----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Principiul 8

Ecumenismul pregăteşte Ortodoxia pentru abateri dogmatice în scopul unităţii ecumenice

A) Planurile ecumenice ale unificării

Ecumenismul, după cum am mai arătat, îşi propune să creeze un fel de unitate din confesiunile creştine dezbinate. Cu ajutorul dialogurilor şi consfătuirilor el încearcă să fabrice din pseudodoctrine unificate un gen de ‘adevăr’ pe care l-ar accepta grupările religioase conceptual eterogene, reunite sub egida sa, dintre care fiecare pretinde să-i fie recunoscută propria identitate în credinţă. Este evident că rezultatul unor astfel de eforturi nu poate fi realizarea adevărului, ci doar îndepărtarea definitivă de el, căci adevărul nu reprezintă o îmbinare de neadevăruri.

În pofida greutăţilor unificării, ecumeniştii speră să ajungă la ea pe calea dialogurilor, organizate în spirit ecumenic. Comitetul Central al C.E.B., convocat în 1971 la Addis-Abeba, susţine că „dialogul este un proces în cadrul căruia diferite persoane şi societăţi scapă de teamă şi neîncredere reciprocă şi se pătrund de o nouă încredere unii faţă de alţii ... Dialogul în înţelegerea religiei noastre (!), a unor noi relaţii între creştini şi heterodocşi, cum nu au mai fost altădată”. Ecumeniştii nu concep viitoarea unitate ca fiind una de monolit. „Dimpotrivă, scriu ei, noi suntem liberi şi trebuie să încercăm în comun să descoperim tradiţia vie a Evangheliei şi Bisericii în diversitatea contemporaneităţii în care trăim”. Aşadar, la temelia unităţii este pusă „diversitatea”, adică pluralismul. Ne întrebăm, ce fel de unitate va fi aceasta, de vreme ce ea presupune un pluralism dogmatic ?

Să evocăm unele proiecte şi eforturi de unire cu caracter local. În S.U.A. zece ‘Biserici’ americane încearcă să se reunească într-o singură ‘Biserică’ sub denumirea ‘Biserica Unită a lui Hristos’, în care „diferite poziţii dogmatice sunt considerate ca reciproc completându-se, şi nu reciproc excluzându-se”. În noua ‘Biserică’ trebuie să fie folosite „toate legendele bisericeşti (adică abaterile de la adevărata Tradiţie Sfântă) prin intermediul realizării contradicţiilor dogmatice istoriceşte condiţionate”, ceea ce înseamnă subminarea autorităţii absolute a dogmelor.

Un experiment similar se face şi în Anglia în sectele locale, care trebuie să se ‘unească’, începând cu Biserica Anglicană cu cele trei ramificaţii ale ei. În acest scop a fost creată o Comisie a unităţii bisericeşti, care la începutul anului 1975 a ajuns la următoarele concluzii: „Unitatea nu trebuie neapărat să însemne uniformitate ... Unitatea aparentă trebuie să se realizeze înainte de toate pe calea recunoaşterii reciproce a ierarhiei şi principiilor credinţei, ceea ce ne va face posibilă o diversitate în exprimare”.

Teologul catolic contemporan Albert Brandenburg caracterizează unitatea viitoarei ‘Biserici ecumenice’ în felul următor: ea va fi atotcuprinzătoare şi, în acest sens, catolică. Odată cu Papa Ioan al XXIII-lea a început o nouă interpretare a caracterului catolic, care a atribuit „o nouă dimensiune Bisericii, făcând loc tuturor celor scindaţi. Nu este vorba de revenirea la Biserica Romano-Catolică, ci de unirea în cadrul unei unităţi a celor mai diferite formaţii creştine ... Ele toate se unesc într-o unitate aparentă, păstrându-şi specificul şi fiecare recunoscând alte Biserici apostolice ... şi toate se află în comuniune euharistică”.

Într-un fel asemănător îşi imaginează viitoarea ‘Biserică ecumenică’ şi Filipp Potter, fostul secretar general al C.E.B.. Referindu-se la declaraţiile Adunărilor anterioare de la New Delhi (1961) şi Uppsala (1968), precum şi la conferinţa Comisiei Credinţă şi Organizare de la Salamanca (1973), el scria în ajunul celei de-a V-a Adunări de la Nairobi: „În sensul comunităţii ecumenice fiecare Biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică (!). Fiecare din aceste Biserici, reciproc legate printr-un singur botez şi o singură euharistie, recunoaşte ierarhiile celorlalte”.

În citatul reprodus este evidentă o înclinare considerabilă spre abateri dogmatice în scopul unităţii ecumenice. Potter vorbeşte despre o „comunitate sobornicească a Bisericilor”, în interiorul căreia „fiecare Biserică are puterea catolică şi universală deplină şi mărturiseşte una şi aceeaşi credinţă apostolică”. Cum ar putea însă credinţa apostolică a Bisericii Ortodoxe, cimentată prin succesiunea apostolică, să fie unită cu ortodoxia pestriţă a unor asociaţii liberale ce nu recunosc dogma despre Sfânta Treime şi neagă dumnezeirea Domnului Iisus Hristos, dar care în acelaşi timp sunt membri cu drepturi depline în C.E.B. alături de ortodocşi ? Şi cum ar putea asemenea asociaţii liberale să pretindă „putere universală deplină”, când noţiunea de universalism este identică noţiunii de ortodoxism, iar Ortodoxia înseamnă mărturisirea Adevărului total, universal ?!

În continuare Potter raţionează exclusiv despre cele două taine – botezul şi euharistia – care ar lega, chipurile, ‘Bisericile’ nominalizate între ele. După cum se vede, ca protestant ce este, el nu recunoaşte celelalte taine. Dar Biserica Ortodoxă ar putea oare, de dragul unei uniri de compromis cu ereticii, să renunţe la aceste taine ? „Noi credem, scria în secolul al XVI-lea Patriarhul Constantinopolului Ieremia al II-lea, că viaţa întru Hristos depinde de taine şi de la ele îşi ia începutul”.

Într-adevăr, ce fel de viaţă întru Hristos vom avea noi fără puterea deplină a tainelor bisericeşti rânduite de Dumnezeu ?! Să renunţăm la taina mirungerii, de exemplu, ar însemna să respingem darurile harice ale Sfântului Duh care ni se transmit prin ea, îndrumându-ne spre o viaţă duhovnicească cuviincioasă şi conducându-ne spre mântuire. Să renunţăm la taina pocăinţei (spovedaniei) ar însemna să nu avem iertarea păcatelor din partea preoţilor, cărora le este dată puterea să lege şi să dezlege (Matei 18, 18).

Despre euharistie, Potter vorbeşte ca despre o taină „care leagă Bisericile”. Dar ce fel de euharistie pot avea protestanţii, care nu succed apostolilor şi care consideră euharistia nu o jertfă ce ne sfinţeşte, ci doar o amintire. Între altele Domnul a spus celor care cred în El: Cela ce mănâncă trupul meu şi bea sângele meu, are viaţă veşnică, şi eu îl voiu învia pre el în ziua cea de apoi. Că Trupul meu adevărat este mâncare, şi Sângele meu adevărat este băutură (Ioan 6, 54-55). Credinciosul ortodox tinde spre dumnezeire, spre a se face părtaş firii dumnezeieşti a Domnului Iisus Hristos Mântuitorul (II Petru 1, 4), ceea ce nu poate fi dobândit altfel decât împărtăşindu-ne prin taine cu Hristos, altfel spus cu Pâinea vieţii, aceea care pogoară din cer şi dă lumii viaţă (Ioan 6, 33). Protestantul, care nu are această Pâine a vieţii, nu face decât să se lase copleşit de amintirea ei. Cum deci ar putea un ortodox să comunice cu el în euharistie ?

În fine, Potter aminteşte şi de recunoaşterea reciprocă a ierarhiilor. Ne întrebăm însă, cum ar putea Bisericile Ortodoxe să recunoască ierarhia protestantă, care încă de pe timpul lui Luther a rupt-o cu succesiunea apostolică ? Recunoscând acest lucru, înşişi ortodocşii s-ar priva de preţiosul dar al succesiunii apostolice, prin care se defineşte esenţa Ortodoxiei.

Cele trasate de fostul secretar general al C.E.B. în 1975 au căpătat în ultimul timp o realizare concretă în documentul ecumenic elaborat şi adoptat în ianuarie 1982 la reuniunea Comisiei Credinţă şi Organizare din Lima (Peru). Acest document – „Botezul. Euharistia. Slujirea”, în engleză abreviat „B.E.M.” – are drept scop elaborarea unui acord între toate ‘Bisericile’ C.E.B. în chestiunea celor trei taine: botezul, euharistia şi preoţia, dintre care ultima este substituită abil prin termenul mai general „Slujirea” (Ministry), probabil că din cauza problemei delicate pentru protestanţi, privind succesiunea apostolică a ierarhiei, care le lipseşte, deşi ei se încumetă să susţină că documentul elaborat la Lima „se bazează pe credinţa apostolică”. În capitolul II al documentului la care ne-am referit se afirmă propriu-zis următoarele: „Profesând în comun credinţa apostolică, Bisericile ar fi ajuns la recunoaşterea reciprocă deplină şi integrală a botezului, euharistiei şi slujirii”. Aşadar, în acest document sunt conţinute principalele teze ale articolului criticat mai sus al lui Potter, şi de aceea nu este de mirare că la Adunarea a VI-a a C.E.B. de la Vancouver din 1983 documentul B.E.M. a fost propus spre adoptare ‘Bisericilor’ reprezentante în C.E.B.

