecumenişti heterodocşi. În timpul acestei liturghii ortodoxe, Apostolul a fost rostit de un vechi catolic, Evanghelia a fost citită de un romano-catolic, iar predica propriu-zisă a fost ţinută de dr. Vissert Houft, un protestant.

În Revista Patriarhiei Moscovei (1970, nr. 3, p. 6) citim despre o slujbă ecumenică pentru unitatea creştină, ţinută în una din bisericile moscovite. La ‘rugăciune’ au luat parte arhierei ortodocşi împreună cu reprezentanţi ai Bisericilor Armeană şi Romano-Catolică, cu pastori ai sectelor metodistă şi baptistă, cât şi cu clerici şi mireni ai altor confesiuni – ceva nemaipomenit şi neadmis de sfintele canoane.

În timpul celei de-a V-a Adunări Generale a C.E.B. de la Nairobi (decembrie 1975), ‘rugăciunea în comun’ a ortodocşilor şi protestanţilor a ajuns până la o asemenea îndrăzneală, încât unele delegaţii ortodoxe au trebuit să deplângă deschis consecinţele rugăciunilor ecumenice în comun, pentru că s-a dat preferinţă slujbei religioase protestante, iar faţă de cea ortodoxă „s-a comis o discriminare a vechii practici liturgice”. De aceea Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse, în frunte cu patriarhul Pimen, a remarcat, în „Epistola cu privire la cea de-a V-a Adunare a C.E.B. şi la rezultatele ei”, că: „La adunare, în momentele deselor slujbe religioase şi rugăciunilor publice, s-a făcut simţită o atmosferă artificial creată de exaltare, pe care unii erau înclinaţi s-o interpreteze drept acţiune a Duhului Sfânt. Din punctul de vedere ortodox, această situaţie poate fi calificată ca reîntoarcere la misticismul religios necreştin (adică la misticismul diabolic păgân), care nu poate contribui la crearea unui veritabil duh de rugăciune”.

Ceea ce s-a întâmplat la cea de-a VI-a Adunare a C.E.B. de la Vancouver din iulie-august 1983, a întrecut orice imaginaţie, căci a depăşit cadrul programului ecumenic al înaintării progresive. La 31 iulie a fost oficiată o ‘liturghie ecumenică’ alcătuită de reformistul Max Turian şi adoptată de Comisia Credinţă şi Organizare din Lima (Peru) în ianuarie 1982. Principalul făptaş al acestei ‘liturghii’ a fost arhiepiscopul de Canterbury, Rensy, secondat de şase protestanţi, dintre care două femei preotese: Carolina Patiazina-Torch (reformată din Indonezia) şi Elisabeth Lidel (luterană din Danemarca). În afara acestora la citirea Sfintei Scripturi şi la rostirea ecteniilor au luat parte şi ‘ortodocşi’, precalcedonieni şi romano-catolici. Episcopul catolic german Paul Verner a citit Evanghelia, iar episcopul ‘ortodox’ rus Chiril[1] (fost rector al Academiei Teologice din Leningrad, actualmente mitropolit al Smolenskului şi Kaliningradului), a rostit următoarele cereri prin ectenii: „Să ne rugăm pentru a putea dobândi în curând o legătură vizibilă în trupul lui Hristos prin frângerea pâinii şi binecuvântarea potirului în jurul aceleiaşi mese”. Caracterul profanator al acestor cuvinte ale ‘arhiereului ortodox’ nu mai are nevoie de comentarii.

Prin participarea lor la slujba ‘în comun’, toţi participanţii ‘ortodocşi’ au încălcat flagrant nu numai canoanele apostolice 10 şi 45, dar şi întreaga Tradiţie ortodoxă şi mai cu seamă interdicţia Sfântului Apostol Pavel, inspirată de Dumnezeu, ca femeile să înveţe pe creştini în Biserică (I Timotei 2, 12, I Corinteni 14, 34), şi cu atât mai mult să nu slujească ‘liturghia’ ! Pentru Adunarea a VI-a este caracteristică preamărirea accentuată a femeilor în spiritul emancipării secularizate la modă, care a condus în Biserica Anglicană la ridicarea femeilor la rangul de ‘preotese’ şi chiar de ‘episcopi’.

