----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CHESTIUNEA CALENDARULUI

de preot Vasilie Sakkas

 

Capitolul V

Obiecţiile adversarilor noştri

 

În acest al cincilea şi penultim capitol al memorandumului de faţă, să-mi fie iertat, sfinţite stăpâne, dacă mă folosesc de dragostea voastră părintească pentru a include aici argumentele şi obiecţiile adversarilor noştri. Voi încerca să răspund la ele cât se poate de concis pe baza prea sfintei noastre Tradiţii.


 

A. „Chestiunea calendarului este doar un detaliu minor”

 

Din tot ce s-a afirmat mai sus, nădăjduim că a devenit limpede că, întrucât Tradiţia, evlavia şi învăţătura Bisericii au fost batjocorite din pricina introducerii calendarului gregorian, este cu neputinţă să considerăm această chestiune ca fiind un ,,detaliu”, indiferent cât de minor ar vrea cineva să-l socotească. În spaţiul duhovnicesc, o poruncă nu este apreciată din punct de vedere cantitativ, după volumul său, ci după demnitatea Celui care porunceşte. În mod evident, fructul pomului din mijlocul Raiului era de asemenea un ,,detaliu”, însă Cine a dat porunca cu privire la el şi care au fost consecinţele încălcării acestei porunci ?

1). Lui Aaron nu i s-a îngăduit să-şi plângă fiii pe care Dumnezeu i-a pedepsit cu moartea din pricina unui ,,detaliu”, adică pentru că au adus ,,foc străin” pe altar (Leviticul 10, 1).

2). Un om a îndrăznit să adune lemne în ziua sâmbetei şi a fost ucis cu pietre de întreaga adunare a fiilor lui Israil (Numerii 15, 32-36). Acesta a fost de asemenea un ,,detaliu”.

3). Domnul l-a trântit la pământ pe Oza cu un trăsnet pentru atingerea (un ,,detaliu”) Chivotului Legii pentru a-l proteja (II Împăraţi 6, 6-8), atingere care era privilegiul exclusiv al leviţilor; pe de altă parte, El a îngăduit ca Chivotul să cadă în mâna filistenilor, care chiar au aşezat în el[1] cinci şezuturi de aur şi cinci şoareci de aur (I Împăraţi 6, 4).

4). Cei şapte Sfinţi Tineri Macavei au preferat să moară (II Macavei 7) decât să mănânce carne de porc (un ,,detaliu”), deşi aceasta era doar o poruncă vremelnică, pentru îndrumarea lui Israil.

Din pricina acestor lucruri, Sfinţii noştri Părinţi ne-au transmis următoarele ca moştenire duhovnicească:

1). ,,Să vă fie ştiut că până şi cea mai mică respingere a lucrurilor care au fost transmise va aduce desconsiderare asupra întregii învăţături”. ,,Chiar dacă cineva modifică cea mai mică parte din ea (religia şi credinţa), comite un mare act de necuviinţă şi primeşte de îndată condamnarea” (Epistolele IV şi VI ale Sfântului Fotie cel Mare).

2). ,,Toate aceste lucruri sunt cu adevărat comune pentru toţi şi este nevoie înainte de orice altceva a păzi aceste lucruri care aparţin credinţei, de la care, dacă cineva se abate doar puţin, păcătuieşte păcat de moarte” (Epistola Sfântului Fotie cel Mare către Papa Nicolae).

3). ,,Noi am prefera să ne vărsăm sângele decât să adăugăm o iotă” (Sfântul Sava cel Sfinţit către împăratul Anastasie).

4). ,,Nu-mi vorbiţi de Iacov şi Ioan, căci chiar dacă unul dintre cei dintâi îngeri din ceruri strică învăţătura, să fie anatema. Acum, el (Sfântul Apostol Pavel) nu a zis: ’Dacă ei afirmă lucruri care sunt contrare’ sau ’dacă ei vă vor binevesti vouă afară de ceea ce am binevestit vouă’ (Galateni 1, 8) – cu toate că au schimbat ceva, indiferent ce, ’să fie anatema’ (Sfântul Ioan Gură de Aur, Comentariu la Epistola către Galateni).

5). ,,Nu vom îngădui cu nici un chip nouă sau oricui altcuiva să schimbe aceste lucruri însemnate aici sau să modifice fie şi un cuvânt sau o silabă” (Cel de-al IV-lea Sinod Ecumenic).

6). ,,Este eretic şi supus legiuirilor cu privire la eretici cel care se abate în cel mai mic grad de la dreapta credinţă” (Gheorghe Scholarius, mai târziu Patriarhul Ghenadie al Constantinopolului).

7). ,,Este de trebuinţă a îndepărta de comuniunea cu Biserica, nu doar pe aceia care gândesc greşit cu privire la chestiunile fundamentale şi la cele esenţiale referitoare la Sfintele Taine, ci şi pe aceia care păcătuiesc împotriva chestiunilor secundare; îi respingem şi pe aceştia ca fiind învăţători de ’rele învăţături’” (Sfântul Atanasie de Paros, Epitomi, cap. 7).

 

 

B. „Calendarul iulian nu este exact”

 

Ei ne spun că, din cauza inexactităţii calendarului nostru, riscăm eventual să prăznuim Naşterea Domnului în august ! La aceasta răspundem că, în primul rând, Tradiţia nu ne-a învăţat nicăieri că trebuie să sărbătorim Naşterea Mântuitorului nostru cu un fundal de zăpadă şi brazi; în al doilea rând, dacă ar fi trebuit să prăznuim Naşterea doar în timpul iernii, cum am fi putut-o sărbători în acelaşi timp cu fraţii noştri creştini ortodocşi din Australia ? De asemenea, când Biserica noastră calculează data Paştelui, ea foloseşte ,,echinocţiul de primăvară”; dar este echinocţiul Paştelui un ,,echinocţiu de primăvară” pentru ortodocşii australieni ?

Noi am primit de la Sfântul Vasilie cel Mare că ,,nu se cuvine să ne închinăm anotimpurilor, ci mai degrabă Domnului”. Sfântul Ioan Gură de Aur porunceşte de asemenea: ,,Noi nu respectăm zilele şi anotimpurile şi anii, ci căutăm să rămânem în toate împreună cu Biserica în toată scumpătatea, preferând dragostea şi pacea mai presus de orice altceva”.

Nimeni nu trebuie să uite că Biserica nu a avut nicicând un concept raţionalist şi scolastic cu privire la precizie. Nestânjenită de corsetul duhului scolasticismului, Biserica dă noi dimensiuni vieţii fiilor ei. Şi aceste dimensiuni sunt incomparabil mai vaste decât dimensiunile realităţii şi preciziei acestei lumi mărginite.

Întâlnim această atitudine a Bisericii nu doar pe tărâmul astronomiei, ci şi pe cel al istoriei, literaturii şi, în general, pe toate tărâmurile de acest gen. De exemplu, inscripţia istorică de pe cruce a fost ,,Iisus Nazarineanul, regele iudeilor” (deşi acest lucru nu este relatat în mod identic de cei patru evanghelişti). Cu toate acestea, în iconografia noastră, noi preferăm inscripţia ,,Domnul slavei” (I Corinteni 2, 8) sau ,,Mlădiţa” (Iezechiil 17, 22-24), pentru că teologia noastră mistică are întâietate în faţa preciziei istorice. Privind la Hristos pe cruce cu ochii evlaviei şi ai adevăratei cunoştinţe, Îl vedem ca ,,Domn al slavei” şi nu ca ,,Rege al iudeilor”, aşa cum ar fi dorit să-L vedem precizia istorică a lui Pilat din Pont. Care este cu exactitate textul rugăciunii Domnului, ,,Tatăl nostru” ? În acele Evanghelii care o menţionează, textul nu este identic. Nu numai acestea, dar aproape toate relatările Evangheliilor sunt diferite[2].

