----------------

 

Carti in site

 

--------------------

O EXAMINARE ŞTIINŢIFICĂ A CALENDARULUI

BISERICII ORTODOXE

de Ieromonah Casian


Capitolul II

Principiile elementare ale calendarului

Şi au zis Dumnezeu: să se facă luminători întru tăria cerului, ca să
lumineze pre pământ şi să despărţească între zi şi între noapte.
Şi să fie spre semne şi spre vremi şi spre zile şi
spre ani ... şi s-a făcut aşa (Facerea 1, 14-15)

Timpul este un element definitoriu al existenţei umane; viaţa omului depinde în mod inextricabil de curgerea timpului, de schimbarea periodicǎ a zilei în noapte, de trecerea anotimpurilor. În mod caracteristic, pentru orice popor dat, un fenomen natural de mare însemnǎtate pentru el a servit ca punct de pornire în calcularea timpului de cǎtre acesta. De exemplu, anumiţi locuitori ai insulelor din Oceanul Indian stabilesc începutul anului lor dupǎ vânturile musonice care suflǎ dinspre ocean spre ţǎrm în timpul verii, şi în direcţia opusǎ în timpul iernii; pentru vechii egipteni, noul an începea când apa Nilului se revǎrsa peste ţǎrmuri an de an.

Vechii cititori în stele nu puteau decât sǎ rǎmânǎ uimiţi în faţa frumuseţii şi armoniei orbitoare a creaţiei dumnezeieşti. În Mesopotamia – leagǎnul civilizaţiei umane –, Haldeea, Sumer, Asiria, Babilon, China, India, Egipt şi America Centralǎ, existau mulţi oameni pricepuţi în cercetarea cerului. Aceşti astronomi şi astrologi din vechime erau cunoscuţi ca ,,oameni înţelepţi”[1], pentru cǎ ei aveau cunoştinţe ştiinţifice foarte vaste, dupǎ standardele timpului lor. Cu toate acestea, obscuritatea pǎgânismului şi a politeismului, care întunecǎ cunoaşterea lǎuntricǎ a Unuia Adevǎratului Dumnezeu, i-a condus pe aceşti ,,oameni înţelepţi” pe un drum greşit în cǎutarea lor dupǎ ştiinţa exterioarǎ.

Deşi anticii au dezvoltat multe calendare diferite pentru mǎsurarea timpului, aceste calendare nu ne intereseazǎ în lucrarea de faţǎ, cǎci ele sunt discutate pe larg în altǎ parte. Preocuparea noastrǎ actualǎ este de a ne concentra doar asupra acelor calendare folosite de Sfinţii Pǎrinţi pentru alcǎtuirea calendarului bisericesc. Totuşi, noi vom explica câteva principii elementare de calculare a timpului pe care Sfinţii Pǎrinţi le-au împrumutat din uzul pǎgân şi le-au aplicat calendarului Bisericii.

Astronomii antici erau impresionaţi de recurenţa ciclicǎ a mişcǎrii lunii şi soarelui. Pânǎ când omenirea a învǎţat sǎ facǎ observaţii astronomice mai complexe, mişcarea lunii era consideratǎ ca cea mai utilǎ pentru calcularea timpului. În vechime, omul a folosit fazele lunare – creşterea şi micşorarea lunii (figura 1) – pentru a alcǎtui calendarul lunar.

 

O examinare stiintifica 01

Figura 1

Fazele lunii indicǎ mişcarea lunii pe orbita sa în jurul pǎmântului. Pe mǎsurǎ ce discul lunar creşte în strǎlucire de la faza de lunǎ nouǎ la cea de lunǎ plinǎ, se spune cǎ luna creşte; apoi, pe mǎsurǎ ce discul lunar se întunecǎ de la faza de lunǎ plinǎ la cea de lunǎ nouǎ, se spune cǎ luna descreşte. Calendarul Bisericii stabileşte data Învierii Domnului în funcţie de prima lunǎ plinǎ a primǎverii.


