----------------

 

Carti in site

 

--------------------

ORTODOXIA ŞI ECUMENISMUL

De ce un creştin ortodox nu poate fi ecumenist

de arhimandriţii Serafim Alexiev şi Serghie Jazadjiev

 

Ediţia I, publicată acum fără nici o schimbare

 

Principiul 11

Ecumenismul poartă un evident caracter de apostazie. Aşa-zisele mici abateri de la adevăr duc la abateri mult mai straşnice. Impunând Bisericii Ortodoxe să se pocăiască, împreună cu comunităţile heterodoxe, pentru păcatul „schismei Bisericilor”, C.E.B. o acuză de păcatul rătăcirii pe care ea nu-l are, negând astfel calitatea ei de stâlp şi întărire a adevărului.

 

A) Dovezi de apostazie a C.E.B. după revista Risk

În unul din numerele revistei ecumenice pentru tineret Risk găsim noi dovezi ale apostaziei mişcării ecumenice. În publicaţie citim, în special: „Biserica trebuie să propovăduiască despre lumea aceasta, şi nu despre cea viitoare” (adică despre lumea de dincolo de mormânt).

În acelaşi număr este inserat un nou Crez, care ar urma să înlocuiască Simbolul credinţei de la Niceea, care nu mai satisface pe tinerii ecumenişti. Până acum eram siguri că noi (creştinii) avem nevoie de Hristos pentru mântuirea noastră. Astăzi însă tinerii ecumenişti scriu: „Hristos are nevoie de noi pentru revoluţia Sa !”

Acest Crez este pătruns exclusiv de spiritul lumii acesteia şi de scopurile sale pământeşti, el ne înfăţişează un chip complet denaturat al lui Iisus Hristos şi sfânta Sa menire pe pământ. Astfel, citim în el: „Cred în Iisus Hristos, pentru că el a avut dreptate când, fiind unicul individ, care, neputând face nimic (?), a trudit pentru a schimba starea de lucruri existentă şi pentru aceasta a murit”.

Înainte de toate, este o profanare să vorbeşti despre Iisus Hristos ca despre un individ care „nu putea face nimic” ! Pentru noi, cei ce credem în Hristos, El nu este un „individ” obişnuit, ci atotputernicul Fiu întruchipat al lui Dumnezeu, care, înconjurat de duşmani în Grădina Ghetsimani, ar fi putut să se apere nu numai cu ajutorul sabiei lui Petru, ci să roage pe Tatăl Său Ceresc să-I trimită mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri (Matei 26, 52-53); şi într-adevăr şi-a arătat pentru o clipă puterea Sa dumnezeiască asupra soldaţilor înarmaţi, trimişi după El, care fără nici un motiv evident s-au întors ei înapoi şi au căzut jos (Ioan 18, 6).

Dacă însă Mântuitorul nostru Domnul Iisus Hristos n-a făcut nimic pentru schimbarea revoluţionară a condiţiilor păcătoase ale acestei lumi, potrivit cu ideile ecumeniştilor, asta nu pentru că El n-a putut s-o facă, ci pentru că aceasta nu intra în planul divin. Scopul lui Hristos Mântuitorul a fost să schimbe lumea, care toată întru cel rău zace (I Ioan 5, 19), să schimbe sufletul fiecărui om pentru veşnica mântuire a acestuia, în ciuda mediului plin de păcate în care se află. Este însă de-a dreptul o necuviinţă să se spună că Iisus Hristos a murit. Mântuitorul nu a murit, ci El Însuşi S-a predat de bunăvoie morţii pentru mântuirea noastră, având putere să pună sufletul Său şi putere iarăşi să-l ia (Ioan 10, 18) prin învierea din morţi.

În continuare în „Crezul” ecumenic este scris: „Eu zilnic mă îngrozesc de gândul că El (Iisus Hristos) a murit în zadar, întrucât Bisericile noastre nu L-au primit, căci noi I-am trădat revoluţia, alegând să ascultăm de cei de la putere şi având teamă de ei”. A admite că, poate, Hristos a murit în zadar este o neînţelegere de tip ateist a universalei Sale cauze ispăşitoare. Căci datorită acestei cauze ispăşitoare a lui Hristos s-au mântuit, se mântuiesc şi se vor mântui de păcat, blestem şi moarte milioane de suflete care au crezut în Hristos şi care vor moşteni Împărăţia Cerurilor fără nici o revoluţie ecumenică.

În sfârşit, în „Crezul” ecumenic se spune: „Eu cred în lumea dreaptă la care se poate ajunge, în posibilitatea unei vieţi raţionale pentru toţi oamenii, în viitorul întregii lumi a lui Dumnezeu. Amin”. Nu este nevoie să arătăm cât de mult sfârşitul acestui „Crez” diferă de Simbolul nostru de credinţă, care îndreaptă ultima noastră privire nu asupra acestei lumi pământeşti, care trece (I Corinteni 7, 31) şi curând îi vine sfârşitul (II Petru 3, 10), ci asupra „vieţii veacului viitor”, adică asupra Împărăţiei Cereşti a lui Hristos, care este veşnică.