Cu toate acestea, Biserica a respins toate propunerile de a compila cele patru Evanghelii într-un text unificat. Biserica a hotărât că ,,diferenţele” în discuţie nu o deranjează. Doar ca o notă marginală, am putea spune că deseori latinii (care, prin învăţăturile lor eronate, au croit un tip diferit de om, care posedă o logică diferită) ,,şi-au pierdut direcţia” în timpul disputelor cu ortodocşii, făcând următoarea observaţie eronată: ,,Când vă convine, luaţi cuvântul (Scripturii) în sensul său literal, şi când vă convine, îl luaţi în sensul său mistic – întotdeauna după cum vă aranjează !” Ei spun aceasta pentru că nu înţeleg că aceste cuvinte nu au nici o altă semnificaţie decât aceea pe care le-o atribuie Biserica.

În Sinaxarul[3] vinerii Patimilor citim următoarele: ,,Dumnezeieştii Părinţi care au poruncit toate bine … ne-au transmis (ad litteram ,,rânduit prin tradiţie”) că trebuie să prăznuim patru lucruri” şi noi întrebăm: ,,Prăznuim sărbătorile după bunul plac sau le prăznuim potrivit Tradiţiei ?” Evident, potrivit Tradiţiei de vreme ce se spune ,,ne-au transmis” (transmitere = tradiţie, adică, în limba greacă, cuvintele au acelaşi înţeles). Cei care ne-au transmis aceste lucruri au făcut-o poate întâmplător ? Nu, pentru că ei sunt numiţi ,,dumnezeieşti Părinţi”. Era Tradiţia lor corectă sau greşită ? Se spune: ,,care au poruncit toate bine”. Cunoşteau ei discrepanţele astronomice care existau ? Mai mult ca sigur că ştiau. Prin urmare, de vreme ce ei nu s-au tulburat de aceasta, de ce ar trebui să ne tulburăm noi ?

 

 

C. „Calendarul creează dificultăţi în viaţa noastră socială contemporană”

 

Până în ziua de astăzi, noi nu am cunoscut nicicând un grup mai comerciant şi mai afacerist ca poporul evreu. Oriunde ar privi, oricine poate verifica cu propriii ochi rolul elementului evreiesc în societate: în comerţ, în industrie, în ştiinţe, în artele plastice şi în politică. Şi noi întrebăm: au fost evreii deranjaţi vreodată de faptul că folosesc un calendar pentru tranzacţiile lor comerciale şi altul pentru obiceiurile lor religioase ? Mai mult, sunt musulmanii deranjaţi de faptul că folosesc un calendar civil solar şi unul religios lunar ? Dimpotrivă, ei sunt foarte perseverenţi în ce priveşte viaţa lor religioasă şi calendarele lor.

Doar noi, creştinii ortodocşi, suntem tulburaţi de adevărata Tradiţie a Părinţilor noştri şi nici măcar nu-i dăm aceeaşi cinste pe care membrii altor religii o acordă falselor lor tradiţii. Dumnezeu i-a binecuvântat pe fiii lui Rihav care, potrivit poruncii tatălui lor, trăiau în corturile lor şi nu beau vin, şi El i-a înfăţişat ca pe nişte exemple pentru israilteni (potrivit Ieremia 35). Navute a refuzat să vândă via sa însuşi împăratului Ahaav pentru a da cinstea cuvenită părintelui său după trup (III Împăraţi 21), şi noi ar trebui să aşternem la picioarele papei moştenirea care ne-a fost lăsată de cei care ne-au născut prin darul Evangheliei şi care ne-au trasat înaintea ochilor calea dreaptă care duce către cer ?

Nu, dragi adversari, noi nu acceptăm apelativul pe care doriţi să ni-l impuneţi, de ,,vechi calendarişti”, de vreme ce nici nu ,,s-a învechit” calendarul nostru, în care Biserica noastră a trăit şi ne-a dăruit sfinţenie timp de 20 de secole, nici nu am adoptat vreodată vreun calendar mai vechi decât cel pe care l-a întrebuinţat şi-l întrebuinţează Sfânta Biserică Ortodoxă Sobornicească a lui Iisus Hristos.

Nu suntem ,,vechi credincioşi”, nici ,,sentimentalişti”; nu ne închinăm la zile, nici nu suntem ataşaţi de trecut. Noi doar călcăm pe urmele Părinţilor şi Maicilor noastre care ne-au născut prin Evanghelie. Ne-ar fi mai mult decât de ajuns dacă am putea ajunge la statura lor, prin darul lui Hristos. Cu acest calendar ,,inexact”, Sfântul Cosma al Etoliei, Sfântul Nectarie de Eghina, Sfântul Gherasim de Cefalonia, Sfântul Serafim de Sarov, Sfânta Teoctista din Lesbos, Sfânta Marcela din Chios, Sfântul Ioan de Kronstadt, şi toţi ceilalţi s-au sfinţit. În acest calendar greşit s-au sfinţit, şi-au vărsat sângele pentru Hristos şi au lucrat semne şi minuni. Dar care din Părinţii sau Maicile noastre ne-a încredinţat calendarul vostru ? Acesta nu este decât o tradiţie papală, iar noi ,,nu primim aşezămintele papale” ! Pentru noi, papa nu este nici sfânt, nici ortodox, nici mădular al Bisericii Soborniceşti a lui Hristos. Cum putem să urmăm ca pe păstorul nostru pe cineva care ne este străin şi necunoscut ?

Dar voi, pe de altă parte, aţi adoptat ceva nou, pe care nu l-aţi primit, care nu este în concordanţă cu Tradiţia. Prin urmare, este drept ca voi să fiţi numiţi ,,nou calendarişti”; voi vă siliţi să fiţi mai degrabă pe placul schismaticilor şi ereticilor Apusului decât al Părinţilor voştri, care v-au născut pe voi şi pe fraţii voştri. Astfel, voi regurgitaţi încontinuu justificări lumeşti şi materialiste care sunt lipsite de orice bază duhovnicească şi teologică. Împrumutaţi argumentele scolastice şi raţionaliste ale Apusului cu privire la ,,adaptarea la nevoile contemporane ale omenirii”, ,,progresul şi evoluţia preciziei ştiinţifice”, dar ce importanţă au acestea pentru Biserică, care este mai reală decât toate celelalte realităţi ?

Iată, noi v-am arătat cu ajutorul Scripturilor şi Părinţilor de ce stăruim în păstrarea Tradiţiei. Daţi-ne, în schimb, un argument bisericesc, teologic şi canonic bazat pe Evanghelie, care v-a constrâns să inovaţi. Aşa cum obişnuiau să spună filozofii antici: ,,Nu veţi primi nimic de la cel care nu are nimic”. Dar deoarece nu aveţi nici măcar un argument canonic, vă năpustiţi asupra noastră într-un mod laş, cu violenţă, prigoniri şi defăimări.

