----------------

 

Carti in site

 

--------------------

O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI

BISERICII ORTODOXE

de Ieromonah Casian


Capitolul VII

Ştiinţa – în sprijinul calendarului Bisericii


Că el mi-au dat mie cunoştinţă adevărată de cele ce sunt, ca
să ştiu tocmirea lumii şi lucrarea stihiilor, începutul şi sfârşitul
şi mijlocul vremilor, schimbările timpurilor şi mutările vremilor,
cursurile anilor şi rânduiala stelelor (Înţelepciunea lui Solomon 7, 17-19)


Urmaşii sinceri ai astronomilor evanghelici – cei care examinează cu adevărat problema în mod ştiinţific – susţin calendarul bisericesc. Să le dăm cuvântul.

,,Dacă luăm în considerare că tabelele pascale au fost concepute de cea mai învăţată dintre vechile Biserici creştine, Biserica Alexandriei, înţelegem atitudinea plină de respect a înaintaşilor noştri – o atitudine care nu a fost încă viciată de civilizaţie. Cu toate acestea, noi nu dorim să dăm de înţeles că tabelele alexandrine impresionează doar minţile needucate ca fiind o lucrare desăvârşită. Această lucrare colectivă rămâne inegalabilă până în prezent. Pascalia de mai târziu, aşa-numita Pascalie romană, care este utilizată în prezent de Biserica Apuseană, este greoaie, stângace şi grosolană în comparaţie cu cea alexandrină, şi se aseamănă cu pictura unui amator aşezată alături de o reprezentare artistică minunată a aceluiaşi subiect. Mai mult, acest mecanism complicat şi stângaci nu serveşte scopului pentru care a fost creat. În perioada de început a răspândirii creştinismului, tabelele pascale au fost alcătuite în scop practic. Aşa-numitul ,,Ciclu pascal” constă din 532 de ani şi este numit ,,alfa”, deoarece suma valorilor numerice ale literelor greceşti ale cuvântului ,,αλφα” (α = 1, λ = 30, φ = 500, α = 1) este 532. După trecerea unui ,,αλφα”, prăznuirea Paştelui revine la aceleaşi date. Aceste tabele, cunoscute sub numele de ,,Pascalie demonstrativă”, erau însoţite de instrucţiuni şi explicaţii şi transmise prin folosirea practică ca un lucru accesibil oricărei persoane învăţate”[1].

Astfel, concordanţa tabelelor alexandrine, care constituie temelia Pascaliei niceene, cu ciclurile lunar şi solar actuale inspiră un sentiment profund de încredere în sufletele ortodocşilor fiindcă Biserica lor are marea înţelepciune de a păstra aceste tabele neschimbate.

Cu toate acestea, papalitatea, abătându-se – aşa cum a făcut-o – de la criteriul dreptei credinţe, a subminat treptat şi în cele din urmă a distrus această încredere. În Europa Apuseană, secolele medievale au constituit o perioadă de ignoranţă larg răspândită, şi, în cursul Evului Mediu, nimeni nu a fost interesat de aspectele teoretice ale calculării datei Paştelui. Deşi, la acea vreme, nivelul general de cunoştinţe în Europa Apuseană era probabil mai ridicat decât în Rusia, era cu siguranţă mult mai scăzut decât în Imperiul Bizantin. După cum se ştie, arabii au fost cei care s-au implicat iniţial în preocupări ştiinţifice în Evul Mediu, şi, în mod evident, nu au fost interesaţi de Pascalia creştină.

Prin urmare, abia în epoca Renaşterii, minţile iscoditoare din Apus au început să examineze calculele pascale, căutând reguli raţionale prin care să poată fi stabilită data prăznuirii Paştelui. Din nefericire, învăţaţii apuseni, având doar o idee vagă despre alcătuirea tabelelor alexandrine, au decis să le reformeze şi, încrezători în ei înşişi, au purces la această lucrare. Dacă Renaşterea ar fi început simultan în Apus şi în Răsărit; dacă circumstanţe nefericite n-ar fi condus la pierderea cunoaşterii Bisericii Creştine timpurii şi Bizanţului; dacă biblioteca din Alexandria nu ar fi ars; atunci, adevăraţii învăţaţi, înţelegând esenţa Pascaliei creştine, ar fi putut să ridice obiecţii serioase faţă de inovaţia papală din 1582. S-ar putea spune chiar că, dacă tradiţiile şi erudiţia alexandrine din primele secole creştine nu s-ar fi stins în Răsărit, atunci cu greu ar fi fost posibil ca Papa Grigorie al XIII-lea să ducă la bun sfârşit inovaţia sa calendaristică.

Deşi, în mod intuitiv, ortodocşii ştiau că era ceva nelalocul lui cu reforma gregoriană, situaţia lor istorică dificilă i-a lăsat lipsiţi de mijloacele necesare pentru a apăra valoarea ştiinţifică antică a calendarului Bisericii. Mai degrabă, ei au fost nevoiţi să recurgă la o rezistenţă tăcută faţă de calendarul papal, lăsând ca timpul însuşi să fie judecătorul final al chestiunii.

Aşadar, problema calendarului a devenit foarte populară în Europa Apuseană în secolul al XVI-lea. Era o vreme când mulţi învăţaţi sperau să ,,descopere” regulile şi reglementările presupuse a fi ale Sinodului de la Niceea, chiar dacă mai există puţine date din actele acestui sinod. Adepţii calendarului gregorian susţin că la Sinodul Ecumenic I calendarul a fost schimbat cu 3 zile şi argumentează că nu a fost păstrată nici o dovadă de reală valoare a acestui fapt, deoarece s-au pierdut actele sinodului.

Însă, ortodocşii îşi întemeiază cunoştinţele lor despre hotărârile sinodului niceean pe epistola Sfântului Constantin cel Mare adresată ierarhilor care au lipsit de la dezbateri. Deoarece deciziile acestui sinod sunt binecunoscute, este de prisos a căuta procesele verbale reale pentru a trage concluzii cu privire la actele sinodului. Apusenii nu au fost mulţumiţi cu această abordare şi, în schimb, au făcut cunoscută o documentaţie frauduloasă, pretinzând a fi procesele verbale ale Sinodului Ecumenic I, un fals curând dezvăluit a fi ceea ce era[2].

Am putea doar să notăm aici că polemiştii latini sunt faimoşi pentru câteva falsuri ,,reconstitutive” care susţin în mod necinstit agenda papală (de exemplu, Donaţia lui Constantin, Decretele pseudo-isidoriene etc)[3]. Este evident că dacă Părinţii niceeni ar fi schimbat cu adevărat calendarul cu 3 zile, ei ar fi indicat cu siguranţă ceva în acest scop în Tipiconul Bisericii, de vreme ce nu au omis să noteze detalii cu o semnificaţie mult mai mică. De exemplu, Tipiconul conţine indicaţii explicite care descriu cum se combină diferite aspecte ale ciclurilor sărbătorilor cu dată schimbătoare şi sărbătorilor cu dată fixă în slujbele dumnezeieşti până în cel mai mic amănunt.

Cu toate acestea, ,,noile” tabele pascale – care, potrivit autorilor lor, au îndepărtat ,,neajunsurile” celor alexandrine – au pătruns rapid în cărţile de specialitate de astronomie şi geografie. Pentru a duce la bun sfârşit reforma sa calendaristică, Papa Grigorie al XIII-lea a dorit să stea, de ochii lumii, alături de cele mai noi cunoştinţe astronomice şi să alcătuiască o lucrare care să se afle pe piscul cuceririlor ştiinţifice. Dar suferinţele pricinuite de inchiziţie unei mulţimi de oameni de ştiinţă renumiţi – Galileo Galilei, Joseph Scaliger, Andreas Vesalius (1514-1564), Giordano Bruno (1548-1600), Molilio Vaniny etc – au arătat că angajamentul papal faţă de ,,precizia ştiinţifică” nu era decât praf în ochi.

