----------------

 

Carti in site

 

--------------------

O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI

BISERICII ORTODOXE

de Ieromonah Casian

 

Capitolul VIII

Interdicţii canonice de schimbare a calendarului Bisericii


Nu trece hotarele vechi, care le-au pus părinţii tăi ...
La urechea celui fără de minte nimic nu zice, ca nu cumva să râză
de cuvintele tale cele înţelepte (Pildele lui Solomon 22, 28; 23, 9)

 

Chiar din primii ani după întemeierea Bisericii Ortodoxe, când canonul Sfintei Scripturi era în aşteptarea completării sale prin includerea finală a cărţilor Noului Testament, Sfânta Tradiţie, în forma învăţăturii orale şi practice, călăuzea evlavia celor care credeau în Iisus Hristos. Astfel, Sfânta Tradiţie cuprindea acele lucruri pe care Hristos şi Sfinţii Săi Apostoli le-au spus şi făcut care nu au fost consemnate ulterior în Noul Testament, dar, cu toate acestea, au fost acceptate şi păstrate de conştiinţa Bisericii ca reguli bine stabilite ale credinţei creştine. Aceste tradiţii orale s-au cristalizat treptat în manuscrise care au apărut după perioada apostolică şi includ documente precum Aşezămintele Sfinţilor Apostoli, articolele de credinţă şi actele (sau canoanele) Sfintelor Sinoade Ecumenice – ca şi pe cele ale Sinoadelor locale, a căror autoritate este recunoscută de cel de-al VI-lea Sinod Ecumenic –, şi scrierile Sfinţilor Părinţi şi Dascăli ai Bisericii[1].

Noul Testament însuşi mărturiseşte despre recunoaşterea şi respectarea obligatorie de către creştini a Sfintei Tradiţii: ,,Drept aceea, fraţilor, staţi, şi ţineţi predaniile care v-aţi învăţat, ori prin cuvânt, ori prin epistolia noastră” (II Tesaloniceni 2, 15); ,,Vă laud pre voi, fraţilor, că de toate ale mele vă aduceţi aminte şi precum v-am dat vouă, predaniile ţineţi” (I Corinteni 11, 2); ,,O Timotee, lucrul cel încredinţat ţie păzeşte-l, depărtându-te de glasurile deşarte, cele spurcate, şi de vorbele cele potrivnice ale ştiinţei celei cu nume mincinos” (I Timotei 6, 20).

Cu toate acestea, pe măsură ce a trecut timpul, şi mai ales după încetarea marilor persecuţii păgâne, s-au ivit neînţelegeri şi erezii printre creştini, după cum scădea dragostea unuia pentru celălalt; înţelegerea ecleziastică a devenit un lucru rar. Au apărut diferenţe în interpretările Sfintei Scripturi, ca şi dispute cu privire la viaţa bisericească şi practica liturgică în general. Necesitatea rezolvării acestor probleme reclama convocarea unor organe sinodale care să exercite autoritatea supremă în conducerea Bisericii[2].

Acestea au fost Sfintele Sinoade Ecumenice, al căror scop era de a ,,îndrepta drept Cuvântul adevărului”, adică de a interpreta corect Sfânta Scriptură (deşi fără a adăuga nimic nou). Sinoadele Ecumenice au avut această competenţă, fiindcă ele au lucrat sub călăuzirea directă a Sfântului Duh. Prin insuflarea Lui – aceeaşi insuflare dată autorilor Sfintei Scripturi –, ele au putut apăra credinţa apostolică prin identificarea şi explicarea învăţăturilor ortodoxe adevărate ale lui Hristos şi prin stabilirea liniilor directoare cu privire la modul în care aceste învăţături trebuie să fie aplicate în viaţa credincioşilor. Prin urmare, hotărârile Sinoadelor Ecumenice completează în mod vital dogmele Sfintei Scripturi, în acelaşi fel în care practica împlineşte teoria şi, în consecinţă, sfintele canoane şi Sfânta Scriptură sunt respectate şi ascultate deopotrivă în Biserica Ortodoxă.

Acest lucru este lămurit cu prisosinţă, aşa cum am arătat anterior, de faptul că Sinoadele Ecumenice au pecetluit hotărârile lor cu declaraţia scripturistică: ,,S-au părut Sfântului Duh şi nouă” (Faptele Apostolilor 15, 28). Această afirmaţie surprinde esenţa autorităţii sinodale în Biserica Ortodoxă: unirea cu Dumnezeu este exprimată de unirea credincioşilor între ei. Toţi participanţii la Sinoade trebuia să fie în acord deplin asupra tuturor problemelor pentru ca deciziile lor să exprime adevărul unei credinţe unice; dacă doar un singur participant nu era de acord cu o anumită hotărâre, atunci această hotărâre era invalidată[3].