Cel mai trist este faptul că, în timp ce Bisericile reformiste au adoptat o atitudine destul de reţinută faţă de B.E.M., în rândul ortodocşilor acest document ecumenic şi-a găsit adepţi care deţin funcţii foarte înalte. Patriarhul ecumenic Dimitrie s-a grăbit, încă până la adunare, la 3 martie 1983, să facă o declaraţie, în care afirma că în documentul cu pricina „Biserica Ortodoxă a descoperit, spre satisfacţia ei, numeroase teze ale învăţăturii sale”. Pare suspect că cel mai de vază ierarh al Bisericii Ortodoxe a trecut sub tăcere importanta problemă a succesiunii apostolice, al cărei purtător el este. Dar dacă sarea se va strica, cu ce se va săra ? (Matei 5, 13).

Dr. Alexandru Papaderos, un grec din Creta, care şi-a pierdut orice orientare ortodoxă, citând cuvintele elogioase ale patriarhului Dimitrie, care, deşi au fost spuse în numele Bisericii Ortodoxe, nu sunt nicidecum obligatorii pentru Ortodoxie, le opune ironic avertismentul adresat acum patru secole de Patriarhul Constantinopolului Ieremia al II-lea teologilor din Tübingen: „Mergeţi pe calea voastră şi de acum înainte să nu ne mai scrieţi despre dogme” (a se vedea mai sus). „Spre deosebire de aceasta, scrie Papaderos, adunarea ecumenică reprezentativă, care a avut loc la Lima (1982), a lansat alt apel – de astă dată către toate Bisericile – în care a fost pusă din nou problema tainelor: botezul, euharistia şi slujirea ... Apelul nu reflectă poziţii diferite, căci datorită voinţei unice coordonate (!) a fost adoptat un text convergent unic (a se vedea explicarea termenului respectiv în articolul „Coexistenţă sau convergenţă ?” al mitropolitului Nicodim). Acest text ne-a fost propus spre bucuria noastră comună”. Autorul găseşte prilej de bucurie în ideea principală a B.E.M., care, după părerea lui, „este recunoscută astăzi de toţi, şi anume că acordul principal în problema botezului, euharistiei şi slujirii ... reprezintă principala condiţie preliminară a unităţii evidente a Bisericii ... Astfel, B.E.M. constituie una din cele mai importante etape pe calea ce duce spre o unire evidentă”.

Arătând că această cale nu este o linie dreaptă, ci o întoarcere înapoi, pentru o impulsionare înainte (procedeu iezuit), autorul declară cu vădită satisfacţie că „de astă dată este eliminată – sperăm că pentru totdeauna – metoda scolastică (!) de gândire prin intermediul întrebărilor şi răspunsurilor ... (prin această metodă, între altele, sunt alcătuite majoritatea catehismelor credinţei ortodoxe) ... Mai mult decât atât, continuă el, a fost respinsă teologia ‘pură’, ‘obiectivă’ şi ‘ştiinţifică’, deşi rezultatele ştiinţifice sunt în linii mari recunoscute”. Cele trei epitete subliniate, atribuite teologiei respinse de B.E.M., constituie trei lovituri fatale pe care Papaderos şi le aplică lui însuşi. De vreme ce B.E.M. o rupe cu teologia pură a Ortodoxiei, este normal că el cade într-o teologhisire necurată, adică eretică; de vreme ce B.E.M. anihilează teologia obiectivă a Adevărului dumnezeiesc este evident că păcătuieşte interpretând subiectiv, părtinitor adevărul; în sfârşit, de vreme ce B.E.M. neagă până şi caracterul ştiinţifico-academic al teologiei, atunci B.E.M. în zadar îşi laudă valoarea pseudoştiinţifică a teoriilor sale raţionaliste.

În cele din urmă, pentru a conferi o cât de mică nuanţă de evlavie raţionamentelor sale, Papaderos declară că „esenţial este nu ceea ce teologii spun Bisericilor, ci ceea ce le spune Duhul”. Ultimele cuvinte reprezintă o parodie profanatoare, la expresia frecventă în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul: Cela ce are ureche, auză ce Duhul zice bisericilor (Apocalipsa 2, 7, 11; 3, 13). Prin aceste cuvinte Duhul Sfânt exprimă voia lui Dumnezeu şi sentinţa asupra Bisericilor locale, care alcătuiesc Biserica lui Hristos.

Papaderos, negând criteriul Adevărului ortodox în teologie, îşi permite să proclame, chipurile, în numele lui Dumnezeu, ereziile ecumenice, camuflându-le cu numele Duhului. Sfântul Apostol Ioan Teologul ne învaţă însă: Iubiţilor, să nu credeţi pre tot duhul, ci să ispitiţi duhurile de sunt de la Dumnezeu ... Dintru aceasta cunoaştem duhul adevărului şi duhul înşelăciunii (I Ioan 4, 1-6).

Acest ‘duh al rătăcirii’ a inspirat şi a definit planurile expuse mai sus ale realizării ‘unităţii’ celor care fac falsă filozofie şi a celor care filozofează în Ortodoxie. Tot el a inspirat şi pe alcătuitorii documentului ecumenic B.E.M.

 

B) Situaţia lamentabilă a ecumeniştilor ‘ortodocşi’ în C.E.B.

Să nu creadă cumva ecumeniştii ‘ortodocşi’ că, atunci când va suna ceasul unirii, „Consiliul Ecumenic al Bisericilor” va fi deosebit de prevenitor cu Biserica Ortodoxă şi va lua în seamă dogmele şi canoanele ei. Dimpotrivă, totul va fi relativizat şi sacrificat în numele unirii generale (abaterii de la Ortodoxie). Acest lucru îl atestă deja atitudinea denigratoare a majorităţii ecumeniştilor din Vest faţă de revendicările ortodocşilor de a fi purtători ai adevărului. Nimeni nu recunoaşte aceste pretenţii. Revistele ecumenice consideră toate ‘Bisericile’, inclusiv Biserica Ortodoxă, ca nişte fenomene pur şi simplu istorice, şi nimic mai mult. Deopotrivă cu alte ‘Biserici’, Biserica Ortodoxă este pusă în rândul valorilor relative. Dr. Lucas Fischer, fost preşedinte al Comisiei Credinţă şi Organizare a C.E.B., propune tuturor ‘Bisericilor’ (deci şi celei Ortodoxe) să fie totdeauna gata, de dragul unirii, „să moară şi să renască” ...

Reprezentanţii ortodocşi din C.E.B. cu pretenţiile lor că adevărul nu rezidă decât în Ortodoxie sunt priviţi de ecumeniştii occidentali ca nişte ‘confraţi’ foarte ciudaţi, care le aduc în auz lucruri străine (Faptele Apostolilor 17, 20).

Încă din 1937, la reuniunea ‘Bisericilor’ creştine din Edinburg, s-a remarcat o atitudine similară a reprezentanţilor din Vest faţă de cei din Est, din care cauză ecumenistul rus din diaspora, profesorul Lev Zander scria: „La ora actuală, mişcarea ecumenică continuă să fie o organizaţie pan-protestantă cu participarea ortodocşilor, care par foarte străini şi exotici pentru ceilalţi”.

Dar poate că această atitudine s-a observat numai în anii ’30 ? Poate că de atunci încoace ortodocşii şi-au întărit poziţiile în C.E.B. ? Nicidecum ! Şi astăzi spiritul protestant al ecumenismului este caracteristic pentru C.E.B. Acest lucru l-a recunoscut până şi un ecumenist zelos ca mitropolitul Leningradului, Nicodim: „Pentru conştiinţa ortodoxă a fost clar de la bun început că încercarea de a colabora în C.E.B., şi cu atât mai mult participarea la el, va însemna inevitabil scufundarea în stihia protestantismului”.

Ortodocşii se confruntă în C.E.B. cu o totală neînţelegere din partea protestanţilor: „Este neîndoielnic că creştinii neortodocşi depun în general prea puţine eforturi pentru a înţelege Biserica Ortodoxă”. Mai mult: ei ajung până la a o învinui de faptul că „se încăpăţânează” în faţa „necesităţii înnoirii”.

Cu o astfel de atitudine a C.E.B. faţă de Biserica Ortodoxă ecumeniştii ‘ortodocşi’ nu au cum nădăjdui la o influenţă proprie pozitivă. Ei sunt trataţi doar cu surâsuri indulgente, în dorinţa de a-i afilia la spiritul protestantismului, ceea ce se şi întâmplă în realitate.

Protestanţii nu au nevoie de Ortodoxia noastră. Însăşi noţiunea de Ortodoxie a pierdut pentru ei acea profundă semnificaţie dogmatică pe care i-o atribuim noi. Ei nu recunosc Ortodoxia noastră ca fiind identică adevărului, căci, în opinia lor, există o mulţime de ‘ortodoxii’. După cum am arătat mai sus, protestanţii denumesc fără ezitare ‘Bisericile” monofizite ca fiind ortodoxe orientale, manevrând abil diferenţa aparentă dintre cuvintele „oriental” şi „răsăritean”, care, în fond, înseamnă una şi aceeaşi, cu scopul evident de a pune pe acelaşi plan adevărata Ortodoxie şi erezia. Filipp Potter scria fără echivoc: „Eforturile făcute în ultimele decenii îşi propuneau drept scop să cuprindă mai profund diferite ‘ortodoxii’ în mişcarea ecumenică pentru înnobilarea lor reciprocă şi corectare (!) ... Încercând să prezentăm lumii o mărturie generală, noi descoperim aspecte noi, comune ale credinţei, ce ne permit să formăm o ortodoxie sau o mărturisire mai plenară a credinţei noastre”. După cum rezultă din acest text, pentru ecumenişti, Ortodoxia ca atare nici nu există, ci abia se formează !