Ştiinţa apuseană din secolul al XVI-lea nu cunoştea decât o cosmologie, anume geocentrismul – teoria că pământul este centrul imobil al universului, pe când toate celelalte corpuri cereşti au o mişcare de revoluţie în jurul lui, pe orbite perfect circulare. În special, versiunea modificată a geocentrismului aristotelian dezvoltată de astronomul influent Ptolemæus a dominat astronomia secole de-a rândul. Dar un corpus crescând de date observaţionale noi a început să conteste abilitatea teoriei lui Ptolemæus de a trata complexităţile mişcării cereşti.

Ca o alternativă la acest model geocentric tot mai greoi, preotul polonez Copernicus a introdus o nouă şcoală de gândire astronomică. Cosmologia sa a înfăţişat un sistem solar, adică un grup de planete (pământul fiind doar una dintre ele) pe o orbită comună în jurul soarelui: o teorie cunoscută sub numele de heliocentrism (Teoria lui Copernicus conţinea o rămăşiţă de geocentrism prin faptul că păstra noţiunea orbitelor circulare, însă Kepler, faimos pentru formularea celor 3 legi ale mişcărilor planetare, a îndepărtat ulterior această rămăşiţă, demonstrând că orbitele planetare erau în realitate eliptice, nu circulare; dar această descoperire nu a dăunat tezei heliocentrice a lui Copernicus[4]).

Dintr-un punct de vedere istoric, cosmologia heliocentrică nu era, de fapt, nimic mai mult decât o renaştere a unei idei antice[5]. În 1543, pe patul de moarte, Copernicus a publicat declaraţia sa clasică a teoriei heliocentrice, Despre mişcările de revoluţie ale sferelor cereşti. În ciuda renumelui timpuriu pe care l-a avut Copernicus în ochii papalităţii (să ne amintim că, în 1514, el a fost invitat de către Roma să contribuie la reforma calendarului, însă el a refuzat), pe 5 martie 1616, Papa Paul al V-lea (1552-1621) a pus acest tratat în Index Librorum Prohibitorum[6]. Mişcările de revoluţie ale lui Copernicus au declanşat o revoluţie proprie, o revoluţie ştiinţifică, o revoluţie împotriva viţelului sfânt al scolasticismului şi a obsesiei acestuia de a-l considera pe Aristotel filozoful. Heliocentrismul a demascat pretinsul ,,caracter ştiinţific” al calendarului gregorian.

Figura cheie în această revoluţie va fi Galileo Galilei (figura 14). Vestit ca inventator al telescopului, Galilei a subscris iniţial la modelul geocentric al universului, însă mai târziu a adoptat perspectiva heliocentrică a lui Copernicus, când, în 1610, noul său instrument ştiinţific i-a permis să vadă cei mai mari 4 sateliţi ai lui Jupiter[7] O examinare stiintifica 14rotindu-se în jurul lui. Galilei a mers la Roma într-o încercare de a apăra ideea că teoria lui Copernicus şi catolicismul sunt, în realitate, compatibile; el a susţinut că atât Sfânta Scriptură, cât şi natura spun Cuvântul lui Dumnezeu, deşi o fac în limbi diferite. Cu toate acestea, argumentele sale au ajuns în urechi surde.


Figura 14

Una dintre figurile centrale în dezvoltarea ştiinţei moderne, Galilei a fost condamnat de papalitate ca eretic pentru opiniile sale empirice – aceasta din partea unei biserici care urmărea de ochii lumii ,,precizia astronomică”, sacrificând precedentul creştin bine întocmit


În acea vreme, Biserica Latină era puţin preocupată de adevărul ştiinţific; mai degrabă, atenţia sa era în totalitate îndreptată către câştigarea supremaţiei în lupta sa cu protestantismul. Astfel, când Roma a declarat că teoria copernicană este o erezie ,,mai scandaloasă, mai detestabilă şi mai vătămătoare pentru creştinism decât orice idee din cărţile lui Calvin, Luther şi ale tuturor celorlalţi eretici laolaltă”, a făcut-o tocmai ca răspuns la faptul că, îndeajuns de ironic, ereticii Martin Luther (1483-1546) şi Jean Calvin (1509-1564) au defăimat heliocentrismul ca fiind îngrozitor de nebiblic. Fireşte, papalitatea a vrut să fure tunetul protestant.

Găsindu-se sub cercetare atentă teologică, Biserica Latină nu a vrut să rişte susţinând o teorie potenţial scandaloasă, care putea să-i vatăme credibilitatea ca standard al purităţii dogmatice. De aceea, Roma i-a cerut lui Galilei să nu sprijine sau să confirme niciodată teoria copernicană; fiind un catolic râvnitor, Galilei s-a străduit să-şi suprime simţul obiectivităţii ştiinţifice şi s-a supus acestei decizii papale. Însă supunerea sa publică nu i-a modificat în nici un fel convingerea personală şi, în 1623, când vechiul său prieten Maffeo Barberini a fost înscăunat ca Papa Urban al VIII-lea (1568-1644), Galilei a încercat să-şi folosească influenţa personală asupra papei, pentru a anula hotărârea din 1616.

Deşi această tentativă a sa s-a dovedit nereuşită, Galilei a obţinut permisiunea de a scrie o carte în care să compare teoriile lui Ptolemæus şi Copernicus în termeni de mişcare flux-reflux, o lucrare pe care el a intitulat-o de probă Discuţie despre maree. Din partea sa, papalitatea i-a acordat lui Galilei permisiunea pentru această lucrare în mod calculat, punând două condiţii: prima – ca el să nu favorizeze o teorie împotriva celeilalte, şi a doua – ca o concluzie anticipată a cărţii să fie aceea că, drept rezultat al atotputerniciei lui Dumnezeu, universul era inaccesibil cunoaşterii umane limitate. Cu aceste condiţii, papalitatea s-a asigurat că a protejat geocentrismul de rigorile criticii ştiinţifice la care altfel Galilei ar fi putut-o supune.

În cartea publicată la Florenţa în 1632, sub titlul Discuţie despre cele două sisteme principale ale lumii, Galilei a prezentat afirmaţia introductivă cerută de papalitate, că ideea că pământul se învârte în jurul soarelui era doar o imagine fictivă. Cu toate acestea, compararea celor două scheme cosmologice s-a dovedit a fi o critică devastatoare a geocentrismului. Scrisă în italiana populară în locul latinei academice uzuale, cartea sa a câştigat o audienţă foarte largă şi a fost aclamată pretutindeni în Europa ca un tur de forţă filozofic – spre marea consternare a Romei.

În ciuda celor două condiţii oficiale din partea cenzorilor papali, condiţii pe care mai târziu papalitatea a negat că le-ar fi acordat vreodată, Discuţia a avut drept rezultat că Galilei, pe atunci un bătrân plăpând, a fost pur şi simplu târât înaintea inchiziţiei sub ,,grava suspiciune de erezie”. Dându-i-se oportunitatea de a contempla ,,vreascurile arzânde, roata, grătarul, spânzurătoarea şi celelalte instrumente ingenioase de tortură”[8], bătrânul astronom a realizat rapid eroarea căii sale, recunoscând că ,, ... Trebuie să părăsesc cu totul opinia falsă că soarele este centrul lumii şi este imobil, şi că pământul nu este centrul lumii şi se mişcă ...”. Pronunţând această renegare publică forţată a convingerilor sale, el a murmurat după aceea faimoasele cuvinte: ,,Eppur si muove !”[9] Pledând pentru îngăduinţă pe seama vârstei sale, Galilei a reuşit să obţină comutarea sentinţei sale din închisoare pe viaţă în arest la domiciliu permanent.