Astfel, principiul sinodal al Ortodoxiei diferă considerabil de conceptul regulii majorităţii, adică unde votul majorităţii are autoritate. Această unanimitate sau acord absolut cu Sfânta Scriptură conferă autoritatea supremă şi sfântă deciziilor Sinoadelor. De aceea, o încălcare a sfintelor canoane înseamnă o încălcare a unităţii Bisericii, o respingere a autorităţii insuflate dumnezeieşte a Sinoadelor Ecumenice, şi de aici, în fond, o blasfemie împotriva Sfântului Duh, iar acesta este un păcat de neiertat (potrivit Luca 12, 10).

Una dintre chestiunile majore care au grăbit convocarea primului Sinod Ecumenic, în anul 325, a fost diferenţa dintre creştinii din Asia Mică şi cei din Roma în ce priveşte sărbătorirea liturgică a Învierii lui Hristos. Primii prăznuiau întotdeauna Paştele la 14 Nisan, adică împreună cu evreii (quartodecimanism), în timp ce ultimii prăznuiau Sărbătoarea sărbătorilor în prima duminică după luna plină care urmează echinocţiului de primăvară. Ca o consecinţă a acestei diferenţe, Postul Mare al celui de-al doilea grup coincidea cu prăznuirile pascale ale celui dintâi. Prin urmare, pentru a preîntâmpina orice consecinţe nedorite pe care le-ar putea atrage după sine astfel de dezacorduri liturgice şi, mai mult, pentru a despărţi cu totul sărbătorirea creştină a Paştelui de Paştele evreiesc, aşa cum cere succesiunea evanghelică, Sinodul de la Niceea a hotărât că Praznicul Învierii lui Hristos trebuie să fie sărbătorit pretutindeni în aceeaşi zi, şi anume în prima duminică după prima lună plină a echinocţiului de primăvară. Aceasta a fost, deci, originea ciclului pascal al marelui indiction, care stabileşte data Paştelui pentru fiecare an.

Pentru a ajunge la această hotărâre, Sfinţii Părinţi de la Niceea s-au supus ei înşişi cu smerenie canonului 7 apostolic: ,,Dacă vreun episcop, ori presbiter, ori diacon, sfânta zi a Paştilor mai înainte de primăvăreasca isimerie cu iudeii o va săvârşi, să se caterisească”. Sinoadele ulterioare vor confirma Sinodul I de la Niceea ca fiind cu totul apostolic şi patristic în hotărârile sale. Astfel, canonul 1 al Sinodului din Antiohia din Encæniis afirmă cu tărie:

,,Toţi cei ce îndrăznesc să desfiinţeze hotărârea sfântului şi marelui sinod întrunit în Niceea în prezenţa evlaviosului şi de Dumnezeu prea iubitorului împărat Constantin, în privinţa sfintei sărbători a mântuitoarelor Paşti, să fie excomunicaţi şi lepădaţi din Biserică, dacă vor stărui a se împotrivi din poftă de ceartă împotriva celor bine hotărâte, şi acestea să fie zise pentru laici. Iar dacă vreunul dintre proestoşii Bisericii, episcop ori presbiter ori diacon, va îndrăzni după hotărârea aceasta să se osebească spre zăpăcirea popoarelor şi spre tulburarea bisericilor şi să serbeze Paştile cu evreii; Sfântul Sinod a judecat ca acela să fie străin de Biserică de acum înainte, ca unul ce şi-a îngrămădit păcate nu numai sieşi, ci s-a făcut multora pricină de stricăciune şi de zăpăcire; şi nu numai pe aceştia îi cateriseşte din slujbă, ci şi pe cei ce vor îndrăzni să se împărtăşească cu aceştia după caterisire. Iar cei caterisiţi să se lipsească şi de cinstea exterioară, de care i-a făcut părtaşi sfântul canon şi preoţia lui Dumnezeu”.