După cum recunoaşte dr. Lucas Fischer (fost conducător al Comisiei Credinţă şi Organizare a C.E.B.), protestanţii nu numai că nu pot accepta pretenţiile ortodocşilor că doar Biserica lor este singura Biserică adevărată, ci, auzind de acest lucru, se irită făţiş, şi se irită de aceea că îşi consideră propriile asociaţii protestante mai adevărate decât Biserica Ortodoxă. Se supără la rândul lor şi ortodocşii, reacţionând la această nervozitate, deşi lucrurile evoluează spre nivelarea treptată a confesiunilor. În procesul acestei ‘nivelări’ Biserica Ortodoxă, atât de scumpă pentru noi, se va depersonaliza treptat în compania numeroaselor ‘Biserici’ din cadrul C.E.B., toate urmând să fie recunoscute ca adevărate, căci sentimentul de „respect reciproc şi de acceptare a oricui ca discipol al lui Hristos se dezvoltă tot mai puternic”. În felul acesta, va veni era general ereticei „una sancta” – a super-Bisericii la care visează ecumeniştii occidentali. Aceasta şi este adunarea celor ce viclenesc (Psalmi 25, 5), prin care diavolul încearcă să înlocuiască adevărata Biserică a lui Hristos.

Despre aceasta din urmă încep a vorbi, din păcate, şi influenţi reprezentanţi ‘ortodocşi’ ai ecumenismului. De exemplu, actualul mitropolit al Elveţiei, Damaschin (reprezentant al patriarhului Constantinopolului) a declarat în Sicilia, în ianuarie 1975, cu ocazia săptămânii unităţii creştine: „A venit timpul să recunoaştem existenţa „Bisericii în afara Bisericii” în puterea ei deplină, Biserică a cărei unitate rezidă în esenţa credinţei, însă fără a lichida sau relativiza propria noastră poziţie ecleziologică”. Ultimele cuvinte ale acestei fraze odioase au menirea, probabil, să liniştească pe creştinii ortodocşi, sugerându-le că concepţia lor despre Biserică ar rămâne intactă. În realitate însă nu este decât un tertip, fiindcă în alt loc mitropolitul Damaschin a declarat în legătură cu dialogul susţinut cu catolicii: „În procesul dialogurilor noastre bilaterale şi multilaterale nu trebuie să ne aşteptăm ca cealaltă parte să înceteze a fi ceea ce este; trebuie s-o acceptăm ca pe o realitate obiectivă”.

Prin urmare, deopotrivă cu învăţătura ecleziologică ortodoxă, mitropolitul Damaschin recunoaşte ca având valoare egală orice altă concepţie, fie şi cea mai eretică, despre Biserică, de genul „Bisericii în afara Bisericii”.

Însă de vreme ce această ‘Biserică’ nouă, necunoscută nouă din istorie, nu este Biserica Ortodoxă, ci se află în afara ei, atunci ea nu poate fi nimic altceva decât o sinagogă a satanei despre care se vorbeşte în Apocalipsa Sfântului Ioan Teologul (2, 9; 3, 9), cu care diavolul încearcă să înlocuiască adevărata Biserică a lui Hristos.

Despre ea citim în Psaltire: Urât-am adunarea celor ce viclenesc, şi cu cei necredincioşi nu voiu şedea (Psalmi 25, 5) şi îi lipseşte de pacea harului Său pentru că nu se pocăiesc. Să ne ferească Dumnezeu de participarea la această adunare a celor ce viclenesc şi de forţele ecumenice obscure care o pregătesc.

Teologii anglicani, protestanţi şi romano-catolici amintiţi mai sus, care au recunoscut în mod obiectiv că singură Biserica Ortodoxă nu s-a abătut de la adevăr, rămânându-i credincioasă şi de neclintit, reprezintă doar puţinii savanţi imparţiali. Oricât de mult ne bucură prin declaraţiile ce le fac, ei nu pot influenţa stările de spirit predominante în cercurile ecumenice, antiortodoxe în esenţa lor. Chiar şi creşterea numărului reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe locale în C.E.B. nu va aduce pe heterodocşi la adevăr, dacă aceştia nu vor manifesta bunăvoinţă. Creşterea numerică a ortodocşilor nu va contribui decât la pieirea unui număr şi mai mare de suflete ortodoxe. În epoca noastră ateistă satana este deja dezlegat şi îi este îngăduit să înşele toată lumea (Apocalipsa 12, 9; 20, 7). Iată taina fărădelegii se lucrează (II Tesaloniceni 2, 7). Devine evidentă lepădarea de credinţă a celor care dragostea adevărului nu au primit ei ca să se mântuiască, ci au găsit plăcere în nelegiuire (II Tesaloniceni 2, 10-12).

Sunt lipsite de temei presupunerile că într-o bună zi toate societăţile eretice vor veni la adevărata Biserică a lui Hristos, neschimbată din vechime şi până astăzi. Protestanţii, pentru care Ortodoxia este un fenomen străin şi exotic, comandă după bunul plac, domină şi guvernează în C.E.B., iar reprezentanţii ortodocşi, colaborând pe teren ecumenic, sunt obligaţi să li se conformeze, sacrificând astăzi canoanele care interzic rugăciunea în comun şi contactul cu ereticii, pentru ca mâine, când va veni o generaţie nouă, reeducată în spirit ecumenic, să înceapă a face concesii în dogmele ortodoxe.

 

C) Primele abateri de la dogme

În ultima vreme, ecumeniştii ortodocşi insistă tot mai energic asupra abaterii de la dogme în calitate de necesitate necondiţionată pentru depăşirea sciziunilor. În raportul prezentat la consfătuirea din 1948 de la Moscova, „Mişcarea ecumenică şi Biserica Ortodoxă”, profesorul preot I. Coman spunea că la reuniunile ecumenice se subliniază frecvent că „în creştinism există o realitate esenţială, în cadrul căreia ne putem uni, şi există realităţi secundare, care ne separă. Această realitate esenţială o reprezintă viaţa, devotamentul sufletesc faţă de Hristos şi întrajutorarea frăţească. Iar realităţile secundare sunt dogmele, slujba religioasă şi organizaţiile bisericeşti”.

Aşadar, ecumenismul consideră dogmele drept ceva secundar. Acest spirit de decădere morală pătrunde pe nesimţite în conştiinţa participanţilor la mişcarea ecumenică lăsându-şi de pe acum amprentele. Suntem personal în relaţii cu ecumenişti ‘ortodocşi’ care consideră că Ortodoxia ar trebui să adopte pseudoînvăţătura occidentală cu privire la filioque în scopul unirii. Printre ei a fost răposatul mitropolit al Leningradului, Nicodim. Cel mai marcant ecumenist dintre ierarhi – răposatul patriarh al Constantinopolului, Athenagor – a declarat deschis că este gata, în numele unirii cu creştinii occidentali, „să le lase doctrina lor despre filioque”. O declaraţie trădătoare de această natură este cu atât mai lamentabilă şi absurdă, cu cât în ultimul timp unii teologi romano-catolici încep a renunţa la filioque. De pildă, iezuitul Paul Anrie scrie: „Epoca este favorabilă dispariţiei filioque din Simbolul credinţei ... Personal, socot filioque un semiadevăr, adică o semierezie”.

În realitate însă, filioque nu este doar o erezie pe jumătate, ci o erezie crasă, care denaturează principial dogma despre Sfânta Treime prin introducerea în ea a unui element ambiguu şi distrugător. Pentru a ne convinge de natura eretică a învăţăturii despre filioque, este suficient să facem o mică trecere în revistă a istoriei.

Biserica veche – atât răsăriteană, cât şi cea apuseană – ne-a învăţat întotdeauna, în baza Sfintei Scripturi (Ioan 15, 26), că Sfântul Duh purcede veşnic doar din Tatăl, carele este singurul început în sânul Sfintei Treimi. Părerea că Sfântul Duh ar purcede „şi de la Fiul” transformă pe Fiu în al doilea început alături de Tatăl şi introduce o divizare în Sfânta Treime. Învăţătura Bisericii Ortodoxe este formulată în Simbolul credinţei de la Niceea: „Cred ... şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă Făcătorul, carele din Tatăl purcede”. Invariabilitatea acestui Simbol al credinţei este ferm condiţionată de importante canoane ale câtorva Sinoade Ecumenice (II, 1; III, 78; IV, 1).

Cu toate acestea, Biserica occidentală a introdus în imuabilul Simbol al credinţei doctrina despre purcederea Duhului Sfânt şi „de la Fiul” (filioque), apărută în secolul al V-lea ca opinie particulară în Apus. Sub presiunea politică a Imperiului Franc, această învăţătură greşită a fost adoptată mai întâi în Spania, după care s-a extins în tot Occidentul. Biserica Romană, în persoana papilor ortodocşi (de exemplu, Leon al III-lea), a urmat dogma bisericească veche, şi abia la începutul secolul al XI-lea (anul 1014) a recunoscut oficial doctrina despre filioque. Ulterior această pseudoînvăţătură a trecut, prin tradiţie, la protestanţi. Neadevărul ei dogmatic, care creează dualitate de principii Dumnezeului Treimii, a fost demonstrat elocvent de Sfântul Fotie, patriarh al Constantinopolului (secolul al IX-lea) şi de Sfântul Marcu, mitropolit al Efesului (secolul al XV-lea), învăţătura despre filioque fiind întotdeauna considerată o erezie.

Cu toate acestea, în timpul nostru în instanţe ortodoxe superioare se sugerează ideea compromisului în această chestiune dogmatică importantă pentru facilitarea apropierii ‘Bisericilor’. Cei care manifestă disponibilitate nechibzuită pentru abateri dogmatice probabil că nu se tulbură câtuşi de puţin că intră în conflict cu Sfinţii Părinţi, care au luptat până la ultima suflare împotriva acestei false învăţături, cu Sinoadele Ecumenice care au apărat inviolabilitatea Simbolului credinţei, iar mai mult ca orice cu Însuşi Domnul Iisus Hristos, care ne-a descoperit nouă că Duhul Sfânt purcede de la Tatăl (Ioan 15, 26).