În acelaşi număr al revistei Risk vedem cum sunt interpretate în manieră ecumenică Fericirile din Predica de pe munte a lui Hristos (Matei 5, 3-10) în timpul „serviciilor divine politice serale” de la catedrala din Koln. Fericirile erau examinate sub aspect pur laic, pământesc, în afara profundului lor context duhovnicesc, deoarece erau tratate în spirit politic-social. Unei tălmăciri la fel de profanatoare a fost expusă rugăciunea Domnului „Tatăl nostru”. Înseşi bisericile în care au fost ţinute aceste „servicii divine politice serale” au fost transformate în săli de conferinţă: cei adunaţi, în aşteptarea „serviciului divin”, discutau zgomotos, se comportau degajat, ca la restaurant, citeau ziare ş.a.m.d..

În pagina 46 a numărului vizat al Risk-ului este imprimat cu litere mari deformate, fără orice comentarii, următoarea idee anticreştinească: „The Incarnation has not yet taken place”, adică „Întruparea încă nu a avut loc”. Ce vrea să spună cu asta redacţia Risk-ului ? Reiese că trebuie să aşteptăm alt „mesia” ?!

Pentru noi, creştinii, adevărul rezidă în afirmaţia inversă: Întruparea lui Dumnezeu s-a săvârşit deja ! Potrivit Sfintei Scripturi: Cuvântul trup s-au făcut (Ioan 1, 14), Dumnezeu s-au arătat în trup (I Timotei 3, 16), şi a aştepta o nouă „întrupare” înseamnă a te lepăda de Iisus Hristos, Fiul întrupat al lui Dumnezeu, şi a primi pe antihristul ce va veni ca pe „mântuitorul lumii”.

În ultimul timp, în mediul teozofic-ocultist se face mult pentru substituirea lui Hristos prin antihrist. De pildă, teozoafa Alice Bailey a publicat o serie de opusuri, inclusiv o carte cu semnificativul titlu „Întoarcerea lui Hristos”, unde în loc de cea de a Doua Venire a lui Hristos cititorilor li se propune venirea antihristului în chip de oarecare „reîntrupare” a lui Hristos ! Recunoscând pe Hristos drept „conducător spiritual al Occidentului”, autoarea plasează alături de El pe Buddha ca „conducător spiritual al Orientului”, strecurând ideea că „acel care va veni după Hristos va uni întreaga lume sub puterea sa”. Revenirea şi acţiunile lui nu se vor mai produce într-o ţară mică sau într-o singură regiune, necunoscută majorităţii, cum s-a întâmplat în trecut. Radioul, presa, difuzarea rapidă a ştirilor vor face venirea sa alta decât venirile trimişilor anteriori. Mijloacele de locomoţie rapide: navele, trenurile, avioanele îl vor face accesibil pentru mii de oameni care trăiesc departe de el. Datorită televiziunii, figura lui se va apropia de toată lumea, şi cu adevărat „orişice ochi îl va vedea” ...

„Nimeni nu ştie cărei naţiuni va aparţine el: va fi englez sau rus, negru sau latino-american, turc, hindus sau de altă naţionalitate ? Nu se poate spune că el va fi creştin, hinduist sau budist, sau va fi de o credinţă cu totul aparte. El va veni nu pentru a restaura vreuna din vechile religii, inclusiv creştinismul ...”. În cele din urmă, autoarea teozoafă îşi scoate masca, declarând că „Hristosul, care va veni, nu va semăna cu Hristos, care, după cum se vede, ne-a părăsit”, şi în încheiere deduce: „Dacă oamenii îl caută pe Hristos, care şi-a părăsit ucenicii cu multe secole în urmă, ei nu-l vor recunoaşte pe Hristos care trebuie să se întoarcă în curând”. Cât priveşte ultima afirmaţie, suntem pe deplin de acord cu ea şi noi, creştinii ortodocşi, fiindcă, într-adevăr, în persoana antihristului nu vom recunoaşte pe Hristos, căci El nu are nimic comun cu antihristul. Ce împărtăşire are dreptatea cu fărădelegea ? Sau ce împreunare are lumina cu întunericul ? Sau ce unire are Hristos cu veliar ? (II Corinteni 6, 14-15).

Dar să revenim la revista Risk. În numărul vizat al acesteia scrie: „La împăcare se poate ajunge prin reestimarea anumitor valori atât materiale, cât şi spirituale ... Rugându-ne împreună şi participând la slujbele altei confesiuni cu absolut altă tradiţie, treptat ne vom obişnui cu tradiţia străină, ca şi cum ar fi a noastră ... Principala condiţie însă pentru împăcare este să încetăm a percepe propria confesiune şi propria Biserică drept cea mai bună şi cea mai perfectă, continuând să aparţinem ei până la pacificarea definitivă a tuturor în Biserica universală”.

Ce ar însemna aceasta pentru un creştin ortodox ? Ar însemna că, participând la mişcarea ecumenică, el trebuie să înceteze a mai vedea în Ortodoxie unica credinţă infailibilă şi a nu mai considera Biserica Ortodoxă drept stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15), ci să-şi plece urechea la alte tradiţii „bisericeşti”, să accepte – în calitate de ipotetic adevărate – şi concepţiile ne-ortodocşilor în speranţa de a-şi „îmbogăţi” credinţa sa ortodoxă şi, în cele din urmă, să trateze cu „înţelegere” pe eretici, să se accepte rugăciunea şi euharistia împreună cu ei. Toate acestea sunt inadmisibile din punct de vedere ortodox, căci adevărul nu poate fi „completat” cu neadevăruri, întrucât în acest caz ar înceta să mai fie adevăr !