În 1638, cu 4 ani înainte de moartea sa şi în ciuda faptului că era sub arest la domiciliu, Galilei a publicat în secret Discursuri şi demonstraţii matematice cu privire la două ştiinţe noi. Această lucrare este considerată de oamenii de ştiinţă contemporani a marca începutul fizicii clasice şi, prin urmare, începutul fizicii moderne. Aşa cum nota fizicianul teoretic britanic Stephen William Hawking (n. 1942), fost profesor de matematică la Universitatea Cambridge (o poziţie ocupată odinioară de Sir Isaac Newton (1642-1727)): ,,Probabil mai mult decât orice altă persoană, Galilei a fost răspunzător de naşterea ştiinţei moderne. Binecunoscutul conflict cu Biserica Catolică a fost esenţial pentru filozofia sa, căci Galilei a fost unul dintre primii care au susţinut că omul poate spera să înţeleagă cum funcţionează lumea şi, mai mult, că noi putem face aceasta observând lumea reală”[10].

Astfel, atât catolicismul, cât şi protestantismul nu au reuşit să înţeleagă că munca unor oameni de ştiinţă precum Copernicus şi Galilei a demonstrat că Pascalia ortodoxă este întemeiată pe o fundaţie empirică solidă.

Aşa cum am menţionat anterior, Joseph Scaliger, întemeietorul ştiinţei cronologiei, a respins în mod categoric reforma papală a calendarului prin publicarea cărţii sale, O nouă lucrare despre îmbunătăţirea măsurării timpului, în 1583. În această carte, care reprezintă temelia investigaţiilor ştiinţifice contemporane în probleme de cronologie, Scaliger a demonstrat utilitatea practică proprie capacităţii calendarului iulian de a oferi o continuitate invariabilă în calcularea evenimentelor.

De fapt, ramurile moderne ale astronomiei şi cronologiei continuă să utilizeze ,,perioada iuliană” a lui Scaliger (numită astfel după tatăl său, Julius Cæsar Scaliger (1484-1558)) – un ciclu de 7980 de ani, cu prima zi iuliană începând la amiază, pe 1 ianuarie 4713 î.Hr.. Scaliger nu avea cunoştinţă de existenţa marelui indiction şi a Pascaliei niceene, potrivit căreia facerea lumii a avut loc în anul 5508 î.Hr.; cu toate acestea, el a recunoscut natura şi măiestria sistemului cronologic ortodox. Deşi Scaliger nu a introdus calendarul iulian în ştiinţă în deplinătatea formei şi semnificaţiei sale ecleziastice, descoperirea independentă de către el a meritelor sale ştiinţifice a constituit o confirmare inestimabilă, făcută de un observator imparţial şi obiectiv, a validităţii principiilor teoretice care stau la temelia calendarului Bisericii.

Când ştiinţa Renaşterii a început să se răspândească către Răsărit (îndeosebi, în Peninsula Balcanică şi Rusia), multe informaţii despre calculele pascale, sau mai degrabă dezinformaţii, întrucât se abăteau de la principiile Pascaliei ortodoxe, au pătruns în gândirea ortodoxă. Noi cărţi din Apus, având un aer de autoritate ştiinţifică, au invadat Răsăritul. Mulţi autori şi traducători răsăriteni, lipsindu-le capacitatea duhovnicească şi teologică necesară pentru a examina probleme legate de Pascalie, au primit cu entuziasm şi fără să critice influenţa apuseană modernă a acestor lucrări. De exemplu, o carte de specialitate de astronomie scrisă de fizicianul şi astronomul francez Dominique François Jean Arago (1786-1853) doar a zăpăcit cititorul cu ,,informaţiile” sale despre Pascalie, cu toate că era o lucrare foarte populară la vremea ei.

Din nefericire, o acceptare necritică a ideilor apusene continuă să aibă loc în mod neabătut în multe cercuri ortodoxe chiar astăzi; am putea să menţionăm numai raportul anual al Biroului de Măsuri (Anuar), unde sunt date criterii cu totul incorecte pentru echinocţiul de primăvară – şi, prin urmare, pentru Paşte[11]. Afirmaţii, adesea limitate la nu mai mult decât repetări neîntemeiate ale unor opinii de mâna a doua, sunt oferite cu generozitate de pascalişti din Rusia, inclusiv de presbiterul Iakovkin. Pe de altă parte, astronomii ruşi Perevoshtikov şi Savich şi-au dat osteneala să cunoască ei înşişi tabelele pascale ale Mineiului Biserici şi, drept urmare, metodologia lor este foarte apropiată de cea a Pascaliei ortodoxe; însă, nici măcar ei nu au fost imuni la influenţa apuseană.

În secolul al XIX-lea, calendarul Bisericii a primit o susţinere neaşteptată, prin lucrările geniului matematic Carl Friedrich Gauss (figura 15). Director al Observatorului Astronomic din Göttingen şi profesor la Universitatea din Göttingen, unde a şi murit, Gauss a dedus formulele matematice pentru calcularea Pascaliei ortodoxe. În vremea sa, în Apus, Paştele se sărbătorea potrivit calendarului gregorian. Cu toate acestea, O examinare stiintifica 15Pascalia apuseană nu a prezentat nici un interes ştiinţific pentru el, deoarece ea se abătea de la tabelele pascale antice şi nu putea fi calculată cu ajutorul unor formule matematice (În realitate, bazându-se pe calculele Pascaliei ortodoxe, pascaliştii gregorieni recalculează şi fac corecţii ale propriei Pascalii – chiar dacă acest lucru este posibil numai pentru anumite perioade).


Figura 15

De un rang cu Arhimede (cca 287-212 î.Hr.) şi Newton ca una dintre cele mai mari minţi matematice ale tuturor timpurilor, Gauss a studiat Pascalia ortodoxă cu o fascinaţie plină de admiraţie


Deşi Gauss nu era ortodox, a fost evident impresionat de vechimea şi ciclicitatea marelui indiction, recunoscând în mod clar valoarea sa ştiinţifică. El a extras din tabelele pascale ecuaţii simple care pot fi înţelese de oricine ştie să socotească, chiar şi de un copil. În acest fel, Gauss a prezentat aspectele astronomice complexe ale Pascaliei ortodoxe într-o formă ştiinţifică simplă şi inteligibilă. Această simplitate oferă claritate încrederii în calendarul Bisericii, motiv pentru care aceste formule sunt incluse astăzi în textele Pascaliei ortodoxe.

De-a lungul secolelor, printre marii oameni de ştiinţă au existat adeseori controverse legate de data Paştelui, unii dintre ei greşind în presupunerile lor. Un astfel de exemplu este chimistul rus Dimitrie Ivanovici Mendeleev (1834-1907). În 1899, Societatea Astronomică Rusă a înfiinţat, la iniţiativa sa, o comisie pentru a reforma calendarul iulian, care era încă în uzul civil în Rusia ţaristă. Acest geniu ştiinţific a hotărât – ca o condiţie prealabilă pentru încheierea cu succes a acestei acţiuni – că sunt necesare date ştiinţifice mai precise şi, mai ales, date pentru durata exactă a anului tropic[12]. În acest scop, el a cerut sfatul unui astronom american, Simon Newcomb, care avea o reputaţie binecunoscută în domeniu. Acesta i-a trimis lui Mendeleev un răspuns vast pe această temă, care cuprindea ca anexă un tabel cu lungimea anului tropic pentru diferite perioade de timp, întocmit de Newcomb însuşi. Acest tabel poate fi găsit în cărţile de astronomie şi el demonstrează clar că lungimea anului tropic variază. Newcomb şi-a exprimat preferinţa proprie pentru sistemul cronologic al calendarului iulian, fapt care l-a determinat pe Mendeleev să-şi abandoneze planurile de a reforma calendarul.