În mod similar, canonul 2 al celui de-al VI-lea Sinod Ecumenic stabileşte:

,,Au socotit însă Sfântul Sinodul acesta şi aceasta, prea bine şi prea cu sârguinţă, ca şi de acum înainte să rămână adevărate şi întărite spre vindecarea sufletelor şi tămăduirea patimilor, canoanele cele de Sfinţii şi fericiţii Părinţi cei mai înainte de noi primite şi întărite, dar încă şi predanisite nouă în numele Sfinţilor şi slăviţilor Apostoli 85 la număr. ... Pecetluim însă şi pe celelalte toate sfinţite canoane aşezate de Sfinţii şi fericiţii Părinţii noştri. Adică ale celor 318 Sfinţi Părinţi adunaţi la Niceea, ... pe lângă acestea însă şi ale celor în Antiohia Siriei. ... Şi nimănui să-i fie slobod a preface canoanele cele mai înainte arătate, sau a le strica, sau altele afară de canoanele care ne stau înainte a primi, alcătuite de oarecare şi minciuno-suprascriere ale celor ce s-au apucat să cârciumărească adevărul”.

În interpretarea acestui canon de către monahul Ioan Zonaras (secolul al XII-lea), citim:

,,Sinodul acesta ... pecetluieşte şi întăreşte ... canoanele: 1. Pe cele 85 la număr ale Sfinţilor Apostoli, pe care zice că şi Părinţii cei mai înainte de dânsul le-au primit şi le-au întărit ... Adăugând sinodul că nu este iertat nimănui, pe toate canoanele cele mai înainte arătate, ori a le strica, ori a nu le primi, ori altele în locul acestora minciuno-suprascrise a primi. Iar de s-ar arăta cineva că se apucă a strica, sau a surpa vreun canon din acestea, acela să ia certarea ce o cuprinde acel canon pe care-l strică sau îl surpă. Adică, de cuprinde şi hotărăşte canonul afurisire sau caterisire, sau anatema, acestea să le ia şi cel ce-l strică, sau îl surpă; ca să tocmească greşeala sa din însuşi canonul acela întru care a greşit”.

Anatematisirea (în limba greacă αναθεμα, ’jurământ’ sau ’blestem’) este cea mai gravă pedeapsă ecleziastică. Este dată de tribunalele Bisericii anumitor persoane – de exemplu, ereticilor, schismaticilor şi celor care tulbură rânduiala ecleziastică – cu scopul de a păstra neschimbate sfintele canoane pentru posteritate. Semnificaţia generală a ,,anatemei” exprimă o excomunicare de la Dumnezeu şi predarea păcătosului nepocăit morţii duhovniceşti[4], a fi blestemat potrivit cuvintelor Mântuitorului: ,,Duceţi-vă de la mine, blestemaţilor în focul cel veşnic, care este gătit diavolului şi îngerilor lui” (Matei 25, 41).

Înfricoşătoarea anatemă a Sfintei Biserici, care se abate asupra tuturor apostaţilor de la creştinismul ortodox, este proclamată anual în Sinodiconul praznicului Biruinţei Ortodoxiei (ţinut în prima duminică din Postul Mare), care este pomenirea biruinţei universale a Bisericii asupra duşmanilor ei:

,,Aşadar, precum noi binecuvântăm şi lăudăm pe cei care ascultă de dumnezeiasca revelaţie şi se supun voii ei, tot aşa îi despărţim şi îi dăm anatemei pe cei care se opun acestui adevăr, dacă – în vreme ce Domnul a aşteptat întoarcerea şi pocăinţa lor – ei nu s-au pocăit; şi în aceasta noi urmăm Sfânta Tradiţie a vechii Biserici, respectând cu tărie tradiţiile ei”.

Pe baza canoanelor citate mai sus, culegerea canonică din secolul al XIV-lea cunoscută sub numele de Syntagma oferă informaţii amănunţite despre Pascalie. Din această culegere, putem extrage patru reguli fundamentale care trebuie îndeplinite ca Paştele să fie prăznuit canonic:

 

1. Paştele trebuie să fie prăznuit după echinocţiul de primăvară;

2. Paştele trebuie să fie prăznuit după prima lună plină care are loc după echinocţiul de primăvară;

3. Paştele trebuie să fie prăznuit în prima duminică după această lună plină;

4. Paştele nu trebuie să coincidă cu Paştele evreiesc, care determină prăznuirea lui.

 

Doar în decursul unui secol, între 1888-1988, romano-catolicii au încălcat aceste reguli pascale esenţiale de 23 de ori: de 4 ori au sărbătorit Paştele împreună cu evreii, în timp ce de 19 ori au prăznuit cu neruşinare Paştele înaintea evreilor. De exemplu, în anul 1921, Paştele evreiesc a fost pe 10 aprilie, iar Paştele apusean a fost sărbătorit pe 11 martie, adică cu o lună mai devreme, într-o încălcare flagrantă a succesiunii evenimentelor expuse în Sfintele Evanghelii.