Patriarhul de Constantinopol, Athenagor, cel dintâi care a propus să se facă o concesie în chestiunea privind filioque, nu putea vorbi în numele întregii Ortodoxii, căci el nu reprezenta Biserica Universală a lui Hristos. Începând cu anii ‘20 ai secolului nostru, Patriarhia de la Constantinopol a început să introducă în Ortodoxie spiritul degradării, şi de aceea, în ciuda „primatului onorific” formal, ea nu poate pretinde rolul de purtător de cuvânt al Ortodoxiei. Ea a fost aceea care, în 1920, a lansat mesajul nefast către „toate Bisericile creştine aflate în lumea întreagă”, mesaj în care se declara posibilitatea comuniunii reciproce a diferitelor „Biserici creştine”, în pofida deosebirilor dogmatice existente între ele. Ea a lansat fatidica reformă calendaristică, promulgată de ‘congresul pan-ortodox’ din 1923. În sfârşit, patriarhul Athenagor a anulat cu de la sine putere, în decembrie 1965, excomunicarea impusă Bisericii Romane încă în 1054, fapt prin care – potrivit estimării personale a Patriarhului Ierusalimului, Benedict († 1980) – a dat o lovitură distrugătoare Ortodoxiei în favoarea papismului.

Opinia patriarhului Athenagor referitoare la filioque a dat un exemplu urât teologilor ortodocşi instabili, care au început a crede că filioque nu este o erezie. În paginile revistei ortodoxe ,,Vestnik Russkogo zapadno-evropeiscogo patriarşego Ekzarhata” („Mesagerul Exarhatului patriarhal rus vest-european”) s-a încins o discuţie despre filioque între doi europeni, care au adoptat Ortodoxia. Olivier Clement, pasionat de concepţia greşită a unităţii Bisericii în spiritul ecumenismului, publicând în revista respectivă (1971, nr. 73-74) articolul „Schisma între Est şi Vest şi tentativele de unire în Evul Mediu”, denaturează grav învăţătura ortodoxă clară despre Sfânta Treime, care exclude totalmente falsa doctrină occidentală despre filioque, şi sugerează ideea că, în numele apropierii de heterodocşi, ar fi cazul să se facă o mică concesie pseudoînvăţăturii privind purcederea veşnică a Sfântului Duh „şi de la Fiul”.

Această propunere a alertat grav pe monahul ortodox olandez (în prezent ieromonah) Ilarion (van Epenhoisen), care a criticat abaterile dogmatice ale lui Olivier Clement, opunându-i citate din lucrarea în limba franceză a profesorului Vladimir Losski „După chipul şi asemănarea lui Dumnezeu” (Paris, 1976). La începutul articolului său, inserat în aceeaşi revistă, părintele Ilarion afirmă că Olivier Clement „se află sub influenţa puternică a patriarhului Athenagor, care ar vrea parcă să demonstreze – prin atitudinea sa – că trebuie să sacrificăm teologia de dragul apropierii ecumenice”. Această presupunere s-a confirmat foarte curând – în anul următor, 1972 – când, cu prilejul încetării din viaţă a lui Athenagor, Olivier Clement a publicat într-o carte separată discuţiile avute cu el.

Ecumenismul acţionează extrem de perfid. Pregătind cu prudenţă nimicirea adevărului, el lansează ideea împărţirii dogmelor în esenţiale şi „neesenţiale”. Ultimele, adică, ar putea fi sacrificate în scopul păstrării în credinţă a „esenţialului”. Aşa gândeşte, de exemplu, profesorul Liverie Voronov, profesor de teologie la Academia Teologică din Petersburg care apreciază ca fiind „ortodocşi prin esenţă” pe actualii discipoli ai confesiunii precalcedoniene, condamnată la Sinodul IV Ecumenic pentru erezie. El raţionează despre problemele aparent „secundare ale credinţei”, recomandând să procedăm pentru înlesnirea procesului de familiarizare reciprocă cu aceşti „ortodocşi în esenţă”, la o „delimitare minuţioasă a dogmelor ecumenice necesare (necessaria) de celelalte adevăruri ale credinţei, care fac parte din categoria dubia”. Divizarea tezelor dogmatice în „dogme ecumenice necesare” şi „chestiuni secundare ale credinţei”, în rândul cărora părintele Liverie a inclus şi problema purcederii veşnice a Sfântului Duh de la Tatăl, demonstrează că teologul ortodox este influenţat de tendinţele antiortodoxe.

Sus-numitul a săvârşit un mare păcat împotriva dogmaticii ortodoxe, plasând unele adevăruri ale credinţei în categoria celor ,,îndoielnice, dubia, deşi acestea, constituind un obiect al învăţăturii bisericeşti, reprezintă incontestabil adevăruri revelate de Dumnezeu: dacă însă ele sunt îndoielnice, nu-şi au locul printre adevărurile credinţei. A vorbi însă despre adevăruri „îndoielnice” înseamnă a propaga în domeniul dogmelor bacilul distrugător al îndoielii, ceea ce nu se cuvine nicidecum să facă un profesor de teologie dogmatică ortodoxă.

Sfântul Vichentie de Lerini scrie în „Memoriul” său: „Este suficient o singură dată să dai frâu liber minciunii necredinţei, ca ... îmi este groază să spun, ce pericol înfiorător va urma din pricina distrugerii şi nimicirii credinţei. Dacă am renunţa la o anumită parte a adevărului universal, atunci, ca şi cum din obişnuinţă, vom începe a renunţa treptat şi la celelalte părţi ale lui, una câte una. Iar mai târziu, după ce am renunţat la fiecare parte, una câte una, ce va urma în sfârşit, dacă nu respingerea totală a întregului ?!”

Ceea de ce se temea atât de mult Vichentie de Lerini începe a se împlini în zilele noastre şi, pe deasupra, în proporţii înfricoşătoare, căci influenţa degradantă a ecumenismului asupra Ortodoxiei n-a cuprins numai pe unii teologi aparte, ci şi autorităţile superioare ale Bisericilor locale, care sunt legate de C.E.B. prin calitatea lor de reprezentante în acest organism. Nu trebuie să uităm că hotărârile celei de a III-a Adunări a C.E.B., în timpul căreia Bisericile Ortodoxe locale s-au făcut membre ale C.E.B., prevăd unirea tuturor confesiunilor creştine tocmai pe calea concesiei multor principii bisericeşti. În hotărârea a treia se arată clar că realizarea unirii implică „lichidarea şi regenerarea a numeroase forme ale vieţii bisericeşti cunoscute nouă”. În acelaşi spirit s-a pronunţat şi dr. Lucas Fischer în apelul către Biserici, citat mai sus, de a fi gata „totdeauna să moară şi să renască”. Pentru noi este evident că dispariţia treptată a formelor vieţii bisericeşti, jinduită de ecumenism, reprezintă o prevestire de rău augur a distrugerii canoanelor şi dogmelor ortodoxe.

 

D) Staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat (II Tesaloniceni 2, 15)

În vara anului 1968 amintitul dr. Fischer a subliniat, în referatul prezentat la congres, că „unul din principalele obstacole care stau în calea unirii Bisericilor este strânsa legătură a acestora cu trecutul lor, cu tradiţia istorică”. S-a făcut o aluzie delicată, dar directă, că şi Biserica Ortodoxă ar trebui s-o rupă cu Sfânta Tradiţie, adică cu dogmele şi canoanele, s-o rupă – în ierarhie ascendentă – cu Sfinţii Părinţi, cu Sfinţii Apostoli, cu Însuşi Domnul nostru Iisus Hristos, ceea ce este identic cu autonimicirea Ortodoxiei.

Sfântul Apostol Pavel ne învaţă cu tărie: Staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră (II Tesaloniceni 2, 15). „Cuvântul” este predania orală, iar „epistolia” este Tradiţia, înscrisă în Sfânta Scriptură. Apostolul Pavel apreciază la fel de înalt şi una, şi alta. Este semnificativă expresia staţi, care înseamnă: nu vă mişcaţi nici în dreapta, nici în stânga. Rămâneţi fermi şi neclintiţi în datinile ce vi s-au transmis. Respectaţi învăţătura, fără a admite în ea nici un fel de schimbări, după cum s-a spus aceasta în Vechiul Testament: Nu trece hotarele vechi, care le-au pus părinţii tăi (Pildele lui Solomon 22, 28).

Aceeaşi idee este exprimată de Sfântul Apostol Pavel şi în alte locuri, ca de exemplu: O Timotee, lucrul cel încredinţat ţie păzeşte-l (I Timotei 6, 20). Sfântul Vichentie de Lerini explică astfel aceste cuvinte: „Păzeşte Predania. Ce înseamnă Predanie ? Ceea ce ţi s-a încredinţat să păstrezi, şi nu să deformezi ceea ce ai primit; ceea ce trebuie să urmezi, nu să întemeiezi”.

Astăzi militanţii ecumenişti cer Bisericii Ortodoxe să renunţe la cele transmise ei de Sfinţii Apostoli şi Sfinţii Părinţi – la dogme şi canoane, care constituie Tradiţia ei sfântă, principiile ei seculare.

Fostul secretar general al C.E.B. dr. Vissert-Houft, în prelegerea sa ţinută pe tema „Iată toate s-au înnoit” declară făţiş că în viitoarea ‘Biserică’ ecumenică nimeni nu va dispune de „un hotar aparte pentru confesiunea sa”, că va fi greu „să intri în ea din punctul de vedere al criteriilor oficiale” (adică al dogmelor şi canoanelor) şi că „Bisericile care nu doresc să accepte înnoirea nu vor putea servi cauza ecumenică”.