Cel mai important aspect în evaluarea unui calendar este ritmul său. Cu cât ritmul unui calendar este mai scurt şi mai simplu din punct de vedere matematic, cu atât este mai valoros pentru calculele astronomice şi cronologice. Şi invers; dacă este lipsit de ritm sau este în mod artificial complicat, atunci calendarul nu poate fi folosit pentru uzul ecleziastic, ştiinţific şi istoric. Din acest punct de vedere, calendarul iulian este în mod vizibil superior calendarului gregorian. Ritmul calendarului iulian este foarte scurt şi simplu: este un ciclu invariabil de 3 ani de 365 de zile, urmaţi de un an de 366 de zile.

Pe de altă parte, în cuvintele lui V.V. Bolotov, calendarul gregorian este o ,,adevărată tortură pentru cronologişti”. Regula aleasă de reformatorii papali pentru a ,,fixa” echinocţiul de primăvară la 21 martie a constat în estimarea că fiecare an centezimal – adică, ultimul an al unui secol – este indivizibil cu 400 (de exemplu, 1700, 1800, 1900 etc), cu alte cuvinte, nu este an bisect, ci comun. Astfel, în calendarul gregorian, doar 1 din 4 ani centezimali consecutivi este an bisect, în timp ce în calendarul iulian fiecare an centezimal este an bisect (şi acesta este motivul pentru care, la fiecare aproximativ 128 de ani, între calendarele iulian şi gregorian mai apare o zi diferenţă).

Aceasta înseamnă că, în calendarul papal, spre deosebire de calendarul Bisericii Ortodoxe, inovaţia ,,anilor centezimali nebisecţi” rupe ritmul său cronologic: numărul de zile ale unui secol este neregulat, zilele săptămânii nu mai corespund zilelor lunii etc[13]. Astfel, în timp ce calendarul iulian îndeplineşte ideea esenţială de măsurare a timpului calendaristic prin păstrarea unei perioade minime de zile întregi secvenţiale ca ritm al său – o perioadă de 4 ani (1.461 zile) – calendarul gregorian nu o face. Acesta din urmă complică ritmul calendarului iulian literalmente de 100 de ori, fiindcă perioada sa minimă este de 400 de ani (146.097 zile). Mai mult, calendarul ,,nou iulian”, despre care se afirmă că este o îmbunătăţire a celui reformat de papă în 1582, se dovedeşte a fi mult inferior chiar calendarului gregorian: perioada sa minimă este de 3.600 de ani (1.314.872 zile) ! Prin urmare, nu este surprinzător faptul că pentru scopuri istorice şi cronologice calculele sunt făcute mai întâi potrivit calendarului iulian, şi sunt trecute apoi în date gregoriene.

Deoarece nu există un principiu perfect al ciclicităţii în natură, aşa cum există în calendarul iulian, atât astronomia, cât şi Pascalia gregoriană trebuie să se întoarcă la sistemul cronologic iulian din motive practice. În orice caz, atunci când astronomia utilizează modul iulian de calcul al timpului, ea lasă intact calendarul Bisericii, pe când Pascalia gregoriană, când foloseşte calendarul iulian, îl distruge pur şi simplu, deoarece calendarul gregorian nu reuşeşte să-şi găsească propriul standard în ce priveşte criteriul pentru acurateţe.

Pentru a înţelege limpede acest lucru, ne vom îndrepta atenţia asupra câtorva probleme cu care se confruntă ştiinţa contemporană în domeniul calculării timpului. Aceste probleme sunt direct legate de dificultăţile inerente încercării de a crea un calendar ,,precis din punct de vedere astronomic”. Vom vedea dacă aceasta este posibilă şi vom demonstra că ştiinţa contemporană utilizează sistemul cronologic iulian în cazuri particulare datorită superiorităţii sale faţă de sistemul gregorian.

Există două moduri de a măsura rotaţia pământului în jurul axei sale: ziua siderală şi ziua solară. O zi siderală este intervalul de timp necesar pentru ca o stea să treacă succesiv prin dreptul unui meridian dat, în timp ce o zi solară este timpul necesar pentru ca soarele să treacă succesiv prin dreptul unui meridian dat. Ultima diferă de prima prin aceea că mişcarea combinată de rotaţie şi revoluţie a pământului în jurul soarelui face ca ziua solară să varieze în lungime, în timp ce poziţiile aparent ,,fixe” ale stelelor fac ca ziua siderală să rămână constantă. Astfel, ziua solară efectivă de 24 de ore, care este în uzul practic comun, este o valoare medie a tuturor zilelor solare reale dintr-un an; faţă de ziua siderală, este cu aproximativ 4 minute mai lungă.

Intervalul de timp dintre două atingeri omonome ale unui meridian dat într-un punct dat de pe bolta cerească defineşte termenul de ,,timp local”. Sistemul de timp general acceptat este timpul solar efectiv la meridianul care trece prin Greenwich, Anglia, sau timpul universal (TUO, Temps Universelles). Relaţia dintre acest sistem de timp şi altele (timp local, timp regional etc) este studiată de o ştiinţă numită astronomie sferică. Timpul mondial este determinat prin calcularea timpului local şi se obţine din observaţiile astronomice ale multor observatoare din întreaga lume.

Se ştie că, drept consecinţă a deplasării polilor, longitudinea şi latitudinea punctelor de pe suprafaţa pământului se modifică în permanenţă. Acest fapt creează multe probleme astronomilor. Pentru un număr de scopuri ştiinţifice, precum este studiul neregularităţii mişcării pământului şi dezvoltarea unei teorii a mişcării planetelor şi sateliţilor lor, timpul universal – bazat pe rotaţia pământului în jurul axei sale – nu este practic, întrucât îi lipseşte un criteriu exact. Aceasta explică unele neregularităţi (periodice sau acumulate) ale timpului universal.

Ca o consecinţă, au fost introduse două alte tipuri de timp: timpul efemerid (TE, Temps Ephemerides) şi timpul atomic (TUA, Temps Universelles Atomique). Pentru a determina diferenţa exactă dintre variate sisteme de măsurare a timpului este necesar un sistem cronologic structurat, ordonat, iar singurul sistem care poate face aceasta este sistemul iulian. El este baza tuturor celorlalte sisteme. Relaţia dintre aceste sisteme diferite este exprimată în formule matematice, în care variabila independentă de bază este Ttimpul potrivit sistemului cronologic iulian[14].

Diferenţa acumulată între timpul efemerid şi timpul universal este explicată prin încetinirea treptată a rotaţiei pământului. Aceasta necesită introducerea timpului atomic, care este independent de observaţiile astronomice ale mişcării corpurilor cereşti. Rezultatele investigaţiilor asupra duratei mai multor ani realizate la diferite observatoare astronomice nu coincid perfect, deşi ştiinţa a atins o anumită precizie. De aceea a fost introdus timpul universal coordonat (TUC, Temps Universelles Coordonné), cu scopul de a menţine armonia între standardele atomice de pretutindeni.

Este evident că măsurarea precisă a timpului, pe care au urmărit-o fără succes pascaliştii gregorieni, creează probleme semnificative pentru oamenii de ştiinţă, chiar dacă este utilizat sistemul cronologic iulian ca bază a sa. Atunci când nu sunt folosite principiile iniţiale ale calendarului iulian, calendarul gregorian îşi pierde acurateţea. Un calendar gregorian precis nu poate fi alcătuit pe baza calendarului iulian. Cu alte cuvinte, un sistem exact care să respecte criteriul gregorian de precizie nu poate fi alcătuit pe baza sistemului cronologic iulian.