Excomunicarea afirmată neechivoc a celor care încalcă canoanele ce rânduiesc prăznuirea Paştelui i-a silit pe susţinătorii occidentalizatori ai calendarului gregorian să născocească calendarul ,,nou iulian” ca un compromis între calendarul papal şi calendarul Bisericii. Dar, în realitate, calendarul ,,nou iulian” nu este nimic altceva decât o tentativă grosolană a moderniştilor cu înclinaţii latine de a realiza o tranziţie nedureroasă de la calendarul Bisericii la calendarul gregorian. Adepţii săi încearcă să muşamalizeze obiecţiile critice prin explicaţia diversionistă potrivit căreia calendarul ,,nou iulian” va corespunde cu cel gregorian doar până în anul 2800 (ca şi cum acest lucru ar fi o simplă coincidenţă), moment din care o diferenţă de o zi va despărţi cele două calendare; cu toate acestea, în mod convenabil, ei omit să menţioneze că în 2900, calendarele gregorian şi ,,nou iulian” vor corespunde din nou pe deplin.

Aşa cum am explicat anterior, în discuţia noastră despre esenţa calendarului Bisericii, orice încercare de a crea un nou calendar ecleziastic pentru Biserica Ortodoxă este sortită eşecului, calendarul ,,nou iulian” fiind un exemplu deosebit de jalnic. Inovatorii modernişti de la ,,Congresul pan-ortodox” din 1923 au înţeles prea bine că, dacă ar fi introdus calendarul papal pentru sărbătorirea praznicelor cu dată schimbătoare, ar fi căzut indiscutabil sub anatema explicită a sfintelor canoane. Pentru a evita o asemenea posibilitate, ei ,,au ticluit” compromisul lor artificial şi deplasat: calendarul ,,nou iulian” (a se citi gregorian) va fi folosit pentru ciclul neschimbător al Mineiului, în timp ce Pascalia ortodoxă tradiţională va fi păstrată pentru ciclul sărbătorilor cu dată schimbătoare.

Această monstruozitate calendaristică conduce la un haos cumplit în ritmul vieţii Bisericii: reduce sau desfiinţează Postul Sfinţilor Apostoli; înlătură folosirea complementară a cărţilor de slujbă; ,,invalidează” o mare parte din Evanghelia Sfântului Marcu, cu privire la legătura dintre sărbătorile cu dată neschimbătoare şi schimbătoare etc. Caracterul subversiv al noului calendar copleşitor de evident.

Fără a insista asupra acestui fapt, orice inovaţie distruge armonia ordinii ecleziastice şi îl plasează pe autorul ei sub anatema dată de canoane. Ca sfântă mamă, Biserica Ortodoxă poartă de grijă cu iubire fiilor ei, ferindu-i de pericolele ereziei, schismei, inovaţiei etc, prin stabilirea sfintelor canoane care apără integritatea credinţei dumnezeieşti. Aceste canoane răspândesc parfumul conglăsuirii, înmiresmatul consensus Patrum, ca şi cum Sfinţii Părinţi le-au rostit într-un glas. Este rolul episcopatului Bisericii să întruchipeze acest consens patristic ca o forţă vie în lume; de aceea, un episcop ortodox jură la hirotonia sa, în cea de-a treia mărturisire de credinţă:

,,Făgăduiesc să respect canoanele Sfinţilor Apostoli, ale celor şapte Sinoade Ecumenice, şi ale evlavioaselor Sinoade Locale, tradiţiile Bisericii şi hotărârile, rânduielile şi legiuirile Sfinţilor Părinţi. Şi toate lucrurile pe care ei le-au primit, le primesc şi eu; şi orice lucruri le-au respins, le resping şi eu. Făgăduiesc ... să nu născocesc nimic care să fie contrar credinţei ortodoxe soborniceşti a Răsăritului, în toate zilele vieţii mele. ... Dacă încalc oricare din făgăduinţele de mai sus sau mă opun poruncilor dumnezeieşti ...,  voi fi de îndată şi cu totul lipsit de darul ceresc dăruit mie de Sfântul Duh prin taina preoţiei”.

Respectarea canoanelor apostoleşti şi sinodale este absolut obligatorie pentru toţi creştinii; nu este îngăduită nici o abatere de la sfintele canoane, căci încălcarea lor este, în realitate, o încălcare a înseşi Sfintei Tradiţii.