Astfel, ecumenismul încearcă să înlocuiască Biserica Ortodoxă cu ‘Biserica’ sa universală, distrugând îngrăditura Ortodoxiei, pentru a înlesni trădarea adevărului, care s-ar amesteca definitiv cu minciuna şi s-ar îneca în ea. Acestea sunt planurile lepădării ecumenice de adevăr (comp. II Tesaloniceni 2, 3), căreia cad pradă tot mai mulţi ecumenişti „ortodocşi”, trădând Biserica Ortodoxă maternă.

 

B) Abaterile mici de la adevăr duc la altele mai mari

Unii sunt de părere că pericolul unirii ecumenice a tuturor într-o „Biserică universală” ar fi ireal, deoarece ecumeniştii „ortodocşi” contemporani luptă, în majoritatea lor, pentru păstrarea dogmelor şi nu fac abateri de la ele. O astfel de opinie însă este nemotivată şi neliniştitoare. Dacă deocamdată abaterea (apostazia) nu s-a înfăptuit iremediabil, aceasta o va face neapărat tânăra generaţie de ecumenişti „ortodocşi”, căreia i s-a implantat acest virus. Analizând adunările generale ale C.E.B. până la cea de-a VI-a din 1968, se poate vedea cât de repede se dezvoltă evenimentele. Răul devine tot mai insolent, şi cel ce participă la acţiunile ecumeniştilor de astăzi pregăteşte terenul pentru triumful apostaţilor viitori, şi mai infami.

Sfântul Apostol Pavel, descriind pe antihrist ca pe un om al nelegiuirii ... potrivnic care se înalţă mai presus de tot ce se numeşte Dumnezeu (II Tesaloniceni 2, 3-4), subliniază că el îşi va face apariţia înainte de sfârşitul lumii, odată cu a Doua Venire a lui Hristos (II Tesaloniceni 2, 8). Sfântul Apostol Ioan Teologul scrie despre antihriştii de pe vremea sa, care, deşi mai mărunţi decât principalul antihrist, sunt totuşi premergătorii acestuia, pregătindu-i calea; aceşti ademenitori vicleni propovăduiesc chipurile pe Hristos, dar o fac în chip mincinos; ei au părăsit adevărata Biserică, pentru a o submina şi a o scinda (I Ioan 2, 18-19). Oare se poate afirma că premergătorii lui antihrist nu sunt primejdioşi şi doar antihristul propriu-zis va fi fiul pieirii (II Tesaloniceni 2, 3) ? Desigur că nu !

Răspunderea noastră pentru cele mai mici abateri prin care noi înlesnim calea ecumenismului pentru atingerea scopurilor sale obscure nu este nicidecum mai mică decât răspunderea generaţiilor viitoare de ecumenişti „ortodocşi”, care vor duce până la capăt crearea adunării celor ce viclenesc (Psalmi 25, 5), adică a adunării necredincioşilor, pe temelia pusă de părtaşii „ortodocşi” de astăzi ai mişcării ecumenice. Mâna celui care trage cu arma nu trebuie să tremure, altfel nu va nimeri în ţintă. Nimeni nu trebuie să se mângâie cu gândul că n-a nimerit în ţintă, fiindcă i-a tremurat puţin mâna. Dacă mâna îţi tremură, abaterea la început poate fi mică, mai pe urmă însă ea va creşte şi va putea ajunge la câţiva metri şi chiar kilometri, în funcţie de distanţa până la ţintă.

Când în 1920 Patriarhia din Constantinopol a început să colaboreze cu ecumenismul, nu s-a abătut în aparenţă decât foarte puţin întru „binele” omenirii de la Ortodoxie, mai târziu însă acest proces s-a intensificat şi, după cum arată experienţa, abaterea se face tot mai mare, iar viitorii ecumenişti „ortodocşi” se vor lepăda cu desăvârşire de Biserica Ortodoxă, dacă vor continua să urmeze această cale. Din această cauză răspunderea primilor părtaşi ai ecumenismului, care au făcut abateri pretins „neînsemnate” de la canoane şi dogme, nu numai că nu este mai mică, ci, posibil, este mult mai mare (datorită „imperceptibilităţii” ei) decât răspunderea generaţiilor viitoare de ecumenişti „ortodocşi” care le urmează exemplul.

Accelerarea procesului de abatere de la Ortodoxie apare pronunţat la o comparare a declaraţiilor făcute de reprezentanţii ortodocşi în C.E.B. la sfârşitul secolului nostru.

În Declaraţia alcătuită de participanţii ortodocşi la aşa-numita „Reuniune de la Evanston” (1954), se spun următoarele: „Întreaga credinţă creştină este unitară şi indivizibilă. De aceea nu pot fi adoptate doar unele părţi ale dogmei ... Din punct de vedere creştin restaurarea unităţii Bisericii, ce constituie obiectivul năzuinţelor C.E.B., poate fi realizată doar pe baza dogmei integrale a fostei Biserici nescindate fără orice simplificări şi schimbări ... În credinţă nu este loc pentru împăciuitorism”. Aşadar, potrivit acestei Declaraţii, credinţa este intangibilă.