O altă problemă în măsurarea precisă a timpului în ştiinţă este rotaţia variabilă a pământului; adică, viteza de rotaţie a pământului în jurul axei sale nu este constantă. Trei componente ale acestei mişcări variabile pot fi observate: oscilaţii periodice, schimbări permanente (adică, neîncetate) şi fluctuaţii aleatorii. Deşi aceste oscilaţii nu au nici o semnificaţie practică pentru viaţa cotidiană sau pentru calendarul iulian, importanţa lor ştiinţifică este mare. Descoperirea mişcării neregulate a pământului a determinat ştiinţa contemporană să abordeze într-un mod cu totul nou problema măsurării timpului, având drept rezultat mari progrese tehnice în domeniul îmbunăţăţirii instrumentelor de calculare a timpului. De acum înainte va începe un nou capitol în studierea pământului.

La începutul anilor ’1930, oscilaţiile periodice în mişcarea pământului au fost înregistrate în mai mare detaliu de către oamenii de ştiinţă Paul şi Unk de la Observatorul din Potsdam şi, de asemenea, independent, de N. Stoyko de la Observatorul din Paris. Ca un rezultat al acestor studii, s-a stabilit că durata unei zile combinate cu noaptea nu este constantă de-a lungul diferitelor luni (figura 16). Dacă viteza de rotaţie a pământului în jurul axei sale nu este constantă, cum au putut socoti pascaliştii gregorieni că data de 14 Nisan şi echinocţiul de primăvară sunt date fixe ? Şi relative în raport cu ce anume ? Nici credincioşii, nici oamenii de ştiinţă nu cunosc cum poate fi împlinit obiectivul bulei papale care instituia reforma calendarului gregorian.

 

O examinare stiintifica 16

Figura 16

Datele adunate de la mai multe institute meteorologice din întreaga lume arată că durata zilei oscilează de-a lungul unui an


În ceea ce priveşte schimbarea permanentă a rotaţiei pământului, ştiinţa demonstrează că durata unei zile combinate cu noaptea a crescut în ultimele două milenii, adică există o încetinire a rotaţiei pământului. Aceasta presupune că anumite fenomene astronomice care s-au petrecut în trecutul îndepărtat (de exemplu, o eclipsă) au avut loc în realitate mai devreme decât la datele calculate cu ajutorul fizicii newtoniene clasice. În orice caz, pentru a stabili aceasta, trebuie să căutăm să verificăm datele în manuscrisele antice. În multe privinţe, acest lucru este foarte complicat şi greu de înfăptuit. De exemplu, există o afirmaţie pe o tăbliţă babiloniană, care spune: ,,În cea de-a 26-a zi a lunii lui Sivan din cel de-al 7-lea an, ziua s-a transformat în noapte”. Afirmaţia poate fi interpretată ca o eclipsă, iar cineva poate verifica concordanţa dintre această însemnare şi calculele de fizică cerească. După ce a coordonat o analiză laborioasă, astronomul englez şi specialistul în filologie antică G. Fotering a ajuns la concluzia că, într-adevăr, în Babilon, a fost o eclipsă totală de soare pe 31 iulie 1062 î.Hr..

Astfel de soluţii ştiinţifice necesită un sistem astronomic şi cronologic precis, iar în aceste cazuri oamenii de ştiinţă utilizează sistemul cronologic iulian. Recurenţa sa perfectă dintre ciclurile lunar şi solar – care-i permite să funcţioneze ca un ,,cronometru” care menţine bine timpul în fizica cerească – este calitatea sa majoră şi o cerinţă de bază pentru îndeplinirea unor astfel de scopuri. Asemenea obiective nu pot fi atinse utilizând calendarul gregorian.

O altă problemă în calcularea timpului a fost descoperită în 1693 de astronomul englez Edmund Halley (1656-1742). El a comparat poziţia contemporană a lunii cu poziţiile recalculate cu ajutorul datelor eclipselor din vechime. Din calculele sale, el a ajuns la concluzia că luna şi-a accelerat rotaţia în jurul pământului. Imprecizia inerentă a observaţiilor din vremea sa nu a permis investigarea efectelor similare în mişcarea soarelui sau a altor planete. Prin urmare, rotaţia aparent accelerată a lunii a fost considerată reală. Au fost făcute multe încercări de a explica această observaţie. În cele din urmă, în 1777, un astronom şi matematician francez, Pierre Simon de Laplace (1749-1827), a elaborat o teorie care susţinea că accelerarea aparentă a lunii era o consecinţă a schimbării continue a excentricităţii orbitei pământului.

În afară de schimbările periodice şi permanente menţionate anterior, au fost de asemenea descoperite schimbări neregulate ale vitezei. În acest caz, investigaţiile s-au centrat iniţial doar pe lună, anume pe o teorie a mişcării lunii utilizată de Newcomb şi Brown. Mai târziu, astfel de schimbări au fost descoperite în mişcarea planetelor şi soarelui. Astronomul olandez Willem de Sitter (1872-1934) şi Spencer Jones au stabilit că aceste schimbări variau atât ca valoare, cât şi ca frecvenţă. Diferenţele perceptibile – durata timpului efemerid şi alte schimbări – au fost considerate semnificative. Mai mult, aceste diferenţe fluctuau de la valori pozitive la valori negative într-un mod aleator. Ca rezultat al acestor observaţii, cei doi au ajuns la concluzia că viteza de rotaţie a pământului în jurul axei sale se schimbă aleator. Aceste variaţii în viteza de rotaţie a pământului survin la intervale neregulate de timp, ţinând între un an şi mai multe decenii, au mărimi şi indicii diferite, şi nu urmează un model clar (figura 17).

 

O examinare stiintifica 17

Figura 17

Variaţia în viteza de rotaţie a pământului este prezentată aici în raport cu deviaţiile soarelui, planetelor Mercur, Venus şi Marte de la poziţiile lor prevăzute teoretic până la poziţiile lor reale sau observate pe parcursul unui secol


Din nefericire, caracterul şi natura acestor schimbări întâmplătoare în viteza de rotaţie a pământului au fost puţin studiate. Nu se cunoaşte nici măcar dacă ele au loc perioade scurte de timp sau dacă aceste valori sunt rezultatul efectelor acumulate de-a lungul lunilor sau anilor. Este cert doar că schimbările aleatoare depăşesc influenţa mareelor dintr-un secol întreg asupra vitezei pământului. Asemenea fluctuaţii mari şi rapide nu pot fi explicate prin evenimente de la suprafaţa pământului. Pentru a înţelege aceasta, este suficient să menţionăm că pentru ca o astfel de schimbare să aibă loc în viteza unghiulară a pământului, milioane de meteoriţi, cântărind milioane de tone fiecare, ar trebui să cadă în zona ecuatorului. Lucru care, bineînţeles, nu s-a întâmplat.

Aceste fapte ştiinţifice arată că ceea ce au încercat să obţină pascaliştii gregorieni (precum se declara în bula papală ,,Inter Gravissimas”) – şi anume, o precizie semnificativă în măsurarea timpului – este imposibilă. Un obstacol chiar mai însemnat în încercarea latinilor de a ,,fixa” echinocţiul de primăvară este deplasarea polilor şi mişcarea continentelor. Această problemă a fost studiată de oamenii de ştiinţă timp de mai multe secole. Există o teorie care susţine că odinioară polii erau situaţi în zona ecuatorială actuală; ea se bazează pe descoperirea urmelor de floră şi faună tropicală în apropierea polilor, ca şi pe precipitaţiile cu gheaţă din era paleozoică în zona în care astăzi se află ecuatorul. Avem date cu privire la poziţia polilor doar din ultima sută de ani. Aceste date sunt furnizate de Agenţia Internaţională pentru Deplasarea Polilor şi provin de la mai multe observatoare aflate la felurite latitudini.