Mǎsurarea intervalului de timp dintre douǎ luni pline[2] este un lucru incomparabil mai uşor decât, spre exemplu, determinarea, cu precizie, a numǎrului de zile care trebuie sǎ treacǎ ca soarele sǎ se întoarcǎ la un anumit echinocţiu sau solstiţiu. Nimic nu împiedica asemenea observaţii pe cerul limpede ca cristalul şi lipsit de nori al Orientului Apropiat. Cu toate acestea, în timpul studiilor lor, vechii astronomi au înţeles cǎ de la o primǎvarǎ pânǎ la urmǎtoarea, sau de la o revǎrsare a Nilului la alta, treceau mai mult de 12, dar mai puţin de 13 luni pe cer, sau luni în calendar. Ca urmare, ei au ajustat calcularea zilelor într-o lunǎ[3] cu calcularea lunilor într-un an. Folosind tehnica intercalǎrii sau a emboliei, o lunǎ suplimentarǎ a fost inseratǎ la intervale de timp neregulate.

Într-o perioadǎ de 19 ani, 12 ani erau comuni, alcǎtuiţi din cele 12 luni obişnuite (având 354 de zile), în timp ce ceilalţi 7 erau ani embolici, alcǎtuiţi din 13 luni (având 384 de zile)[4]. Dupǎ 235 de lunaţii, acest tipar se repeta, ceea ce însemna cǎ fazele lunare aveau loc din nou exact la aceleaşi date ca la începutul ciclului. Aceastǎ intercalare a unei a 13-a luni într-o perioadǎ de 19 ani este cunoscutǎ ca ,,ciclul metonic”, dupǎ numele lui Meton din Atena, astronomul care l-a descoperit şi l-a aplicat pentru calendarul grecesc în 433 î.Hr.

Prin aceastǎ metodǎ de calculare a timpului, orice eveniment dat legat de o perioadǎ anume a anului, precum revǎrsarea Nilului sau echinocţiul de primǎvarǎ, poate sǎ cadǎ, în ani consecutivi, la date diferite. De pildǎ, folosind calendarul evreiesc ca exemplu, dacǎ începutul primǎverii cade într-un an dat în prima zi a lunii Aviv[5], în anii urmǎtori va cǎdea la date diferite ale aceleiaşi luni – totuşi niciodatǎ în afara lunii Aviv –, şi dupǎ trecerea a 19 ani, va cǎdea din nou pe 1 Aviv.

Aici vedem ilustrat limpede principiul ciclicitǎţii care, în vreme ce, în general, a fost folosit pentru determinarea fenomenelor naturale, şi-a gǎsit unica utilitate ecleziasticǎ în calcularea datei Paştelui. Utilizând ciclicitatea, o anumitǎ continuitate în experienţǎ a fost dobânditǎ de-a lungul generaţiilor, furnizând un criteriu solid pentru determinarea evenimentelor. Un astfel de criteriu a fost uşor de adaptat pentru uzul creştin, fǎrǎ a se perturba ciclurile naturale stabilite.

Pe lângă ciclul metonic, egiptenii – în rândul cărora ştiinţa a înflorit în antichitate – foloseau încă o metodă similară pentru calcularea timpului. Preoţii-astronomi egipteni au conceput un calendar solar unic, bazat pe observaţiile lor asupra stelei extrem de luminoase Sirius[6]. Pentru vechii egipteni, această stea era ,,Steaua lui Isis”; ei au numit-o ,,Sopdit” care, în forma sa elenizată ,,Σωθης”, ne dă numele sistemului lor calendaristic: calendarul sotic. Egiptenii începeau anul lor calendaristic cu răsărirea heliacală[7] anuală a lui Sirius – adică apariţia sa înaintea zorilor la orizontul estic, direct deasupra soarelui care răsare – în prima zi a lunii lui Thoth. Acest eveniment vestea revărsarea Nilului şi aproape coincidea cu solstiţiul de vară.

