----------------

 

Carti in site

 

--------------------

O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI

BISERICII ORTODOXE

de Ieromonah Casian


Capitolul III

Apariţia unei noi stele: Soarele Dreptăţii[1]

Iar ei ascultând pre împăratul s-au dus. Şi iată steaua,
pre care o văzuseră la răsărit, mergea înaintea lor,
până a venit şi a stătut deasupra unde era pruncul.
Iar ei văzând steaua s-au bucurat cu bucurie
mare foarte (Matei 2, 9-10)

Ştiinţa contemporană nu deţine informaţii despre condiţiile astronomice care au condus la apariţia stelei de la Betleem, care a apărut între epocile Vechiului şi Noului Testament. Cu toate acestea, înţelepţii pomeniţi de Evanghelie prevăzuseră apariţia unei noi stele şi se pregătiseră pentru acest eveniment important. Ştiind că traiectoria particulară a acestei “stele cu dumnezeiască mergere”[2] se deosebea cu totul de mersurile obişnuite ale altor corpuri cereşti, ei au pornit, în mare grabă, într-o călătorie temerară, pe urma ei.

Pentru ei, această stea nu era Sirius - acel corp ceresc care guverna calculele precise astronomic ale calendarului sotic, indicând revărsarea anuală a Nilului, şi a cărui apariţie dădea naştere festivalurilor păgâne de ocară, dedicate principalelor zeităţi ale panteonului egiptean; această stea era, mai degrabă, un eveniment nou şi extraordinar.

 

O examinare stiintifica 03

Figura 3

Închinarea magilor, înfăţişată aici într-un mozaic din Biserica San Apollinare Nuovo din Ravenna, Italia (cca 560), a fost inspirată de descoperirea de către ei a stelei de la Betleem. În actul comun de închinare înaintea lui Hristos, acest trio ştiinţific reprezintă un puternic simbol despre cum adevărata venerare a Prea Sfintei Treimi uneşte omenirea.


Plecând călare, cei trei magi[3] au luat cu ei cele mai preţioase daruri, aur, tămâie şi smirnă (figura 3). Desigur, ei nu intenţionau să ofere aceste daruri stelei; mai curând, ei cugetau să le dăruiască Persoanei pe care steaua avea s-o reveleze[4]. Sfântul Ioan Gură de Aur atribuie un sens hristologic fiecăruia din darurile magilor: aurul se cuvine împăraţilor, tămâia i se cuvine lui Dumnezeu, iar smirna se cuvine unui Om Care urmează să moară.

Deşi poate părea uimitor pentru noi, magii, cu toate că erau păgâni, credeau vechea profeţie a lui Valaam Proorocul cu privire la apariţia ,,stelei din Iacov”[5]. Datorită investigaţiilor lor astronomice, ei au avut cunoştinţă de această stea cu totul deosebită, precum cântăm în troparul Naşterii Domnului: ,,Cei ce slujeau stelelor, de la stea s-au învăţat”. În mod uluitor, cunoştinţa pe care o dobândiseră cei trei înţelepţi babilonieni, despre această apariţie astronomică proorocită, s-a transformat într-o credinţă vie în această stea, şi anume în ,,steaua cea strălucitoare şi de dimineaţă”[6], Hristos Însuşi.

Credinţa lor s-a dezvoltat din ceva teoretic şi pur ştiinţific într-o credinţă vie, o credinţă a mărturisitorilor. Motivaţi de această credinţă, ei şi-au părăsit patria şi au pornit într-o călătorie grea. Înainte regelui Irod al Iudeii (73-4 î.Hr.), ei au vorbit, deschis şi fără teamă, despre descoperirea lor ştiinţifică. Oprindu-se deasupra peşterii din Betleem, steaua le-a arătat destinaţia lor finală. Aici, ei au întâlnit nu abundenţa specific monarhicească, o abundenţă cu care ei înşişi erau deprinşi prin obârşia lor nobilă, ci au găsit, mai exact, sărăcia totală a unui ,,prunc înfăşat, culcat în iesle”[7].

Însă, această imagine sărăcăcioasă nu a pricinuit în cugetele lor nici confuzie, nici ezitare. Neţinând seama de obârşia lor aristocratică, ei s-au închinat până la pământ, cu evlavie, înaintea pruncului dumnezeiesc ca înaintea Adevăratului Împărat, Dumnezeu şi Mântuitor al universului, pe drept arătând în acest chip înţelepţilor generaţiilor viitoare Cui ar trebui să i se închine. Avertizaţi de un înger al Domnului de viclenia lui Irod, cei trei magi nu au trecut încă o dată pe la curtea lui pe drumul de întoarcere în ţinuturile lor natale[8].

Deşi magii nu ne-au lăsat calculele lor astronomice, care i-au condus la credinţa lor de nezdruncinat în noua stea a lui Hristos, însuşi actul lor de închinare depune mărturie cu elocvenţă pentru faptul că armonizarea dintre credinţă şi ştiinţă trebuie să fie o temelie pentru strădaniile omeneşti. În ciuda faptului că cercetările lor ştiinţifice nu mai există, această lipsă este compensată de mărturia vie a acelor înţelepţi învăţaţi şi neînvăţaţi din toate veacurile, care au căutat să le urmeze exemplul, alegând să urmeze calea dumnezeiescului, blândului şi smeritului lor Stăpân[9]. Aleşi anume de pronia dumnezeiască, cei trei magi au fost rânduiţi de Dumnezeu să fie martori ai celui mai mare eveniment din istorie. Aceşti înţelepţi antici deţin recordul privind veridicitatea adevărurilor credinţei ortodoxe, învăţându-ne că adevăratul folos al ştiinţei este în slujba lui Dumnezeu şi a Cuvântului Său dumnezeiesc, adică în slăvirea lui Hristos.