Din acest punct de vedere, calendarul ,,nou iulian” sau ,,iulian îndreptat”, care este de fapt calendarul gregorian, este într-un conflict deplin şi vădit cu Sfânta Tradiţie. Există o multitudine de interdicţii canonice care ilustrează acest lucru. De exemplu, canonul 37 al Sinodului de la Laodiceea afirmă: ,,Nu se cuvine a primi de la iudei sau eretici darurile trimise de sărbători, nici a serba împreună cu ei”. Nu se referă acesta şi la cei care urmează noul calendar ? Canonul 46 apostolesc afirmă: ,,Episcopul sau preotul care primeşte botezul sau jertfa ereticilor, hotărâm să se caterisească, deoarece ce amestec are Hristos cu Veliar, sau ce are credinciosul cu cel ce nu crede ?” De asemenea, Sfânta Tradiţie interzice credincioşilor să se roage împreună cu ereticii sau să participe la întrunirile lor de rugăciune[5]. În acelaşi fel, ereticilor nu li se îngăduie să ia parte la riturile religioase ale credincioşilor sau să se roage împreună cu ei[6], şi, de fapt, ei nici măcar nu pot intra în casa Domnului dacă nu s-au pocăit de erezia lor[7]. Credincioşii nu pot primi binecuvântare de la eretici[8], nici nu poate un eretic să mărturisească împotriva unui cleric ortodox[9].

În general, Sfinţii Părinţi interzic orice apropiere de eretici cu privire la viaţa bisericească şi liturgică, pentru că nu trebuie să existe nimic în comun între credincioşi şi necredincioşi. Cu toate acestea, calendarul ,,nou iulian” a fost adoptat anume de către modernişti ca o sursă de atribute comune cu Apusul heterodox. Acei creştini ortodocşi care primesc calendarul ,,nou iulian” sărbătoresc praznicele cu dată fixă împreună cu catolicii[10] şi protestanţii – nu în acelaşi spaţiu, dar în acelaşi timp, ceea ce este tot atât de inadmisibil[11]. Mai mult, Biserica Ortodoxă a sfinţit calendarul său bisericesc pentru folosinţa liturgică prin generaţii de întrebuinţare.

Însă, moderniştii se opun acestei idei, arătând că păstrând Pascalia neschimbată, introducerea noului calendar pentru sărbătorile cu dată fixă nu încalcă în mod explicit nici un canon. Ca răspuns la aceasta, în raportul său despre problema calendarului de la Conferinţa de la Moscova din 1948, Arhiepiscopul Serafim (Sobolev) de Boguciar (1881-1950) (figura 21) a afirmat următoarele:

,,Dacă, potrivit cerinţelor canoanelor, introducerea noului calendar în deplinătatea sa este inadmisibilă, atunci este inadmisibil pentru creştinii ortodocşi să primească noul calendar sub forma unui compromis. Acest compromis a fost observat în ultima vreme în vieţile câtorva Biserici Ortodoxe şi îşi găseşte expresia în faptul că Paştele este prăznuit potrivit străvechii Pascalii ortodoxe, pe când toate sărbătorile cu dată fixă sunt prăznuite potrivit noului calendar. Oricum, o asemenea combinaţie calendaristică nu poate fi acceptată de ortodocşi, deoarece atrage după sine încălcări ale altor rânduieli bisericeşti indicate în Tipicon, rânduieli pe care noi ar trebui să le păstrăm cu respect şiO examinare stiintifica 21 întocmai, de vreme ce nu trebuie să ne lipsim de ascultarea faţă de Mama noastră, Biserica. Cei care urmează noul calendar păcătuiesc din pricina neascultării lor; prin aceasta, noi înţelegem încălcarea de către ei a rânduielilor din Tipicon cu privire la sărbătorile cu dată fixă”.


Figura 21

Binecuvântatul Arhiepiscop Serafim de Boguciar i-a încurajat pe fiii săi duhovniceşti, arhimandriţii Serafim şi Serghie, să se opună inovaţiei noului calendar, punând astfel bazele mişcării de stil vechi din Bulgaria

 

În mod caracteristic, apărătorii calendarului bisericesc lăsat moştenire de Sfinţii Părinţi sunt acuzaţi că sunt schismatici. De exemplu, în Bulgaria, noi, cei de stil vechi nu urmăm linia ecumenistă propovăduită de Biserica ,,oficială” a Patriarhiei de Sofia şi, ca urmare, suntem supuşi unei critici aspre din partea celor de stil nou. Cu toate acestea, nu ne opunem unirii în sine, ci naturii unirii care se vrea realizată. Haideţi să nu uităm că şi comunismul făcea apel la ,,unire” – ,,Proletari din toate ţările, uniţi-vă !” – dar idealul său de unire era doar un internaţionalism fără de Dumnezeu şi dezumanizant. În acelaşi mod, mişcarea ecumenistă, întruchipată de Consiliul Mondial al Bisericilor, cheamă la ,,unire”, dar unirea pe care o urmăreşte este în contradicţie flagrantă cu articolul IX al Simbolului credinţei, care învaţă că există Una şi doar O Biserică, şi anume Biserica Ortodoxă.