Dacă însă fruntaşii veterani ai ecumenismului se exprimă cu suficientă precauţie, tinerii lor discipoli cheamă cu mai multă îndrăzneală să se atenteze la principiile sfinte ale Bisericii. Stephen Roze, într-un articol introductiv publicat în revista „Risk” (!) fondată de el în 1967 pe lângă secţia de tineret a C.E.B., scrie: „Avem nevoie de câţiva păcătoşi îndrăzneţi, care şi-ar sufleca mânecile pentru ... a urni din loc structurile bisericeşti (adică dogmele şi canoanele) şi a forma conştiinţa universală”.

Un „păcătos îndrăzneţ” s-a găsit în persoana fostului secretar al C.E.B., dr. Potter, care a declarat făţiş, în august 1973, cu ocazia jubileului de 25 de ani al C.E.B., că în scopul unirii ecumenice noi trebuie să fim gata pentru „dispariţia treptată a legilor şi structurilor istorice înapoiate, care împiedică (chipurile) planurile lui Dumnezeu faţă de poporul Său (!) ... În acest proces, continuă Potter, nu este neapărată nevoie să căutăm un consens. Nu unanimitatea importă, ci comunicarea în cadrul colaborării şi al disputelor, însoţită uneori de corectări reciproce şi împărtăşire în comun”.

Aşadar, ecumenismul protestant pretinde că ar realiza planurile lui Dumnezeu, însă le realizează în chip antihristic, chemând la abandonarea legilor şi structurilor bisericeşti, negând necesitatea unanimităţii în credinţă şi îndemnând pe toţi membrii săi la împărtăşirea în comun. Toate acestea sunt absolut inadmisibile pentru creştinii ortodocşi, care cunosc foarte bine că unanimitatea în dreapta învăţătură constituie una dintre cele mai necesare condiţii preliminare pentru participarea la viaţa plină de har a Bisericii şi, în special, pentru a fi admis la sfânta împărtăşanie. Sfântul Apostol Luca mărturiseşte că erau toţi apostolii împreună adunaţi la un loc (Faptele Apostolilor 2, 1) şi că credincioşii erau aşteptând întru învăţătura apostolilor şi întru împărtăşirea şi întru frângerea pâinii şi întru rugăciuni (2, 42). După cum vedem, mai întâi este subliniată stăruinţa în învăţătura apostolică, după aceea, ca o urmare participarea la împărtăşanie şi rugăciuni. Urmând Sfânta Scriptură şi Sfintele Predanii, Sfânta Biserică Ortodoxă întotdeauna a respectat această rânduială plină de har, cerând mai întâi armonie şi unanimitate în învăţătură, adică în dogme şi în canoane, şi după aceea lăsând pe credincioşi să se împărtăşească dintr-un singur potir.

Ecumenismul, dimpotrivă, plasează pe locul întâi „cuminecătura”, îndepărtând pe plan secund cercetarea disensiunilor şi litigiilor dogmatice. În felul acesta C.E.B. legalizează de fapt fărădelegea, adică „împărtăşania” dreptcredincioşilor cu strâmbcredincioşii, fără a le cere ascultare şi unanimitate în adevăr, după cum cereau atât de categoric Sfinţii Apostoli (Romani 2, 8, 14, 25; Galateni 3, 1; I Petru l, 22). Sfânta Biserică nu cunoaşte o asemenea practică, condamnând-o odată pentru totdeauna ca fiind vicioasă şi inadmisibilă.

Pentru C.E.B., desigur, tradiţia bisericească amintită este inacceptabilă, împiedicând înfăptuirea planurilor antiortodoxe. Pentru a submina statornicia Bisericii Ortodoxe în respectarea Sfintei Tradiţii, ecumenismul protestant vorbeşte despre o „multitudine de tradiţii”. În opinia lui, fiecare asociaţie bisericească are propria sa tradiţie. Şi toate aceste „tradiţii” sunt declarate egale ca valoare şi semnificaţie. În cazul în care numeroasele „tradiţii” sunt abil substituite şi nivelate, Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe nu mai are în ochii ecumeniştilor nici o superioritate asupra „tradiţiilor” altor ‘Biserici’.

Proaspăt inventata doctrină despre Tradiţie şi „tradiţii” se află în vădită contradicţie cu interpretarea ortodoxă seculară a Sfintei Tradiţii, atât de bine expusă şi apărată de neuitatul mitropolit al Moscovei, Filaret. Potrivit lui, „adevărata şi Sfânta Tradiţie nu înseamnă doar transmiterea scrisă şi orală a învăţăturilor, canoanelor, hotărârilor, obiceiurilor, ci de asemenea şi transmiterea nevăzută şi efectivă a harului şi sfinţirii”. De aceea adevărata Tradiţie este posibilă doar în Biserică, unde se revarsă necontenit harul Sfântului Duh, care dezvăluie adevărul şi ne îndrumă către el.

În acest sens Biserica îşi păzeşte cu râvnă Sfânta Tradiţie de confundarea ei cu tradiţiile umane, eronate şi distrugătoare (comp. Coloseni 2, 8). Propunându-şi să submineze structurile bisericeşti şi să formeze o „conştiinţă mondială”, ecumeniştii îndrăznesc să impună Sfintei Biserici Ortodoxe poziţia lor. Iată de ce este atât de periculos pentru Bisericile Ortodoxe locale să participe în calitate de membri ai C.E.B.. După cum vom arăta mai jos, C.E.B. începe treptat a cere membrilor săi supunere disciplinară pentru a-şi atinge scopurile ecumenice, care nu au nimic comun cu idealul credinciosului creştin ortodox – mântuirea veşnică a sufletului (Matei 16, 26; I Petru l, 9). Referindu-se la declaraţia celei de-a VI-a Adunări a C.E.B., în care se afirmă că acum se deschide „o pagină nouă în istorie”, secretarul general al C.E.B., Potter, într-o scrisoare din 11 octombrie 1983 adresată Patriarhului Moscovei şi al întregii Rusii, Pimen, aminteşte acestuia despre „angajamentul şi legământul ce ne uneşte” (?!).

Potrivit proorocirilor Mântuitorului şi ale Sfinţilor Apostoli, lumea nu merge spre pocăinţă, ci spre pierderea credinţei (Luca 18, 8), nu spre primirea adevărului, ci spre o tot mai mare abatere de la el (II Tesaloniceni 2, 2-12), prin ceea ce se şi pregăteşte epoca viitoare a antihristului, care duce la pieirea veşnică. Credincioşii s-ar putea salva de la această pieire nu prin ecumenism, ci doar printr-o adâncă pocăinţă, prin renunţarea la falsele învăţături şi reîntoarcerea la Adevărul descoperit de Dumnezeu, pe care trebuie să-l păstrăm şi să-l păzim ca pe ochii din cap, aşa cum ne învaţă Cuvântul lui Dumnezeu.

Adu-ţi aminte cum ai luat şi ai auzit, şi ţine (Dumnezeiasca Tradiţie), şi te pocăieşte (Apocalipsa 3, 3).

Este drept, Adevărul dumnezeiesc, singur de la sine, nu ne va salva, dacă nu-l vom traduce în fapte. Sfântul Simeon Noul Teolog, reproducând gândul patristic: „Ce folos este să fii cucernic în credinţă şi păcătos în viaţă”, îl parafrazează: „Ce folos este să crezi drept, dar să trăieşti în fărădelege ?”

Această idee este întemeiată pe Cuvântul lui Dumnezeu, căci Mântuitorul zice: Nu tot cel ce îmi zice mie: Doamne ! Doamne ! va intra întru împărăţia cerurilor, ci, cela ce face voia Tatălui meu, care este în ceruri ... Depărtaţi-vă de la mine, cei ce lucraţi fărădelegea ! (Matei 7, 21-23). Cunoaşterea duhovnicească nu salvează de la sine pe nimeni, dacă nu este întărită prin fapte. Din această axiomă însă nu se poate trage concluzia că nu ar avea importanţă şi una, şi alta. Un creştin ortodox cultivat îşi dă seama că o viaţă dreaptă plăcută lui Dumnezeu nu este cu putinţă fără o credinţă dreaptă. Nu poate fi contestată însemnătatea adevărurilor dogmatice în lucrarea mântuirii. Însuşi Mântuitorul spune în rugăciunea arhierească către Dumnezeu-Tatăl: Şi aceasta este viaţa cea veşnică, ca să te cunoască pre tine unul adevăratul Dumnezeu şi pre care ai trimis, pre Iisus Hristos (Ioan 17, 3). Despre Sfântul Apostol Ioan Teologul, supranumit apostolul iubirii, se spune în slujba lui: „Aşa cum este plin el de iubire, este plin şi de cuvântul lui Dumnezeu” (Vecernia, 26 septembrie, Slavă la „Doamne, strigat-am ...”).

În lumina revelaţiei dumnezeieşti se vede că nu orice faptă ‘bună’ este plăcută lui Dumnezeu, căci ea poate fi inspirată de porniri păcătoase. Doar credinţa ortodoxă dreaptă ne învaţă să înţelegem corect lumea şi, prin urmare, să facem fapte cu adevărat bune. Fără de credinţă nu este cu putinţă a bineplăcea lui Dumnezeu (Evrei 11, 6). În lumea necredinţei şi a nedreptei credinţe, credinţa cea dreaptă este atât de necesară, încât cel care o va păzi în sufletul său împotriva potrivnicelor vânturi ateiste ale contemporaneităţii, acela va fi mântuit prin ea în ciuda tuturor încercărilor fatale care vin asupra acestei lumi, şi mai cu seamă la Judecata de Apoi a lui Hristos, aşa cum a făgăduit Însuşi Mântuitorul: Pentru că ai păzit cuvântul răbdării mele, şi eu te voiu păzi pre tine de ceasul ispitei, ce va să vină preste toată lumea, ca să ispitească pre cei ce locuiesc pre pământ (Apocalipsa 3, 10). Aceeaşi semnificaţie au cuvintele Domnului Iisus Hristos: Deci, tot cela ce va mărturisi pre mine înaintea oamenilor, voiu mărturisi şi eu pre dânsul înaintea Tatălui meu, care este în ceruri (Matei 10, 32).

