----------------

 

Carti in site

 

--------------------

CHESTIUNEA CALENDARULUI

de preot Vasilie Sakkas

 

Capitolul IV

Alte consecinţe ale acestei inovaţii


A. Justificarea revoltei papale

 

În inovaţia sa arbitrară a noului calendar, papa a fost consecvent cu principiile sale, deoarece potrivit acestor principii el este chipurile ,,superior Sinoadelor Ecumenice”. Însă Scripturile ne învaţă că ce este nebun al lui Dumnezeu, mai înţelept decât oamenii este (I Corinteni 1, 25) şi că cele nebune ale lumii au ales Dumnezeu ca pe cei înţelepţi să-i ruşineze; şi cele slabe ale lumii au ales Dumnezeu ca să ruşineze pe cele tari (I Corinteni 1, 27). Logica lui Dumnezeu şi a Bisericii este superioară logicii lumii. Adesea, lumea nu este mulţumită cu logica Bisericii pentru că nu corespunde cerinţelor propriei logici. În alte rânduri, lumea consideră logica Bisericii ca fiind o absurditate. Cu toate acestea, Sfântul Apostol Pavel spune că Dumnezeu a vrut să mântuiască pe cei credincioşi prin nebunia propovăduirii (I Corinteni 1, 21).

Prin urmare, primul lucru pe care l-au făcut Părinţii şi Sinoadele noastre a fost să examineze în ce măsură argumentele papale au corespuns logicii, necesităţilor şi intereselor Bisericii. Cât despre logica ştiinţifică a acestui ,,veac înşelător” care se va sfârşi, ea a fost trimisă pe locul doi. Întrucât papa s-a răzleţit de Biserica Universală a lui Hristos, argumentele lui – chiar dacă ar fi ,,logice” sau exacte din punct de vedere ştiinţific – nu s-au dovedit a-i fi de nici un folos. Din acest motiv, Biserica a respins şi a anatematisit propunerile pontifului roman, şi le-a considerat dezavantajoase şi vătămătoare pentru credincioşi, chiar dacă precizia ştiinţifică a fost de partea inovatorului[1].

De aceea, adoptând ,,tradiţia” calendarului papei, pe care l-au ascuns în mod perfid sub denumirea de ,,calendar iulian îndreptat”, cei de stil nou au mărturisit pur şi simplu că au avut nevoie de patru secole pentru a înţelege că papa avea dreptate şi că Sfinţii Părinţi au suferit de un anti-latinism bolnăvicios, ca să spunem aşa, în măsura în care, în ciuda justeţei propunerilor papale, ei le-au respins din îndărătnicie. A meritat cu adevărat efortul de a opune rezistenţă propunerilor papei vreme de patru secole prin anatemele pronunţate doar pentru a le accepta astăzi ? Lăsând deoparte orice consideraţie duhovnicească, această afacere este cu totul ridicolă şi contradictorie chiar din punct de vedere al simplei demnităţi omeneşti.

Cu toate acestea, Patriarhul Nectarie al Ierusalimului spune în mod clar: ,,Noi nu am acceptat decretele papale, nici nu le vom accepta. Fie ele născocite sau falsificate sau autentice, pentru noi sunt nule şi neavenite” (Combaterea, pag. 214). Dositei, de asemenea patriarh al Ierusalimului, atrage atenţia în acelaşi fel: ,,Cu toate că papa este eretic – în ciuda faptului că el este trup şi asemenea ierbii, iar slava lui este precum cea a florii ierbii ce cade atunci când iarba se usucă – el se făleşte că a întrecut cunoaşterea lui Dumnezeu croind şi făcând propriile vremi şi anotimpuri şi măsurători ale vremilor în afara celor poruncite de Domnul; şi astfel el propune şi stabileşte noi calcule şi o nouă Pascalie împotriva învăţăturii şi Testamentului Domnului” (Cartea bucuriei, pag. 495).

 

 

B. Crearea unei schisme în Biserică

 

Grecia Ortodoxă nu a primit inovaţia papală. Trei mitropoliţi s-au separat de ierarhia inovatoare, şi unul dintre ei, Hrisostom, anterior mitropolit al Florinei, a fost trimis în exil. S-ar putea scrie tomuri pe tema persecuţiilor pe care le-au îndurat şi le îndură adevăraţii creştini ortodocşi până în ziua de astăzi. Maicile au fost dezbrăcate cu forţa de veşmintele lor monahale la procese şi în centrele eparhiale ale celor de stil nou; preoţii au fost caterisiţi şi bărbieriţi cu forţa de poliţişti în pivniţele sediilor arhiepiscopale din Atena; bisericile au fost închise şi credincioşii au fost siliţi să se refugieze în păduri şi peşteri pentru a săvârşi dumnezeiasca liturghie. Însoţiţi de poliţişti, preoţii Bisericii oficiale au intrat în bisericile adevăraţilor creştini ortodocşi şi au pângărit altarele, au răsturnat sfintele mese din altare şi au călcat în picioare pâinea euharistică, Trupul Domnului ! Toate icoanele pe care nu le-au putut da jos au fost tăiate cu topoarele astfel încât să poată fi aruncate în camioanele poliţiei împreună cu sfintele potire şi alte obiecte de cult.

Bisericile noastre au fost demolate sau dinamitate. Episcopii şi preoţii noştri s-au ascuns, fugind din casă în casă, întocmai precum a spus Domnul nostru: Vulpile au vizuini şi păsările cerului cuiburi, pe când aceşti oameni nu aveau unde să-şi plece capul (Matei 8, 20). Mânăstirile au fost desfiinţate, închise şi defăimate. Studenţilor la teologie care urmau calendarul tradiţional nu li s-a permis să-şi primească diplomele. Cununiile şi botezurile săvârşite de clerul adevăraţilor ortodocşi nu au fost trecute în registrele civile şi astfel, mulţi copii au fost declaraţi nelegitimi şi multor văduve nu li s-a permis să primească pensie.