Peste numai 16 ani însă, profesorul de dogmatică L. Voronov de la Academia Teologică din Leningrad a declarat, într-un referat ţinut la Conferinţa internaţională a teologilor ortodocşi de la Brooklyn (SUA), că „aggiornamento” (reînnoirea) „trebuie să atingă şi domeniul cel mai sensibil – domeniul credinţei şi dogmaticii, unde se obişnuieşte să se sublinieze în fel şi chip invariabilitatea şi intangibilitatea, unde se obişnuieşte, în sfârşit, a priori să se excludă orice gând privind posibilitatea de a activa după principiul iconomiei”.

Sub influenţa spiritului ecumenic ecumeniştii „ortodocşi” contemporani au ajuns să considere că sfera credinţei fixată o dată pentru totdeauna de Sinoadele Ecumenice urmează să fie revizuită, deocamdată însă numai sub aspectul exterior al formulărilor dogmatice pentru o oarecare apropiere de heterodocşi.

Inadmisibilitatea oportunismului în credinţă cedează treptat locul ideii despre posibilitatea de a proceda potrivit cu principiul „iconomiei”, de care se abuzează fără scrupule. Acest lucru conduce, în primul rând, la conflictul cu Sinoadele Ecumenice, ce nu admit nici un fel de inovaţii şi schimbări în domeniul intangibil al dogmei (Pravila 1 a Sinodului VI), şi, în al doilea rând, în contrazicere cu Sfinţii Părinţi, care excludeau cu desăvârşire din dogmatică principiul iconomiei bisericeşti. Sfântul Marcu din Efes, care, la Sinodul din Florenţa, ţinea sus stindardul Ortodoxiei statornice, a declarat: „Chestiunile credinţei nu admit iconomia. Asta ar fi egal cu a spune: taie-ţi capul şi du-te unde vrei”.

În Declaraţia de la Evanston se declară drept inadmisibilă „divizarea credinţei în părţi esenţiale şi neesenţiale”, iar profesorul Voronov proclamă deja „delimitarea dogmelor universal obligatorii (necessaria) de restul adevărurilor credinţei”, raportate la categoria celor „îndoielnice” (dubia) (!), vorbind deschis despre „chestiunile secundare ale credinţei”.

În Declaraţie este scris: „Nu putem fi de acord că Sfântul Duh ne-ar vorbi doar prin Sfânta Scriptură. Sfântul Duh este prezent în viaţa integrală şi în experienţa integrală a Bisericii şi mărturiseşte prin ele. Sfânta Scriptură ne este dată în componenţa Tradiţiei Apostolice integrale. Tot în ea este dată şi tălmăcirea şi explicarea corectă a Cuvântului lui Dumnezeu. În credinţa faţă de Tradiţia Apostolică stă garanţia caracterului real şi continuităţii unităţii Bisericii”.

Voronov însă, în articolul citat, încearcă să submineze Sfânta Scriptură, înfăţişând-o ca având un caracter „divers” şi urmând chipurile a fi revizuită. „O atare revizuire, scrie el, nu trebuie, desigur, să devină o sfidare a conştiinţei ecleziastice generale. Ea trebuie să se facă în spiritul înţelegerii smerite a necesităţii de a înlătura, prin discernământ sobornicesc, acele inexactităţi sau rezultatele gândirii teologice care, se prea poate, făcând un bun serviciu cauzei apărării Ortodoxiei în trecut, devin astăzi un fel de piedici în calea realizării de către Biserică a nobilei sale misiuni luminătoare în lume”.

Ultima frază, repetată cuvânt cu cuvânt de mitropolitul Nicodim în discursul rostit la 18 septembrie 1972 la deschiderea simpozionului Bisericilor Ortodoxă şi Reformată de la Debreţin, încearcă în modul cel mai necuviincios să anihileze rezultatele de netăgăduit ale activităţii teologice patristice de lămurire a adevărurilor Ortodoxiei, raportând-o la „trecut” şi transformând-o dialectic în „obstacol” pentru activitatea Bisericii în perioada actuală a negocierilor şi compromisurilor actuale. Cu ajutorul unei astfel de metode apostaţii ar putea renunţa la toate hotărârile dogmatice şi canonice ale Sinoadelor Ecumenice care au avut loc în trecutul îndepărtat, uitând că Adevărul Domnului, exprimat de ele, rămâne în veac (Psalmi 116, 2), fiind cuvântul adevărului (Ioan 17, 17; II Timotei 2, 15).

În Declaraţia de la Evanston se arată ferm că „Sfânta Biserică Ortodoxă este singura care a păstrat în deplinătate şi stare intactă credinţa ceea ce odată s-a dat sfinţilor (Iuda 1, 3), de unde rezultă cerinţa firească din partea ortodocşilor; în numele unirii, să fie adoptate „toate dogmele, rânduite de Sinoadele Ecumenice, şi învăţătura integrală a Bisericii primare”. Potrivit Declaraţiei, numai Biserica Ortodoxă are temeiul să susţină că este Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică, şi dacă alte aşa-numite ‘Biserici’ pretind aceste calităţi, trebuie să se alăture ei.