Anul sotic introdus de preoţii-astronomi era un an solar care avea 365,25 de zile. Cu toate acestea, ignorând în mod deliberat numărul fracţionar de zile, ei l-au rotunjit la exact 365 de zile, pe care le-au împărţit în 12 luni egale, a câte 30 de zile fiecare, cu 5 zile intercalate. Apoi, ei au eliminat discrepanţa dintre anul solar şi cel calendaristic într-un mod ingenios. Pe măsură ce sferturile de zile (n.tr.: 0,25 zile = 6 ore) ignorate se adună, zilele calendaristice rămân în urmă cu o zi solară la fiecare perioadă de patru ani. După 365 de perioade de patru ani, datele calendarului au ,,călătorit” înapoi un întreg an solar. Cu alte cuvinte, răsărirea heliacală a lui Sirius a căzut din nou pe data de 1 a lunii lui Thoth numai după trecerea a 1461 de ani calendaristici, echivalentul a 1460 de ani solari. Acest interval de timp, observat din 4241 î.Hr., este cunoscut drept ciclul ,,sotic” sau ,,canicular”. Cronologia egipteană a reconciliat anii calendaristici cu cei solari pur şi simplu prin eliminarea anului calendaristic suplimentar, de fiecare dată când începea din nou perioada sotică (figura 2).

 

O examinare stiintifica 02

Figura 2

Calendarul sotic utilizează răsăritul heliacal al stelei Sirius ca punct de plecare. În comparaţie cu anul solar, anul calendaristic ,,o ia înainte” cu şase ore, discrepanţă care ajunge la un an întreg după trecerea a 365 de perioade de patru ani, după care anii calendaristici şi cei solari se sincronizează din nou. Acest interval de timp este numit ,,ciclul sotic”.


Dacă savanţii contemporani caută un calendar ,,perfect”, ei ar putea folosi, cu siguranţă, vechiul calendar sotic; ca dovadă, este evident că de vreme ce cei care au alcătuit calendarul bisericesc nu au adoptat acest sistem, ei nu erau interesaţi de găsirea unui calendar ,,perfect”. Ciclicitatea desăvârşită şi reluarea unei ordini iniţiale existente în calendarul sotic seamănă cu principiul marelui indiction[8], care a fost introdus mai târziu. În calendarul sotic există o corespondenţă exactă între principiul teoretic şi fenomenul astronomic. O astfel de coincidenţă evidentă este cel mai important criteriu pentru evaluarea exactităţii unui calendar dat.

Ca urmare, calendarul sotic a fost apreciat din antichitate în mod deosebit pentru exactitatea sa ireproşabilă. Un astfel de criteriu era, de asemenea, necesar pentru cronologia creştină, care, cu toate acestea, din motive lesne de înţeles, nu se putea baza pe ,,Steaua lui Isis” şi pe ciclul sotic. Pentru creştini, Iisus Hristos, ,,Soarele dreptăţii”[9], şi evenimentele evanghelice ale vieţii Sale nepământeşti urmau să servească drept puncte de referinţă. Totuşi, ciclicitatea trebuia să aibă o confirmare în natură, în scopul de a menţine periodicitatea în măsurarea timpului. Marele indiction se bazează pe acest principiu. Însă, pascaliştii gregorieni nu pot să se laude că au păstrat principiul permanent al ciclicităţii; ei au pierdut criteriul solid al periodicităţii în sistemul lor de calculare a timpului; şi de fiecare dată când au nevoie de un punct de referinţă, ei sunt nevoiţi să se întoarcă la marele indiction, bine stabilit.

Menţinerea principiului ciclicităţii face ca măsurarea ştiinţifică a timpului să fie destul de uşoară. Până în epoca actiană[10], ,,Tablele Regilor”, un tabel cronologic al vechilor domnii monarhice, descris în The Almagest[11] al lui Claudius Ptolemæus (cca 87-165) şi bazat pe calendarul sotic, era punctul comun de referinţă, pe câtă vreme calendarul iulian a fost folosit ulterior. Acest lucru este esenţial atât pentru credinţă, cât şi pentru ştiinţă, deoarece, cunoscând principiul ciclicităţii utilizat de aceste scheme de calculare a timpului, este posibil să se stabilească cu acurateţe data oricărui eveniment natural sau scripturistic. De fapt, nu se poate concepe fizica clasică fără principiul ciclicităţii, căci, aşa cum este de la sine înţeles, fenomenele astronomice au loc exact într-un mod ciclic recurent (O exemplificare a acestui lucru va fi prezentată în capitolul ,,Ştiinţa în sprijinul calendarului Bisericii”). Chiar şi astăzi, oamenii de ştiinţă se bazează pe principiul ciclicităţii, din moment ce acesta permite calcularea timpului cu foarte mare precizie. În schimb, calendarul gregorian este totalmente ineficace din acest punct de vedere[12].