Ridicând în mod exagerat autoritatea femeilor, protestanţii uită de cea mai mare şi sfântă dintre femeile tuturor timpurilor – Preacurata Fecioară Maria, Maica aleasă de Dumnezeu a Domnului nostru Iisus Hristos. Şi aceasta în pofida faptului că Duhul Sfânt a proorocit prin gura ei că iată, de acum mă vor ferici toate neamurile (Luca 1, 48).

Preamărirea Maicii Domnului, care este legată de preaslăvirea ei, a început încă de la Buna Vestire, când Sfântul Arhanghel Gavriil a salutat-o pe ea, zicându-i: Bucură-te ceea ce eşti plină de dar, Domnul este cu tine, binecuvântată eşti tu între femei (Luca 1, 28).

Acelaşi lucru s-a întâmplat în timpul întâlnirii Prea Sfintei Fecioare Maria cu dreapta Elisaveta, care, umplându-se de Duhul Sfânt, a repetat cuvintele Arhanghelului: Binecuvântată eşti tu între femei, adăugând: Şi binecuvântat este rodul pântecelui tău (Luca 1, 42).

Proslăvirea Maicii Domnului a continuat şi mai târziu, când Domnul Iisus Hristos Îşi începuse propovăduirea publică, uimind poporul cu vorbele Sale pline de har (Luca 4, 22); atunci o femeie din norod şi-a ridicat glasul şi a zis: Fericit este pântecele care te-a purtat şi ţâţele care ai supt (Luca 11, 27). La aceste vorbe de laudă pentru Preacurata Sa Maică, Domnul a răspuns: Adevărat, fericiţi cei ce ascultă cuvântul lui Dumnezeu şi-l păzesc pre el (Luca 11, 28). În opoziţie cu aceste cuvinte ale Domnului, noua traducere engleză a Bibliei a înlocuit afirmativul „Da” al Domnului, care afirma preamărirea meritată a binecuvântatei Sale Maici prin profanatorul „Nu”, ca şi cum Maica Domnului s-ar afla mai prejos de orice femeie păcătoasă !!!

Prin urmare, protestanţii, care, neglijând Sfânta Tradiţie, se laudă că s-ar conduce strict după Sfânta Scriptură, în realitate păcătuiesc flagrant împotriva ei. În chestiunea pe care o discută referitor la hirotonirea femeilor ca ‘preotese’ ei pronunţă un insolent „da”, în timp ce Sfânta Scriptură spune un categoric „nu” (I Corinteni 14, 34). Pe când în problema proslăvirii celei mai sfinte şi binecuvântate femei – Prea Sfânta Născătoare de Dumnezeu – ei au îndrăzneala să spună „nu”, deşi Însuşi Domnul Iisus Hristos zice „Da” (Luca 11, 28).

Unde este mult trâmbiţata credinţă a protestanţilor faţă de Sfânta Scriptură ?

Deoarece:

 

1) Canonul 10 apostolic interzice intrarea în comuniune de rugăciune cu cei excomunicaţi;

2) Canonul 45 apostolic depune din treaptă pe orice cleric care a îngăduit ereticilor să oficieze în biserică orice slujbă în calitate de slujitori ai Bisericii;

3) protestanţii îşi permit libertăţi profanatoare în timpul ‘rugăciunilor’, iar la cea de-a VI-a Adunare a C.E.B. au participat la liturghia ecumenică ‘preotese’, considerăm drept un păcat de neiertat ca un creştin ortodox să fie ecumenist.

 


[1] N.r.: Actualul patriarh al Moscovei şi întregii Rusii.