 

 

D. ,,Cei de stil vechi sunt o minoritate”

 

Acest lucru, bineînţeles, nu este adevărat: 80% dintre ortodocşi încă ţin calendarul praznical ortodox, care este numit în mod eronat ,,vechi”, de vreme ce în Biserică nimic nu se învecheşte. Doar recent, Biserica Bulgară, sub presiunea regimului comunist din Bulgaria, a adoptat calendarul papal. Bineînţeles, patriarhul Bulgariei va trebui să dea răspuns pentru acest lucru în faţa lui Dumnezeu. Noi nu putem judeca omul fiindcă nu cunoaştem situaţia în care se află. Cu toate acestea, ca o regulă generală, noi spunem că rolul principal al unui patriarh constă în a furniza un ‚,Da” sau un ,,Nu” pe care trebuie să-l rostească, poate, o dată la fiecare 3 sau 4 secole, şi care este suficient pentru a schimba faţa lumii. Dar dacă rolul său ar fi doar unul administrativ, el nu trebuie să fie ortodox pentru a-l îndeplini. În acest punct, suntem obligaţi să subliniem responsabilitatea pe care Biserica Greciei, şi mai ales, arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos şi patriarhul Meletie Metaxakis trebuie să şi-o asume; pentru că, prin precedentul pe care l-au stabilit, ei au dat comuniştilor ocazia şi terenul propice de a impune Sfintei Biserici a Bulgariei acest microb primejdios al modernismului, iar credincioşii au fost lăsaţi fără apărare.

Părintele Teodoret, un monah din Sfântul Munte Athos, spune în modul cel mai just: ,,Când veţi înţelege că miniştrii afacerilor externe ai diferitelor puteri sunt adevăraţii patriarhi şi că întâistătătorii acestor biserici acţionează adesea ca subalterni ai lor ?” Într-adevăr, dacă o Biserică locală poate să introducă inovaţii şi să rămână totuşi ortodoxă, de ce nu ar putea guvernul comunist al Bulgariei să pretindă un astfel de punct de vedere Bisericii sale locale ? În curând, acelaşi lucru se va petrece în toată Rusia şi nimeni nu va putea să manifeste nici cea mai mică împotrivire. Din această cauză, în ciuda faptului ca aşa-numitul ,,patriarh al Moscovei” nu ne-a inspirat nici un pic de încredere, totuşi noi am fost de acord cu protestul său faţă de evenimentele din 1967, când autorităţile civile din Grecia l-au îndepărtat cu forţa pe arhiepiscopul de drept al Atenei, Hrisostom (care nu a semnat nicicând vreo demisie, nici măcar ca o formalitate) şi au impus ca conducător al Bisericii Greciei pe actualul episcop Ieronim, asupra căruia atârnă pedeapsa caterisirii şi afurisirii, stabilită de canonul 30 apostolic.

În măsura în care Grecia este încă un stat liber, trebuie să se opună acestei maşinaţii a autorităţilor civile; în timp ce acum, dimpotrivă, prin tăcerea sa, îi scuză pe aceşti călăi ai Kremlinului şi prigonitori ai Sfintei Biserici a Rusiei; căci ce fel de logică permite autorităţilor civile de ,,dreapta” să se amestece în viaţa Bisericii şi nu şi celor de ,,stânga” ? Prin urmare, această chestiune degenerează de la un nivel teologic şi religios la un nivel pur politic. Din acest motiv, răspunsul ierarhiei Bisericii Greciei către înrobitul ,,patriarh al Rusiei” poate fi rezumat mai mult sau mai puţin în următoarele cuvinte: ,,Voi ar trebui să aveţi grijă de problemele voastre, pentru că situaţia voastră este mai gravă”. Aceasta nu este o manieră nici ortodoxă, nici dreaptă, nici frăţească.

În ce priveşte relaţia dintre Biserică şi Stat, în papalitate există sistemul ,,papo-cezarist”, iar în protestantism sistemul ,,cezaro-papist”, însă doar Ortodoxia cunoaşte sistemul sprijinului reciproc, care este singurul sistem corect şi sănătos din punct de vedere teologic. Potrivit acestui sistem, patriarhul este un cetăţean al statului, iar împăratul este un fiu al Bisericii. Bineînţeles că adesea se pot observa abuzuri în sistemul ortodox, însă sistemul însuşi este ortodox şi sănătos din punct de vedere teologic în comparaţie cu sistemele Apusului, care sunt greşite din punct de vedere teologic. Este adevărat că împăraţii sau ţarii şi-au depăşit adesea limitele de competenţă; însă, pentru că sistemul este corect – în ciuda multor dezordini care au rezultat – Biserica a transformat aceste abuzuri în binecuvântări (a se vedea exemplele lui Fotie şi Ignatie, Hrisostom şi Arsachie).

În secolul al XIX-lea, când naţiunea greacă şi-a recâştigat libertatea, marile puteri i-au impus un rege de origine bavareză. El se numea Otto şi era de religie romano-catolică (prin urmare, el nu era un ,,fiu al Bisericii”, iar sistemul ,,sprijinului reciproc” a fost exclus). Este adevărat că regele Otto, ca om, a făcut tot ce a fost mai bine posibil; însă el era neştiutor în ce priveşte conştiinţa ortodoxă; el a încredinţat redactarea articolului din Constituţie cu privire la relaţiile dintre Biserică şi Stat lui Mauer, prim-ministrului său (care, de asemenea, nu era ortodox). La rândul său, acesta a găsit un colaborator ilustru în persoana unui preot grec, Teoclit Farmachides. Acest Farmachides fusese educat în Europa, iar mentalitatea lui era cât se poate de protestantă; el era duşmanul înverşunat al patriarhului ecumenic şi al Rusiei.

Prin urmare, în 1833, Biserica Greciei a intrat în schismă faţă de patriarhul ecumenic (până în 1850), şi a adoptat o Cartă Constituţională a relaţiilor dintre Biserică şi Stat care a fost alcătuită după modelul cartelor naţiunilor apusene. Înainte de aceasta, potrivit principiului ,,bizantin” al sprijinului reciproc, canoanele Bisericii erau legile Statului; în timp ce acum, legile Statului au devenit canoanele Bisericii. Aşadar, responsabilitatea Bisericii Greciei este mare, de vreme ce a creat precedente care sunt în dauna Bisericilor locale de aceeaşi credinţă, şi care sunt acum robite.

Acesta este motivul pentru care, în omiliile sale la Epistola către Galateni, Sfântul Ioan Gură de Aur spune următoarele: ,,De aceea, o lipsă de râvnă în chestiunile mici este cauza tuturor nenorocirilor; şi pentru că greşeli mici scapă de corectarea potrivită, se strecoară unele mai mari. La fel ca în trup, o neglijare a rănilor produce febră, cangrenă şi moarte; aşa şi în suflet, micile rele trecute cu vederea deschid uşa pentru unele mai grave. Este socotită o greşeală neînsemnată ca cineva să nu aibă grijă de post; că altcineva, care este aşezat în credinţa curată, devenind făţarnic din pricina circumstanţelor, ar renunţa la mărturisirea curajoasă a acesteia, nici aceasta nu este ceva mai important sau mai dăunător …

Dar dacă dintru început ar fi fost dată o mustrare potrivită celor care au încercat stricări neînsemnate şi o deviere de la aşezămintele dumnezeieşti, asupra Bisericii nu s-ar fi fost stârnit o astfel de nenorocire, nici nu s-ar fi coborât o astfel de iarnă ... O mică falsificare strică întregul” (Omilia I la Epistola către Galateni, paragraful 7).