Informaţiile cu privire la poziţia polilor în urmă cu sute şi mii de ani sunt adunate din datele paleomagnetice, paleontologice, paleoclimatice şi astronomice. Nu considerăm că este oportun să examinăm separat fiecare dintre aceste domenii. Este suficient să spunem că există un consens printre oamenii de ştiinţă contemporani asupra faptului că soluţia problemei mişcării polilor nu va fi găsită curând. Datele paleomagnetice şi paleontologice sunt mai degrabă vagi, iar observaţiile astronomice provin dintr-o perioadă relativ scurtă de timp.

După cum se poate vedea în graficul de mai jos (figura 18), nu există nici o regularitate în schimbarea poziţiei polilor. Chiar dacă este în natura ştiinţei să-şi perfecţioneze continuu metodele experimentale şi să introducă noi abordări ale problemelor, ştiinţa a ajuns într-un impas cu privire la acest subiect. Cercetările sunt extrem de costisitoare, şi în general, oamenii de ştiinţă nu cred că această problemă şi soluţionarea ei constituie o utilizare eficientă a resurselor lor sau sunt demne de strădaniile lor. Până acum, s-a dovedit a fi imposibilă găsirea unui sistem stabil de coordonate faţă de care să fie raportate toate fenomenele naturale de pe pământ. Încă o dată, acest fapt are legătură direct cu problema determinării ,,precise” a echinocţiului de primăvară, pretinsă de ,,Inter Gravissimas”.

 

O examinare stiintifica 18

Figura 18

Polii nord şi sud nu sunt ficşi în puncte specifice de pe suprafaţa pământului. Ei sunt într-o mişcare aleatoare permanentă, după cum ilustrează această diagramă a traiectoriei mişcării lor de-a lungul timpului


Problema deplasării polilor tereştri de-a lungul timpului este strâns legată de cea a deplasării continentelor pe suprafaţa pământului. Meteorologul şi geofizicianul german Alfred Lothar Wegener (1880-1930), descoperitorul teoriei derivei continentale, scrie: ,,În 1911, am examinat cu mare atenţie datele paleontologice despre fosta conexiune de pământ dintre Brazilia şi Africa. Aceasta m-a determinat să studiez cercetările geologice şi paleontologice legate de această chestiune. După o investigare a acestor date, am fost convins de corectitudinea ideii mele”.

Wegener a conchis că Africa şi America de Sud trebuie să fi fost cândva un singur continent. Aşa s-a născut curajoasa ipoteză a derivei continentale – ipoteză care este susţinută de faptele ştiinţifice contemporane. Nu vom insista asupra acestor fapte, ci doar vom remarca că, din încă un punct de vedere, căutarea de către pascaliştii gregorieni de coordonate absolute, faţă de Roma, pentru un calendar perfect era sortită eşecului.

O altă problemă legată de studiul mişcării pământului este precesia luni-solară (precesia echinocţiilor)[15]. Acest fenomen a fost descoperit încă din secolul al II-lea î.Hr. de astronomul grec Hiparh din Niceea (cca 190-120 î.Hr.). Lui îi este atribuită calcularea valorilor pentru un set de parametri în această precesie, pe bazele diferitelor observaţii. Fenomenul a făcut obiectul câtorva presupuneri pentru oamenii de ştiinţă ai secolului al XIX-lea, când cercetarea fundamentală a parametrilor precesiei a fost condusă pe baza lucrării astrometrice a astronomului englez James Bradley (1693-1762).

Chestiunea determinării unei precesii luni-solare permanente este mai degrabă complexă, deoarece viteza deplasării echinocţiului de primăvară este consecinţa unei stări care nu are nimic în comun cu natura precesiei. Încă o dată, acest fenomen nu este legat direct de problemele sistemului cronologic iulian, dar este foarte important, deoarece este echivalent cu determinarea empirică a coordonatelor inerţiei, pentru care sunt aplicabile ecuaţiile din fizica newtoniană pentru mişcarea planetelor. Ar trebui să menţionăm aici că valorile precesiei permanente calculate din observaţiile reale diferă de valorile derivate din fizica newtoniană şi Pascalia gregoriană, diferenţă explicată prin teoria specială a relativităţii, care ţine seama de influenţele câmpului gravitaţional al soarelui şi de rotaţia pământului.

De studierea acestui fenomen s-au ocupat mulţi oameni de ştiinţă, inclusiv Laplace, Friedrich Wilhelm Bessel (1784-1846), G. Piatsi, Otto Struve (1897-1963), H. Peterson etc. Lucrarea clasică a lui Simon Newcomb, publicată în 1897, este considerată ultimul cuvânt în această problemă. A terminat argumentele cu privire la utilizarea mărimilor precesiei. Acest fenomen cauzează probleme serioase strădaniilor de a crea un calendar gregorian absolut precis. El demonstrează avantajele calendarului iulian, care se bazează pe principii diferite, deoarece precesia permanentă nu are nici o influenţă asupra determinării echinocţiului de primăvară în acest calendar şi, deci, nici o influenţă asupra calendarului iulian însuşi.

La sfârşitul secolului al XIX-lea, ştiinţa s-a confruntat cu dificultăţi insurmontabile în explicarea diferitelor fenomene, deoarece cercetările sale se bazau pe fizica galileană şi newtoniană. Ca şi alte descoperiri ştiinţifice, un experiment din 1877 al cercetătorilor Albert Michelson şi Edward Morley a asigurat condiţiile preliminare pentru teoria specială a relativităţii dezvoltată în 1905 de Albert Einstein (1879-1955) (figura 19). Această teorie a explicat cu competenţă faptul că viteza luminii este o constantă în toate sistemele de coordonate. Această nouă teorie nu a coincis însă cu teoria gravitaţională a lui Newton, care afirmă că forţa gravitaţională dintre două corpuri este proporţională cu distanţa dintre ele.

În 1915, Einstein a formulat ceea ce numim astăzi ,,teoria generală a relativităţii”. El a propus ipoteza revoluţionară potrivit căreia gravitaţia nu este o forţă, ci un fenomen ce derivă din faptul că continuum-ul spaţiu-timp nu este uniform, precum se credea anterior, ci curbat sau deformat de distribuţia materiei şi energiei dinlăuntrul său. O examinare stiintifica 19Corpuri precum pământul nu sunt făcute pentru a se deplasa de-a lungul orbitelor circulare prin gravitaţie; mai degrabă, ele urmează cea mai scurtă traiectorie dreaptă din spaţiul curb. Această traiectorie este o linie geodezică.


Figura 19

Einstein a schimbat radical conceptul nostru despre timp. Socotit odinioară ca ceva absolut, static şi fix, astăzi timpul este considerat a fi ceva relativ, dinamic şi flexibil. În mod ironic, ,,noul” calendar gregorian este compatibil doar cu perspectiva mai veche asupra timpului, pe când ,,vechiul” calendar iulian este întru totul compatibil cu viziunea mai nouă


De exemplu, suprafaţa pământului este privită ca un spaţiu curb bidimensional, iar o linie geodezică este cea mai scurtă distanţă dintre oricare două puncte, nu o linie geometrică. Pentru a înţelege, imaginaţi-vă un avion care zboară deasupra unui deal. Deşi el se deplasează de-a lungul unei linii drepte în spaţiul tridimensional, umbra lui se mişcă de-a lungul unei traiectorii şerpuite pe suprafaţa bidimensională a pământului. Într-adevăr, se creează iluzia că avionul nu se mişcă de-a lungul unei linii drepte. În acelaşi fel, soarele deformează continuum-ul spaţiu-timp şi, deşi pământul se deplasează de-a lungul unei linii drepte în acest continuum cvadridimensional, nouă ni se pare că el se mişcă pe o orbită circulară în spaţiul tridimensional.