Pentru a dobândi mântuirea prin dreapta credinţă, credinciosul trebuie să aibă grijă de puritatea ei şi s-o păzească de falsificări. Sfântul Ierarh Teofan Zăvorâtul zice: „Credinţa, fiind de origine nepământească, nu poate fi supusă schimbărilor pământeşti. În ea nimic nu poate fi înlăturat sau schimbat: nici în mărturisire, nici în legile vieţii, nici în modul de săvârşire a tainelor, nici în tipicul şi structura bisericească. Sfânta noastră credinţă, în întreaga ei alcătuire, este vindecătoarea noastră, conţinând diferite feluri de doctorii pentru toate neputinţele noastre. Dar aşa cum leacurile materiale au putere doar atunci când conţin toate componentele cerute de reţetă, la fel şi sfânta noastră credinţă este tămăduitoare pentru noi doar atunci când o păzim în totalitatea ei fără orice ştirbiri şi schimbări. Luaţi dintr-un component oarecare sau înlocuiţi-l cu altul, şi el îşi va pierde puterea de vindecare. Înlăturaţi ceva din structura credinţei şi Bisericii, sau adăugaţi (de pildă, filioque), sau schimbaţi, sau transformaţi, şi ea va înceta să mai fie pentru voi tămăduitoare şi mântuitoare. Fără integritatea ei noi nu avem mântuire. De aceea Însuşi Domnul o păzeşte ca ochii din cap. În lume totul este în mişcare şi schimbare, însă sfânta noastră credinţă stă şi va sta neschimbată. Duşmanul mântuirii noastre ştie că toată „tăria şi puterea de tămăduire a credinţei depinde de invariabilitatea ei sau de această imobilitate categorică, şi de aceea încearcă în fel şi chip s-o atragă în torentul schimbărilor omeneşti: plăsmuieşte erezii, aţâţă ambiţii deşarte ... – face uz de orice pentru a introduce oarecare schimbări în structura ei dumnezeiască şi a-i nimici astfel puterea”.

În cuvântul rostit cu prilejul jubileului de 50 de ani al Academiei Teologice din Petersburg, Sfântul episcop Teofan, rector al acestei Academii, subliniază convingător principala deosebire dintre Adevărul inspirat de Dumnezeu şi cunoaşterea ştiinţifică umană: „Învăţăturile umane, toate tind spre ceva nou, cresc, se dezvoltă, şi este firesc, fiindcă ele nu au adevărul, ci doar îl caută ... Pentru noi însă, şi adevărul, şi căile spre adevăr au fost stabilite pentru totdeauna. Noi deţinem adevărul, şi toată truda noastră este îndreptată spre a-l însuşi, şi nu spre a-l descoperi. Acolo a devenit lege: înainte, înainte ! Iar în ce priveşte învăţătura noastră, ni s-a spus de sus: Staţi neclintiţi (comp. II Tesaloniceni 2, 15). Ceea ce ne rămâne de făcut este să ne afirmăm şi să afirmăm pe alţii. În acest sens şi învăţătura noastră se caracterizează prin mişcare-extindere; însă nu în domeniul adevărului, ci în domeniul celor care sunt pătrunşi de adevăr şi ascultă de el. Datoria noastră este să transmitem şi să insuflăm Adevărul lui Dumnezeu fiecărei generaţii noi”.

Aceasta este atitudinea ortodoxă faţă de Adevărul revelat de Dumnezeu. El ne-a fost dat odată pentru totdeauna (Iuda 1, 3). El este de neschimbat. Nimic nu se poate scoate din el (Apocalipsa 22, 19) şi nu i se poate adăuga (Galateni 1, 8). Noi trebuie să trăim în conformitate cu el şi cu prevederile lui (Matei 7, 24), căci cela ce va face şi va învăţa, acela mare se va chema întru împărăţia cerurilor (Matei 5, 19).

Ecumenismul nu împărtăşeşte această concepţie ortodoxă despre adevăr. El nu-l preţuieşte drept mântuitor, ci încearcă să-l minimalizeze, propagând vederi de compromis în rândul adepţilor săi despre aşa-zisa „mobilitate a structurilor bisericeşti”, ceea ce este egal cu trădarea. Mitropolitul Leningradului, Nicodim, a fost el însuşi ecumenist, însă a remarcat „acel fapt trist din punct de vedere ortodox, că în Constituţia revăzută a C.E.B., în care se acordă multă atenţie enumerării funcţiilor acestui organ, nu se vorbeşte nimic despre unitatea credinţei ca scop al mişcării ecumenice”. Ecumenismul încearcă să realizeze unirea pe ruinele Ortodoxiei, şi nu pe temelia Adevărului ortodox. O astfel de unire însă nu poate fi plăcută lui Dumnezeu, care voieşte ca toţi oamenii să se mântuiască şi la cunoştinţa adevărului să vină (I Timotei 2, 4).

Pacea ecumenică declarată la conferinţe şi adunări se dovedeşte ireală şi lipsită de har. Sfinţii Părinţi condamnă o astfel de pace. Sfântul Ioan Gură de Aur zice: „După mine, pacea nu este aceea care se ţine pe saluturile şi mesele comune fără rost, ci pacea întru Dumnezeu este cea care vine de la unirea duhovnicească. Mulţi distrug astăzi tocmai această unire, când, dintr-o râvnă nechibzuită, neluând în seamă hotărârile noastre şi dând mai multă importanţă celor iudaice, socotesc pe iudei drept învăţători care merită o încredere mai mare decât părinţii noştri”.

Sfântul Maxim Mărturisitorul (anul 662), fost martor al unor teribile inovaţii eretice şi compromisuri ruşinoase în credinţă, făcute chipurile în numele păcii, a rostit cuvinte remarcabile în faţa trimişilor împărăteşti, veniţi la el în temniţa din Vizia pentru a-l determina să facă concesii în favoarea ereziei monofizite: „Cercetând inovaţiile apărute în timpurile noastre, noi găsim că ele au atins cea din urmă măsură a răului. Vedeţi ca nu cumva, sub pretextul păcii, să ne pomenim molipsiţi de acea lepădare de credinţă, despre care Apostolul lui Hristos a spus (II Tesaloniceni 2, 3, 4) că va cuprinde lumea înainte de venirea antihristului”. Cât de actuale par aceste cuvinte ale marelui mărturisitor, care a suferit până la sânge pentru credinţa ortodoxă ! Compromisurile în domeniul credinţei, întreprinse în numele oricăror ‘idealuri’ pământeşti, niciodată n-au dat rezultate bune, întrucât ele constituie un păcat grav faţă de Adevărul mântuitor pe care ni l-a descoperit Dumnezeu.

 

E) Sfântul Vichentie de Lerini – luptător pentru statornicia credinţei

Potrivit ideologiei ecumenismului, religia trebuie să servească omenirii pentru atingerea scopurilor pământeşti ale acesteia, pe când, după cum s-a exprimat Sfântul Vichentie de Lerini, „datoria noastră este să urmăm religia încotro ne conduce ea, şi nu să conducem religia încotro vrem noi”, sau: „Trebuie să avem mare teamă de păcatul greu al trădării credinţei şi abaterii de la Ortodoxie”. ,,Niciodată n-a fost îngăduit, nu este îngăduit şi nu va fi îngăduit să li se întoarcă creştinilor ortodocşi ceea ce ei nu au primit anterior”, declară el.

Caracterizând inovaţiile eretice contemporane, potrivnice dogmelor şi canoanelor ortodoxe, Sfântul Vichentie le asemuieşte unei „alodoxii”, căci „ereticii îşi venerează concepţiile întocmai aşa cum păgânii venerau pe zeii lor”.

Aşa cum în Vechiul Testament Dumnezeu Se mânia pentru cinstirea „altor zei”, la fel şi astăzi El Se mânie pentru abaterea de la adevărurile dogmatice ale Ortodoxiei şi pentru adoptarea diferitelor inovaţii propuse în abundenţă de C.E.B.

„Cu adevărat ortodox este acela care este legat cu tot sufletul de Biserică, de trupul lui Hristos, care nu pune nimic mai presus de credinţa universală în Dumnezeu – nici autoritatea, nici dragostea, nici talentele, nici elocvenţa, nici filozofia cuiva – ci, dispreţuind toate acestea, stă în credinţă ferm, statornic şi neclintit, socotind de datoria sa să respecte şi să creadă doar în ceva despre care se ştie că a fost respectat unanim din vechime de către întreaga Biserică Universală. Iar dacă află că un lucru, că ceva necunoscut a fost introdus ulterior de cineva unilateral, fără acordul celorlalţi, sau chiar împotriva voinţei tuturor sfinţilor, atunci el neagă acest lucru, căci nu face parte din credinţa cea adevărată, ci este doar o ispită ... Fericitul Apostol Pavel, în Epistola întâia către Corinteni, scrie: Că trebuieşte să fie şi eresuri între voi, ca cei lămuriţi să se facă arătaţi între voi (I Corinteni 11, 19). Apostolul spune acestea de parcă „cei vinovaţi de erezii nu sunt stârpiţi îndată de Dumnezeu tocmai ca să iasă la iveală cei vrednici, adică să se vadă cât de mult, de adevărat şi de neclintit iubeşte fiecare credinţa sobornicească. Şi de bună seamă, de îndată ce apare vreo inovaţie, devine evidentă greutatea boabelor şi uşurinţa plevei. Atunci foarte uşor se spulberă de pe arie tot ceea ce nu gravitează spre ea: unii îşi iau zborul nu se ştie încotro, alţii sunt atât de alarmaţi, încât se tem ca nu cumva să piară: le este ruşine, şi sunt încurcaţi, nefiind nici morţi, nici vii, căci au primit în ei otravă atât cât să nu-i omoare, dar nici nu le-o digeră stomacul: nu le provoacă moartea, dar nici nu-i lasă să trăiască. Vai, este o stare vrednică de milă !”