Pe măsură ce Imperiul Roman cucerea pas cu pas lumea antică, romanii se familiarizau cu metodele de calculare a timpului folosite de duşmanii lor învinşi. Inovaţiile sistemului egiptean, în special, i-au impresionat extraordinar. Cu toate acestea, romanilor din acea vreme le lipsea sensibilitatea rafinată faţă de subtilităţile legate de măsurarea timpului, pe care egiptenii o aveau, şi s-au hotărât să impună, cu o rigiditate birocratică, un calendar ,,universal” bazat pe timp aşa cum fusese el măsurat în Oraşul Etern. Gaius Iulius Cezar (100-44 î.Hr) voia să stabilească o legătură între calendar şi evenimentele echinocţiale şi solstiţiale, aşa cum erau acestea observate în Europa.

Aşa a luat naştere anul fix sau constant, o metodă de calculare a timpului adoptată mai târziu şi de egipteni, când au început să calculeze anii după epoca actiană, adică din vremea în care Egiptul şi-a pierdut independenţa politică în faţa Romei. Acest eveniment, bătălia de la Actium, victoria navală decisivă a lui Gaius Octavius, cel ce avea să fie Cezar Augustus (63 î.Hr. - 14 d.Hr.), în faţa lui Marc Antoniu (cca 83-30 î.Hr.) şi Cleopatra a VII-a (69-30 î.Hr.), a avut loc pe 29 august, în anul 31 î.Hr.. Acesta este probabil motivul incidental pentru care indictionul din calendarul Bisericii începe la 1 septembrie.

Dezvoltat de renumitul astronom Sosigene din Alexandria (înfloritor în secolul I î.Hr.), calendarul iulian a împrumutat anul solar de 365 de zile şi 6 ore introdus de calendarul sotic; cu toate acestea, anul său calendaristic a distribuit această valoare într-un ciclu de patru ani, constând din trei ani comuni succesivi, de 365 de zile fiecare, urmaţi de un an bisect[13] de 366 de zile. Sistemul anului bisect rămâne modalitatea în care socotim timpul chiar şi în prezent.

Învăţaţii din antichitate (inclusiv Sfinţii Părinţi) au înţeles că anul iulian era lipsit de precizie. Oricum, scopul lor nu era idealul abstract al ,,exactităţii astronomice”, ci, mai degrabă, obţinerea unei corespondenţe precise între ciclurile soarelui şi cele ale lunii. Acesta este un obiectiv pe care l-au atins obţinut cu mult succes, aşa cum vom demonstra în continuare.

Deoarece calendarul Bisericii derivă din învăţăturile omeneşti, învăţaţii şi teologii care nutresc îndoieli cu privire la creştinism, au folosit adeseori erorile calendarului ca pe un mijloc pentru a detecta indirect greşeli în credinţă. Permiteţi-ne să comparăm poziţiile ştiinţei şi credinţei. Ştiinţa spune: ,,Demonstrează şi voi crede”, în timp ce credinţa spune: ,,Crede şi-ţi voi demonstra”.

Cu alte cuvinte, lucrurile de credinţă, odată ce au intrat în sanctuarul Bisericii, dobândesc o semnificaţie mai înaltă, o semnificaţie ecleziastică. Dacă cineva se îndoieşte de astfel de lucruri după ce ele au dobândit acest sens ecleziastic, este limpede că îi lipseşte încrederea în Biserică – fapt contrar articolului 9 din Simbolul Credinţei: ,,Cred într-Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolească Biserică”. Aceasta face însăşi ideea de credinţă să fie lipsită de sens, căci, prin definiţie, a fi credincios înseamnă a accepta lucruri pe baza credinţei, a le accepta aşa cum sunt stabilite de rânduielile şi canoanele Bisericii. De acest fel este greşeala unor învăţaţi ,,credincioşi” care cred că este posibilă revizuirea credinţei ortodoxe, inclusiv a calendarului bisericesc.