Însă, atitudinea adevăraţilor creştini ortodocşi a fost eroică. Ei au protestat cu miile, doar pentru a fi ciomăgiţi şi dispersaţi de poliţie. Au fost bătuţi oameni în vârstă de 90 ani. Cu toate acestea, ei au stat în faţa uşilor încuiate ale bisericilor noastre şi, stând pe trotuar, au ţinut în mâini lumânări aprinse. Şi bătrânele, nevrând să confunde casa Dumnezeului celui viu cu Muntele Gerizim al Inovaţiei ar spune poliţistului: ,,Fiule, închide biserica, dar orice ai face, aici şi numai aici vom veni să ne închinăm Dumnezeului Adevărului”. Şi cu adevărat, ei nu şi-au ridicat mâinile înaintea dumnezeilor străini ai Apusului.

În timpul domniei arhiepiscopului Spiridon de tristă amintire, persecuţiile au ajuns la apogeu. Iată un extras din presa laică:

,,Exagerări ! Nu suntem dispuşi să-i apărăm pe cei de stil vechi, nici să-i condamnăm ! Dar orice altceva ar fi cei de stil vechi – naivi, încăpăţânaţi, sau nătângi – ei nu sunt nici criminali, nici vagabonzi. Cu toate acestea, în birourile arhiepiscopului, un preot şi un călugăr de 80 ani au fost trataţi ca nişte criminali de rând. Le-au fost smulse rasele şi au fost bărbieriţi cu forţa. Aceste victime ne-au vizitat şi i-am văzut. Şi noi mărturisim că am fost copleşiţi de un sentiment de profundă compasiune la vederea înfăţişării lor nenorocite şi vrednice de milă” (Kathimerini, 20/11/1952).

Orice comentariu suplimentar este de prisos; însă cât de multe alte asemenea fapte există, pe care presa nu a putut sau nu a vrut să le descopere.

O schismă similară a avut loc în România, în ciuda faptului că actualul patriarh se străduieşte în van să nege existenţa adevăraţilor creştini ortodocşi în România. De asemenea, după cum am aflat, membri remarcabili ai clerului din Bulgaria au refuzat să urmeze ,,inovaţia diabolică” (aşa cum este numită de Stareţul Filotei Zervakos Bătrânul, o personalitate printre cei de stil nou). Se pare că mânăstirea rusă de maici a refuzat de asemenea să subscrie la această apostazie. Sfânta Mânăstire Stavrovunion din Cipru a fost desfiinţată din cauza calendarului papal. Sfânta Mânăstire Valaam (din Finlanda) a fost distrusă în acelaşi fel din pricina acestui calendar blestemat. Când a adoptat noul calendar, Mânăstirea Vatopedi din Muntele Athos s-a separat de restul părinţilor din Sfântul Munte care nu au mai participat la nici o slujbă sau praznic al acestei mânăstiri ,,moderniste”.

Nu este nevoie să recurgem la speculaţii teologice înalte deoarece Evanghelia spune foarte limpede: Tot pomul din roada sa se cunoaşte (Luca 6, 44). Să ne arate cei de stil nou măcar o roadă bună care a rezultat din această inovaţie. Sfinţeşte pe cineva ? Îi zideşte pe cei credincioşi ? Îi aduce înapoi pe cei care au apucat pe căi greşite ? I-a unit pe cei care erau despărţiţi ? Dimpotrivă, a adus schisme, dezbinări, slăbiciune şi indiferenţă. Avem nevoie de alte dovezi că acesta nu vine de la Dumnezeu ? Dar dacă nu vine de la Dumnezeu, atunci în mod inevitabil trebuie să-şi aibă originea de la demoni şi este prin urmare diabolic. Aşadar, greşim dacă îl adoptăm. Hrisostom Papadopoulos, arhiepiscopul Atenei, a devenit literalmente o ţintă a batjocurilor. El a vrut să dovedească că Sigillionul de la 1593 nu este autentic, ci o născocire a ,,monahilor din Muntele Athos”. Însă, noi am prezentat deja ceea ce a afirmat el însuşi mai demult, pe când era arhimandrit şi profesor la Universitatea din Atena şi a scris un manual de istorie a Bisericii. Precum se citează în cartea Chinul a teologului M. Karamitsos, în capitolul intitulat ,,Mărturisirea de credinţă a arhiepiscopului Papadopoulos”, Papadopoulos scria:

,,Şi mai oficial, noul calendar a fost respins de Sinodul de la Constantinopol convocat în 1593. Sinodul a respins calendarul gregorian ca pe o inovaţie care contravenea canoanelor şi rânduielii Bisericii”.

Mai departe, el a scris: ,,Din cauza acestei lupte, în 1584, Sofronie al IV-lea, patriarhul Ierusalimului, a pornit într-o călătorie pentru a aduna fonduri. Ajungând la Constantinopol, el a participat în acelaşi an la comisia sinodală convocată de ilustrul patriarh Ieremia al II-lea pentru condamnarea calendarului gregorian, cu care Biserica Latină căuta să-i abată de la calea dreaptă pe ortodocşi” (din Istoria Bisericii de Hrisostom Papadopoulos, citat în Călăii Ortodoxiei de Stareţa Magdalena).

În lucrarea sa Istoria lumii, renumitul istoric Paul Carolides spune următoarele: ,,În orice caz, de vreme ce calendarul gregorian nu a fost adoptat cu acordul străvechilor Biserici Patriarhale ale Alexandriei, Antiohiei şi Ierusalimului – dintre care toate rămâneau credincioase în continuare calculului iulian – a avut loc o schismă”. Aşadar, iată de ce spunem că Biserica nu a schimbat calendarul în 1924. Dacă există o schismă, cine sunt schismaticii ? Mai mult decât atât, noi (adică, cei de stil vechi) i-am pus următoarea întrebare arhiepiscopului Papadopoulos: ,,Spuneţi că Sigillioanele din secolul al XVI-lea care au anatematisit calendarul gregorian sunt născociri ale monahilor din Muntele Athos. Cu toate acestea, codicele care se află în Mânăstirea de pe Muntele Sinai, Mânăstirea rusă Sfântul Panteleimon şi în alte părţi sunt extrem de vechi. La vremea când trebuie să fi fost scrise (sau contrafăcute, în opinia sfinţiei voastre), Ortodoxia nu traversa nici o controversă cu privire la ‘noul’ şi ‘vechiul’ calendar şi, în consecinţă, cine ar fi fost interesat de falsificarea unor asemenea codice şi de ce ? În plus, istorici eminenţi din secolele XVIII şi XIX, precum mitropolitul Filaret Vaphides şi mitropolitul Meletie atestă aceste documente”.