Când această singură Biserică cântă în ectenia sa mare: ,,Pentru pacea a toată lumea, pentru bunăstarea sfintelor Biserici ale lui Dumnezeu, şi pentru unirea tuturor, Domnului să ne rugăm”, ea se roagă nu pentru întemeierea vreunui fel de unitate finală între creştini, ci mai degrabă pentru păstrarea şi extinderea unităţii în Hristos pe care ea a deţinut-o întotdeauna în deplinătatea ei. Cu alte cuvinte, ea cheamă înapoi – la O Credinţă, prin intermediul pocăinţei – pe toţi oamenii care, din necredinţă sau credinţă greşită, s-au îndepărtat de unitatea creştinismului ortodox. Deci, este evident că unitatea în credinţa ortodoxă nu va implica sub nici un chip o încălcare a vreunuia dintre sfintele canoane; dimpotrivă, doar prin ascultarea strictă şi din toată inima faţă de sfintele canoane poate avea loc unirea lui Dumnezeu cu omul şi, ulterior, unirea omului cu omul.

Prin urmare, opoziţia noastră faţă de unirea ecumenistă nu reiese dintr-o ură faţă de duşmanii noştri, ci mai degrabă dintr-o dragoste faţă de ei. Fără a avea un numitor comun al cugetului şi inimii, o unitate autentică în credinţa creştină, noi nu putem pur şi simplu să ne unim cu heterodocşii; a susţine altceva ar fi cea mai mare mizantropie. Dacă, de fapt, trebuie să acceptăm ,,unirea” propovăduită de mişcarea ecumenistă, am dobândi totodată lipsa de unitate cu milioanele de sfinţi care au pătimit şi şi-au jertfit vieţile pentru integritatea sfintei credinţe ortodoxe. O dumnezeiască liturghie în cinstea acestor mărturisitori şi mucenici, care au refuzat cu fermitate comuniunea cu heterodocşii şi au murit cu morţi cumplite pentru păstrarea purităţii Bisericii Ortodoxe a lui Hristos, dar săvârşită potrivit noului calendar, este în realitate o necinste. De fapt, utilizarea calendarului papal îi ridiculizează pe aceşti viteji creştini, fiindcă face ca pătimirea lor pentru idealurile ortodoxe să fie lipsită de sens.

Prin aceasta, cei care urmează noul calendar se arată ei înşişi a fi apostaţi de la sfânta Biserică, deoarece ea îi respectă şi îi cinsteşte pe sfinţi tocmai pentru faptul că s-au alipit de tradiţiile pe care ea le-a păstrat. Amintind acţiunile ,,ortodocşilor” ecumenişti şi nou-calendarişti contemporani, dacă ar fi să-i întrebăm: ,,De ce atât de mulţi creştini ortodocşi din trecut au fost dornici să sufere chinuri, pătimiri şi chiar moartea mai degrabă decât să se alăture heterodocşilor ?”, majoritatea, infectaţi – aşa cum sunt – de spiritul modern al ,,unionismului”, ar fi extrem de stânjeniţi, fiindcă propriile activităţi ar răspunde pentru ei: ,,Astfel de ortodocşi au fost fanatici; ei ar fi trebuit să facă concesii şi să se unească cu alţi creştini, şi astfel ar fi evitat pătimirile”. Dacă noi nu-i cinstim pe cei cinstiţi de Sfânta Biserică Ortodoxă, atunci nu cinstim Biserica însăşi. Din nefericire, nu putem decât să conchidem că lipsa lor de dorinţă de a urma sfinţilor în problema mai mică a păstrării calendarului bisericesc, ,,ortodocşii” contemporani ar fi cu totul nedornici să-i urmeze în problema mai însemnată a muceniciei.

Pentru cei nefamiliarizaţi cu chestiunea calendarului şi adevărata sa origine în conflictul mai profund dintre ecumenism şi tradiţionalism, afirmaţia că cei care urmează vechiul calendar sunt schismatici deoarece sunt despărţiţi de patriarhiile sau ,,Bisericile Mamă” ale lor sună îndeajuns de rezonabil. Însă acest argument este întemeiat pe presupunerile eronate ale ,,patriarhalismului”, un soi de ,,poli-papism” – ideea că Ortodoxia nu poate exista fără patriarhii, fără Bisericile ,,oficiale”. Cu siguranţă, poate exista; nici o Biserică locală, patriarhie sau nu, nu are vreo garanţie că va rămâne neclintită în chip infailibil în credinţa ortodoxă. Este pe de-a întregul posibil ca o Biserică locală să se îndepărteze de Biserica Sobornicească, aşa cum au făcut-o Biserica Coptă, Biserica Armeană, Biserica Romană etc.