Noi nu ne amăgim pe noi înşine cu privire la viitorul Ortodoxiei universale oficiale. Astăzi, cei care spun că noi suntem o minoritate mint cu neruşinare, dar poate că în viitorul apropiat vom fi cu adevărat o minoritate. Nu ne-a avertizat preadulcele nostru Mântuitor: Însă când va veni Fiul Omului, oare va afla credinţa pe pământ ? (Luca 18, 8) Misiunea noastră nu este să ne asigurăm că păstrăm o majoritate, ci să păzim credinţa noastră nepângărită, curată şi întreagă. Iată de ce părinţii noştri ne amintesc adesea cuvintele Scripturii cu privire la ,,turma mică” şi la ,,rămăşiţa după alegerea darului” (Romani 11, 5). Să ne amintim bine învăţăturile lor:

,,Nu mulţimea va fi mântuită, ci doar aleşii lui Dumnezeu” (Sfântul Vasilie cel Mare).

,,Voi număraţi miriadele, dar Dumnezeu numără pe cei mântuiţi; voi, nenumăratele fire de nisip, El, vasele alese” (Sfântul Grigorie Teologul).

,,Biserica nu este mărginită de mulţimea oamenilor, ci de credinţă. Biserica este acolo unde se găseşte adevărata credinţă” (Fericitul Ieronim).

,,Mai bun este omul drept care face voia Domnului decât o mulţime nenumărată de necredincioşi” (Înţelepciunea lui Sirah).

,,Chiar dacă ei stăruiesc în erezia lor şi sunt capabili să-i înşele pe cei simpli şi neştiutori, şi chiar dacă stăpânesc asupra gloatei şi strâng mulţimile, sunt în afara hotarelor sfinte ale Bisericii. Pe de altă parte, chiar dacă foarte puţini stăruiesc în cucernicie şi Ortodoxie, ei sunt Biserica, iar autoritatea supremă şi protecţia aşezămintelor bisericeşti sunt cu ei. Chiar dacă trebuie să pătimească pentru dreapta credinţă, aceasta le va aduce fericirea veşnică şi mântuirea sufletelor lor” (Sfântul Nichifor, patriarhul Constantinopolului).

,,Adevărul poate fi întemniţat şi legat, dar nu poate fi învins; pentru că Adevărul este mulţumit chiar dacă adepţii lui sunt puţini, şi nu se teme de mulţimea duşmanilor” (Dositei al Ierusalimului, Dodecabiblus).

Inovatorii ne iau în derâdere nu numai pentru că suntem o ,,minoritate”, ci şi din cauza poziţiei noastre în Biserică, a simplităţii noastre în ce priveşte educaţia şi a poziţiei noastre sociale. Cu toate acestea, Tradiţia ortodoxă nu ţine nicicând seama de asemenea argumente, şi nu este scris nicăieri că cineva trebuie să fie episcop pentru a se împotrivi apostaziei, ci dimpotrivă:

,,Este o poruncă a Domnului să nu tăcem când credinţa este în pericol. Deci, când este o problemă ce ţine de credinţă, tu nu ai dreptul să spui: Cine sunt eu ? Un preot, un judecător, un soldat, un ţăran, un cerşetor ? Nu vă îngrijoraţi cu privire la nici unul dintre aceste lucruri. Da ! Vor striga pietrele în timp ce voi staţi tăcuţi şi nepăsători ?” (Sfântul Teodor Studitul)

,,În ce priveşte ierarhia noastră, dacă un preot sau un episcop se comportă nepotrivit sau gândeşte greşit, el poate fi mustrat de către un simplu diacon sau călugăr care este drept şi gândeşte corect; avem o mulţime de exemple de acest fel” (Sfântul Nicodim Aghioritul).

,,Nu este nici drept, nici legiuit, nici potrivit ca cei credincioşi să tacă atunci când legile lui Dumnezeu sunt dispreţuite de către cei care caută să instaureze înşelătoria şi strâmbătatea … nici să asculte de episcopii care îi îndeamnă în mod perfid să facă, să spună şi să gândească lucruri care nu sunt de folos” (Sfântul Meletie Mărturisitorul).

,,Aveţi grijă doar ca episcopii voştri să fie ortodocşi şi să nu propovăduiască învăţături potrivnice dreptei credinţe, şi ca ei să nu slujească împreună cu schismaticii sau ereticii. Cât despre celelalte, acestea trebuie imputate neştiinţei lor şi răutăţii vremurilor, sau voinţei lor slabe, şi doar ei singuri vor trebui să dea socoteală înaintea lui Dumnezeu pentru aceasta” (Patriarhul Ghenadie Scholarios).

,,Preotul să nu greşească în învăţăturile cu privire la Dumnezeu; în ceea ce priveşte celelalte probleme ale lui, nu tu eşti judecătorul lui” (Sfântul Anastasie din Sinai).

 

 

E. Suntem schismatici’ ?

 

Ierarhia inovatoare a încercat adesea, în van, să demonstreze că suntem schismatici şi pentru a atinge acest scop ei au utilizat enciclice sau … poliţia. Recent, unul dintre cei mai iluştri clerici ai lor, arhimandritul Epifanie Theodoropoulos (susţinut de ieromonahul sârb Atanasie Gievtits, care îi împărtăşeşte opiniile) a încercat să dovedească ‘în mod teologic’ că suntem schismatici. În consecinţă, studiul său a fost scris potrivit prototipurilor scolasticismului apusean, şi în acest fel unii oameni au ajuns să se poticnească de el. Până şi remarcabila publicaţie Ecclesiasticos Agon a fost entuziasmată de această nouă ‘ecleziologie’, inventată la mijlocul secolului XX de părintele Epifanie. Într-un editorial, editorul periodicului mai sus amintit a lăsat să se înţeleagă că adevăraţii creştini ortodocşi, numiţi în mod nedrept ‘de stil vechi’ sunt, ca să spunem aşa, ‘în afara Bisericii’.

Arhimandritului i-au răspuns:

 

1) Părinţii din Sfântul Munte, într-o broşură publicată de Sfânta Mânăstire a Sfintei Irina Chrysobalantou,

2) Părintele Teodoret, un călugăr de la Schitul Sfânta Ana, în două studii şi o carte minunată intitulată Dialogurile pustiului cu privire la ecumenism,

3) Dr. Alexandru Kalomiros din Thessaloniki, într-un studiu şi o scrisoare deschisă cuprinzătoare în jurnalul Glasul Ortodoxiei,

4) Buletinul nostru Credinţa Transmisă, publicat în Geneva.

 

Părintele Epifanie a fost pur şi simplu pulverizat în domeniul teologic; însă el a cerut asta. Pentru a se face auzit, el a fost silit să apeleze la serviciile vechililor legali pentru a ne atrage în discuţii interminabile. Cu toate acestea, nici măcar asta nu i-a fost de folos.

Într-adevăr, ne-am separat de ierarhia inovatoare; în primul rând, din cauza schimbării calendarului din 1924 când adevărata credinţă a fost batjocorită, şi în al doilea rând, pentru că inovaţia a avut drept scop erezia ecumenismului, care a devenit erezie în mod oficial în 1964 cu aşa-zisa ‘ridicare a anatemelor’, rugăciunile în comun oficiale din Ierusalim, Constantinopol şi Roma, declaraţiile oficiale ale patriarhului Athenagora şi Patriarhului Nicolae al Alexandriei cu privire la aşa-zisa ‘identitate’ a credinţelor ortodoxe şi latine, declaraţia oficială a arhiepiscopului Ieronim potrivit căreia el şi sinodul său sunt ‘tovarăşi de drum’ cu Athenagora în politicile sale, şi împărţirea oficială a sfintelor taine latinilor de către aşa-numitul ‘patriarh al Moscovei’.