Însă, arhiepiscopul, care nu a avut nimic de spus în această privinţă, a răspuns cu acţiuni poliţieneşti şi persecuţii. Este oare cu putinţă să considerăm ortodox un calendar care aduce schismă în Biserică şi persecuţii asupra credincioşilor ? Dar dacă acest calendar ,,gregorian” sau ,,iulian îndreptat” nu este ortodox, atunci ce este ?



C. Slăbirea Bisericii Greciei

 

Avem o mare simpatie pentru „ortodocşii conservatori” care au urmat ierarhia inovatoare şi urmărim cu emoţie bătăliile şi suferinţele lor şi rezistenţa lor în faţa „potopului păcatului” care ne ameninţă pe noi toţi. Ei înşişi recunosc că noul calendar este o „inovaţie diabolică” care a creat „schismă” şi constituie o „mare greşeală”. Cu toate acestea, ei nu înţeleg că se contrazic.

Ce înseamnă „mare greşeală” ? Dacă acest calendar nu aduce vătămare Bisericii, de ce ar trebui considerat o „greşeală” ? Dacă acest calendar nu a avut nici un fel de consecinţe – bune sau rele –, noi nu ne putem baza doar pe un ataşament sentimental faţă de trecut şi astfel să-l considerăm o „greşeală”. O „greşeală” implică urmări sau consecinţe rele. Prin urmare, dacă aceste consecinţe sunt dăunătoare Bisericii, cum să le adopt şi să am o „bună apărare înaintea înfricoşatului scaun de judecată al lui Hristos” ? Cum pot urma ceva pe care (asemenea cinstitului părinte Filoteu Zervakos, stareţul mânăstirii de stil nou din Longovarda) îl consider „diabolic” ?

În orice caz, neînţelegând semnificaţia chestiunii calendarului, ortodocşii de stil nou îşi imaginează că într-o bună zi problema va fi uitată şi organismul Bisericii va dizolva această tumoare încetul cu încetul. Iubiţi fraţi, timpul poate altera Tradiţia ? Minciuna se poate transforma în adevăr cu trecerea timpului ? Ferească Dumnezeu ! De îndată ce am permis unui vierme mic să intre în fruct, nu contează cât de mic sau imperceptibil este, el nu va înceta să fie un vierme, nici nu va înceta să crească până când fructul nu va deveni putred. Într-un asemenea caz, nu numai că timpul nu îndreaptă aceste lucruri, ci chiar dimpotrivă, le înrăutăţeşte; priviţi de jur-împrejurul vostru ca să puteţi percepe adevărul acestor cuvinte.

Sionismul universal, înaintemergătorul lui antihrist, exercită o propagandă foarte subtilă şi pătrunzătoare în zilele noastre, utilizând masoneria ca pe braţul său drept. În acest fel, a reuşit să îndepărteze din cărţile de slujbă ale latinilor toate textele care sunt legate de deicidul comis de Israilul antic, sub pretextul că erau antisemite. Prin îndepărtarea acestor pasaje, latinii mărturisesc că, vreme de 2.000 ani, au suferit de un antisemitism bolnăvicios. Deoarece sunt eretici şi schismatici, ei nu au înţeles nimic cu privire la problema teologică a deicidului israelit. Încă din 1924, voi, ortodocşii de stil nou, aţi lăsat să intre principiul corupător al aggiornamento-ului[2]; cum veţi reacţiona acum când profesorii din universităţile voastre (de exemplu, cazul profesorului Alivizatos) susţin principiul „revizuirii” textelor noastre liturgice ? Într-adevăr, dacă noi cântăm cutare şi cutare tropar sau condac nu este o chestiune dogmatică (cu toate acestea, remarcaţi suprimarea numelui Sfântului Fotie cel Mare în Mineiele nou-publicate).

Arhiepiscopul Ieronim al Atenei susţine multe inovaţii:

a). Ca preoţii să-şi tundă părul şi bărbile şi să circule în haine civile,

b). Ca utilizarea orgilor şi corurilor mixte care cântă în armonie să fie adoptată în biserici, deşi aceasta este în contradicţie cu Tradiţia muzicii sacre a Bisericii noastre,

c). Ca utreniile să fie suprimate şi să se slujească în schimb două liturghii „pentru a le fi mai uşor credincioşilor”. Astfel, oricine poate veni la mijlocul primei liturghii şi poate pleca la mijlocul celei de-a doua, exact ca la cinematograf. Prin urmare, adoptăm practicile şi concepţiile latinilor,

d). Ca să se schimbe Pascalia (acest lucru încă este dezbătut cu furie). Propunerea în acest moment este ca data sărbătoririi Paştilor să fie fixată, în aşa fel încât să cadă întotdeauna în cea de-a doua duminică a lunii aprilie,

e). Ca din consideraţii „arheologice” iconostasele din biserici să fie date jos,

f). Ca Taina Sfântului Botez să fie schimbată (a se citi ,,mutilată”) puţin câte puţin. Să uităm pentru o clipă că tripla repetiţie a Simbolului Credinţei a căzut în uitare aproape pretutindeni şi în locul binecuvântării apei utilizate pentru botez cu rugăciunile specifice, este adăugată pur şi simplu apă sfinţită anterior (ca şi cum Părinţii care au rânduit ca Simbolul Credinţei să fie citit de 3 ori şi ca apa să fie binecuvântată direct nu ştiau nimic şi, în consecinţă, noi suntem siliţi să-i corectăm). Mai mult decât atât, lepădările sunt suprimate şi copiii sunt puşi să şadă în cristelniţă şi apoi apa este turnată pe capetele lor de mâna preotului şi astfel nu există nici o afundare.