Este esenţial să înţelegem că, din perspectiva ştiinţei şi a istoriei, fiecare dintre multele calendare inventate în lume este mai mult sau mai puţin inexact, raportat la intenţia sau scopul său iniţial. Calendare precum cel asiro-babilonian, incaş, chinezesc şi cel al lui Omar Khayyam (1048-1122) au multe calităţi şi sunt foarte bune pentru scopul pentru care au fost create; cu toate acestea, într-un grad mai mare sau mai mic, toate conţin inexactităţi. Însă, inexactităţile acestor calendare apar din procesele şi fenomenele naturale pe care le folosesc ca puncte de referinţă. Pe de altă parte, calendarul bisericesc foloseşte ca punct de referinţă evenimente ecleziastice, dobândind astfel un grad desăvârşit de exactitate.

Neînţelegând acest concept, în secolul al XVI-lea, papalitatea a crezut că este necesar să ,,corecteze” discordanţa astronomică dintre calendarul Bisericii şi anul solar. Calculând calendarul iulian ca fiind cu 11 minute şi 14 secunde în urma anului solar (calcul contestat de măsurătorile moderne), în 1582, Papa Grigorie al XIII-lea a ,,corectat” ,,eroarea” celor 10 zile considerate a se fi acumulat de la Primul Sinod Ecumenic din 325.

Mai târziu, în secolul al XX-lea, când diferenţa dintre calendarele iulian şi gregorian a crescut la 13 zile, câteva Biserici Ortodoxe locale au introdus această reformă papală. În realitate, ,,corectarea” calendarului gregorian denaturează complet semnificaţia şi scopul calendarului Bisericii, aşa cum vom demonstra când vom discuta esenţa calendarului bisericesc.

Deoarece calendarul Bisericii a fost alcătuit de Sfinţii Părinţi ca o reprezentare temporală a evenimentelor din viaţa Mântuitorului, introducerea unor date diferite pentru sărbătorirea praznicelor bisericeşti înseamnă, realmente, alt Hristos, nu Acela care le-a spus ucenicilor: ,,Drept aceea mergând învăţaţi toate neamurile, (...) învăţându-i pre dânşii să păzească toate câte am poruncit vouă”[14].

Adoptarea calendarului gregorian, sau a noului calendar, a fost o inovaţie care a condus la o dezordine totală în succesiunea evenimentelor din Evanghelie care se manifestă în viaţa liturgică a Bisericii Ortodoxe. În practică, slujbele săvârşite în bisericile care au adoptat noul calendar sunt altceva decât slujbele dumnezeieşti tradiţionale ale Ortodoxiei, realizând o breşă în unitatea Bisericii Ortodoxe. Introducerea noului calendar a avut repercusiuni larg răspândite în ce priveşte respectarea posturilor, hotărârile Bisericii şi ordinea slujbelor dumnezeieşti, probleme pe care le vom analiza pe larg în capitolele următoare. Reforma calendarului tradiţional al Bisericii Ortodoxe a condus la tulburări, scepticism şi chiar vărsare de sânge.

Astfel, este drept pentru noi să punem următoarea întrebare: adoptarea noului calendar a avut, în mod sincer, ca scop rectificarea unei erori autentice din Biserica Ortodoxă, sau a fost, mai degrabă, un cal troian ecumenist, de unde duşmanii Ortodoxiei au lansat o campanie distrugătoare împotriva Sfintei Biserici a lui Dumnezeu ? Îl lăsăm pe cititor să decidă pentru el însuşi care dintre aceste alternative este corectă.



[1] Daniil 1, 20; 2, 2, 10, 27; 4, 4; 5, 7, 11, 15; Matei 2, 1.

[2] Perioada de timp dintre douǎ luni pline este numitǎ ,,lunǎ lunarǎ” sau ,,lunaţie”. N.ed.: Potrivit Cartea Înţelepciunii lui Isus fiul lui Sirah 43, 7-8: ,,Din lunǎ este semnul sǎrbǎtorii, luminǎ, care scade pânǎ la sfârşit. Luna dupǎ numele ei este, minunate schimbǎri face crescând”.