Chiar dacă discuţia despre steaua de la Betleem poate părea digresiune în lucrarea noastră, situaţia actuală ireconciliabilă dintre credinţa ortodoxă şi pseudo-ştiinţa modernă, cu intoleranţa sa faţă de Ortodoxie, ne obligă întrucâtva să ne ridicăm întrebarea cum de, în unele probleme, cugetarea confirmă credinţa noastră, pe câtă vreme în alte probleme cugetarea o tăgăduieşte. Nu este una şi aceeaşi gândire ? Desigur că este, însă omul nu trăieşte doar prin activitatea mentală, ci trăieşte mai cu seamă cu ajutorul inimii, ,,că din inimă ies gânduri”[10].

Dumnezeu nu cere de la noi nimic mai mult decât să ne lăsăm din toată inima în voia Lui: ,,Dă-mi fiule inima ta”[11]. Dacă ne ascundem inimile de Dumnezeu şi le îndreptăm spre rău, atunci minţile noastre vor fi, la rândul lor, ademenite spre rău; astfel, o minte supusă unei inimi rele va dori, de asemenea, răul. Când inimile noastre sunt asaltate de răul patimilor, şi în special de cel mai periculos dintre ele, mândria, atunci cugetele noastre sunt şi ele supuse atacului patimilor. Arătând neascultarea strămoşilor noştri, un cuget mândru devine nesupus şi, în orbirea sa, neagă autoritatea Bisericii şi revelaţiile ei dumnezeieşti; apoi, mergând către ateism - ,,Zis-a cel nebun întru inima sa: nu este Dumnezeu”[12] – omul socoteşte ca cea mai înaltă autoritate propria sa minte – o minte întunecată de patimi.

Prin urmare, aceasta este sursa reacţiilor antagonice ale pretinsei ştiinţe faţă de credinţa ortodoxă, din vremea căderii din rai până în prezent. Din acest motiv, haideţi să ne aducem aminte că ştiinţa adevărată este aceea care, fără teamă de opinia oamenilor, slăveşte cu evlavie atotputernicia dumnezeiască, urmând exemplul astronomilor din Evanghelie.



[1] Unele din ideile prezente în acest capitol sunt inspirate dintr-o omilie la Naşterea Domnului a arhiepiscopului Serafim (Sobolev), publicată în ,,Omilii”, Sofia, 1944, p. 54.

[2] Acatistul Bunei Vestiri a Maicii Domnului, condacul 5.

[3] N.ed.: Potrivit Sfintei Tradiţii, cei trei magi se trăgeau din familii princiare, care domneau în diferite ţinuturi mici din Orientul apropiat, şi care erau membri ai castei preoţeşti sau a mithraismului (care-l slăvea pe zeul Mithra), sau a zoroastrianismului (care-l slăvea pe Zoroastru). Ei reprezentau, prin persoanele lor, cele trei neamuri care se trag din Noe, ale omenirii: iafetiţi (poporul lui Iafet), semiţi (poporul lui Sem) şi hamiţi (poporul lui Ham).

Primul mag, Sfântul Gaspar din Persia, era încărunţit şi în vârstă; numele său înseamnă ,,cel alb” şi darul lui era aurul. Al doilea mag, Sfântul Melchior din Arabia, era rumen în obraji şi tânăr; numele său înseamnă ,,împăratul luminii” şi darul lui era tămâia. Al treilea mag, Sfântul Baltazar din Egipt, era oacheş şi de vârstă mijlocie; numele său înseamnă ,,domnul comorilor” şi darul lui era smirna.

[4] N.ed.: Aceasta era întru împlinirea întocmai a proorociei Vechiului Testament: ,,Împăraţii Tarsisului şi ostroavele daruri vor aduce, împăraţii Aravilor şi Sava daruri vor aduce. Şi se vor închina lui toate împărăţiile pământului, toate neamurile vor sluji lui” (Psalmi 71, 10-11).

[5] Numeri 24, 17.

[6] Apocalipsa 22, 16.

[7] Luca 2, 12.

[8] N.ed.: După ce S-au închinat Unuia Împăratului universului în peşteră, aceşti trei împăraţi ai Orientului, pe drumul de întoarcere în patria lor natală, s-au oprit să se odihnească în altă peşteră, care, mai târziu, în chip minunat, a devenit Mânăstirea Sfântului Cuvios Teodosie, începătorul vieţii de obşte († 529): ,,... Sfântul Teodosie a fugit de slava oamenilor şi s-a retras într-o mică peşteră. Mulţi, dorind să devină monahi, s-au adunat în jurul lui şi l-au rugat fierbinte să construiască o mânăstire. Sfântul Teodosie a luat o cădelniţă, şi punând în ea cărbune neaprins şi tămâie, L-a rugat pe Dumnezeu să-i arate locul potrivit pentru mânăstire aprinzând cărbunele şi făcând să fumege tămâia. Când el şi câţiva ucenici au străbătut deşertul din apropierea Betleemului, cărbunele s-a aprins singur în preajma unei peşteri, răspândind mireasma tămâiei. ... Dumnezeu i-a dezvăluit Sfântului Teodosie că acea peşteră era locul unde magii se opriseră să înnopteze, pe drumul de întoarcere în patria lor natală, după ce se închinaseră Mântuitorului nostru în Betleem” (Ghid al pelerinului în Ţara Sfântă pentru creştinii ortodocşi, Seattle, WA, St. Nectarios Press, 1998, p. 81-82).

[9] Potrivit I Corinteni 1, 25-27.

[10] Matei 15, 19.

[11] Pildele lui Solomon 23, 25.

[12] Psalmi 13, 1.