Separarea noastră de ei nu constituie, fără îndoială, o inovaţie a secolului XX. Chiar şi în această privinţă, am mers pe urmele Părinţilor noştri şi ne-am supus Tradiţiei şi întregii istorii a Bisericii. Depunerea Sfântului Ioan Gură de Aur nu a fost o problemă atât de gravă ca inovaţia calendarului, iar Arsachie, care s-a urcat pe tron ‘prin mila Eudoxiei’, nu numai că nu a propovăduit nici o erezie, nici nu a introdus vreo inovaţie, ci a fost chiar sfânt şi este cinstit ca atare pe 11 octombrie de Sfânta Biserică. Însă, pentru că a fost un ‘episcop adulter’ mulţi clerici şi mireni au refuzat să primească împărtăşanie de la Sfântul Arsachie: aceasta a fost ‘schisma’ ioaniţilor. Sfântul Ioan Gură de Aur i-a numit pe ioaniţi ‘mucenici’ nu pentru că l-au apărat pe el, nici pentru că era mâhnit din pricina pierderii scaunului său şi a slavei ce venea odată cu el ci, după cum citim în sinaxarul Mineiului din 27 ianuarie: ,,Ei erau gata să facă şi să pătimească toate ca să nu fie părtaşi la greşeala celor care au îndrăznit să facă acestea. (...) Şi de vreme ce ei au apărat legile Părinţilor şi aşezămintele Bisericii care erau tulburate, cum să nu fi fost drept să-i numim ‘mucenici’ ?” Şi de aceea noi întrebăm: ce sinod l-a condamnat pe Sfântul Arsachie, şi prin aceasta i-a îndreptăţit pe ioaniţi că s-au separat ?

Sfântul Ioan Gură de Aur aduce pilda Sfântului Ioan Înaintemergătorul pentru a arăta că cel credincios nu va tolera nici o încălcare a legilor, indiferent cât de mică ar fi aceasta: ,,Ioan nu a fost ucis pentru că a refuzat să aducă jertfe idolilor; el nu a fost dus la un altar păgân, nici târât înaintea idolilor; ci din pricina unei singure afirmaţii i-a fost tăiat capul, adică, pentru că i-a spus lui Irod: Nu ţi se cuvine să ai pre muierea fratelui tău (Marcu 6, 18)”.

Ce sinod l-a condamnat pe Ioan Beccus când poporul şi clerul au rupt comuniunea cu el, şi încă mulţi au suferit chiar mucenicie din mâna slugilor lui ? Aici, ne aducem aminte de cei 26 părinţi de la Mânăstirea Zographou care au fost arşi de vii şi de cei 12 părinţi de la Vatopedi care au preferat mai degrabă să fie spânzuraţi decât să-l pomenească pe Beccus în diptice.

Ce sinod l-a îndreptăţit pe Sfântul Maxim Mărturisitorul să rupă comuniunea cu Honorius, papa Romei, Patriarhul Serghie al Constantinopolului, Patriarhul Atanasie al Antiohiei şi Patriarhul Chir al Alexandriei, atunci când papa şi aceşti trei patriarhi au fost pătaţi de erezia monoteliţilor ?

Ce sinod le-a permis clericilor, monahilor şi mirenilor din Constantinopol să rupă comuniunea cu patriarhul Nestorie ? Şi totuşi, iată cum se exprimă cu privire la aceştia Sfântul Chiril al Alexandriei: ,,Pururi reînnoind în voi înşivă această credinţă, păstraţi-vă nepătaţi şi curaţi. Nici să nu vă împărtăşiţi cu cel mai sus amintit (Nestorie), nici să nu-l primiţi ca pe un învăţător, dacă rămâne lup în loc de păstor. (...) Noi suntem în comuniune cu acei clerici sau mireni care au fost afurisiţi sau caterisiţi de el din pricina adeziunii lor faţă de adevărata credinţă, care au confirmat că judecata lui este nedreaptă; ba mai degrabă îi lăudăm pe cei care au pătimit acestea şi le spunem: dacă sunteţi ocărâţi pentru Domnul, binecuvântaţi sunteţi voi, căci puterea Sfântului Duh se odihneşte peste voi” (Mansi IV).

Am putea da mult mai multe exemple, însă acestea sunt suficiente pentru a demonstra că ruperea comuniunii cu inovatorii este o consecinţă a evenimentelor din 1924 şi 1964 şi nu constituie o revoltă, nici nu inaugurează o nouă ecleziologie.

Ce s-a petrecut în 1964 confirmă temerile şi îngrijorările cu privire la credinţă ale celor care au preluat cauza ei în 1924 şi le îndreptăţesc acţiunile. Aceste acţiuni nu au fost nimic altceva decât punerea în practică a învăţăturii şi pildei Sfinţilor Părinţi.

 

,,Mai bine să nu fii condus de nimeni decât să fii condus de un om nedrept” (Sfântul Vasilie cel Mare).

,,De îndată ce păşim pe calea cea fără de greşeală şi aducătoare de viaţă, să ne scoatem ochiul care ne sminteşte; nu cel fizic, ci cel duhovnicesc. Adică, dacă un episcop sau un preot, care sunt ochii Bisericii, duce un mod de viaţă netrebnic şi sminteşte oamenii, este necesar să-l izgonim. Pentru că este mai bine să ne adunăm fără el în casa de rugăciune, decât să fim aruncaţi împreună cu el, precum Ana şi Caiafa, în gheena focului” (Migne Pat. II: 1257).

,,Atunci de ce spune Pavel: Ascultaţi pre învăţătorii voştri, şi vă supuneţi lor (Evrei 13, 17) ? Spunând mai înainte: La a căror săvârşire a vieţii privind, să le urmaţi credinţa (Evrei 13, 7), apoi a spus: Ascultaţi pre învăţătorii voştri, şi vă supuneţi lor. Atunci de ce – spuneţi voi – trebuie să ne supunem dacă el este un om nedrept ? Nedrept ? În ce sens ? Dacă într-adevăr în cele ale credinţei, fugiţi şi-l evitaţi; nu numai dacă ar fi un om, ci şi dacă ar fi un înger coborât din cer” (Sfântul Ioan Gură de Aur, Omilii la Evrei, Omilia a XXXIV-a).

,,Din acest motiv, oricine trebuie să fugă de cei care propovăduiesc compromisul de vreme ce ei nu învaţă nimic precis, definit şi de neschimbat, ci asemenea ipocriţilor, ei oscilează între cele două credinţe şi, renunţând la una, se ţin de cealaltă” (Sfântul Marcu al Efesului).

,,Nu este îngăduită nici o concesie în lucruri ce aparţin credinţei” (Sfântul Marcu al Efesului).