[3] Deoarece lungimea actualǎ a lunii lunare, aproximativ 29,53 zile, nu este un numǎr întreg şi, prin urmare, este nepotrivit pentru scopuri practice, lunile calendaristice au fost împǎrţite în 29 sau 30 de zile. Mǎsura medie oferitǎ de lunile calendaristice în acest mod corespunde destul de mult cu durata realǎ a lunilor lunare.

[4] O a 13-a lunǎ era intercalatǎ în anii al 3-lea, 6-lea, 8-lea, 11-lea, 14-lea, 17-lea şi 19-lea.

[5] N.ed.: Însemnând ,,spic de grâu”, luna Aviv corespundea lunilor martie şi aprilie şi marca începutul secerişului orzului – de aici, traducerea ei în Septuaginta ca ,,luna spicelor noi” (potrivit A Doua Lege 16, 1). În amintirea Ieşirii, care a avut loc în timpul acestei luni, Aviv a fost, de asemenea, numitǎ ,,luna cea dintâi” (potrivit Ieşirea 12, 2; 13, 4; 23, 15; 34, 18), dar sub influenţa robiei babiloniene, evreii i-au schimbat, în cele din urmǎ, numele în ,,Nisan” (potrivit III Ezdra 5, 6; Neemia 2, 1).

[6] N.ed.: De la ,,σειριος”, canicular. Situată la numai 8,7 ani-lumină depărtare, este denumită astronomic ca ,,Alpha Canis Majoris” sau ,,α CMa” – cea mai strălucitoare stea din constelaţia Câinele Mare. De la numele ei latin, ,,Canicula”, noi căpătăm denumirea ei populară, ,,Steaua Câinelui”. În secolul al XIX-lea, s-a descoperit că Sirius este, în realitate, o stea dublă: Sirius A, masivă, alb-albăstruie, numită ,,Câinele” şi Sirius B, tovarăşa ei, pitică, albă, numită ,,Căţeluşul”.

[7] N.tr.: englezescul ,,heliacal rising” desemnează calitatea unui obiect ceresc de a răsări în acelaşi timp cu soarele sau mai poate indica primul său răsărit vizibil după o perioadă de invizibilitate datorată conjuncţiei cu soarele.

[8] N.tr.: marele indiction, asupra căruia autorul va reveni, a fost calculat ca fiind perioada de 532 ani (19 x 28 = 532 ani), obţinută prin combinarea ciclului lunar, de 19 ani (la fiecare 19 ani, fazele lunii cad la aceleaşi date), cu cel solar, de 28 ani (în 28 ani, soarele încheie un ciclu în care datele calendaristice cad în aceleaşi zile ale săptămânii ca la începutul ciclului).

[9] Maleahi 4, 2.

[10] N.tr.: epoca actiană îşi trage numele de la Bătălia de la Actium, care a avut loc în anul 31 î.Hr., în urma căreia Egiptul şi-a pierdut independenţa politică în faţa Romei. Actium este denumirea romană a promontoriului Arta din vestul Greciei.

[11] N.tr.: The Almagest este versiunea arabă a tratatului de astronomie al lui Ptolemeu.

[12] Unicitatea calendarului sotic pentru specialiştii în cronologie şi astronomie rezidă în faptul că anul său călător asigură o continuitate strictă în calcularea zilelor pentru orice perioadă istorică şi astronomică, o continuitate care este întreruptă în sistemele cronologice care folosesc ani bisecţi.

[13] N.ed.: O dată calendaristică care cade duminică în primul an comun va cădea luni în al doilea an comun şi marţi în al treilea an comun, în timp ce în al patrulea an succesiv, adăugarea unei zile intercalate face ca această dată să ,,sară” peste miercuri şi să cadă, în schimb, joi – de aici vine denumirea de ,,an săritor” (în engleză, anul bisect este numit ,,an săritor” – leap year). Pentru noi, această zi intercalată este 29 februarie, însă la vechii romani aceasta era o repetare a zilei de 24 februarie. Ei socoteau a şasea zi (sextus) de dinainte de 1 martie de două ori (bis), numind-o ,,dies bissextus”; prin urmare, ,,bissextus” (în română, bisect) era termenul original pentru anul ,,săritor”.

[14] Matei 28, 19-20.