Prin ultimele cuvinte, Sfântul Vichentie de Lerini prevesteşte starea actualilor ecumenişti ‘ortodocşi’. Ei au înghiţit atâta otravă ecumenică încât stau răstigniţi între Ortodoxie şi ecumenism, căci ei înşişi nu ştiu ce să facă – să apere valorile seculare ale credinţei străbune sau să alunece tot mai jos pe calea compromisurilor. Sfântul Vichentie le arată acestor oameni că, însuşindu-şi inovaţiile, deşi în aparenţă ţin credinţa cea veche, treptat se abat totuşi de la ea şi, pe neobservate, se desprind de la Ortodoxie. „Dacă ei vor începe a amesteca ce este vechi cu ce este nou, ce este sfânt cu ce este străin, necurat, acest obicei se va extinde inevitabil asupra întregii Biserici, astfel încât în ea nu va mai rămâne nimic neatins, nimic nevătămat, nimic întreg, nimic neîntinat, iar acolo unde altădată era sanctuarul Adevărului curat şi nepătat, acolo în cele din urmă se va face o casă necurată a rătăcirilor mârşave şi păcătoase. Dea Domnul ca harul Lui să abată această murdărie de la minţile noastre ! Fie ca această nesocotinţă să rămână celor păcătoşi ! Biserica lui Hristos însă, cea care păzeşte cu grijă şi atenţie dogmele încredinţate ei spre păstrare, niciodată nimic nu schimbă în ele, nimic nu reduce, nimic nu adaugă, ce-i aparţine nu înlătură, ce este de prisos nu alătură, ce este al ei nu pierde, ce este străin nu-şi însuşeşte”.

Acest raţionament al Sfântului Vichentie despre caracterul neschimbător al Bisericii lui Hristos în învăţătura ei dogmatică este just şi important pentru toate timpurile. Biserica stă acolo unde a fost pusă de dumnezeiescul ei Întemeietor. Ea nu se schimbă, însă mulţi membri ai ei, atraşi de ispita lumii acesteia, se schimbă şi o trădează spre propria lor pieire. Aceşti oameni cred că procedează uman, ‘nobil’, progresist, călcând neschimbatele tradiţii confesionale ale Bisericii. Ei opun progresul conservatismului, fără a se gândi că adevăratul progres al Bisericii şi al sfintei ei cauze constă tocmai în conservatismul ei sănătos.

Oricine distruge principiile seculare şi neschimbătoare ale credinţei ortodoxe subminează dezvoltarea pe mai departe a Bisericii, pune capăt misiunii ei mântuitoare în generaţiile viitoare. Nedându-şi seama de acest lucru şi aflându-se sub influenţa literaturii ecumenice ‘progresiste’ şi mai ales a reeducării ecumenice desfăşurate sistematic de C.E.B., tinerii teologi ortodocşi se îndepărtează pe neobservate de Sfânta Biserică Ortodoxă, începând să vadă în nedorinţa ei de apropiere ecumenică de confesiunile heterodoxe o înapoiere distructivă, necorespunzătoare spiritului vremii.

Un exemplu caracteristic în această privinţă este următorul: în 1966 un doctorand al Academiei Teologice a fost trimis ca stagiar pe un an la Institutul Ecumenic din Bossey. Întorcându-se, a prezentat Consiliului Academiei un raport asupra stagiului, în finalul căruia promitea să trudească pentru binele ecumenismului, subliniind că sarcina acestuia este „atenuarea înapoierii confesionale”. Astfel sunt educaţi tinerii ecumenişti recrutaţi din rândurile Bisericii Ortodoxe, a cărei fermitate dogmatică ei o numesc „înapoiere” confesională, căutând s-o înlăture de dragul compromisurilor confesionale, care duc pe calea largă la pieire (Matei 7, 13).

C.E.B. acordă o atenţie sporită tinerilor ecumenişti. În decembrie 1975, de educaţie şi instruirea tineretului se ocupa secţia a 4-a a Adunării Generale a C.E.B. de la Nairobi (Kenya). În opinia Bisericii Ortodoxe Ruse, „această problemă, ce vizează în fond chipul omului creştin ... nu şi-a găsit la Adunare o soluţionare creştină. Documentul final arată că autorii lui înţeleg prin educaţie mai puţin ca orice altceva formarea omului nou, care după Dumnezeu s-au zidit întru dreptate şi întru sfinţenia adevărului (Efeseni 4, 24).

Este regretabil că în document lipseşte chipul lui Hristos, căruia trebuie să ne asemuim în educaţia personalităţii creştine, dar se dau recomandări neavând legătură cu revelaţia dumnezeiască.

Duhul laic al educaţiei, ce constă în înstrăinarea de Sfânta Scriptură, cultivat de C.E.B. în Adunările sale generale, determină tineretul ecumenic să se abată de la dogme, ducând în cele din urmă la pierderea credinţei în Hristos. În acest spirit tineretul ‘creştin’ este reeducat în Institutele Ecumenice din Bossey, Hewston (SUA), Bielefeld şi în alte locuri, unde se elaborează aşa-numita „teologie ecumenică”, care are drept scop să înlocuiască teologia ortodoxă prin spiritul oportunismului de compromis, de dragul tuturor religiilor din lumea aceasta.

O astfel de activitate a C.E.B. în rândul tineretului contravine categoric învăţăturii Sfântului Vichentie de Lerini, care vrea să ne ferească de orice inovaţii în domeniul credinţei, ceea ce odată s-a dat sfinţilor (Iuda 1, 3).

 

F) Sfinţii Părinţi împotriva diminuării rolului Ortodoxiei

Spiritul ecumenic, care acţionează foarte presant asupra ortodocşilor contemporani, conduce la o diminuare tot mai crescândă a rolului credinţei ortodoxe în lucrarea mântuirii, ceea ce se remarcă, din păcate, chiar în paginile organului oficial al Bisericii Ortodoxe Ruse – „Jurnal Moskovskoi Patriarhii”, în care, în legătură cu Judecata Înfricoşătoare a lui Hristos sunt scrise literalmente următoarele: „Judecătorul Ceresc nu va întreba în nici un chip pe om de care credinţă, care Biserică sau confesiune aparţine ... Domnul va judeca pe om doar după faptele sale, şi nu după criteriul exterior”.

O astfel de interpretare unilaterală a Sfintei Scripturi este vădit neortodoxă. Mai întâi că imaginea Judecăţii de Apoi, înfăţişată de Sfântul Evanghelist Matei (25, 31-46), nu redă întregul proces al Judecăţii de Apoi a lui Hristos asupra neamului omenesc, ci doar etapa ei finală, care corespunde ultimei (a 20-a) încercări, când vor fi cercetate faptele de milostenie, precum şi manifestările de nemilostivire contrare celor dintâi; potrivit Sfântului Apostol Iacov, judecată fără de milă este celuia ce nu face milă (Iacov 2, 13).

Înainte însă de această ultimă încercare a moralităţii omeneşti de către Judecata lui Dumnezeu, va fi cea de la vama a 19-a, în care vor fi cercetate păcatele împotriva credinţei, şi înainte de toate ereziile şi învăţăturile false. Prin urmare, cel care n-a trecut peste a 19-a vamă nu va fi lăsat până la a 20-a, ultima vamă. În felul acesta, cei care se împotrivesc dreptei credinţe nu vor fi îndreptăţiţi, în temeiul faptelor lor de milostenie, nici la Judecata universală a lui Hristos. Cât de bine subliniază arhiepiscopul Serafim în cuvântul său despre Înfricoşătoarea Judecată: „Ne va mântui iubirea adevărată (şi nu sentimentală, nu umanistă) faţă de cei apropiaţi, care vine din iubirea noastră pentru Hristos”. Iar iubirea pentru Hristos este cu neputinţă fără de adevărata credinţă în El, ce se naşte din harul Duhului Sfânt şi este mărturisită de Biserica Creştină Ortodoxă. ,,Prin urmare, conchide el, ne va mântui acea iubire faţă de semeni, care este însoţită de o viaţă bisericească creştină plină de har, acea iubire despre care Sfântul Apostol Pavel zice: Dragoste, care este legătura săvârşirii (Coloseni 3, 14).

Dragostea însă, ca virtute creştină supremă, este cu neputinţă fără principala virtute creştină, credinţa. Însuşi Domnul Iisus Hristos subliniază categoric necesitatea credinţei în cuvintele: Cel ce va crede şi se va boteza, se va mântui; iar cel ce nu va crede, se va osândi (Marcu 16, 16), iar în convorbirea avută cu Nicodim El spune: Cela ce nu crede, iată, este judecat (Ioan 3, 18). Bineînţeles că faptele sunt esenţial necesare, căci fără fapte credinţa nu te mântuieşte (Iacov 2, 14-17). Pentru a fi mântuit mai este nevoie să mărturiseşti adevărata credinţă ortodoxă, despre care scrie Sfântul Apostol Pavel: Cu gura se mărturiseşte spre mântuire (Romani 10, 10), afirmând la sfârşitul vieţii sale pământeşti: Credinţa am păzit; de acum mi s-a gătit mie cununa dreptăţii (II Timotei 4, 7-8). Sfântul Fotie, patriarh al Constantinopolului, a explicat foarte bine legătura dintre credinţa cea dreaptă şi faptele plăcute lui Dumnezeu: „Virtuţile trebuie să fie ocrotite de credinţă: cu ajutorul ambelor trebuie să se formeze adevăratul om, căci dogmele cele drepte fac vrednică viaţa, iar faptele curate arată dumnezeirea credinţei”.