Canoanele Bisericii interzic credincioşilor, şi acest cuvânt îi include atât pe mireni, cât şi pe clerici, să aibă urechi surde şi ochi orbi faţă de învăţăturile şi activităţile eretice ale Bisericilor lor locale. De pildă, canonul 3 al celui de-al III-lea Sinod Ecumenic afirmă: ,,Poruncim îndeobşte ca clericii care mărturisesc la fel cu dreptcredinciosul şi ecumenicul sinod, să nu se supună în nici un chip episcopilor necredincioşi sau care se vor despărţi”.

Astfel, ca cei ce urmăm vechiul calendar bisericesc, nu suntem în nici un chip schismatici, căci cei ce urmează noul calendar, şi nu noi, au creat deosebirea dintre ,,stilul vechi” şi ,,stilul nou” în Biserica Ortodoxă. Nici nu suntem necanonici – într-adevăr, cum ar putea ascultarea de sfintele canoane să facă pe cineva necanonic ? –, căci opoziţia noastră faţă de erorile ecumenismului este, în realitate, cu totul canonică. Nicăieri nu este mai desăvârşit îndreptăţită poziţia noastră ca în canonul 15 al sinodului I-II:

,,Căci cei ce se despart pe sine de comuniunea cea cu întâiul stătător al lor pentru oarecare eres osândit de Sfintele Sinoade, sau de Părinţi, fireşte [de comuniunea] cu acela, care propovăduieşte eresul în public, şi cu capul descoperit îl învaţă în Biserică, unii ca aceştia nu numai că nu se vor supune certării canoniceşti, desfăcându-se pe sineşi de comuniunea cu cel ce se numeşte episcop [chiar] înainte de cercetarea sinodicească, ci se vor învrednici şi de cinstea cuvenită celor ortodocşi. Căci ei nu au osândit pe episcopi, ci pe pseudo-episcopi şi pe pseudo-învăţători, şi nu au rupt cu schisma unitatea Bisericii, ci s-au silit să izbăvească Biserica de schisme şi de dezbinări”.

Sfântul Atanasie cel Mare a surprins duhul acestui canon când a spus, referitor la episcopii şi preoţii care au încălcat fidelitatea faţă de Biserica Ortodoxă: ,,Este mai bine să ne întâlnim în casa de rugăciune fără ei, decât să sărim în focul gheenei împreună cu ei; ei sunt asemenea unor Ane şi Caiafe”[12]. Sfântul Teodor Studitul († 826), cinstit ca mărturisitor al credinţei ortodoxe, este o pildă a ,,opoziţiei bineplăcute lui Dumnezeu” pentru noi, cei de stil vechi: el a rupt comuniunea cu Patriarhia Ecumenică[13] din pricina rolului necanonic al patriarhului în controversa moechiană[14].

Sfintele canoane ale Bisericii Ortodoxe îi păzesc pe credincioşi împotriva tuturor ereziilor, erezii care, din cauza devierii de la şi dezacordului cu Ortodoxia, au generat nenumărate confesiuni şi secte. Mişcarea ecumenistă cheamă acum aceste grupuri disparate la ,,unire”, dar o unire în numele a ce ? Ecumenismul este, în ultimă instanţă, un amestec haotic al tuturor ereziilor pe care Biserica Ortodoxă le-a cunoscut vreodată; pe scurt, este o pan-erezie. Pentru a dobândi adevărata unitate în Hristos este nevoie ca heterodocşii să se pocăiască de erorile lor şi să se întoarcă în mod legal în sânul Bisericii Ortodoxe. Din acest motiv, noi respingem unirea cu Biserica Bulgară ,,oficială” şi respingem participarea ei la mişcarea ecumenistă pan-eretică – participare care a fost inaugurată în mod explicit şi intenţionat prin adoptarea aşa-zisului calendar ,,nou iulian”, neortodox.

 


[1] Koev, Catehism ortodox, pag. 21-22.