Totuşi, este adevărat că nici unul dintre aceste lucruri nu este „dogmatic”. Este binecunoscut faptul că Paştele nu era sărbătorit simultan de către toţi creştinii în zilele de început ale creştinismului şi că preoţii nu purtau părul lung. Partizanii demolării iconostaselor ar putea chiar găsi argumente „arheologice” în favoarea lor. Dar ce om cu judecată nu poate înţelege că asemenea tactici conduc la distrugerea şi sinuciderea Ortodoxiei ? Când spunem „distrugere” şi „sinucidere”, noi ne referim în mod limpede la acestea într-un sens relativ, pentru că Ortodoxia nu este în pericol şi nu are nevoie de apărarea noastră, deoarece „porţile iadului nu o vor birui” (Matei 16, 18).

Repetăm faptul că Ortodoxia nu se află în pericol, ci noi suntem în pericol de a cădea din ea. Credinţa rămâne aceeaşi, fie pentru o persoană, fie pentru un milion. În vremea lui Noe, adevărata credinţă a fost reprezentată pe pământ doar de 8 oameni; în ziua Pogorârii Sfântului Duh, doar de 3.120 persoane, şi în pofida acestui fapt era aceeaşi credinţă. Din acest motiv, noi ne străduim să depunem mărturie pentru adevărata credinţă, dar despre cât de mulţi vor dobândi această credinţă este o chestiune care nu mai este de competenţa noastră, deoarece Mântuitorul este Cel care „adăuga pe cei ce se mântuiau în toate zilele în Biserică” (Faptele Apostolilor 2, 47).

Ceea ce este numit „spirit conservator” are tendinţa de a urma exemplul Sfântului Apostol Petru în Grădina Ghetsimani. Întocmai precum apostolul a vrut să devină „apărătorul” Mântuitorului, tot aşa noi vrem să devenim aşa-zişi „apărători” ai Bisericii. Dar întocmai precum Mântuitorul nu a avut nevoie de apărarea celui dintâi dintre apostoli, nici Biserica nu are nevoie de apărarea noastră. Dacă cineva ar putea distruge Biserica, nu numai că noi nu vom mişca degetul cel mic pentru a-l împiedica ci, dimpotrivă, îl vom ajuta în lucrarea sa şi îi vom fi veşnic îndatoraţi pentru că ne-a eliberat de un miraj, de o fantezie, de o concepţie omenească ce s-a dovedit a fi coruptibilă în esenţă, care poate fi distrusă, desfiinţată, pe care noi am crezut-o a fi divină, dată de Dumnezeu, nestricăcioasă şi veşnică. Ce „Biserică” tristă, care în loc să ne mântuiască, ne-a aşteptat 2.000 ani să o salvăm !

Aşadar, noi nu căutăm să „salvăm” sau să „apărăm” Biserica prin atitudinea noastră, nici nu căutăm să-i asigurăm supravieţuirea sau creşterea numerică sau să o suprapunem altor sisteme omeneşti. Foarte simplu, noi încercăm să ne „izbăvim sufletele noastre” şi să transmitem, în măsura în care este cu putinţă, „lucrul cel încredinţat nouă” (I Timotei 6, 20) exact aşa cum l-am primit, fără nici o modificare, denaturare, adăugire sau scădere (Latinii cred că noi ne-am „fosilizat” din această cauză, deoarece ei nu înţeleg absolut nimic). Dar chiar dacă noi nu ne facem datoria sfântă, nici atunci nu va fi distrusă Biserica, pentru că bătrânul Mardoheu i-a spus reginei Estir: ,,Din altă parte ajutor şi sprijineală va fi” (Cartea Estirei 4, 13) pentru poporul lui Dumnezeu. ,,Că poate Dumnezeu şi din pietrele acestea să ridice fii lui Avraam” (Matei 3, 9) sau să trimită ,,mai mult decât douăsprezece legheoane de îngeri” (Matei 26, 53) să propovăduiască Evanghelia Împărăţiei Sale. Cu toate acestea, din mâinile noastre se va cere sângele celor care au fost duşi pe căi greşite, după cum spune proorocul (potrivit Facerea 9, 5).

Prin urmare, când spunem „distrugere” şi „sinucidere” cu privire la Ortodoxie, noi vrem să spunem următoarele: apostazia trebuie să vină şi va veni, şi precum spune ilustrul episcop Ignatie Briancianinov, dacă ne putem salva sufletul propriu, aceasta va fi de ajuns, şi nu ni se va cere nouă să întindem mâinile pentru a opri apostazia. Dacă totuşi permitem sau aprobăm şi cea mai mică abatere de la Tradiţie, atunci vom deveni colaboratorii lui antihrist şi în egală măsură răspunzători în faţa lui Dumnezeu. Chiar dacă noi credem că suntem ortodocşi, ne vom condamna pe noi înşine şi milioane de oameni care ne-au urmat departe de Viaţă şi de Adevăr. Aceasta este fărădelege; aceasta este sinucidere.

Exact aşa cum Hristos a trebuit să fie ,,trădat”, ,,dar vai omului aceluia prin care se vinde !” (Luca 22, 22), tot aşa apostazia trebuie să vină, dar vai nouă dacă, din cauza neseriozităţii sau neglijenţei, suntem răspunzători pentru venirea ei. Într-un asemenea caz, vom avea parte de soarta lui Iuda.