Iar protoiereul profesor Voronov îndrăzneşte să scrie că „reunirea creştinilor scindaţi nu poate fi imaginată exclusiv ca o ‘alăturare’ la Ortodoxie”, adică în loc de alăturare la Adevărul ortodox el propovăduieşte oportunismul şi compromisurile. În alt articol al său, „Confesionalismul şi ecumenismul”, autorul vizat ajunge şi mai departe şi, folosind expresii preluate de la Bolotov, vorbeşte de hotărârea fermă de a uni pe ereticii rascolnici (iar uneori, poate, de a-i uni, aşa zicând, pe principii frăţeşti) în condiţii avantajoase, cu riscul „de a primi în sânul Ortodoxiei elemente de o puritate îndoielnică”, în schimb cu perspectiva „de a depăşi (dizolva) răul ereziei” prin acţiunea „forţelor sănătoase ale organismului bisericesc”. Din fericire, Bolotov nu a ajuns să trăiască până la formele perverse ale ecumenismului de astăzi, altfel, fără îndoială, s-ar fi cutremurat cunoscându-le. Cum se poate însă ca, în timpul nostru, un profesor de dogmatică ortodoxă, fiind martor al unor formidabile abateri de la Ortodoxie, să dea sfaturi atât de primejdioase şi de-a dreptul înşelătoare ?

În acelaşi spirit defetist se pronunţă acum nu numai unele persoane, ci şi conferinţe ortodoxe „de anvergură”. După cum am mai menţionat, de la 7 la 14 martie 1975, Comisia Credinţă şi Organizare pe lângă C.E.B. a ţinut în Creta aşa-numita consultaţie teologică „ortodoxă”, al cărei raport a fost publicat în revista Patriarhiei de la Moscova (1975, nr. 9, p. 46): „Când ortodocşii vorbesc despre viaţa şi continuitatea Uneia, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici, se arată în raport, nu înseamnă că ei îşi declară izolarea, ci îşi afirmă adeziunea deplină la comuniunea apostolică, care în mod permanent se impune subliniată mai plenar, şi neapărat împreună cu toţi ceilalţi creştini. Ortodocşii sunt convinşi de posibilitatea de a aduce o contribuţie importantă la mişcarea ecumenică în scopul unirii creştinilor şi a lumii, pentru că ei se simt drept exponenţi ai unităţii”. Puţin mai departe citim următoarele cuvinte: „Cât priveşte problema unirii general-creştine, la consultaţie s-a remarcat că Biserica Ortodoxă nu pretinde ca ceilalţi creştini să se convertească la Ortodoxie prin intrarea în Biserica Ortodoxă, ci face apel ca toate bisericile şi tradiţiile să-şi aprofundeze cât mai mult posibil plenitudinea credinţei apostolice”.

Iată cum publicaţia bulgară Mesagerul Bisericesc (Ţerkovnîi Vestnik, 1975, nr. 24, p. 7) comentează această declaraţie, în articolul „Conferinţa inter-ortodoxă a teologilor”: „Participanţii la această reuniune, în loc să sublinieze natura Unicei, Sfinte, Soborniceşti şi Apostoleşti Biserici şi identitatea ei cu Biserica Ortodoxă, şi-au dat toată silinţa să pună în evidenţă componentele ecumenice ale concepţiei ortodoxe de unitate. Această unitate cuprinde în totalitate comuniunea apostolică, ce trebuie să se înfăptuiască cu creştinii din întreaga lume ... Principalul efect al unei astfel de interpretări este acela că Biserica Ortodoxă nu mai îndeamnă pe heterodocşi să adopte Ortodoxia ... Însăşi Biserica Ortodoxă trebuie să revină zi de zi la adevărata Ortodoxie”.

Ultimele două fraze, culmea autoumilirii teologilor pretins „ortodocşi”, exprimă esenţa hotărârilor adoptate în Creta: Biserica Ortodoxă nu are dreptul să ceară aderarea la ea a celorlalţi creştini, fiindcă ea însăşi trebuie mereu să se întoarcă la nu se ştie care „adevărată” ortodoxie din afara ei !

Iată până unde au împins Biserica Ortodoxă reprezentanţii ei oficiali, participând la mişcarea ecumenică !

 

C) Ecumeniştii cer Bisericii Ortodoxe să se pocăiască deopotrivă cu heterodocşii pentru schisma creştinilor

Până acum numai teologii heterodocşi cereau şi Bisericii Ortodoxe pocăinţă pentru păcatul schismei creştinilor, lucru la care teologii ortodocşi întotdeauna au obiectat energic, după cum se vede şi din Declaraţia de la Evanston, unde este scris:

„Referatul secţiei pentru probleme de teologie se bazează pe presupunerea că Biserica trebuie să vină la unire pe calea pocăinţei. Noi recunoaştem că în viaţa şi mărturia creştinilor credincioşi au fost şi există imperfecţiuni şi lipsuri, dar refuzăm să admitem că Biserica, care este Trupul lui Hristos şi tezaurul adevărului revelat de Dumnezeu, ar putea fi depreciată de păcatele oamenilor. De aceea nu putem vorbi de o pocăinţă a Bisericii, deoarece prin însăşi esenţa sa ea este sfântă şi fără cusur. Căci precum şi Hristos au iubit biserica, şi pre sine s-au dat pentru dânsa; ca pre ea să o sfinţească, curăţind-o cu baia apei prin cuvânt, ca să o pună înainte pre ea luişi slăvită biserică, neavând întinăciune, nici prihană, sau altceva de acest fel; ci ca să fie sfântă şi fără de prihană (Efeseni 5, 25-27). În felul acesta, Dumnezeu, Unic şi Sfânt, a creat pe veci trupul lui Hristos. Sfinţenia Bisericii nu se pătează cu păcatele şi greşelile membrilor ei. Ei nu sunt în stare să ştirbească şi să secătuiască sfinţenia inepuizabilă a vieţii dumnezeieşti, pe care Capul Bisericii o răspândeşte în tot trupul ei”.

Aceste cuvinte au fost scrise în 1954. Astăzi a ajuns ceva de neconceput ca adepţii ortodocşi ai mişcării ecumenice să exprime astfel de păreri. În scurt timp C.E.B. a izbutit să ‘cizeleze’ minţile ecumeniştilor ‘ortodocşi’ în aşa măsură încât unul din aceştia – Nikos Nissiotis – declară fără jenă, făţiş (şi încă în numele Bisericii Ortodoxe): „Pocăinţa sinceră a ambelor părţi este premisa necesară pentru dialogul privind problemele dogmatice între creştinii scindaţi”.

Ce înseamnă însă pocăinţă ? Înseamnă schimbarea gândurilor, a ideilor. Gândurile Bisericii Ortodoxe au fost fixate în dogme şi canoane şi cum ar putea ea să-şi schimbe formulările dogmatice şi hotărârile canonice, rămânând totodată ortodoxă ? Desigur că nu poate ! Căci schimbându-le, ea şi-ar trăda menirea de a fi stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15). Fiindcă Biserica a fost întemeiată de Domnul Iisus Hristos, ca unic sprijin de nădejde al adevărului pentru cei care îşi doresc din tot sufletul mântuirea. Să ceri însă Bisericii pocăinţă, adică schimbare, înseamnă să ceri distrugerea făcliei adevărului de revelaţie dumnezeiască care ne arată calea mântuirii !

Această cerinţă însă conţine şi alte inepţii profanatoare. Cei care impun Bisericii Ortodoxe să se „pocăiască” deopotrivă cu „alte Biserici” admit că nu mai există Biserică care ar fi rămas fidelă lui Hristos şi care ar fi păstrat intactă plinătatea adevărului, în felul acesta acuzându-L pe Hristos că în zadar a făgăduit El că Biserica întemeiată de El va sta neclintită în faţa încercărilor iadului de a o birui (Matei 16, 18). Reiese că Sfântul Apostol Pavel nu are dreptate atunci când zice că Biserica, având ca temelie pe Iisus Hristos (I Corinteni 3, 11), este stâlp şi întărire a adevărului (I Timotei 3, 15).

Apelul la pocăinţă este minunat când este drept, adică atunci când se pocăieşte creştinul ortodox pentru păcatele sale personale, şi nu Biserica Ortodoxă. Noi, membrii păcătoşi ai Sfintei Biserici Ortodoxe, trebuie să ne pocăim sincer pentru păcatele noastre morale şi pentru păcatele făcute împotriva credinţei şi a dogmelor Bisericii. Noi trebuie să ne curăţim mereu, să tindem spre sfinţenie şi neprihănire, spre cunoştinţa adevărului şi mântuire (I Timotei 2, 4) pentru zidirea trupului lui Hristos; până ce vom ajunge toţi la unirea credinţei şi a cunoştinţei Fiului lui Dumnezeu, întru bărbat desăvârşit, la măsura vârstei plinirii lui Hristos. Ca să nu mai fim prunci, învăluindu-ne şi purtându-ne de tot vântul învăţăturii, întru amăgitura oamenilor, întru vicleşug spre meşteşugirea înşelăciunii (Efeseni 4, 12-14).

Iată ce fel de pocăinţă ar fi cuvenită şi la locul ei, căci ea ne izbăveşte şi de păcatele noastre morale şi de rătăcirile noastre dogmatice, aducându-ne la sfinţenie, principalul suport al căreia este o morală dreaptă, întemeiată pe o dogmatică dreaptă.

A impune însă pocăinţă Bisericii, care ea însăşi primeşte pocăinţa păcătoşilor, îi scaldă în harul dat ei de la Dumnezeu şi mântuieşte cu adevărul ce se păstrează în ea, este un lucru nelalocul său şi blasfemiator !

Ideea pocăinţei Bisericii are un scop viclean – acela de a o face să se îndoiască de înalta sa chemare.

Pentru atingerea scopului, în cercurile protestante ecumenice se vehiculează expresia vicleană „trufie confesională”, vădit îndreptată împotriva reprezentanţilor Ortodoxiei care apără dreptatea unică a confesiunii ortodoxe. Dar oare se poate vorbi despre o „trufie confesională” la creştinii cu adevărat ortodocşi ?