,,Pentru că aceste oi nu sunt creaturi iraţionale, ci raţionale – şi noi spunem aceasta ca nu cumva vreodată să spună vreun mirean: ’Eu sunt oaie şi nu păstor, şi nu am nici o îngrijorare în ce mă priveşte; lasă-l pe păstor să se îngrijească de aceasta, căci doar lui i se va cere să dea socoteală pentru mine’. Fiindcă exact aşa cum oaia care nu-şi va urma păstorul cel bun este expusă lupilor, adică, pieirii sale, tot aşa oaia care urmează un păstor rău este expusă unei morţi inevitabile, de vreme ce propriul păstor o va devora. Prin urmare, aveţi grijă să vă depărtaţi de păstorii cei distrugători” (Aşezămintele apostolice, vol 8, cap. 19).

,,Este necesar să cercetaţi şi să cercaţi ceea ce spun învăţătorii. Ce este în concordanţă cu Scripturile, primiţi; dar restul respingeţi, şi îndepărtaţi-vă cu tărie de cei care stăruiesc în astfel de învăţături” (Sfântul Vasile cel Mare, Împotriva lui Platon, 72).

„Cel care îndrăzneşte să scoată ceva, să îndepărteze o silabă sau să tulbure acestea în vreun fel vreodată, fie el patriarh, mitropolit, episcop, cleric, monah sau mirean, sau oricine altcineva, unul ca acesta este pasibil de pedepsele aşezate de Sfinţii Părinţi şi este izgonit din adunarea credincioşilor şi îndepărtat de la comuniunea cu ortodocşii. Pentru că, asemenea unui mădular putred, el este tăiat din totalitatea Trupului Bisericii Soborniceşti şi Apostoleşti a lui Hristos” (Patriarhul Dositei al Ierusalimului, Tomul împăcării 41:69).

 

Deoarece patriarhul Athenagora caută să schimbe cu totul Pascalia, îi reamintim canonul 1 al Sinodului din Antiohia:

,,Toţi cei ce îndrăznesc a dezlega hotărârea sfântului şi marelui sinod, cel adunat în Niceea, în fiinţa bunei cinstiri a preaiubitorului de Dumnezeu împăratului Constantin, pentru sfânta sărbătoare cea mântuitoare a Paştilor, să fie neîmpărtăşiţi şi lepădaţi de biserică de vor stărui împotrivindu-se mai cu prigonire celor bine dogmatisite. Şi acestea să fie zise pentru mireni. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop sau presbiter sau diacon, după hotărârea aceasta ar îndrăzni pentru răzvrătirea popoarelor şi tulburarea bisericilor a se osebi, şi cu iudeii a săvârşi Paştile, pe acesta sfântul sinod din dată acum străin de biserică l-a judecat, ca pe unul ce nu numai luişi s-a făcut pricinuitor de păcat, ci şi multora de stricăciune şi de răzvrătire. Şi nu numai pe unii ca aceştia îi cateriseşte de liturghie, ci şi pe cei ce vor cuteza a se împărtăşi cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea cea dinafară, pe care o au câştigat sfântul canon, şi preoţia lui Dumnezeu”.

Cei de stil nou ne întreabă dacă tainele lor sunt valide sau nu. Astfel, în funcţie de ce răspuns le dăm, ei vor să ne prezinte ca fiind fie inconsecvenţi şi schismatici, fie fanatici orbi. Din nefericire, mulţi au încercat să formuleze răspunsuri premature şi acest lucru a provocat dezbinare printre adevăraţii creştini ortodocşi. Cu toate acestea, în ziua Judecăţii, nu vom fi întrebaţi de validitatea tainelor celor de stil nou, ci dacă am păstrat credinţa neschimbată.

Mărturia Bisericii din ultimii 2.000 ani este suficientă pentru a dovedi că noi suntem ortodocşi şi că responsabilitatea pentru schismă nu ne revine nouă. Nu acceptăm discuţiile scolastice şi raţionaliste pe această temă. Ei cunosc Scripturile, cunosc canoanele Părinţilor, să-i lăsăm să-şi examineze poziţia în lumina Tradiţiei şi să tragă propriile concluzii. Noi doar afirmăm că, în 1924, Tradiţia Ortodoxiei a fost desfiinţată şi că nu dorim să avem nici o relaţie cu sau responsabilitate pentru această desfiinţare şi astfel să ni se ceară socoteală înaintea ,,înfricoşatului scaun de judecată a lui Hristos”. Cât despre restul, aceasta se va descoperi de către Dumnezeu la vremea potrivită (chiar dacă El Şi-a descoperit voia în alte cazuri).

Apoi, ne-au făcut următoarea propunere: ,,Pomeniţi ierarhia inovatoare a Greciei şi continuaţi totodată să ţineţi vechiul calendar”. Prin aceste metode ilogice, ei au sperat să ne dizolve. Dar, la drept vorbind, dacă aş putea sluji împreună cu cei care ţin calendarul papal, de ce m-aş mai lipi de calendarul ortodox ? Dacă Tradiţia nu a fost batjocorită nici de unul, nici de celălalt, atunci respectarea calendarului ortodox ar fi doar o chestiune de preferinţă; cu alte cuvinte, o chestiune de sentimentalism. Nu suntem nici ,,credincioşi de stil vechi”, nici nu cerem privilegii, nici nu este o chestiune de zile.

Chiar dacă ierarhia Greciei s-ar întoarce acum la calendarul ’vechi’, ne-am bucura cu siguranţă şi am considera acest lucru ca fiind un pas pozitiv; însă, în ciuda acestuia, nu ar fi cu putinţă să fim în comuniune cu ei. Ieronim a scris un protest către Athenagora asupra faptului că bolşevicii permit acordarea sfintelor taine latinilor, pe câtă vreme Athenagora îşi proclamă ,,bucuria cu privire la această hotărâre a Bisericii Ruse” (a se vedea The Hellenic Chronicle 2/6/1970). Mai mult, el i-a spus pastorului Schutz de la Taize: ,,Tu eşti preot. Aş putea primi Trupul şi Sângele lui Hristos din mâinile tale”. ,,Aş putea să mă spovedesc ţie”.

Aşadar, nu mai este o chestiune doar de calendar, şi dacă vă obosesc, prea sfinţite stăpâne, este în nădejdea că, având informaţia asigurată de acest memorandum, veţi putea raporta Sfântului Sinod despre consecinţele care au rezultat deja din inovaţia calendarului. Prin urmare, dacă vreo parohie ar înainta mâine cererea pentru obţinerea permisiunii de a trece la noul calendar, oricine ar putea să-i furnizeze fapte care dovedesc pericolul care o pândeşte.

 

 

F. Poziţia Bisericii Ruse

 

Când argumentele arhimandritului Epifanie Theodoropoulos s-au prăbuşit asemenea unui turn făcut din cărţi de joc, ieromonahul sârb Atanasie Gievtits a găsit alt mijloc pentru a veni în ajutor tovarăşului său invins. El a înţeles că Sinodul mitropolitului Filaret era singura mângâiere pentru adevăraţii creştini ortodocşi din Grecia. Dacă reuşea să semene îndoieli în conştiinţele adevăraţilor creştini ortodocşi din Grecia în ce priveşte consecvenţa Sinodului rus în probleme dogmatice, ar fi rezultat o fisură în rândurile adevăraţilor creştini ortodocşi şi, astfel, ultimii ar deveni obiect al batjocurii în ochii poporului grec. Cu această intenţie, el a publicat prima sa scrisoare în presa religioasă, spunând următoarele:

,,Mitropolitul Filaret slujeşte împreună cu …”

 

,,Către editor,

Întorcându-mă în Grecia după un an de absenţă şi aflând anumite lucruri neplăcute, consider de datoria mea să informez cititorii dvs. despre următoarele, datorie pe care mi-o fac dintr-o dorinţă fierbinte de a ajuta sufletele care au fost indignate, astfel ca ele să poată evita acţiuni care ar putea diviza Biserica Ortodoxă. Mitropolitul rus Filaret, care trăieşte în America, şi Sinodul Bisericii Ruse din Exil au început de curând să evite să aibă comuniune cu arhiepiscopul Iacov şi cei de sub el, precum şi cu patriarhul ecumenic. În orice caz, ei au păstrat relaţii canonice excelente cu clerul Bisericii Sârbe, în ciuda faptului că cea din urmă este în comuniune cu patriarhul ecumenic. În realitate, Sinodul lui Filaret este în comuniune nu doar cu clerul Bisericii Sârbe care urmează vechiul calendar, ci şi cu clericii sârbi care se află în afara Serbiei şi care, ca o consecinţă, ei înşişi slujesc împreună cu ortodocşii care ţin noul calendar.