Într-adevăr, toate acele lucruri pe care le susţine arhiepiscopul Ieronim nu sunt dogme în sensul legalist-papal al cuvântului, dar sunteţi mâhniţi deoarece sunteţi convinşi că evlavia este defăimată şi batjocorită prin astfel de acţiuni. Fraţi ai noştri de stil nou conservatori, Domnul ne este martor că vă iubim; aşadar, pricepeţi limpede că din clipa în care aţi îngăduit afrontul adus evlaviei în 1924, nu a mai existat nici o raţiune pentru care ar trebui să înceteze acţiunea corozivă a acestei apostazii şi a lui antihrist. În 1924, cu ştiinţă sau fără ştiinţă, aţi acceptat şi aţi îngăduit începutul blasfemiei împotriva credinţei. Poziţia şi rezistenţa voastră nu are nici tărie, nici putere, deoarece este lipsită de această acţiune, iar conservatorismul vostru nu numai că nu aduce nici un folos ci, dimpotrivă, adaugă sprijin duşmanilor credinţei. Din cauza drumului greşit pe care aţi apucat v-aţi slăbănogit şi rezistenţa voastră nu are nici putere, nici tărie, fiindcă este lipsită de consecinţe. Astfel, voi aţi îngăduit nu numai afrontul adus credinţei, ci şi afrontul adus dogmelor (pentru că cele două sunt împletite). De exemplu:

a). Aşa-zisa ,,ridicare a anatemelor” din partea patriarhului Athenagora este o chestiune dogmatică sau nu ? Anatemele Bisericii pot fi ,,ridicate” vreodată ? Chiar presupunând că toţi latinii devin ortodocşi, este cu putinţă a ridica anatema Bisericii Soborniceşti a lui Hristos împotriva ereziei ,,Filioque” ? Cu toate acestea, în loc să protestaţi că acest act a fost absurd şi ridicol în însăşi esenţa sa, protestul vostru s-a limitat la faptul că patriarhul Athenagora a ,,ridicat” anatemele de unul singur, fără asentimentul unui sinod pan-ortodox (ca şi cum un astfel de sinod chiar ar putea dispune un asemenea lucru) ! Şi acum vă întrebăm: un sinod cu adevărat ortodox poate anula anatemele Bisericii ? Dacă următorul ,,sinod pan-ortodox” sau ,,cel de-al VIII-lea Sinod Ecumenic” ratifică ,,ridicarea” arbitrară a anatemelor de către Athenagora, atunci veţi fi mulţumiţi ? Dacă nu veţi fi mulţumiţi, atunci spuneţi-ne: ce veţi face ? (de vreme ce tocmai aţi fondat o nouă ecleziologie necunoscută mai înainte de către Ortodoxie) ?

b). Problema ecumenismului este dogmatică sau nu ? Există altă Biserică a lui Hristos pe acest pământ ? Nu ne învaţă Sfântul Marcu al Efesului, Sfântul Cosma al Etoliei, Sfântul Ioan de Kronstadt şi Sfântul Nectarie de Eghina că Biserica Ortodoxă constituie singura Biserică adevărată de pe pământ şi că cei ce sunt în afara ei sunt numiţi în mod greşit creştini ? Cu toate acestea, printr-o telegramă oficială trimisă lui Athenagora, Sfântul Sinod al arhiepiscopului Ieronim se declară a fi ,,tovarăş de drum” în activităţile sale. În consecinţă, de ce nu v-aţi separat de Ieronim ?

c). Chestiunea admiterii latinilor să participe la sfintele taine este dogmatică sau nu ? Atunci, de ce aţi permis episcopilor voştri să coliturghisească cu Mitropolitul Nicodim al Leningradului în catedrala din Atena şi nu v-aţi separat de cei care au slujit împreună cu el ? Aţi fost conduşi pe o cale greşită de protestele arhiepiscopului Ieronim faţă de patriarhul Athenagora (care proteste au fost exprimate exact în acest scop). Şi aţi fost păcăliţi realmente de acestea ? Poate fi considerată o asemenea credulitate din partea voastră drept credinţă ? Nu este ridicol să formulezi un protest ortodox cu privire la erezia Bisericii bolşevice către patriarhul Athenagora, care este profetul şi apostolul ereziei ,,potirului comun” ? Ce altceva au făcut moscoviţii decât ceea ce au fost învăţaţi deja de patriarhul Athenagora ? Mai mult decât atât, patriarhul a aprobat acţiunea lor în mod public (a se vedea capitolul 5 ale prezentei lucrări) şi sinodul vostru îi adresează ,,proteste” ! De vreme ce sunteţi o Biserică autocefală, de ce nu trimite direct Biserica voastră protestul său aşa-numitului ,,patriarh al Moscovei” şi nu încetează orice comuniune cu el până când greşeala lui nu este îndreptată ? În faţa unor tactici atât de înşelătoare, putem fi păcăliţi ,,de terminologia” protestului ? Dacă aşa au stat lucrurile, nu ar mai fi o chestiune de credinţă, ci una de literatură.

d). În timpul dumnezeieştii liturghii care a fost săvârşită în Catedrala Sfântul Tit, Arhiepiscopul Evghenie al Cretei a aşezat o panaghie episcopală pe pieptul cardinalului Willebrands, în timp ce credincioşii strigau Axios şi cântau ,,Hristos a înviat” şi imnuri în cinstea Papei Paul şi patriarhului Athenagora. O panaghie ortodoxă a fost de asemenea acordată cardinalului Carpino de către Mitropolitul Timotei al Arcadiei. Vi l-aţi putea imagina pe Sfântul Atanasie cel Mare acordând însemnele demnităţii episcopale arienilor ? Şi voi încă îi recunoaşteţi drept episcopi ai Bisericii Ortodoxe Soborniceşti ? Este aceasta o chestiune dogmatică sau nu ? În continuare, nici cu această ocazie nu v-aţi separat de ei. Iubiţi ,,conservatori”, când vă veţi separa de ei ca să nu fiţi condamnaţi împreună cu ereticii ? Aţi uitat că din pricina unei cununii ilegale Sfântul Teodor Studitul a scos din diptice numele Sfântului Tarasie, patriarhul Constantinopolului şi s-a împotrivit împăratului însuşi ? Dar astăzi nu este vorba de o cununie ilegală, ci de Mireasa lui Hristos ! Iubiţi ,,conservatori”, fără să vreţi voi jucaţi rolul înşelătorului. Pur şi simplu daţi ocazia apostaziei să bântuie Biserica mai lent, astfel încât va trece neobservată din generaţie în generaţie. Faceţi aceasta acceptând ca ,,nesemnificative” şi ,,nedemne de luat în seamă” felurite inovaţii care vi se prezintă. O fisură ,,nesemnificativă” în fundul oceanului poate face ca cel mai mare vas oceanic transatlantic să fie înghiţit de ape, iar o cantitate ,,nedemnă de luat în seamă” de minerale într-o picătură de apă poate forma stalactite uriaşe. De vreme ce o astfel de toleranţă există în ce priveşte erorile mai sus amintite, restul este doar o chestiune de timp.