Dimpotrivă, ar putea fi vorba despre o bucurie confesională şi recunoştinţă faţă de dumnezeiasca pronie pentru că ne-am născut creştini ortodocşi, deşi puţini dintre noi sunt vrednici de un titlu atât de înalt. Căci adevărul ortodox pe care îl mărturisim ne este dat pentru a ne înfrâna semeţia şi a ne mântui, şi nu a ne duce la pierzare prin trufie vătămătoare. Căci adevărul dat nouă de Hristos trebuie să ne sfinţească (Ioan 17, 17), dacă trăim potrivit cu înaltele sale prescripţii, şi tot el ne va judeca dacă ne vom abate de la el !

Potrivit Sfinţilor Părinţi, autorul oricărei erezii este diavolul. El este acela care a împărţit lumea în mii de false teorii şi erezii. Acelaşi diavol, care de-a lungul secolelor nu a putut distruge Biserica Ortodoxă a lui Hristos prin dezbinările lui eretice, în zilele noastre, ascunzându-se în spatele unei cucernicii prefăcute şi condamnând chipurile dezbinarea pusă la cale de el însuşi, încearcă prin intermediul ecumenismului să unească pe toţi ereticii în temeiul rătăcirilor lor şi să ademenească Biserica Ortodoxă în mrejele sale. Tocmai de aceea o îndeamnă, prin mijlocirea C.E.B., să se „pocăiască”. Dar poate oare diavolul să înveţe pe cineva pocăinţa ? Iar dacă învaţă, cu ce scop o face ?

Domnul nostru Iisus Hristos, propovăduind adevărata pocăinţă vrea să ne izbăvească de păcat, iar diavolul recurgând la o falsă pocăinţă vrea să ducă în păcat Sfânta Biserică Ortodoxă a lui Hristos. Căci dacă adevărata Biserică – sfântă şi fără de prihană – se va pocăi ca „vinovată” în dezbinarea creştinilor, asta ar însemna să regrete că până acum a apărat un adevăr ce aduce sabie şi dezbinare (Matei 10, 34; Luca 12, 51) între cei care îl primesc şi cei care îl resping. Reiese că Biserica trebuie să caute împreună cu alte comunităţi ce se „pocăiesc” un nu se ştie ce nou adevăr – ce uneşte, şi nu dezbină – un adevăr în afara canoanelor celor Şapte Sinoade Ecumenice, care au despărţit odată pentru totdeauna adevărul de minciună.

Aceasta ar fi egal cu a recunoaşte că Biserica „a greşit” în categoricele sale definiţii dogmatice împotriva ereziilor şi a admite – în spiritul respectului faţă de un „crez” străin – că şi arienii ar fi avut o anumită aspiraţie legitimă către adevăr, Biserica însă n-a remarcat-o la timpul respectiv, din care cauză i-a şi condamnat pe arieni la Sinodul I Ecumenic. Ceea ce înseamnă că Biserica ar trebui să-şi revizuiască hotărârile Sinodului V Ecumenic referitor la calitatea divină a Sfântului Duh, prin care au fost excomunicaţi de la Ortodoxie ereticii duhobori ! De dragul comuniunii generale ea ar trebui să capituleze şi în faţa nestorienilor, care nu sunt de acord cu hotărârile Sinodului III Ecumenic, să se „pocăiască” în faţa lor şi să le ceară iertare pentru faptul de a-l fi declarat eretic pe Nestor. Condamnându-se singură şi pocăindu-se, Biserica ar fi nevoită să îndreptăţească pe precalcedonieni şi monofiziţi pentru negarea îndărătnică de către ei a crezului dogmatic al Sinodului IV Ecumenic privind modul de contopire a două esenţe în Persoana Unică a Domnului Iisus Hristos şi a reabilita – spre propria dezminţire – pe ereticii Eutihie, Dioscor, Sevir ş.a. (a se vedea canoanele 1 şi 95 ale Sinodului VI Ecumenic).

Dacă Biserica ar urma unei atari logici ecumenice, atunci ar trebui să trateze la fel şi pe toţi ceilalţi eretici, condamnaţi de respectivele Sinoade Ecumenice şi locale. Numai în acest caz ea ar îndeplini cerinţele ecumenice ale C.E.B. de transformări profunde, reorganizare a structurilor bisericeşti şi distrugere definitivă a zidului despărţitor. Acesta ar însemna însă sfârşitul adevăratei Biserici a lui Hristos !