[2] Conducerea supremă a Bisericii Ortodoxe nu este de tip monarhic, ci sinodal, neaparţinând nici unui ierarh, ci Sinoadelor Ecumenice. Aceste sinoade au fost alcătuite după modelul Sinodului Apostolic, condus de Însuşi Sfântul Duh. Astfel, infailibilitatea în probleme de credinţă nu este rezervată unei persoane, ci întregii Biserici acţionând în deplinătatea ei la Sfintele Sinoade Ecumenice.

[3] O exemplificare a acestei idei este Sinodul de la Ferrara-Florenţa, care a eşuat cu totul fiindcă un singur reprezentant al Bisericilor Răsăritene, Sfântul Marcu al Efesului, a refuzat să semneze hotărârile sale.

[4] Potrivit Romani 9, 3: ,,Că aş 7”; I Corinteni 16, 22: ,,Cela ce nu iubeşte pre Domnul nostru Iisus Hristos, să fie anatema: Maran-ata”.

[5] Potrivit canonului 45 apostolesc şi canonului 33 al Sinodului de la Laodiceea.

[6] Potrivit răspunsurilor canonice ale lui Timotei al Alexandriei, întrebarea IX.

[7] Potrivit canonului 6 al Sinodului de la Laodiceea.

[8] Potrivit canonului 32 al Sinodului de la Laodiceea.

[9] Potrivit A Doua Lege 6; canonul 75 apostolesc.

[10] Deşi unii teologi ortodocşi contemporani nu îi numesc pe romano-catolici ,,eretici”, învăţătura papalităţii nu este mai puţin periculoasă pentru credincioşi decât orice altă erezie. În primul său canon, Sfântul Vasilie cel Mare († 379) afirmă: ,,Cei din vechime vorbesc de eresuri, care surpă oamenii pe de-a întregul şi îi înstrăinează de credinţă”. ,,Erezia ... este orice învăţătură ... care respinge dogmele fundamentale ale credinţei” (Koev, Catehismul ortodox, pag. 34).

Una dintre învăţăturile fundamentale respinse de romano-catolici este învăţătura că Sfântul Duh ,,purcede de la Tatăl” (Ioan 15, 26). Latinii au alterat această învăţătură prin adăugirea eretică ,,şi de la Fiul” (Filioque). Învăţând dogma falsă a ,,purcederii duale” a Sfântului Duh, romano-catolicii abuzează de fapt de El, adică ei vorbesc un neadevăr cumplit despre El. ,,În afară de problema dogmatică, de introducere a noii dogme, Biserica Romană a încălcat hotărârea celui de-al III-lea Sinod Ecumenic ca şi a Sinoadelor Ecumenice ulterioare (secolele IV-VII), care a interzis introducerea oricărui fel de schimbare în Simbolul niceean al credinţei după ce cel de-al II-lea Sinod Ecumenic a stabilit forma sa finală. Astfel, Biserica Romană a săvârşit o încălcare canonică gravă” (Protopresbiter Michael Pomazanski, Teologie dogmatică ortodoxă: o expunere concisă, trad. ieromonah Seraphim Rose, Platina, CA, Frăţia Sfântul Ghermano de Alaska, 1984, p. 91).

Din punctul de vedere al credinţei creştine, Vaticanul continuă să introducă inovaţii, două exemple recente fiind ,,imaculata concepţie” a binecuvântatei Fecioare Maria (1854) şi supremaţia şi infailibilitatea papei (1870). Deoarece papalitatea respinge dogmele fundamentale ale credinţei ortodoxe şi inventează unele noi, este pe drept socotită eretică şi străină de evlavie. Prin urmare, atitudinea creştinilor ortodocşi faţă de romano-catolici ar trebui să fie aceeaşi ca faţă de oricare alţi eretici, şi anume ortodocşilor nu le este îngăduit să cultive relaţii apropiate spirituale cu romano-catolicii.

[11] Unitatea ,,temporală” este probabil un pericol încă mai mare decât unitatea ,,spaţială”, prin aceea că realizează o legătură spirituală subtilă care nu este atât de uşor de identificat pe cât este slujirea împreună concretă. Aceasta sădeşte în schimb în mod ferm o atitudine involuntară de toleranţă faţă de erorile heterodoxe din credinţă.

[12] Sfântul Atanasie cel Mare, Biblioteca Părinţilor şi scriitorilor bisericeşti greci, vol. XXXIII, Atena, 1963, p. 199, ,,Alte fragmente”.

[13] N.ed.: În persoana a doi sfinţi – şi anume, Sfântul Tarasie († 806) şi Sfântul Nichifor († 829) – nici mai mult, nici mai puţin !

[14] A se vedea Învăţătura Bisericii Ortodoxe, p. 16, 20.