Spiritul ,,conservator” poate fi o forţă doar când este pătruns de un duh ortodox; prin el însuşi, este numai o amăgire. Cardinalul uniat Slipij are o barbă albă şi ţine ,,calendarul vechi”. El a petrecut 13 ani în lagăre de concentrare pentru credinţa sa şi a stat ca un duşman implacabil împotriva influenţelor latine asupra ,,ritului bizantin”. Toate acestea îl plasează înlăuntrul ţarcului Bisericii Ortodoxe ?

În 1924, moderniştii au făcut sondaje şi au măsurat rezistenţa voastră. În acest fel, ei au observat în mod clar cum ar putea să vă înfrunte şi să vă îngenuncheze. Ei pricep că v-aţi slăbănogit şi acum se luptă să-şi atingă ţelurile, în timp ce vă măgulesc şi vă menajează sensibilităţile. Ei nu se tem de ameninţări, nici de proteste, nici de strigăte; toate acestea au fost prevăzute în programul lor şi ei ştiu cum să lucreze. Există un singur lucru care-i face să ardă, care-i face să se teamă; care-i face să scrâşnească din dinţi: ruperea legăturilor voastre cu ei. Cât despre restul, vă pierdeţi timpul şi pricinuiţi vătămare Bisericii.


 

D. Pierderea identităţii Bisericii

 

Civilizaţia tehnocrată a lui antihrist se străduieşte să atingă două obiective:

a) mazărea care umple conserva trebuie să fie de o mărime uniformă;

b) oamenii care vieţuiesc pe pământ trebuie să devină asemănători, precum acele boabe de mazăre conservate.

Pentru a domni, antihrist nu are nevoie de indivizi care sunt liberi şi conştienţi, ci de ,,atomi” care constituie celule, ce formează în schimb o masă amorfă, omogenă şi anonimă. El caută să realizeze aceasta prin mijloace diverse, utilizând sloganuri idealiste, precum ,,libertate, egalitate, fraternitate” etc, care, în orice caz, au ca principiu de bază distrugerea ideii de ierarhie a valorilor. Prin intermediul iudeo-masoneriei, el urmăreşte nivelarea tuturor persoanelor şi tuturor lucrurilor. Deoarece familia este puterea individului şi a unei societăţi conştiente, ea trebuie abolită încetul cu încetul. Prin feminism, el urmăreşte în primul rând egalizarea celor două sexe, care ar înlocui deosebirea ierarhică dintre bărbat şi femeie. Apoi propune un ,,cuplu nou” care ar avea o ,,domnie comună” şi egalitate ierarhică între bărbat şi femeie, o egalizare din punct de vedere al drepturilor, astfel încât să nu existe un cap real al noii familii. El instituie de asemenea o egalizare a profesiilor şi semnelor exterioare de distincţie, şi mai mult, o egalizare a înfăţişării exterioare; diferenţa care există în modul de a se îmbrăca şi de a-şi purta părul trebuie să fie năruită de asemenea. Din nefericire, sunt puţini cei care recunosc că duhul lui antihrist creează noi formule în structura socială care au condus deja la consecinţe duhovniceşti teribile pentru întreaga lume. Şi familia este atacată de prăbuşirea moralei. Mamele şi taţii de mâine sunt adesea atât de depravaţi duhovniceşte şi trupeşte, încât ei nu pot decât să transmită copiilor lor ceea ce posedă ei înşişi. Şi unii vorbesc încă de ,,eliberare”.

Egalizarea indivizilor este realizată mai ales în domeniul religios şi spiritual. Până de curând, fiecare erezie revendica adevărul exclusiv pentru sine. Astăzi însă, lucrurile sunt prezentate într-o lumină cu totul diferită. Adevărul devine doar o chestiune relativă şi, în realitate, nu există; este necesar a distruge facultăţile duhovniceşti pe care Dumnezeu le-a dat omului. Noi nu ne opunem cinematografului şi teatrului şi televiziunii dintr-un spirit de pietate sau puritanism, dar constatăm zi de zi că este exercitată o influenţă teribilă prin aceste spectacole ce caută să neutralizeze mintea umană, care a devenit ea însăşi istovită şi adormită şi merge ea însăşi către o stare de îndoială şi indiferenţă faţă de Dumnezeu. Prin aceste lucruri, veşnicia a devenit ceva nesigur pentru om, iar el îşi limitează strădaniile la lucrurile văzute, care sunt singurele lucruri pe care le acceptă ca reale şi sigure. În acest fel, el se alătură altor oameni în eforturile lor de atingere a idealurilor comune şi pământeşti; în ce-l priveşte, ,,lucrurile care sunt nevăzute” constituie o utopie şi o incertitudine.

Urmarea firească a acestei stări de lucruri pentru om este de a căuta să-şi îmbunătăţească condiţiile vieţii sale pe acest pământ, nu într-un mod paşnic, ci pacifist. Biserica devine un obstacol pentru el de vreme ce ea îi reaminteşte mereu de zădărnicia acestei lumi şi se străduieşte să-i direcţioneze atenţia către ceruri şi către cele ce vor să vină. Biserica cere sacrificii, curăţie, nevoinţă, suferinţă şi respinge toată supraevaluarea celor pământeşti. În consecinţă, mintea întunecată nu mai este capabilă să discearnă caracterul absolut al Adevărului din Evanghelii şi caută să-şi liniştească conştiinţa printr-un compromis între cerinţele religiei şi cerinţele lumii materialiste. Caută să primească o asigurare a unei vieţi veşnice (pentru sine), pentru orice eventualitate în care ar exista într-adevăr o viaţă veşnică după moarte. Antihrist a luat deja în considerare această nevoie metafizică a omului şi, astfel, el i-a propus o religie idealistă cu cuvinte pompoase şi sloganuri, precum: „Dumnezeu este iubire şi de aceea trebuie să iubim toţi oamenii şi să-i socotim fraţii noştri, lăsând la o parte credinţele lor religioase”. Mai presus de orice altceva, noi trebuie să ,,trăim în pace unii cu alţii având sentimente de respect reciproc pentru ideile, obiceiurile, uzanţele şi tradiţiile altora”; trebuie să ,,ne îndreptăm atenţia către a face întotdeauna binele şi a fi de ajutor altora care sunt în nevoie şi îndeosebi celor ce pătimesc”, pentru că „este puţin important ce crede cineva, atâta vreme cât este sincer în convingerile şi motivaţiile sale”, şi multe alte astfel de cuvinte spune el care, la prima vedere, fascinează omul.