Patriarhul Constantinopolului, Ieremia al II-lea (secolul al XVI-lea) subliniază grăitor necesitatea şi a credinţei, şi a faptelor pentru mântuire în epistola sa către luterani: „Noi spunem că înainte stă credinţa, după ea faptele ... Răsplata şi cinstirile în viaţa veşnică le primesc cei ce împlinesc cum se cuvine şi una, şi alta. Este nevoie doar ca aceste fapte să fie bune şi nedespărţite de adevărata credinţă ... Prin urmare, să credem cu dreptate în slava lui Hristos şi să trăim în sfinţenie întru slava Lui, pentru că una fără alta este fără de folos”.

Toţi Sfinţii Părinţi au preţuit înalt credinţa ortodoxă ca forţă dătătoare de har şi de mântuire, socotind drept un mare păcat greşeala împotriva ei. „Nu păcătui în credinţă – ne povăţuieşte Sfântul Antonie cel Mare – ca să nu Se mânie pe tine Creatorul nostru. Cine nu ţine credinţa cea dreaptă ... sufletul lui nu va avea parte de viaţa veşnică; el este un vânzător declarat al lui Dumnezeu”.

Sfântul Marcu, mitropolitul Efesului, ne învaţă cu înţelepciune despre Ortodoxie: „Credinţa noastră este dreapta mărturisire a Părinţilor noştri. Cu ea noi nădăjduim să ne înfăţişăm înaintea Domnului şi să primim iertarea păcatelor; iar fără de ea nu ştiu ce fel de cuvioşie ne-ar putea izbăvi de chinul cel veşnic”.

Prea Cuviosul Maxim Grecul ne prevenea: „Ştim, cu siguranţă ştim, şi din Scripturile dumnezeieşti am învăţat că a înlocui sau a schimba ceva cât de puţin în învăţătura credinţei este o mare crimă şi pierderea vieţii veşnice”.

Însuşi Prea Cuviosul Maxim Grecul reproduce în scrierile sale cuvintele Sfântului Ioan Damaschin: „Toate câte ne sunt date prin lege şi prooroci, şi prin Evanghelie, le vom învăţa şi respecta cinstit, şi nu vom mai căuta nimic ! Căci Dumnezeu, bunul Dătător de orice har, ne-a descoperit ce trebuia să ştim, iar ce nu am fi putut înţelege, a trecut sub tăcere. Să iubim dar ceea ce ne-a dat El, şi să rămânem în acestea, fără a muta hotarele veşnice (comp. Pildele lui Solomon 22, 28) şi fără a călca Tradiţia dumnezeiască. Căci cine va călca o poruncă a lui Dumnezeu – mai mare sau mai mică – acela a călcat toată legea (Iacov 2, 10) şi este osândit împreună cu călcătorii de lege”.

Sfântul Paisie (Velicikovski) scrie: „Sfinţenia adevăraţilor bărbaţi sfinţi ... nu se cunoaşte propriu-zis după minuni (căci şi păgânii, şi ereticii pot face minuni cu ajutorul diavolului), ci după adevărata credinţă ortodoxă, după felul în care păzeşte cu grijă dogmele dumnezeieşti, urmează toate canoanele apostolice şi soborniceşti şi tradiţiile Bisericii Ortodoxe şi după vieţuirea fără de prihană, urmând toate poruncile evanghelice şi patristice”.

Sfântul Serafim de Sarov, dezvăluind lui Motovilov scopul vieţii creştine, se exprimă minunat despre lucrarea mântuitoare a credinţei ortodoxe: „Cel care are harul Sfântului Duh pentru dreapta credinţă întru Hristos, chiar dacă a şi murit cu sufletul, din slăbiciune omenească, din pricina unui anume păcat, nu va pieri în veci, ci va fi înviat prin harul Domnului nostru Iisus Hristos, care iartă păcatele lumii şi dăruieşte tuturor har peste har (Ioan 1, 16) ... Pentru Dumnezeu, preţuieşte dreapta credinţă în El şi în Fiul Său cel Unul-Născut, căci tocmai pentru aceasta se dă de sus în plinătate harul Duhului Sfânt”.

Iată cât de mult preţuiau toţi cuvioşii lui Dumnezeu adevărul revelat de Dumnezeu, păstrat în deplinătate şi neştirbit de către Sfânta Biserică Ortodoxă. Ei înţelegeau clar însemnătatea lui colosală pentru primirea şi sporirea harului în noi, fără de care este cu neputinţă să începem fără greşeli şi să urmăm cu bine viaţa duhovnicească în Hristos.

Unirea ecumenică a ‘Bisericilor’, realizată în detrimentul adevărului, va duce la pierderea adevărului. Noi nu avem nevoie de o asemenea ‘unire’, fără adevărul mântuitor, despre care autorul Psalmilor zice: Cu armă te va înconjura adevărul lui – adevărul lui Dumnezeu (Psalmi 90, 5).

Adevărul este atât de important, încât fără el omul se pierde, şi Mântuitorul a spus despre el: Şi veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va slobozi pre voi (Ioan 8, 32), adică vă va slobozi de păcate, după cum interpretează foarte bine Fericitul Teofilact. Adevărul sfinţeşte (Ioan 17, 17); el este atât de necesar pentru viaţa noastră, încât Însuşi Fiul lui Dumnezeu a pogorât din ceruri, pentru a ni-l descoperi, şi a ne mărturisi despre el (Ioan 18, 37). Fiind El Însuşi Adevărul întrupat (Ioan 14, 6), Hristos rosteşte cuvinte ale adevărului, care sunt duh şi viaţă (Ioan 6, 63). Credinciosul este dator să asculte de acest Adevăr (I Petru, 1, 22) şi să nu i se împotrivească (Romani 2, 28), căci toţi cei ce n-au crezut adevărul vor fi osândiţi la pieire veşnică (II Tesaloniceni 2, 12).

Dar ‘creştinii’ de orientare ecumenică de astăzi nu se prea interesează de adevăr. Ceea ce îi inspiră este ideea trufaşă a ‘unirii’, pe care o râvnesc cu tot dinadinsul, în ciuda divergenţelor dogmatice şi amestecării limbilor (comp. Facerea 11, 7). În fapt, ei creează un nou Turn Babel. Întrucât această creaţie se înfăptuieşte fără binecuvântarea lui Dumnezeu, turnul se va prăbuşi, fiind întemeiat pe nisipul rătăcirilor omeneşti, iar nu pe stânca adevărului lui Dumnezeu (Matei 7, 24-27). Despre aceasta s-a spus foarte bine în „Declaraţia către toţi creştinii lumii”, adoptată la Conferinţa Bisericilor Ortodoxe autocefale, convocată la Moscova în iulie 1948: „După părerea noastră, mişcarea ecumenică reprezintă o nouă încercare de zidire a Turnului Babel, ca semn al unei noi rătăciri a omenirii ... Suntem în drept să considerăm ecumenismul drept o rătăcire ispititoare, bazată pe păcatul trufiei. Principiul lui este: ,,Uniţi-vă, uniţi-vă, cu orice preţ, pe orice temei, dar uniţi-vă !” Este un principiu al unionismului forţat, după care nu poate urma decât totalitarismul bisericesc”.

În prima variantă a aceleiaşi declaraţii se subliniază: „E o unire de natură cu totul deosebită de cea a unicei organizaţii cereşti-pământeşti, care se numeşte Biserica ... Tinzând spre unitatea Bisericii, vom reţine pentru totdeauna caracterul distinct, de excepţie, inedit al acestei unităţi şi nu vom aplica faţă de ea criteriile proprii altor organizaţii ... Mişcarea ecumenică este străină de concepţia adevăratei unităţi bisericeşti. Ea a înlocuit sarcina unirii organice interioare prin unirea mecanică exterioară.

A merge în întâmpinarea mişcării ecumenice ar însemna să renunţăm la adevărata unire a Bisericii ... în spaţiu şi în timp ... să rupem lanţul neîntrerupt al harului care leagă Biserica Ortodoxă cu apostolii prin succesiunea apostolică ... să vindem comoara credinţei pe care o păzim pentru un ‘blid’ de false avantaje pământeşti şi să luăm parte la vânarea sufletelor omeneşti prin aceste avantaje.

Calea cea dreaptă spre restabilirea adevăratei unităţi bisericeşti este cea a revenirii la învăţătura vechii Biserici nescindate. Şi cu cât mai departe şi cu mai mult succes vor merge pe această cale confesiunile occidentale, cu atât mai aproape vor fi ele de Biserica Ortodoxă şi cu atât mai uşor vor restabili adevărata unitate cu ea.

Căci Biserica Ortodoxă consideră drept cea dintâi datorie sfântă a sa păstrarea cu fidelitate a învăţăturii vechii şi nedespărţitei Biserici a lui Hristos.

 

Creştinul ortodox nu poate participa la mişcarea ecumenică, căci ea relativizează şi minimalizează Adevărul ortodox, pregăteşte pe creştinii ortodocşi pentru abateri dogmatice, determinându-i să trădeze credinţa ortodoxă, unica credinţă mântuitoare.