Teoria relativităţii schimbă fundamental noţiunile noastre de spaţiu şi timp. Timpul nu este cu totul independent de spaţiu, ci cele două sunt legate şi constituie un continuum spaţiu-timp cvadridimensional. De asemenea, teoria generală a relativităţii susţine că lumina se curbează, ca o consecinţă a existenţei câmpurilor gravitaţionale. Cu alte cuvinte, dacă lumina care vine spre pământ de la o stea îndepărtată a trecut prin apropierea soarelui, ea va fi curbată şi poziţia reală a stelei va fi diferită de cea văzută de observatorii de pe pământ (figura 20).

 

O examinare stiintifica 20

Figura 20

Teoria generală a relativităţii a postulat că lumina se deplasează pe o linie geodezică într-un continuum spaţiu-timp. Această afirmaţie a fost verificată de observaţia ştiinţifică


Din cauza primului război mondial, teoria curbării luminii propusă de Einstein nu a putut fi verificată în acel moment. Abia în 1919, când o expediţie engleză în Africa de Vest, observând o eclipsă, a confirmat că lumina deviază precum a prevăzut el şi astfel teoria sa a fost validată. Această confirmare a unei teorii germane de către oamenii de ştiinţă englezi a fost salutată ca o importantă dovadă de reconciliere a celor două ţări după război, dar a răspândit nelinişte printre astronomi şi le-a descurajat încercările de a realiza o descriere precisă a universului – inclusiv a stabili criteriul preciziei pentru Pascalia gregoriană.

O altă presupunere a teoriei generale a relativităţii este aceea că timpul merge mai încet în puncte apropiate de astfel de corpuri masive precum pământul. Aceasta se explică prin relaţia care există între energia şi frecvenţa luminii. Când lumina se îndepărtează de câmpul gravitaţional al pământului, pierde energie şi frecvenţa ei se reduce. Această presupunere a fost verificată în 1962 cu ajutorul a două ceasuri foarte precise aşezate în vârful şi la baza unui turn înalt. Odată cu introducerea sistemelor de navigaţie extrem de precise care folosesc semnalele sateliţilor, diferenţa dintre cele două ceasuri amplasate la altitudini diferite a devenit foarte mare. Dacă cineva ar fi ignorat prezumţiile teoriei generale a relativităţii, calculul poziţiilor ar fi putut genera o diferenţă de zeci de mile – o eroare semnificativă pentru standardele considerate precise ale calendarului gregorian. Aşadar, teoria relativităţii a pus capăt ideii de poziţie absolută în spaţiu şi a anulat noţiunea de timp absolut.

Astăzi, spaţiul şi timpul sunt considerate cantităţi dinamice şi influenţează, dar sunt şi influenţate de tot ceea ce se petrece în univers. În prezent, circumstanţele ştiinţifice demonstrează că nu poate fi elaborată o metodă de calcul a timpului care să nu ţină cont de deplasarea echinocţiului de primăvară (precum se cerea în bula papală din 1582). În timpurile recente, un nou concept despre timp şi spaţiu a generat o transformare radicală a înţelegerii noastre a universului. Vechea idee a unui univers esenţialmente neschimbător care a existat dintotdeauna şi va continua să existe a fost înlocuită în întregime cu noţiunea unui univers dinamic, aflat în expansiune, care a luat fiinţă probabil într-un anumit moment din trecut şi îşi va încheia existenţa într-un moment nedeterminat din viitor. Această opinie nu contrazice Sfânta Scriptură, ci mai degrabă este în acord cu ea. Stephen Hawking şi colegul său fizician Roger Penrose au demonstrat că teoria generală a relativităţii a lui Einstein sugerează că viaţa universului are un început, ca şi un sfârşit.

În încercările lor de a atinge scopul bulei ,,Inter Gravissimas”, pascaliştii gregorieni trebuie să ţină seama de toate aceste descoperiri ştiinţifice. Am arătat că, în multe cazuri, fenomenele legate de calcularea timpului nu pot fi explicate şi exprimate prin formule matematice. Aşa cum am remarcat, unele dintre aceste fenomene nu pot fi nici măcar studiate propriu-zis. Din punct de vedere al dobândirii preciziei astronomice, devine evident faptul că nu poate fi stabilit criteriul indicat de bulă.

Oricum, descoperirile ştiinţifice mai sus menţionate nu periclitează învăţătura Bisericii Ortodoxe referitoare la problema calendarului. Din contră, ştiinţa utilizează sistemul cronologic iulian ca instrument de bază. Biserica Romano-Catolică se află adeseori într-o situaţie foarte dificilă. Uneori, ea se vede constrânsă să recunoască anumite descoperiri ştiinţifice, aşa cum a făcut în 1951 când a declarat oficial că teoria ,,Big Bang”-ului universului este în acord cu Scriptura. Cu toate acestea, în cele mai multe cazuri, ca în cele în care au fost implicaţi Galilei şi Copernicus, antagonismul dintre papalitate şi adevărata ştiinţă continuă, şi în zilele noastre[16]. Ca nu cumva această concluzie să pară neîntemeiată, să reflectăm asupra următoarelor cuvinte ale lui Hawking:

,,În 1981, interesul meu faţă de chestiunile referitoare la originea şi soarta universului a fost resuscitat în urma participării la o conferinţă pe tema cosmologiei organizată de iezuiţi la Vatican. Biserica Catolică a făcut o mare greşeală în cazul lui Galilei, când a încercat să facă legea într-o chestiune de ştiinţă, declarând că soarele se învârte în jurul pământului. Astăzi, câteva secole mai târziu, ea s-a hotărât să invite un număr de specialişti care să o îndrume în probleme de cosmologie (dar nu în modul în care a fost silit să o facă Galilei). La sfârşitul conferinţei, participanţilor le-a fost acordată o audienţă la papă ... Am fost bucuros că el nu cunoştea subiectul prelegerii pe care tocmai o ţinusem ... Nu doream deloc să împărtăşesc soarta lui Galilei ... ![17]

Aşadar, vedem că ştiinţa priveşte problema calendarului într-un mod cu totul diferit de cel al pascaliştilor gregorieni – datele nu sunt considerate absolute, ci dinamice. Este evident că preocuparea pascaliştilor gregorieni de a perfecţiona calendarul iulian prin îndepărtarea diferenţei fictive de 11 minute şi 14 secunde nu este câtuşi de puţin justificabilă. Ne permitem să folosim termenul ,,fictivă”, deoarece diferenţa nu este constantă, ci variabilă. Şi suntem îndreptăţiţi în această estimare de explicaţiile oferite anterior. Nu mai există nici un om de ştiinţă serios care să susţină că diferenţa dintre anul iulian şi cel tropical ,,absolut” are o valoare constantă.

Nu ştim cum ar fi fost posibilă atingerea scopului bulei papale: dezvoltarea unei metode şi a unor reguli pentru a fixa echinocţiul de primăvară şi ,,a paisprezecea lună”. În zilele noastre, termenul ,,echinocţiu de primăvară” a depăşit hotarele Imperiului Roman şi astăzi este alegoric sau figurativ; nu este ,,de primăvară” în diferite puncte de pe pământ. Devine ,,de primăvară” în duh, dar nu în timp şi spaţiu[18], aşa cum ar fi vrut papiştii. Deci, este timpul ca pascaliştii gregorieni să admită că ,,infailibilul” a greşit[19].