Pe când erezia se străduieşte cu ajutorul unei jumătăţi de adevăr să ascundă cealaltă jumătate, aici nu se aminteşte nicicând de cea de-a Doua Venire a lui Hristos, nici de judecata veşnică, nici de mărturisirea credinţei „chiar până la moarte”; nici nu sunt băgate în seamă numeroasele avertismente din Evanghelie, precum: Strâmtă este uşa şi îngustă calea (Matei 7, 14); Prin multe necazuri se cade nouă a intra întru împărăţia lui Dumnezeu (Faptele Sfinţilor Apostoli 14, 22); În lume necaz veţi avea (Ioan 16, 33); cei mântuiţi vin din necazul cel mare (Apocalipsa 7, 14); Lumea toată întru cel rău zace (I Ioan 5, 19; Galateni 1, 14; Efeseni 5, 16), care pot fi întâlnite pe aproape fiecare pagină din Sfintele Scripturi şi scrierile Sfinţilor Părinţi.

În mod evident, venirea lui antihrist nu este luată în discuţie (II Tesaloniceni, cap. 2), nici că în zilele din urmă oamenii cei vicleni şi fermecători vor procopsi spre mai rău, care înşeală, şi singuri se înşeală (II Timotei 3, 13), nici că pe mulţi vor înşela (Marcu 13, 6), de va fi cu putinţă şi pe cei aleşi (Marcu 13, 22), nici că vor fi oamenii iubitori de sine, iubitori de argint, măreţi, trufaşi, hulitori, de părinţi neascultători, nemulţumitori, necuraţi, fără de dragoste, neprimitori de pace, clevetitori, neînfrânaţi, nedosmenici, neiubitori de bine, vânzători, obraznici, îngâmfaţi, iubitori de desfătări mai mult decât iubitori de Dumnezeu; având chipul bunei credinţe, iar puterea ei tăgăduind (II Timotei 3, 2-5). Păstorii nu mai amintesc turmelor lor că pe pământ noi suntem străini şi nemernici (Evrei 11, 13) şi urâţi de toţi oamenii pentru numele Domnului şi Mântuitorului nostru Iisus Hristos.

Dimpotrivă, lumea este condusă către un paradis hipnotic, un soi de euforie artificială, în care omul se străduieşte să atingă satisfacţia maximă posibilă. Religia nu mai este viaţa în Hristos, ci este redusă la nivelul unei simple convingeri intelectuale pe care cineva o adoptă fie din obişnuinţă, fie din educaţie, ori datorită influenţei mediului în care a trăit dintotdeauna şi a devenit, în acest fel, doar o temelie a ... civilizaţiei şi culturii. Cu toate acestea, Sfânta Biserică, prevăzând degenerarea acestei ere post-creştine în care trăim, ne avertizează prin Sfinţii săi Apostoli: Să nu vă asemănaţi chipului veacului acestuia (Romani 12, 2).

Până în 1924, Ortodoxia şi-a trăit propria viaţă în mijlocul lumii, o viaţă ascunsă cu Hristos (Coloseni 3, 3). Prin pilda şi mijlocirea sfinţitoare ale Doamnei noastre Născătoarea de Dumnezeu, ale sfinţilor îngeri, prooroci, apostoli, drepţi părinţi şi maici, mucenici şi mărturisitori, credinciosul devenea conştient de destinul lui nobil şi veşnic, de faptul că nu este asemenea unei particule atomice, sau unul din boabele mici şi uniforme de mazăre care umplu conservele lui antihrist, ci mai degrabă, este o persoană ale cărei fire de păr din cap sunt numărate, care ţine în mâna sa o piatră albă (Apocalipsa 2, 17) pe care este scris numele său, iar acest nume este unic. Acest nume unic îi conferă calitatea de om, creat după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, micşorat puţin oarece decât îngerii (Psalmi 8, 5) prin fire, dar chemat să devină ,,dumnezeu prin har” care va întrece oştile îngereşti în cinste, precum a făcut-o Prea Sfânta Fecioară Maria.

El este om pentru că, spre deosebire de celelalte zidiri de pe acest pământ, are un suflet raţional, şi deoarece el este suflet raţional şi templu al lui Dumnezeu, a primit o chemare, un destin şi posibilitatea libertăţii de alegere şi a veşniciei. Toate acestea fac din el o persoană care este responsabilă pentru acţiunile sale. Având un scop şi un itinerar stabilit, el parcurge pelerinajul său pe pământ cu ajutorul unei busole. El urmează propria direcţie şi nu este limitat la a urma cursul şi direcţia altor oameni, de vreme ce nu este o moleculă dintr-o masă anonimă, nici un animal dintr-o turmă. El a primit o chemare personală, L-a cunoscut pe Cel în care a crezut (potrivit II Timotei 1, 12) şi îşi poate alege proprii tovarăşi de drum.

Prin urmare, până în 1924, Ortodoxia şi-a trăit propria viaţă şi calendarul ei nu era nimic altceva decât pulsul acestei vieţi, bătaia inimii ei. Din 1924 încoace, unii au căutat să silească Ortodoxia să urmeze căile lumii şi să se conformeze acestui veac, astfel încât inima ei să bată odată cu pulsul lumii, cu toate că trece chipul lumii acesteia (I Corinteni 7, 31) în ciuda caracterului său raţional şi a preciziei matematice şi astronomice, şi în ciuda utilizărilor sale spaţiale şi ştiinţifice.