Pe scurt, mă voi rezuma la a vă spune că eu însumi am slujit de multe ori în ultimul an cu clerul aparţinând de Sinodul lui Filaret, şi pe 15 ale lunii iunie, am slujit la Paris împreună cu Arhiepiscopul Antonie al Genevei şi Europei de Vest, care ţine de Sinodul lui Filaret. Trebuie notat faptul că arhiepiscopul în cauză ştia foarte bine că eu slujesc după noul calendar, atât în Grecia cât şi în afara ei, şi că îl pomenesc pe patriarhul ecumenic când slujesc la Institutul rus Sfântul Serghie din Paris, în pofida întregii mele opoziţii faţă de politicile patriarhului. Cei din Grecia care gândesc că Biserica Greciei este eretică pentru că este în comuniune cu patriarhul ecumenic sunt siliţi să creadă acelaşi lucru despre Biserica Serbiei, care este de asemenea în comuniune cu patriarhul ecumenic. Dar dacă Biserica Serbiei este eretică, atunci la fel este Sinodul lui Filaret care recunoaşte clerul Bisericii Sârbe şi slujeşte împreună cu el fără ezitare; aşadar, toţi cei care sunt în comuniune cu Sinodul lui Filaret sunt de asemenea eretici”.

(Caracterele italice aparţin autorului scrisorii).

 

Noi i-am răspuns în limba greacă ieromonahului sârb şi am demonstrat perfidia şi făţărnicia acţiunii sale. Aici, vom spune doar că adevăraţii creştini ortodocşi din Grecia care şi-au pus nădejdea în Sinodul nostru au fost ridiculizaţi. Mii de suflete care nu cunosc starea de lucruri din diaspora, ca şi părinţii din Muntele Athos, au fost indignate, nu pentru că ceea ce a scris Gievtits era incorect, ci din cauza modului în care el prezintă problema. Exact asta a urmărit Gievtits, sub masca ipocrită a încercării de a întări ,,pacea Bisericii”.

Când Gievtits a trecut prin Geneva, arhiepiscopul Antonie l-a mustrat pentru acţiunea sa şi el a făgăduit să-şi îndrepte greşeala. Însă, pentru că acest om are propriile idei şi scopuri, el a alcătuit o a doua scrisoare în care încearcă, pe de o parte, să se justifice înaintea episcopilor ruşi, pe care a încercat să-i prezinte ca fiind mai mult sau mai puţin indiferenţi faţă de problemele de care ne ocupăm (în această lucrare), şi, pe de altă parte, să întărească haosul şi înşelătoria pe care le-a creat prima lui scrisoare în inimile credincioşilor greci. Din această cauză, cea de-a doua scrisoare a sa este mai rea decât prima, fiindcă în prima lui scrisoare, adevăraţii creştini ortodocşi sunt ridiculizaţi, dar în cea de-a doua, presupusa situaţie neplăcută în care s-ar afla aceştia este întărită şi adeverită de el. Mai mult decât atât, chiar până în ziua de astăzi, el slujeşte împreună cu clerul Sinodului doar cu scopul de a tulbura inimile Părinţilor din Sfântul Munte.

Nu avem intenţia de a păstra tăcerea cu privire la situaţiile în care Biserica Rusă a utilizat iconomia. De vreme ce poziţia ei este atât de limpede, credem că nimeni de bună credinţă nu va fi scandalizat de aceasta. Dar cei care au intenţii rele vor fi scandalizaţi indiferent de ce spunem sau facem. Este posibil ca nu toţi să fie de acord cu iconomia pe care o utilizează Biserica Rusă. Cu toate acestea, ei îşi pot prezenta obiecţiile într-un duh frăţesc, şi aceste obiecţii vor fi examinate cu seriozitate, cu condiţia ca ele să se nască din motive curate şi onorabile care au drept scop binele Bisericii. Orice om inteligent ştie că în ziua de astăzi confuzia cu care diavolul luptă împotriva Bisericii nu poate fi confruntată în 24 ore.

Uneori, noi utilizăm iconomia într-un mod mai îngăduitor; alteori, într-un mod mai riguros, cu toate că întotdeauna este vorba despre aceeaşi iconomie. Mai mult, orice om inteligent de bună intenţie poate înţelege că, din cauza condiţiilor diferite în care trăiesc cele două Biserici (adică, diaspora rusă şi adevăraţii creştini ortodocşi din Grecia), iconomia practicată de Biserica Greciei este de un fel, iar cea practicată de Biserica Rusă din Diaspora este de alt fel. În plus, recunoaşterea adevăraţilor creştini ortodocşi din Grecia de către Sinodul rus şi atitudinea sa faţă de clerul grec din diaspora care s-a refugiat sub protecţia sa canonică, au îndepărtat orice îndoială semănată în inimile credincioşilor greci de maniera de prezentare a faptelor a părintelui Atanasie Gievtits. Căci ce comparaţie se poate face între Filaret şi Ieronim ?

Trebuie să examinăm de asemenea dacă acceptarea parţială a calendarului gregorian în hotarele Bisericii Ruse din Diaspora are iconomia sau indiferenţa drept motiv. Mai mult, trebuie să cercetăm dacă există o posibilă relaţie sau comparaţie între poziţia misionară a Bisericii Ruse din Diaspora şi acţiunea samavolnică a Bisericii Greciei din 1924. Dacă este o chestiune legată de mântuirea sufletelor şi interesele Bisericii, trebuie să întrebuinţăm iconomia nu doar în problema calendarului ci poate, de asemenea, în probleme de mai mare însemnătate. Calendarul nu constituie un scop în sine. Însă, mântuirea sufletelor constituie un scop în sine ! Astfel, dacă mântuirea sufletelor ne obligă să arătăm o anumită bunăvoinţă, evident că aceasta nu ar fi un păcat. Pentru că această bunăvoinţă nu este adoptată cu scopul de a dispreţui aşezămintele Bisericii, ci mai degrabă este impusă de necesitate. Sfântul Ioan Gură de Aur spune că ,,Dumnezeu proslăveşte buna intenţie !” Cu toate acestea, nu a existat o astfel de necesitate în 1924.