Acesta este un moment oportun pentru a atrage atenţia oamenilor de ştiinţă cu privire la învăţătura Bisericii Ortodoxe. Le vom dovedi că descoperirile lor ştiinţifice referitoare la calendar corespund cu învăţătura Bisericii. Ei trebuie să se întoarcă la această comoară duhovnicească şi ştiinţifică uitată. Pentru a deveni demni ucenici ai astronomilor evanghelici, ei trebuie să mărturisească, după exemplul ieromonahului Serafim de la Platina (1934-1982), că Ortodoxia este religia viitorului. Oamenii de ştiinţă contemporani pot stabili cu succes adevăruri; ceea ce au nevoie astăzi este ceva extrem de simplu: ei trebuie să-L cinstească pe Ziditorul Însuşi, fără nici o teamă de oameni.



[1] E. Predtechenski, Calcularea timpului ecleziastic, St. Petersburg, 1982, p. 3-4.

[2] Profesor V.V. Bolotov, Prelegeri de istorie a Bisericilor Primare, vol. II, 1910, p. 436.

[3] R.F. Litlendale, Temelia clară şi simplă a Bisericii Romane, Londra, p. 142-174.

[4] N.ed.: Vorbind însă în termeni de astronomie modernă, heliocentrismul este un model cosmologic pentru mişcarea cerească inadecvat şi super-simplificat. Astronomul american Edwin Powell Hubble (1889-1953) a descoperit că în timp ce corpurile cereşti din sistemul nostru stelar sunt, într-adevăr, heliocentrice, soarele însuşi este galactocentric. El nu este decât o stea medie printre 100 de miliarde de alte stele într-o galaxie spirală medie, Calea Lactee, care se roteşte încet în jurul unui nucleu galactic dens – socotit de mulţi astronomi a fi o gaură neagră – localizat într-o regiune îndepărtată, cunoscută sub denumirea de ,,Sagittarius A West”. Aceasta înseamnă că orbita pământului este mult mai mult decât o elipsă simplă, bidimensională; este o spirală complexă, tridimensională. Mai mult, Hubble a descoperit că cele 100 de miliarde de galaxii din universul nostru se mişcă ele însele prin spaţiu, îndepărtându-se de un punct comun de origine – pe scurt, universul se extinde.

[5] N.ed.: Adică, matematicianul şi astronomul grec Aristarh din Samos (cca 310-230 î.Hr.), un elev al lui Strato din Lampsac şi cel de-al treilea conducător al şcolii aristoteliene, învăţa o formă de heliocentrism.

[6] N.tr.: Index Librorum Prohibitorum este o listă oficială de cărţi pe care romano-catolicii nu aveau voie să le citească sau care trebuia să fie citite doar în ediţii epurate, fiind potrivnice credinţei şi moralei catolice. Primul Index a fost publicat în 1557; el era revizuit din când în când, până în 1966, când a fost abolit.

[7] N.ed.: Ganimede, Callisto, Io şi Europa. Galilei numea aceşti sateliţi ,,planetele lui Medici” în onoarea protectorului său, marele duce Cosimo al II-lea de Medici; noi le numim ,,sateliţii lui Galilei” în cinstea celui care le-a descoperit.

[8] Morris Kline, Matematica în cultura apuseană, New York, Oxford University Press, 1953, p. 124.

[9] N.tr.: Totuşi se mişcă.

[10] Stephen W. Hawking, Scurtă istorie a timpului: de la Big Bang la găuri negre, New York, Bantam Books, 1988, p. 179.

[11] A se vedea Predtechenski, Calcularea timpului ecleziastic.

[12] N.ed.: Există 3 cicluri naturale care pot fi folosite pentru a măsura mişcarea de revoluţie a pământului în jurul soarelui: anul tropic – intervalul de timp dintre un echinocţiu sau solstiţiu dat şi următorul de acelaşi fel, în prezent 365 zile, 5 ore, 48 minute şi 45,5 secunde (365,242193287 zile); anul sideral – orbita pământului măsurată folosind ca punct de reper poziţia constelaţiilor, în prezent 365 zile, 6 ore, 9 minute şi 9,54 secunde (365,256360417 zile); şi anul anomalistic – timpul necesar pentru ca pământul să realizeze o trecere de la periheliu (adică, când pământul este în punctul cel mai apropiat de soare – 91.341.000 mile) la periheliu, sau de la afeliu (adică, când pământul este în punctul cel mai îndepărtat de soare – 94.448.000 mile) la afeliu, în prezent 365 zile, 6 ore, 13 minute şi 53,1 secunde (365,259642361 zile).

Calendarul gregorian este întemeiat exclusiv pe anul tropic, în timp ce calendarul iulian se bazează pe anul sideral, care este atât o medie a celor 3 cicluri solare naturale, cât şi măsura adevărată a mişcării de revoluţie a pământului potrivit astronomiei moderne.

[13] Pentru detalii suplimentare, a se vedea Ludmila Perepiolkina, ,,Calendarul iulian: o icoană a timpului veche de 1000 de ani în Rusia”, Orthodox Life, vol. 45, nr. 5 (septembrie-octombrie 1995), p. 7-37.

[14] De exemplu, relaţia dintre timpul efemerid şi timpul universal este exprimată prin formula: T = TE – TUO = 24S,349 + 72S,3165T + 29S,949T2 + 1,821B, unde T este timpul potrivit anului iulian, iar B fluctuaţiile în durata orbitei lunare.

[15] În astronomie, precesia este mişcarea axei de rotaţie a pământului, în care planeta formează un con cu un unghi de aproximativ 470 în jurul unei axe care este perpendiculară pe planul orbitei pământului. Perioada de precesie este de circa 26.000 de ani. Polul ceresc şi punctul echinocţiului de primăvară se mişcă de-a lungul eclipticei în aceeaşi perioadă (aproximativ 50 de picioare pe an); ca o consecinţă a precesiei, coordonatele ecuatoriale ale stelelor se mişcă încet, ca şi vederea cerului.

[16] N.ed.: Condamnat de papalitate în 1633 ca eretic pentru vederile sale ştiinţifice, Galilei a fost ,,reabilitat” de Biserica Romano-Catolică doar în 1992, când, în cele din urmă, Papa Ioan Paul al II-lea (1920-2005) a recunoscut public eroarea Vaticanului – la 359 de ani după evenimente.

[17] Hawking, Scurtă istorie a timpului, p. 116 (sublinierea autorului).

[18] Aspectul simbolic al referirilor la primăvară în slujbele pascale se remarcă cel mai bine la ortodocşii din emisfera sudică, fiindcă prăznuirea universală a Paştelui are loc în preajma echinocţiului lor de toamnă.

[19] Pe 4 decembrie 1963, la Conciliul Vatican II, s-a decis aproape în unanimitate (2.057 voturi pro şi 4 voturi contra) că ,,Sfântul Conciliu … declară că nu se opune eforturilor făcute pentru a introduce un calendar perpetuu în societatea civilă” (Conciliul Vatican II: documente conciliare şi post-conciliare, ed. Austin Flannery [Leominster, England: Fowler Wright Book Ltd., 1981], p. 37). Prin urmare, chiar papalitatea recunoaşte neajunsurile calendarului gregorian, pe care l-a impus în trecut prin vărsare de sânge.

N.ed.: Am putea să adăugăm că acest conciliu a pledat de asemenea pentru ,,plasarea sărbătorii Paştelui într-o duminică fixă în calendarul gregorian” (ibid.), o idee care se vehiculează încă în anumite cercuri ecumeniste, susţinând ca dată favorită duminica imediat următoare celei de-a doua sâmbete a lunii aprilie. A fixa Învierea Domnului într-o duminică dată atrage după sine o ignorare completă a fazelor lunii, distrugând prin aceasta echilibrul luni-solar delicat, atât de meticulos clădit de Părinţii niceeni în calendarul Bisericii.