Mâine, poate, va fi descoperit alt calendar mai ştiinţific sau altă măsură a timpului. De exemplu, de ce să păstrăm ciclul săptămânal de şapte zile ? De ce nu ar găsi Naţiunile Unite alt sistem în care prima zi a anului să fie întotdeauna o zi de duminică, de exemplu, şi, în consecinţă, noi împărţiri lunare ? Atunci va fi necesar ca Ortodoxia să-şi schimbe Pascalia, Octoihul, Mineiele, şi întreaga viaţă şi Tradiţie încă o dată pentru a se conforma şi adapta ea însăşi noilor cerinţe ale unei ere mai recente ?

Reformatorii din 1924 nu au înţeles însă că cerul şi pământul vor trece (Matei 24, 35) în ciuda tuturor sistemelor lor cronologice şi că toate problemele legate de acestea sunt ,,o joacă de copil”, potrivit spuselor patriarhului Ieremia al II-lea cel strălucit şi, de aceea, au convenit asupra schimbării cu 47 ani în urmă. Prin această măsură, Biserica, în loc să sfinţească şi să anime lumea şi să-i dea noi dimensiuni ,,dincolo de timp”, este silită să se adapteze tiparelor pe care i le oferă lumea, să se conformeze lumii şi să fie târâtă în urma carului lumii asemenea leşului lui Hector.

Un om se sfinţeşte prin contemplarea sfintelor icoane, devenind el însuşi o ,,icoană”. Să ne gândim la posibilitatea ca cineva să ia aceste icoane şi să le înlocuiască cu unele în care Prea Sfânta Maică a lui Dumnezeu a fost pictată ţinând cont de trăsăturile unei curtezane din Roma din timpul Renaşterii italiene. Nu ar îndreptăţi aceasta ,,bibliile” masonice care declară că ,,omul L-a creat pe Dumnezeu după chipul şi asemănarea sa” ? Aşadar, oamenii nu pot surprinde frumuseţea icoanelor ortodoxe şi preferă, în locul lor, picturile care slăvesc trupul din Apus. Tot astfel, nefiind capabili să perceapă dimensiunile duhovniceşti şi supra-temporale ale Bisericii, ei preferă ,,precizia” calendarului gregorian. Prin urmare, icoanele lor, muzica lor, arhitectura lor, calendarul lor, toate ale lor sunt în acord cu ,,credinţa” lor, aşa cum ne învaţă Sfântul Ioan Damaschin.

 

 

E. Pericolul scientismului

 

Pierzând nădejdea celei de-a Doua Veniri a lui Hristos, oamenii îşi caută toată fericirea în lucrurile de pe acest pământ. Această ,,fericire” depinde de progresul umanităţii; progresul este dependent de dezvoltarea ştiinţei, iar ştiinţa presupune precizie. Astfel, căutarea preciziei ştiinţifice a devenit acum o psihoză, pentru că fericirea pe care ei o caută este pur umanistă. Când omul a ajuns pe lună, arhiepiscopul Ieronim a numit aceasta ,,cea mai mare minune a omenirii”. Au fost înălţate slavoslovii în catedrala din Atena şi au fost improvizate rugăciuni şi imnuri speciale în bisericile parohiale în onoarea astronauţilor. Ce contează că ei sunt eretici dacă au reuşit să păşească pe lună ? Iată ,,minuni” care sunt într-adevăr palpabile !

Cea mai mare societate religioasă din Grecia, Ζωή, care i-a născut duhovniceşte pe arhiepiscopul Ieronim şi pe cea mai mare parte din noii mitropoliţi (care i-au înlocuit necanonic pe cei anteriori) publică un calendar religios an de an. Cu excepţia unui bătrân cu barbă pe prima pagină (care este, evident, un simbol al unui soi de deism vag), calendarul pe anul 1970 era plin de imagini cu astronauţi, dispozitive speciale, vehicule lunare şi inventatori ai rachetelor. Calendarul ,,religios” al societăţii Ζωή a găsit loc pentru toate aceste lucruri, dar pentru semnul crucii, pentru o icoană a Mântuitorului sau a celei care este ,,mai cinstită decât heruvimii” – nu aveau ei loc la gazdă (Luca 2, 7).

Astronauţii s-au mişcat pur şi simplu dintr-un loc în altul în limitele naturii. Însă, sfinţii noştri au vieţuit asemenea unor ,,oameni cereşti şi îngeri pământeşti” şi ca unii care ,,au biruit trupul, biruind prin aceasta firea. Şi biruind firea, au devenit mai presus de fire”. Încă, astronauţii, chiar dacă ar traversa toate galaxiile universului, nu pot depăşi nicicând firea dacă nu au ,,fericita întristare” a ortodocşilor.

Deci, acestea sunt lucrurile care-i impresionează pe arhiepiscopul Ieronim şi adepţii lui ? Acestea sunt isprăvile care-i orbesc şi-i aduc într-o stare de delir ? Aceasta ar trebui să fie atitudinea şi înfăţişarea unui arhiepiscop ortodox care, datorită credinţei şi poziţiei sale, nu priveşte la cele ce se văd, ci la cele ce nu se văd; că cele ce se văd sunt trecătoare; iar cele ce nu se văd sunt veşnice (II Corinteni 4, 18) ?

Prin urmare, iată de ce schimbarea calendarului din 1924 este o dovadă a decăderii duhovniceşti a majorităţii celor care revendică în mod samavolnic titlul de ,,Ortodoxie canonică”.



[1] N.tr.: Autorul nu are dreptate în această privinţă; din punct de vedere astronomic, calendarul iulian este net superior celui gregorian. A se vedea lucrarea ieromonahului Cassian, O examinare ştiinţifică a calendarului Bisericii Ortodoxe.

[2] N.tr.: Din limba italiană, de la aggiornare, ‘a aduce la zi’. Aggiornamento este un termen consacrat care descrie procesul de modernizare a Bisericii Catolice.