Numai dându-ne seama clar că Biserica nu este o instituţie creată de om, putem înţelege de ce Biserica nu poate şi nu trebuie să se pocăiască. Deşi pe pământ Biserica este alcătuită din oameni, şi în majoritatea lor oameni păcătoşi, ea este un organism divino-uman din care mai fac parte, în afară de trăitorii pământeni, oamenii fără de prihană trecuţi în veşnicie, precum şi îngerii cereşti care nu au păcătuit. Despre aceasta scrie Sfântul Apostol Pavel evreilor care au crezut în Hristos: Ci v-aţi apropiat de Muntele Sionului şi de cetatea Dumnezeului celui viu, Ierusalimul cel ceresc, şi de zeci de mii de îngeri, şi de adunarea celor întâi născuţi care sunt scrişi în ceruri, şi de Judecătorul tuturor Dumnezeu şi de duhurile drepţilor celor desăvârşit, şi de Iisus mijlocitorul aşezământului de lege celui nou (Evrei 12, 22-24). Aceasta este, potrivit Cuvântului lui Dumnezeu, componenţa Bisericii nou-testamentare. Ea este alcătuită din oameni pământeni, care au crezut drept în Hristos şi au atins, în temeiul acestei credinţe, desăvârşirea moral-spirituală după asemănarea Începătorului mântuirii lor (Evrei 2, 10) – Hristos, care a pogorât din ceruri pentru a aşeza pe trăitorii pământului în sălaşul ceresc al îngerilor. Aşa se concepe pe ea însăşi Sfânta Biserică Ortodoxă.

În canonul pentru sărbătoarea Sfântului Arhistrateg Mihail şi a celorlalte Puteri Cereşti netrupeşti (8 noiembrie) în troparul întâi al cântării a 9-a citim: „Pe Tine cel ce negrăit ai unit cerul cu pământul, Hristoase, şi Biserica cea Una care pe îngeri şi pe oameni i-a desăvârşit neîncetat, Te mărim !”

A pretinde astăzi Bisericii Ortodoxe să se pocăiască înseamnă a pretinde pocăinţă şi îngerilor care nu au păcătuit ! Întrucât Capul Bisericii este Însuşi Domnul Iisus Hristos, care a unit într-un singur trup toate cele din ceruri şi cele de pe pământ (Efeseni 1, 10, 22-23), oare într-adevăr ecumeniştii vor cere pocăinţă şi lui Hristos ? Biserica este nedespărţită de Hristos. Un trup fără cap este un cadavru. Biserica însă nu este un cadavru, ci un organism divino-uman viu. Aşa cum un organism viu este în legătură indisolubilă cu capul său, la fel şi Biserica se află în legătură indisolubilă cu Capul său Hristos, alcătuind cu El un tot unitar. Pentru credincioşi acest lucru se manifestă deosebit de perceptibil în timpul împărtăşirii cu Trupul şi Sângele lui Hristos (I Corinteni 10, 16-17). Tocmai în aceasta constă temelia adâncă a sfinţeniei şi infailibilităţii Bisericii lui Hristos. Prin urmare, a acuza trupul lui Hristos de păcate şi a-i cere pocăinţă înseamnă a trage şi Capul acestui trup la răspundere colectivă pentru păcatele lui. A acuza însă de păcate pe Hristos Cel fără cusur este culmea nelegiuirii ! (comp. Ioan 8, 46).

Puterea sfinţitoare a Bisericii, care face din păcătoşii ce se pocăiesc sfinţi, este harul Sfântului Duh, Mângâietorul şi Sfinţitorul omenirii răscumpărate de Hristos. Începând cu ziua primei Cincizecimi creştine, harul Sfântului Duh sălăşluieşte neîncetat în Biserică, pentru a învăţa pe membrii ei să trăiască în adevăr (Ioan 16, 13), cu dreptate şi cucernicie (Tit 2, 12). Sfântul Duh va fi în Biserică în veci (Ioan 14, 16-17), pentru a revărsa har asupra oricărui om care îşi doreşte din toată inima mântuirea. Duhul Sfânt care se află în Biserică a unit întotdeauna pe credincioşi în jurul adevărului, în timp ce satan, dimpotrivă, introduce răzmeriţă în rândul creştinilor (Luca 22, 31).

Din această pricină, a cere ca Biserica îndrumată şi ocrotită de Sfântul Duh să se pocăiască pentru dezbinarea creştinilor este echivalent cu a afirma precum că nu diavolul, ci Sfântul Duh este vinovat de aceasta, pentru că n-a sugerat formule de compromis, care ar uni, şi nu ar dezbina ! A face însă cea mai mică aluzie de acuzare a Celui de-al Treilea Ipostas al Sfintei şi Dumnezeieştii Treimi de păcatul dezbinării, care a fost o uneltire a diavolului, este un păcat de neiertat de hulă asupra Duhului Sfânt ! Iată cum vorbeşte despre aceasta Însuşi Domnul: Amin grăiesc vouă: toate păcatele se vor ierta fiilor oamenilor, şi hulele oricâte vor huli, iar cine va huli împotriva Sfântului Duh, nu are iertare în veac, ci este vinovat judecăţii de veci (Marcu 3, 28-29).

Astfel, având în vedere caracterul potrivnic lui Dumnezeu al ecumenismului, orientarea lui antiortodoxă, având în vedere că ecumenismul începe cu mici abateri de la Adevăr şi duce la abateri tot mai mari şi mai mari, atrăgând pe creştinii ortodocşi în biserica celor ce viclenesc, adică în viitoarea Biserică universală a antihristului ce va veni; în sfârşit, ţinând minte că „pocăinţa” impusă Bisericii Ortodoxe acuză de păcatul schismei Capul Bisericii – Domnul Iisus Hristos, şi Duhul Sfânt care o îndrumă, creştinul ortodox trebuie să se opună cu hotărâre ecumenismului, pentru a nu fi părtaş la hulirea de neiertat a Duhului Sfânt !