Dacă cineva nu este de acord cu ceea ce tocmai am scris despre iconomie, trebuie să-l condamne de asemenea pe Sfântul Vasilie cel Mare, care în vremuri de necesitate nu L-a amintit pe Sfântul Duh în exclamaţiile sale. Dar putem noi să-l bănuim pe ,,vulturul din Cezareea” şi slava a toată Capadocia de a fi ,,pneumatomah” (adică, duşman al Sfântului Duh) ? Doamne fereşte ! Cu privire la această iconomie a Sfântului Vasilie, Sfântul Teodor Studitul scrie că, în măsura în care această practică nu a pricinuit nici o ,,vătămare” în Biserică, a fost cu putinţă a o accepta. ,,Noi nu am suferit nici o pagubă din aceasta, de vreme ce noi cunoaştem din alte cuvinte ale lui că el învăţa că Duhul Sfânt este Dumnezeu (căci adevărul este nu numai în ceea ce se spune, ci şi în ceea ce se cugetă); dar Biserica ar fi suferit o mare vătămare dacă, din cauza unui singur om, adevărul ar fi fost persecutat ... dacă sunt făcute doar pentru o anumită vreme, aceste lucruri nu sunt de condamnat”.

Astfel, adversarii noştri trebuie să ne demonstreze întâi că iconomia aplicată calendarului (acum nu este momentul să vorbesc despre celelalte aspecte ale iconomiei practicate de Biserica Rusă, dar duhul în care este aplicată rămâne acelaşi) nu are ca scop evitarea unei ,,mari vătămări”. Dar dacă intenţiile Bisericii Ruse urmăresc mântuirea sufletelor, atunci, chiar dacă nu suntem de acord cu modul în care sunt făcute, credem, împreună cu Sfântul Teodor Studitul, că ,,aceste lucruri nu sunt de condamnat”.

Deosebirea care a existat între Sfântul Vasilie cel Mare şi Macedonie cu privire la chestiunea Sfântului Duh este aceeaşi cu cea care există între Biserica Rusă din Exil si Biserica Greacă cu privire la chestiunea calendarului. Este adevărat că, din raţiuni misionare, Biserica Rusă nu numai că a practicat şi continuă să practice iconomia cu privire la calendarul apusean, ci o face şi cu privire la Pascalia apuseană şi ritul apusean. Regretăm aceasta, dar lăsăm pe cei care doresc să se indigneze, să se indigneze, şi pe cei care doresc să înţeleagă, să înţeleagă.

Dacă, de exemplu, Biserica Rusă din Exil ar permite uneia din comunităţile sale ruse să schimbe calendarul ortodox cu cel apusean, aceasta ar situa-o cu siguranţă la acelaşi nivel cu arhiepiscopul Hrisostom Papadopoulos. Dar când ea se confruntă cu comunităţi care sunt barbare, duhovniceşte vorbind, datoria ei este să le atragă spre Hristos şi spre Adevăr, chiar dacă ea trebuie să fie binevoitoare cu privire la calendarul şi Pascalia apuseană ,,până la o vreme”.

Fie ca cel ce este de bună credinţă să remarce de asemenea următoarele aspecte:

 

1) Acum câţiva ani, Misiunea Ortodoxă Olandeză a cerut să fie plasată sub jurisdicţia canonică a arhiepiscopului Europei de Vest şi mai târziu arhiepiscopului de San Francisco, Ioan de fericită amintire. Misiunii i-a fost îngăduită utilizarea noului calendar şi Pascaliei apusene, precum şi a ritului apusean (Din vremea când a fost scrisă această lucrare, Misiunea Olandeză, condusă de episcopul Iacov, a trecut la Patriarhia Moscovei).

2) Misiunea Franceză care utiliza deja calendarul gregorian şi ritul apusean a cerut să i se permită de asemenea utilizarea Pascaliei apusene, precum olandezii. Însă, acelaşi arhiepiscop care le-a îngăduit olandezilor să folosească Pascalia apuseană, nu le-a permis francezilor.

3) După câţiva ani, actualul arhiepiscop al Europei de Vest, prea sfinţitul Antonie, i-a privat pe olandezi de Pascalia apuseană, care le fusese îngăduită cândva.

4) Comunităţile franceze aflate sub jurisdicţia canonică a Sinodului (sub conducerea stareţului Ambrozie), adică, cele din Lyon şi Paris, au renunţat la calendarul gregorian şi au adoptat calendarul ortodox.

5) Recent, două comunităţi ruse, una din Florida şi cealaltă din Pennsylvania, au cerut să se unească cu Sinodul mitropolitului Filaret. Aceste comunităţi s-au aflat mai înainte sub aşa-numita ,,Mitropolie” care le-a permis să treacă la calendarul gregorian. În orice caz, Sinodul nostru le-a cerut să renunţe la calendarul gregorian şi să revină la calendarul ortodox. Comunităţile nu au acceptat această propunere şi, prin urmare, cererea lor de a se uni cu Sinodul a fost de asemenea respinsă.

 

Aşadar, este evident că Sinodul ştie când trebuie să fie îngăduitor şi când trebuie să fie strict în aplicarea iconomiei. Orice om inteligent va înţelege că are înaintea lui o adevărată ,,chivernisire a gospodăriei” (de la grecescul ecos – ‘casă’, nomia – ‘cârmuire’), unde bunăvoinţa şi stricteţea, încuviinţarea şi refuzul, şi permisiunea ,,în anumite condiţii” se pot găsi simultan. Folosul duhovnicesc al credincioşilor este scopul oricărei acţiuni şi poate fi văzută pretutindeni o înaintare în chestiunile duhovniceşti. Dar în cazul ierarhiei Greciei, poate fi văzută căderea. Nu contează atât de mult la ce nivel se află cineva, pe cât contează în ce direcţie o ia acesta.

Dacă cineva ar întreba Sinodul Rus din Diaspora de ce îngăduie utilizarea parţială a calendarului gregorian în jurisdicţia sa, ar răspunde: ,,Pentru a mântui sufletele, trebuie să merg uneori în pas cu copiii precum patriarhul Iacov” (potrivit Facerea 33, 14). Dar dacă cineva le-ar fi pus aceeaşi întrebare lui Hrisostom Papadopoulos şi Meletie Metaxakis, ce ar fi răspuns ei ? Era calendarul ortodox, probabil, o piedică în calea mântuirii credincioşilor şi, de aceea, era necesară schimbarea lui ? Iată, prin urmare, cum se pot lua nişte fapte reale şi se pot prezenta dintr-un unghi greşit şi deformat pentru a li se da altă interpretare, potrivit metodei părintelui Atanasie Gievtits.

Înainte de a veni în jurisdicţia Sinodului, părintele Nichita Palassis, părintele Panayiotes Carathanasis şi diaconul Fotie Touloumes erau de stil nou, dar acum urmează cu toţii calendarul Părinţilor. Există o dovadă mai bună pentru calendarul ortodox ca expresie a vieţii duhovniceşti a Sinodului ?



[1] N.tr.: Sfânta Scriptură nu spune că filistenii au aşezat în chivot cele cinci şezuturi de aur şi cei cinci şoareci de aur, ci le-au pus într-o ladă alături de el (I Împăraţi 6, 8).

[2] N.tr.: Faptul că relatările celor patru evanghelişti nu coincid nu reprezintă o problemă pentru noi, creştinii. Sfinţii Părinţi ne-au tâlcuit, în diverse scrieri ale lor şi comentarii la Sfânta Scriptură, de ce un evanghelist relatează o întâmplare într-un fel, iar un altul în alt fel. Găsim o seamă de explicaţii cu privire la aceste aşa-zise neconcordanţe în Istoria Bisericii, de Vladimir Guettee.

[3] Relatarea care descrie semnificaţia fiecărei sărbători în parte.